Prin încheierea din Camera de consiliu din 7 mai 2019 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad, în baza art. 345 alin.1 şi 2 Cod procedură penală admite excepţiile formulate de inculpaţii IPN, FIT şi AIM, prin avocaţi, privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală cu referire la măsurile de supraveghere tehnică şi în consecinţă:
Constată nulitatea absolută a punerii în executare a măsurilor de supraveghere dispuse prin încheierea penală nr. …din 29 mai 2015 a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Timiş şi prelungite prin încheierea penală nr. … din 26 iunie 2015 a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Timiş şi efectuate în baza mandatelor de supraveghere tehnică …. emise de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Timiş.
În baza art. 102 alin.2-4 Cod procedură penală exclude din materialul probatoriu toate procesele verbale de consemnare a rezultatelor activităţilor de supraveghere susmenţionate.
Dispune îndepărtarea de la dosarul cauzei a acestor mijloace de probă şi a suporţilor care conţin rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică.
Respinge cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii IPN, FIT şi AIM, prin avocaţi, privind nelegalitatea actului de sesizare, nelegalitatea sesizării organelor de urmărire penală, nelegalitatea administrării celorlalte probe şi a efectuării celorlalte acte de urmărire penală.
În baza art. 345 alin.3 Cod procedură penală se comunică procurorului o copie a prezentei încheieri, cu menţiunea de a comunica în 5 zile de la primirea acestei încheieri, dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată a inculpaţilor sau solicită restituirea cauzei.
Pentru a pronunţa această încheiere, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad a reţinut următoarele:
Constată că, prin încheierea camerei preliminare din camera de consiliu din 12.12.2017, Tribunalul Timiş, în baza art. 345 al. 1, 2 Cod procedură penală, a respins cererile și excepțiile formulate de către inculpaţii IPN, FIT și AIM, privind nelegalitatea actului de sesizare, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.
În baza 346 al. 2 Cod procedură penală, s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. .../P/2015 din data de 27.09.2017 emis de Parchetul de pe lângă ÎCCJ – D.N.A. - Serviciul Teritorial Timişoara, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.
S-a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpaţii IPN, trimis în judecată în stare de libertate (arestat în altă cauză) pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă în formă continuată, prevăzută de art. 35 alin. 1 Cod penal, rap. la art. 291 Cod penal, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi trafic de influenţă prevăzută de art. 291 Cod penal, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000; FIT, trimis în judecată în stare de libertate, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărarea de influenţă în formă continuată, prevăzută de art. 35 alin. 1 Cod penal rap. la art. 292 Cod penal, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi AIM, trimis în judecată în stare de libertate, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărarea de influenţă, prevăzută de art. 292 Cod penal, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Împotriva încheierii au formulat contestaţie inculpaţii iar prin încheierea nr. .../CO/CP din camera de consiliu din data de 21 mai 2018, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Timişoara, în temeiul art.347 Cod procedură penală, a admis contestaţiile formulate de inculpaţii FIT, IPN şi AIM împotriva încheierii penale din 15.12.2017 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş în dosarul nr..../30/2017/a1.
S-a desfiinţat încheierea penală contestată şi rejudecând, în baza art. 346 alin.6 Cod procedură penală raportat la art. 47 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală, s-a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Timiş.
În temeiul art.346 alin. 6 Cod procedură penală raportat la art. 50 Cod procedură penală, s-a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cauze privind pe inculpaţii IPN, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă în formă continuată, prev. de art.35 alin.1 Cod penal rap. la art.291 Cod penal cu aplicarea art.6 din Legea nr. 78/2000, şi trafic de influenţă, prev. de art.291 Cod penal cu aplicarea art.6 din Legea nr. 78/2000, FIT, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă în formă continuată, prev. de art.35 alin.1 Cod penal rap. la art.292 Cod penal cu aplicarea art.6 din Legea nr. 78/2000, şi inculpatul AIM, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prev. de art.292 Cod penal cu aplicarea art.6 din Legea nr.78/2000, în favoarea Tribunalului Arad.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Timişoara, examinând încheierea contestată prin prisma criticilor invocate şi prin raportare la dispoziţiile art. 342, 347 și art. 4251 Cod procedură penală, a constatat următoarele:
Procedura camerei preliminare este o nouă fază a procesului penal care are ca obiect verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei instanţei – materială şi teritorială, a legalităţii sesizării/actului de sesizare, a legalităţii administrării probelor, precum şi a legalităţii efectuării actelor de urmărire penală.
