Apel împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie. Citarea celui care intervine pentru discutarea admisibilităţii în principiu. Admisibilitatea cererii; criterii de apreciere.

•Apel împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie. Citarea celui care intervine pentru discutarea admisibilităţii în principiu. Admisibilitatea cererii; criterii de apreciere.

C.pr.civ., art.61, art. 65 alin. (1) şi (2)

1. Cel care doreşte să intervină într-un proces având loc între alte persoane (părţile originare) nu este, la data formulării cererii de intervenţie voluntară (principală ori accesorie) parte în proces, ci devine parte doar după admiterea în principiu a cererii sale [art. 61, art. 65 alin. (1) şi (2) C.pr.civ.].

Aşadar, nu este o scăpare faptul că art. 64 C.pr.civ., care reglementează foarte detaliat procedura admiterii în principiu, nu pomeneşte nimic despre o eventuală citare a persoanei care a formulat cererea de intervenţie, întrucât art. 65 alin. (1) C.pr.civ. dispune fără echivoc că intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale, iar alin. (2) al aceluiaşi articol întregeşte această soluţie normativă, statuând că intervenientul va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei.

2. Curtea nu poate reţine că drepturile sunt strâns legate, nu atât în considerarea caracterului lor extrapatrimonial, sau personal nepatrimonial (acest caracter nefiind incompatibil de plano cu formularea unei cereri de intervenţie, întrucât, cum bine a observat apelantul, pricina nu are caracter strict personal), ci în considerarea faptului că lipseşte conexiunea caracterizată, necesară de natură a justifica intervenţia unui terţ în pricina desfăşurată între alte părţi; această conexiune trebuie să implice o legătură caracterizată a pretenţiei terţului cu soarta cererilor care se judecă, legătură care lipseşte în cauza de faţă. Poziţia juridică a apelantului P. rămâne neschimbată, indiferent ce soluţie va dispune instanţa asupra cererilor principală, respectiv reconvenţională; aceasta înseamnă că nu este suficient că intervenientul să formuleze o pretenţie identică cu cea a reclamantului (fie şi reconvenţional) ci mai trebuie ca respectivele cereri să fie intrinsec interdependente, decurgând din raporturi juridice strâns legate.

(Secţia a IV-a Civilă, decizia civilă nr. 1268A din data de 25 septembrie 2019)

Notă: Prevederile art. 64 alin. (4) C.pr.civ., ce permiteau formularea separată a apelului (sau, după caz, a recursului) împotriva încheierii prin care prin care instanţa a respins ca inadmisibilă în principiu o cererii de intervenţie (aplicabile în speţa de faţă) au fost modificate prin Legea nr. 310/2018, astfel încât în prezent, în coordonatele art. 64 alin. (3) C.pr.civ., calea de atac împotriva acestei încheieri se poate formula numai odată cu fondul, la fel ca şi în cazul admiterii în principiu a cererii.

Prin acţiune, reclamantele A., B., C. şi D au chemat în judecată pe pârâţii M. SRL, E., F. şi G., solicitând obligarea acestora în solidar la plata a câte 100.000 de euro (preţuiţi, la data introducerii acţiunii, la c-val de 450.000 lei) pentru fiecare reclamantă pentru atingerea gravă adusă demnităţii reclamantelor prin articolul „…”

Acţiunea a fost fondată în drept pe regulile răspunderii civile delictuale şi, în particular, pe art. 252 – 253 C.civ..

Prin cerere reconvenţională, pârâtul F. (potrivit susţinerilor pârâţilor, autorul articolului pe care se întemeiază pretenţiile deduse judecăţii) a solicitat obligarea reclamantei-pârâte B. la plata sumei de 1 leu cu titlu de daune morale, cererea fiind întemeiată pe art. 1357 şi următoarele C.civ..

