Pretenţii

Sentinţa civilă nr. 64/05.02.2018

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 12.04.2017, reclamanta T.H.S. a chemat în judecată pe pârâta B.G., solicitând instanţei ca , prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pârâta la plata sumei de 100000 lei, cu titlu de despăgubiri.

În motivarea cererii, redactată pe formularul tipizat pentru cererile de valoare redusa, reclamanta a arătat că pârâta a fost salariata sa, de la data de 08.07.2013, iar prin act adiţional la contractul individual de muncă s-a stipulat o clauză de fidelitate, prin care pârâta s-a obligat să nu înceteze acest contract în  mod unilateral timp de 10 ani. Pentru nerespectarea acestei cauze s-a stipulat dreptul angajatorului la despăgubiri în cuantum de 1000 000 lei, iar pârâta primea un spor de fidelitate de 30 lei lunar. Pârâta a încetat raporturile de muncă prin demisie, începând cu data de 01.04.2014, iar reclamanta apreciază că îi datorează suma de 10 000 lei, echivalentul prejudiciului produs prin plăţile făcute cu clauza de fidelitate, precum şi prin resursele folosite pentru pregătirea profesională a pârâtei, care s-a calificat la locul de muncă şi a învăţat meserie pe banii reclamantei.

Cererea nu fost iniţial întemeiată în drept şi este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru.

La cerere au fost ataşate înscrisuri.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta arătat că cererea nu poate fi soluţionată potrivit procedurii pentru cererile cu valoare redusa, fiind un litigiu de dreptul muncii şi a invocat excepţia prescripţiei acţiunii raportat la data încetării raporturilor de muncă.

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că anterior angajării la reclamantă a fost angajată la alte societăţi comerciale unde a prestat acelaşi gen de activităţi, iar la momentul angajării la reclamantă avea toate cunoştinţele necesare pentru desfăşurarea activităţii menţionate în contractul individual de muncă. De-asemenea, pârâta nu a fost îndrumată de nimeni în cadrul societăţii reclamante, nu a fost trimisă la nici un curs de pregătire profesională, deci angajatorul nu a efectuat nicio investiţie în ceea ce îl priveşte. Se mai arată că angajatorul a fost mulţumit de munca sa, nu a suferit nici un prejudiciu, iar reclamanta a fost nevoită să demisioneze din cauza prelungirii permanente a programului de lucru.

În ceea ce priveşte actul adiţional şi pretinsa clauză de fidelitate, pârâta a arată că a fost constrânsă să semneze acest act pentru a fi angajată, că este nulă absolut deoarece nu a existat o libertate a negocierii clauzelor contractuale şi reprezintă o formă de agravare a răspunderii patrimoniale a salariatului.

Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că este de acord cu judecarea cererii potrivit procedurii de drept comun, iar prin precizările  înregistrate în cauză la data de 20.11.2017, a indicat ca temei de drept dispoziţiile art. 37, 40 şi 254 din Codul muncii.

De-asemenea, la termenul de judecată din data de 08.01.2018, pârâta a arătat că nu a înţeles să invoce excepţia nulităţii absolute a clauzei de fidelitate pe cale reconvenţională.

Instanţa a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri şi cu interogatoriul acestora, acestea fiind depuse la dosar şi respectiv administrate în şedinţa publică din data de 05.02.2018.

Prin încheierea de şedinţă din 27.11.2018, instanţa a respins excepţia prescripţiei acţiunii, pentru considerentele arătate în respectiva încheiere.

Analizând probatoriul administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

Pârâta a fost angajata societăţii reclamante, astfel cum rezultă din contractul individual de muncă din data de 08.07.2013, depus la dosar, raporturile de muncă încetând la data de 12.04.2014, ca urmare a demisiei reclamantei.

Prin actul adiţional la contractul de muncă nr. 199 A/08.07.2013 (f. 10), s-a stipulat în sarcina pârâtei o clauză de fidelitate, potrivit căreia aceasta avea obligaţia de a nu înceta contractul de muncă prin voinţa sa unilaterală pe timp de minim 10 ani, în actul adiţional prevăzându-se că această clauză a fost stipulată în considerarea investiţiilor ce vor fi făcute de angajator cu specializarea internă a angajatului. Pentru nerespectarea acestei clauze, părţile au convenit obligarea angajatului la despăgubiri egale cu valoarea prejudiciului, dar nu mai puţin de 1 000 000 lei, pârâta urmând a primi un spor de fidelitate de 30 de lei lunar.

Cu privire la această clauză, invocată de reclamantă ca temei contractual al acţiunii în despăgubiri, pârâta a invocat nulitatea absolută pentru argumentele expuse în întâmpinare, cu privire la care instanţa reţine următoarele:

Potrivit art. 20 din Codul muncii, cu excepţia clauzelor esenţiale prevăzute la art. 17, în contractul individual de muncă se pot insera si alte clauze specifice, la al. 2 al aceluiaşi articol, legiuitorul făcând o enumerare enunţiativă. Clauza de fidelitate inserată de părţi în actul adiţional nu se regăseşte printre acestea, astfel încât instanţa va analiza legalitatea acesteia din perspectiva principiilor generale de dreptul muncii, completate cu cele de drept civil, conform art. 278 din Codul muncii.