Ca atare, conform disp. art. 342 Cod procedură penală, obiectul procedurii de cameră preliminară intră, ca prim-aspect ce trebuie verificat, competenţa instanţei sesizate prin rechizitoriu. În cadrul respectivei verificări, judecătorul de cameră preliminară analizează dacă instanţa a fost sesizată că o faptă care să atragă competenţa respectivei instanţe, din punct de vedere material şi teritorial, iar nu dacă acuzaţia cu privire la faptele respective este reală şi nici dacă sunt probe suficiente pentru a conduce la stabilirea vinovăţiei.
Cu privire la acest aspect, judecătorul de cameră preliminară a constatat că în faţa judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş a fost invocată de către inculpatul Faur Ioan Todor, prin apărător ales, excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Timiş, excepţie care a fost respinsă ca nefondată, motivându-se că, în raport de dispoziţiile art. 41 alin. 1 lit. c, art. 41 alin. 5 C.p.p. şi de faptul că unul dintre inculpaţi are domiciliul în Timişoara, şi având în vedere competenţa legală alternativă între două instanţe, revine Tribunalului Timiş competenţa teritorială să judece cauza.
Respectiva excepţie a fost reiterată de contestator în cadrul motivelor de contestaţie depuse în cauză.
Analizând cu prioritate respectiva excepţie, susţinută prin motivele de contestaţie depuse la dosar, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Timişoara a apreciat ca întemeiată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Competenţa teritorială pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României este reglementată de disp. art. 41 Cod procedură penală, Conform alin. 1 al respectivului text legal, în cazul sesizărilor unice, competenţa după teritoriu este determinată, în ordine, (sublinierea instanţei) de: a) locul săvârşirii infracţiunii; b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul; c) locuinţa suspectului sau inculpatului persoana fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoana juridică, la momentul săvârşirii faptei; d) locuinţa sau, după caz, sediul persoanei vătămate.
Din analiza respectivelor dispoziţii legale, judecătorul de cameră preliminară constată că legea procesual penală instituie în prezent o ordine de prioritate între instanţele competente din punct de vedere teritorial să judece o cauză penală, ordine de care organul de urmărire penală este obligat să ţină cont la sesizarea instanţei de judecată, nefiind reglementată posibilitatea acestuia de a alege între respectivele instanţe. Cu alte cuvinte, competenţa teritorială este exclusivă, iar nu alternativă, aşa cum au susţinut procurorul şi judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş, organul de urmărire penală fiind obligat să sesizeze instanţa de la locul săvârşirii infracţiunii, în condiţiile în care acesta este cunoscut, aceasta fiind competentă teritorial să soluţioneze cauză, celelalte instanţe având o competenţă teritorială subsidiară, în ordine, în măsura în care nu se pot identifica elementele de fapt prevăzute de art. 41 alin. 1 lit. a, b sau c Cod procedură penală.
Situaţia de excepţie de la respectiva regulă o reprezintă cea reglementată în alin.4 al respectivului text legal, respectiv în situaţia unor sesizări succesive a două sau mai multe instanţe dintre cele prevăzute la alin.1 (sesizări succesive determinate, în mod evident, de cunoaşterea la momente diferite a elementelor de fapt ce determină competenţa) sau când nici unul dintre locurile prevăzute la alin.1 nu este cunoscut, când se acordă preferinţă instanţei mai întâi sesizate.
În ceea ce priveşte alin. 5 al respectivului text legal, din interpretarea coroborată a acestuia cu alin. 1 şi 4 ale respectivului text legal, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Timişoara constată, contrar opiniei procurorului, că acesta nu reduce sfera de aplicare a alin. 1, ci reprezintă o precizare a acestuia în sensul că respectiva ordine de prioritate trebuie respectată, pe lângă situaţia sesizărilor unice cu privire la fapte în cazul cărora urmărirea penală a fost efectuată cu respectarea regulilor de competenţă teritorială prev. de alin. 1 – în cazul cărora se aplică în mod evident regula generală prevăzută în alin.1 din moment ce nu există o altă reglementare, şi în situaţia sesizărilor simultane, precum şi în situaţia în care urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini, fiind deci posibil totuşi ca urmărirea penală să se desfăşoare cu nerespectarea acestei ordini, însă fiind obligatoriu ca întotdeauna sesizarea instanţei să se realizeze conform odinii de prioritate reglementate de art. 41 alin. 1 C.p.p.