Pe parcursul procesului în faţa primei instanţe, mai mulţi terţi faţă de proces, printre care şi numitul P. au formulat cereri de intervenţie voluntară principală (acesta din urmă la termenul din 26.10.2018), solicitând obligarea pârâtei B. la plata sumei de 1 leu cu titlu de daune morale pentru atingerea dreptului lor la demnitate, motivarea fiind, în esenţă, aceeaşi cu cea cuprinsă în cererea reconvenţională.

Prin încheierea din 1.03.2019, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a respins ca inadmisibile cererile de intervenţie voluntară principală formulate de petenţii P., X. şi Y., arătând, în esenţă, că dreptul la demnitate, drept al personalităţii (extrapatrimonial) este inerent persoanei fizice; că printr-o cerere de intervenţie voluntară principală, se pretinde însuşi dreptul subiectiv dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta; că, faţă de caracterul personal al drepturilor personale nepatrimoniale, nu se poate aprecia că dreptul la onoare şi reputaţie, pretins de cei trei intervenienţi principali, ar fi identic sau asemănător cu drepturile având acelaşi obiect (la onoare şi reputaţie – nota Curţii) aparţinând reclamantelor, respectiv pârâtului-reclamant F., fiind aşadar apreciate inadmisibile cererile incidentale.

Împotriva acestei încheieri a declarat apel intervenientul P., invocând nelegala sa citare pentru termenul din 1.03.2019, cu doar o zi înainte, la data de 28.02.2019, iar nu cu 5 zile libere înainte, astfel cum impun art. 159 şi art. 181 C.pr.civ.

Pe fond, apelantul a invocat greşita respingere ca inadmisibilă a cererii sale, arătând că cererea de intervenţie voluntară principală este inadmisibilă doar în cererile nepatrimoniale strict personale (precum divorţul, anularea căsătoriei, adopţiei etc.), ceea ce nu este cazul în speţă, iar dreptul pretins (dreptul la demnitate) este strâns legat de dreptul pretins pe cale reconvenţională de pârâtul F.

Analizând apelul, Curtea constată că acesta este nefondat.

În ceea ce priveşte prima critică, a nelegalei citări cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată din data de 1.03.2019, Curtea o constată nefondată din considerentul principial că cel care doreşte să intervină într-un proces având loc între alte persoane (părţile originare) nu este, la data formulării cererii de intervenţie voluntară (principală ori accesorie) parte în proces, ci devine parte doar după admiterea în principiu a cererii sale [art. 61, art. 65 alin. (1) şi (2) C.pr.civ.].

Aşadar, nu este o scăpare faptul că art. 64 C.pr.civ., care reglementează foarte detaliat procedura admiterii în principiu, nu pomeneşte nimic despre o eventuală citare a persoanei care a formulat cererea de intervenţie, întrucât art. 65 alin. (1) C.pr.civ. dispune fără echivoc că intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale, iar alin. (2) al aceluiaşi articol întregeşte această soluţie normativă, statuând că intervenientul va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei.

Deşi aparent contrară exigenţelor decurgând din contradictorialitatea procesului, această soluţie este logică, întrucât a admite contrariul ar însemna ca simpla formulare a unei cereri de intervenţie, eventual chiar în ziua termenului de judecată (cum se şi practică adesea în scopuri mai mult sau mai puţin dilatorii), să determine automat (ipso facto) amânarea judecăţii ce se urmează între părţile originare, deşi acestea au dreptul şi interesul legitim ca pricina să le fie soluţionată într-un termen cel puţin rezonabil [art. 21 alin. (3) din Constituţie, art. 6 par.1 CEDO], dacă nu chiar optim şi previzibil (art.6 C.pr.civ.); or, atât previzibilitatea, cât şi celeritatea sunt grav afectate prin potenţiala formulare a unor cereri de intervenţie cu scop ori cel puţin efect dilatoriu. O punere în balanţă justă a intereselor aflate în conflict (al intervenientului, de a fi ascultat asupra cererii sale; al părţilor, de a li se judeca procesul) rezultă din obligaţia intervenientului de a urmări procesul în care voieşte să intervină şi să se prezinte el însuşi la termenul de judecată la care se va dezbate admisibilitatea sau, cel puţin, de a formula cererea în aşa manieră încât admisibilitatea să poată fi soluţionată pertinent şi în lipsa concluziilor sale orale, urmând desigur ca, dacă cererea este găsită admisibilă, să devină parte în proces şi să fie citat, în măsura în care nu are, deja, termen în cunoştinţă.