Instanţa reţine că teoretic o clauză de fidelitate nu este contrară acestor dispoziţii, fiind expresia practică a art. 39, al. 2, lit. c din Codul muncii, însă în condiţiile în care, astfel cum ar rezulta din interpretarea literală şi gramaticală a acesteia, ar asigura fidelitatea angajatului, desigur cu asigurarea unei contraprestaţii din partea angajatorului, scopul ei fiind similar unei clauze de neconcurenţă, însă pe perioada derulării contractului individual de muncă, respectiv ca angajatorul să se asigure ca va beneficia în exclusivitate de serviciile angajatului, presupunându-se a fi vorba de prestaţii specializate, care nu pot fi obţinute de la orice angajat.

Or, în speţă, contrar denumirii sale marginale, scopul acestei clauze pare a fi obligarea angajatului la a presta muncă în favoarea reclamantei, pentru ca angajatorul să îşi amortizeze cheltuielile (viitoare-raportat la data încheierii actului adiţional) pe care le va efectua cu instruirea şi pregătirea profesională a reclamantei. Teoretic, analizând legalitatea unei asemenea clauze, prin comparaţie cu prevederile referitoare la clauza de neconcurenţă, instanţa reţine că recuperarea de către angajator a unor astfel de cheltuieli, mai ales în situaţia în care munca efectiv prestată ulterior pregătirii profesionale a angajatului nu a fost de natură să compenseze, să amortizeze aceste cheltuieli, precum şi a sumelor avansate cu titlu de spor de fidelitate, nu este în sine nelegală. Cu toate acestea, în cazul clauzei de neconcurenţă, legiuitorul limitează efectele aplicării acestea la o perioadă de maxim 2 ani şi dă dreptul angajatorului la restituirea indemnizaţiei acordate salariatului (în speţă, sporul de fidelitate), precum şi despăgubiri raportat la prejudiciul suferit de angajator. Or, comparativ, o durată de minim 10 ani pentru derularea unui contract de muncă, precum şi evaluarea anticipată a prejudiciului la un cuantum exorbitant, în raport cel puţin de salariul efectiv încasat de pârâtă, de cuantumul modic al sporului de fidelitate, precum şi sarcinile de serviciu ale pârâtei, şi independent de prejudiciul suferit în concret de angajator prin demisia salariatului, denotă în mod clar caracterul abuziv al acestei clauze de fidelitate.

În speţă, însă, finalitatea clauzei de fidelitate, astfel cum a fost stipulată, pare a fi aceea de a răpi angajatului orice libertate contractuală, pe o perioadă de 10 ani, respectiv, de inactiva aplicabilitatea, în cazul acestui contract de muncă, a dispoziţiilor art. 55, lit. c din Codul muncii.  În egală măsură, evaluarea anticipată a prejudiciului printr-o clauză penală extrem de oneroasă pentru angajat, constituie implicit, o obligare a acestuia la muncă forţată, interzisă de art. 42 din Constituţie, precum şi de art. 3, alin. 3 şi art. 4 din Codul muncii, în condiţiile în care cuantumul despăgubirilor este de natură să descurajeze orice iniţiativă de demisie, acestea având,  practic, natura unei sancţiuni pecuniare, aşa cum a arătat şi pârâta prin întâmpinare, pe care salariatul ar încerca să o evite.

De-asemenea, asumarea obligaţiilor stipulate în această clauză de către reclamantă, prin semnarea actului adiţional de către pârâtă, nu poate luată în considerare de către instanţă pentru validarea acestei clauze, având în vedere dispoziţiile art. 38 din Codul muncii.

Faţă de cele ce preced, având în vedere dispoziţiile legale sus-menţionate, instanţa constată nulă absolut clauza de fidelitate ce face obiectul actului adiţional din 08.07.2018, şi pe cale de consecinţă lipsa de efecte a acesteia.

Ca atare, întrucât clauza de fidelitate constituie temeiul contractual al răspunderii contractuale invocate de reclamantă prin promovarea prezentei acţiuni (în speţă nefiind vorba de o răspundere materială, astfel cum a reţinut pârâta), instanţa apreciază că cererea nu este întemeiată, în cauză fiind nerelevantă împrejurarea că reclamanta şi-a restrâns pretenţiile la suma de 10.000 lei, faţă de suma de 1000000, prevăzută în clauza de fidelitate.

Pentru motivele de mai sus, acţiunea va fi respinsă ca neîntemeiată, iar în baza art. 453 NCPC, instanţa o va obliga pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei, reprezentând onorariu avocat, conform chitanţei depuse la dosar.

Domenii speta

Spete similare