În speţa de faţă, din analiza rechizitoriului nr..../P/2015 emis la data de 26.09.2017, judecătorul de cameră preliminară a constatat că inculpaţii IPN, AIM şi FITr au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, prev. de art. 291 Cod penal cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 35 Cod penal şi art. 291 Cod penal cu aplicarea art. 6 din Legea nr.78/2000 (inculpatul I), şi cumpărare de influenţă, prev. de art. 292 Cod penal cu aplicarea art. 6 din Legea nr.78/2000, art. 35 Cod penal (inculpatul F), şi art. 292 Cod penal cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (inculpatul A), reţinându-se că toate respectivele fapte au fost săvârşite pe raza municipiului Arad.
Ca atare, în condiţiile în care locul săvârşirii tuturor infracţiunilor era cunoscut la momentul emiterii rechizitoriului, acesta fiind municipiul Arad, prin raportare la disp. art. 41 Cod penal, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Timişoara a constatat că sesizarea Tribunalului Timiş în vederea soluţionării prezentei cauze s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor legale vizând competenţa teritorială, instanţa competenţă teritorial fiind Tribunalul Arad.
Având în vedere cele expuse mai sus, constatând şi faptul că excepţia de necompetenţă teritorială a fost invocată în termenul legal, conform disp. art. 47 alin.2,3 Cod procedură penală, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că se impune admiterea prezentei contestaţii, desfiinţarea încheierii atacate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei necompetenţei teritorială şi declinarea competenţei de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Arad.
Ca urmare a declinării de competenţă cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 30 mai 2018.
Investit cu soluţionarea prezentei cauze, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad reţine că, prin rechizitoriul nr. .../P/2015 din data de 27.09.2017 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara, au fost trimişi în judecată inculpaţii: IPN, (arestat în altă cauză) pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă în formă continuată, prevăzută de art. 35 alin. 1 Cod penal rap. la art. 291 Cod penal, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi trafic de influenţă prevăzută de art. 291 Cod penal, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000; FIT, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărarea de influenţă în formă continuată, prevăzută de art. 35 alin. 1 Cod penal rap. la art. 292 Cod penal, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi AIM, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărarea de influenţă, prevăzută de art. 292 Cod penal, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În actul de sesizare s-a reţinut următoarele:
Inculpatul IPN - … la data comiterii faptelor, în calitatea menționată la începutul lunii mai 2015 și la data de 29.05.2015 a primit prin intermediar sumele de 15.000 lei și respectiv 10.000 lei, de la inculpatul FIT – la data faptelor director general și administrator de fapt al SC S... SRL Arad, și la data de 17.06.2015 a pretins și primit de la inculpatul AIM – director adjunct în cadrul SC A... SRL Timișoara suma de 10.000 lei, sume primite în scopul de a fi folosite la achitarea contravalorii unei campanii de imagine, al cărei beneficiar era inculpatul IPN, în condițiile în care agenții economici aveau în derulare la acel moment contracte de achiziție publică încheiate cu Consiliul Județean Arad întrunesc elementele constitutive a două infracțiuni de trafic de influență, din care o infracțiune în formă continuată (două acte materiale), prev. de art. 291 Cod penal rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 291 Cod penal rap. la art. 35 alin.1 din Cod penal și la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În ceea ce privește motivele pentru care s-au pretins, remis și primit sumele de bani precizate acestea au fost exercitarea influenței de către inculpatul IPN asupra funcționarilor din cadrul Consiliului Județean Arad, influență generată de funcția de președinte al consiliului și prerogativele acesteia, pentru derularea de către agenții economici menționați în bune condiții a contractelor încheiate cu Consiliul Județean Arad respectiv recepția și plata la termen a lucrărilor executate, asigurarea în bugetul de venituri și cheltuieli al Consiliului Județean Arad a sumelor necesare plății lucrărilor contractate/executate precum și facilitarea atribuirii altor contracte de achiziții publice agenților economici menționați.