În cauză, se constată de altfel că cererea de intervenţie a fost depusă anterior termenului din 26.11.2018, apelantul fiind citat încă din 3.01.2019 pentru termenul din 1.02.2019, iar pentru termenul acordat ulterior, la 1.03.2019, a fost într-adevăr citat la 28.02.2019, dar, după cum rezultă din cele ce preced, pe de-o parte cunoştea de mult desfăşurarea procesului în care intervenise, fiind citat încă din ianuarie, şi era în măsură să urmărească cursul judecăţii şi termenele stabilite, iar pe de altă parte, nefiind parte, citarea nu era obligatorie, potrivit legii.

Apelul este nefondat şi în ce priveşte chestiunea admisibilităţii cererii de intervenţie.

Potrivit art. 61 alin. (2) C.pr.civ., intervenţia este principală când terţul formulează o pretenţie proprie ce are ca obiect dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.

Or, dreptul dedus judecăţii de către intervenient nu este identic cu dreptul subiectiv dedus judecăţii prin cererea principală; reclamantele invocă, astfel cum s-a arătat, lezarea drepturilor lor extrapatrimoniale printr-un articol pretins calomnios; dreptul pretins de intervenient, respectiv dreptul extrapatrimonial pretins lezat prin prestaţiile uneia dintre reclamante, nu este nici identic şi nici strâns legat cu drepturile deduse judecăţii de către reclamante, faptele pretins ilicite generatoare ale pretinselor prejudicii a căror acoperire se solicită fiind ele însele diferite.

În măsura în care condiţia prevăzută de art. 61 alin. (2) C.pr.civ. se raportează la cererea reconvenţională, Curtea constată că, într-adevăr, atât pârâtul F. cât şi cei trei intervenienţi (în speţă fiind relevant intervenientul P., care a formulat prezentul apel) se pretind lezaţi, fiecare în parte, în dreptul la demnitate, fundamentul pretinsei lezări fiind aceeaşi împrejurare factuală şi juridică alegată de titularii cererilor.

Cu toate acestea, Curtea nu poate reţine că drepturile sunt strâns legate, nu atât în considerarea caracterului lor extrapatrimonial, sau personal nepatrimonial (acest caracter nefiind incompatibil de plano cu formularea unei cereri de intervenţie, întrucât, cum bine a observat apelantul, pricina nu are caracter strict personal), ci în considerarea faptului că lipseşte conexiunea caracterizată, necesară de natură a justifica intervenţia unui terţ în pricina desfăşurată între alte părţi; această conexiune trebuie să implice o legătură caracterizată a pretenţiei terţului cu soarta cererilor care se judecă, legătură care lipseşte în cauza de faţă. Poziţia juridică a apelantului P. rămâne neschimbată, indiferent ce soluţie va dispune instanţa asupra cererilor principală, respectiv reconvenţională; aceasta înseamnă că nu este suficient că intervenientul să formuleze o pretenţie identică cu cea a reclamantului (fie şi reconvenţional) ci mai trebuie ca respectivele cereri să fie intrinsec interdependente, decurgând din raporturi juridice strâns legate. (…)

Aşa fiind, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 61 alin. (2) C.pr.civ., cererea de intervenţie voluntară principală formulată de apelantul P. fiind legal respinsă ca inadmisibilă, apelul urmând a fi respins ca nefondat, potrivit art. 480 alin. (1) C.pr.civ.

Domenii speta

Spete similare