Inculpatul FIT, director general și administrator de fapt al SC S... SRL Arad la data comiterii faptelor, în calitatea menționată a remis prin intermediar la începutul lunii mai 2015 și respectiv 29.05.2015 sumele de 15.000 lei și respectiv 10.000 lei inculpatului IPN - … la data comiterii faptelor, pentru a fi folosite la achitarea contravalorii unei campanii de imagine/P.R., al cărei beneficiar era inculpatul IPN, în condițiile în care SC S... SRL Arad avea în derulare la acel moment contracte de achiziție publică încheiate cu …, fapta întrunind elementele constitutive ale unei infracțiuni de cumpărare de influență în formă continuată (două acte materiale) prevăzută de art. 292 Cod penal rap. la art. 35 alin.1 din Cod penal și la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În ceea ce privește motivele pentru care s-au pretins, remis și primit sumele de bani precizate acestea au fost exercitarea influenței de către inculpatul IPN asupra funcționarilor din cadrul Consiliului Județean Arad, influență generată de funcția de președinte al consiliului și prerogativele acesteia, pentru derularea de către SC S.... SRL Arad în bune condiții a contractelor încheiate cu Consiliul Județean Arad respectiv recepția și plata la termen a lucrărilor executate, asigurarea în bugetul de venituri și cheltuieli al Consiliului Județean Arad a sumelor necesare plății lucrărilor contractate/executate precum și facilitarea atribuirii altor contracte de achiziții publice.
Inculpatul AIM, director adjunct în cadrul SC A... SRL Timișoara la data comiterii faptelor, în calitatea menționată a remis în mod direct la data de 17.06.2015 suma de 10.000 lei inculpatului IPN- președinte al Consiliului Județean Arad la data comiterii faptelor, pentru a fi folosită la achitarea contravalorii unei campanii de imagine/P.R., al cărei beneficiar era inculpatul IPN, în condițiile în care SC A... SRL Timișoara avea în derulare la acel moment contracte de achiziție publică încheiate cu Consiliul Județean Arad, fapta întrunind elementele constitutive ale unei infracțiuni de cumpărare de influență prevăzută de art. 292 Cod penal rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În ceea ce privește motivele pentru care s-au pretins, remis și primit sumele de bani precizate acestea au fost exercitarea influenței de către inculpatul IPN asupra funcționarilor din cadrul Consiliului Județean Arad, influență generată de funcția de președinte al consiliului și prerogativele acesteia, pentru derularea de către SC A... SRL Timișoara în bune condiții a contractelor încheiate cu Consiliul Județean Arad respectiv recepția și plata la termen a lucrărilor executate, asigurarea în bugetul de venituri și cheltuieli al Consiliului Județean Arad a sumelor necesare plății lucrărilor contractate sau executate precum și facilitarea atribuirii altor contracte de achiziții publice.
Situaţia de fapt reținută în rechizitoriu se susţine cu mijloacele de probă aflate la dosar, respectiv: (…).
Se constată că la data de 23.10.2017, în faţa judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş, inculpatul IPN, prin avocat ales a formulat excepţii cu privire la nelegalitatea tuturor probelor administrate în dosarul de urmărire penală şi a efectuării actelor de urmărire penală, invocând nelegalitatea actului de sesizare a instanței în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. .../P/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara, cât şi nelegalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală în cauza ce a făcut obiectul dosarului menţionat.
În motivare s-a arătat că, în ceea ce privește nelegalitatea actului de sesizare a instanței în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. .../P/2015 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara, aceasta este generată, în primul rând, de nulitatea ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale emisă în aceeași cauză.
Astfel, s-a arătat că din ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale emisă la data de 20.09.2017 se observă că descrierea faptelor calificate de către organul de urmărire penală drept trafic de influență lipsește cu desăvârșire, acesta limitându-se a indica doar faptul că inculpatul ar fi solicitat, prin intermediul denunțătorului, „sume de bani cu titlu de mită/foloase necuvenite de la reprezentanții societăților comerciale cu care Consiliul Județean Arad se afla în relații contractuale” și că motivația solicitării sumelor de bani (aspectul subiectiv al infracțiunii) a fost reprezentată de „exercitarea influenței de către suspectul IPN asupra funcționarilor din cadrul Consiliului Județean Arad, influență generată de funcția de președinte al consiliului și de prerogativele acesteia”.
Se menţionează că organul de urmărire penală nu a analizat și descris întrunirea tuturor condițiilor de tipicitate al infracțiunilor de trafic de influență care i se impută inculpatului, omițând să facă referire la existența unei condiții esențiale pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii - promisiunea de determinare a funcționarului public (în cuprinsul ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale nu se face referire la această condiție esențială de tipicitate și, implicit, nici la probe care să susțină o astfel de realitate).
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, o cerință esențială pentru existența laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență, spre deosebire de Codul penal din 1968, este reprezentată de promisiunea făptuitorului că îl va determina pe funcționarul public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. În lipsa unei astfel de promisiuni, fapta de a pretinde, primi sau accepta promisiunea de bani sau alte foloase nu este tipică, ea neîntrunind elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, menţionându-se că în același sens, este şi prin Decizia nr. 489 din 30.06.2016 a Curţii Constituțională a României.
Având în vedere aceste argumente, în opinia apărării, punerea în mişcare a acţiunii penale în cauza ce a format obiectul dosarului nr. .../2015, este nelegală, ea fiind dispusă cu încălcarea prevederilor art. 309 alin. 1 Cod procedură penală, art. 286 alin. 2 Cod procedură penală (ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale nu cuprinde descrierea completă a infracțiunii de trafic de influență - cu referire la existența acțiunii de promitere a influențării funcționarului - și nu indică probele administrate în acest sens) și cu nesocotirea dispozițiilor art. 2 Cod procedură penală (potrivit cărora, „procesul penal se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege”).
În aceste condiții, ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale este lovită de nulitate, fiind incidente prevederile art. 282 alin. 1 Cod procedură penală, atâta timp cât au fost încălcate texte legale imperative și prin aceasta, dreptul la apărare a inculpatului a fost grav afectat (prin nedescrierea faptei pentru care, ulterior, s-a dispus și trimiterea în judecată, nu a putut să se apere, în mod complet, cu privire la acuzația care i se aducea), vătămarea procesual fiind astfel evidentă.
În acest sens, a arătat faptul că în declarația care i-a fost luată în calitate de inculpat (la data de 21.09.2017) a indicat faptul că „înțeleg ca în acest moment procesual să nu formulez o declarație întrucât din lecturarea procesului verbal de aducere la cunoștință a calității de inculpat nu rezultă că, în ceea ce mă privește, s-a formulat o acuzație în materie penală atâta vreme cât în conformitate cu art. 291 Cod penal, așa cum a fost interpretat de Curtea Constituțională, pentru reținerea infracțiunii este necesară descrierea în mod distinct a acțiunii secundare constând în promisiunea concretă pe care traficantul de influență trebuie s-o facă”.
Inserarea paragrafului mai sus indicat în cuprinsul rechizitoriului nu poate anula însă consecințele nerespectării prevederilor legale imperative și nu rectifică neajunsurile generate de descrierea insuficientă a faptelor, motiv pentru care, raportat la nulitatea ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, se impune constatarea faptului că, în prezenta speță, actul de sesizare este neregulamentar întocmit ca urmare a imposibilității stabilirii obiectului și limitelor judecății (inculpatul nu a dobândit, în mod legal, calitatea de inculpat în prezenta speță), impunându-se remedierea disfuncționalităților constate (inclusiv refacerea ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale) în termenul de 5 zile instituit de prevederile art. 345 alin. 3 Cod procedură penală.
Pe de altă parte, chiar și fără a analiza ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale, se poate observa faptul că actul de sesizare a instanței este emis cu nerespectarea dispozițiilor imperative prevăzute de art. 328 alin. 1 Cod procedură penală, text legal care reglementează conținutul obligatoriu al rechizitoriului.Astfel, potrivit art. 328 alin. 1 teza I-a Cod procedură penală, „rechizitoriul se limitează la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală și cuprinde în mod corespunzător mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia, probele și mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, mențiunile prevăzute la art. 330 și 331, dispoziția de trimitere în judecată, precum și alte mențiuni necesare pentru soluționarea cauzei”. De asemenea, în acord cu prevederile art. 286 alin. 2 lit. d Cod procedură penală, soluția de trimitere în judecată trebuia, în mod obligatoriu, motivată în fapt și în drept.
În pofida acestor dispoziții legale imperative, la o analiză atentă a rechizitoriului întocmit în prezenta cauză, se poate observa faptul că procurorul de caz nu a procedat la o explicație clară a stării de fapt și nu a descris, în mod complet, activitatea infracțională imputată subsemnatului și pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
Astfel, se mai arată că descrierea faptei presupus a fi săvârșită de către inculpat lipsește din cuprinsul rechizitoriului, motiv pentru care, instanța investită cu soluționarea dosarului se află în imposibilitatea de a identifica actele materiale, modalitatea de săvârșire a faptelor precum și existența elementelor de tipicitate care intră în conținutul juridic al infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
Mai mult decât atât, procedând în maniera mai sus descrisă, organul de urmărire penală a încălcat dispozițiile art. 83 lit. a1 Cod procedură penală, referitor la drepturile inculpatului, respectiv dreptul de a fi informat cu privire la faptele pentru care sunt cercetat și încadrarea juridică a acestora – drept recunoscut în scopul exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare. Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, această informare obligă organul de urmărire penală la descrierea în mod amănunțit a faptelor imputate, ea trebuind să cuprindă o descriere exactă, detaliată și precisă a faptei cu indicarea tuturor actelor materiale efectuate de către inculpat.
Prin necunoașterea exactă a stării de fapt (determinată de o descriere vagă și incompletă a activității infracționale imputate), dreptul la apărare al inculpatului a fost încălcat, aspect care generează deficiențe grave și în actul subsecvent, cel de judecată (judecătorul nu poate fi lămurit cu privire la aspecte esențiale pentru corecta soluționare a cauzei). Totodată, în măsura în care s-ar aprecia că instanța ar putea fi lămurită în cursul cercetării judecătorești în legătură cu toate aceste aspecte, se apreciază că s-ar încălca principiul competenței funcționale și al separării funcțiilor judiciare, nefiind permis ca instanța de judecată să se substituie organului de urmărire penală și să-și aroge atribuțiile acestuia.
De asemenea, când informarea asupra faptei este vagă, incompletă sau contradictorie este încălcat atât dreptul la apărare, cât și dreptul la un proces echitabil.
Mai precis, analizând actul de sesizare, se poate observa faptul că nu este descrisă, în mod clar și de netăgăduit, în ce au constat și data la care au fost săvârșite actele materiale efectuate de către inculpat și care ar întruni elementele de tipicitate ale infracțiunii de trafic de influență, nefiind prezentat nici un detaliu legat de activitatea de promitere a influențării funcționarului public (nu are loc o descriere a faptelor, de o manieră rezonabilă, clară, inteligibilă, care să facă referire la toate împrejurările de timp și de loc, cu prezentarea tuturor elementelor ce prezentau relevanță penală sub aspectul conținutului infracțiunii de trafic de influență).
În analizarea regularității actului de sesizare a instanței este necesar a se avea în vedere și separația funcțiilor judiciare, în sensul că procurorul este cel care trebuie să arate în rechizitoriu toate elementele legate de fapta reținută și de încadrarea juridică a acesteia și, astfel, să-și exprime voința cu privire la limitele sesizării, iar nu instanța să fie cea care să deducă ce acuze se aduc inculpatului”.
Nu în ultimul rând, în practica judiciară s-a mai statuat că „lipsa din rechizitoriu a detalierii actelor de autorat, complicitate, instigare, a datei comiterii acestora, a informațiilor secrete de serviciu care au fost divulgate și a persoanelor în raport cu care a avut loc divulgarea etc., conduce la constatarea neregularității actului de sesizare a instanței. Aceasta se remediază de către procuror printr-un supliment la rechizitoriu, în termenul de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. 3 Cod procedură penală, care începe să curgă de la comunicarea încheierii, nu a minutei”.
Ori, în aceste condiții, deficiențele vizând descrierea faptelor inculpatului în cadrul rechizitoriului întocmit în cauza ce a format obiectul dosarului nr..../P/2015 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara sunt evidente, motiv pentru care se impune, și din acest punct de vedere, în temeiul art. 345 alin. 3 C.pr.pen., remedierea de către procuror ale neregularităților actului de sesizare a instanței.
Având în vedere toate aceste argumente, precum și faptul că un rechizitoriu neregulamentar întocmit reprezintă un viciu procedural care invalidează sesizarea instanței, s-a solicit să se impună organului de urmărire penală remedierea neregularităților actului de sesizare în termenul stabilit de art. 345 alin. 3 Cod procedură penală.
În al doilea rând, cu privire la nelegalitatea administrării probelor în cursul urmăririi penale, s-a subliniat faptul că, ceea ce caracterizează materialul probator administrat în prezenta cauză este vulnerabilitatea acestuia.
În concret, pretinsele infracțiuni de care este acuzat au la bază denunțul formulat la data de 28.05.2015 și înregistrat la Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara sub nr. .../P/2015 de către numitul DCI.
Având ca premisă denunțul sus-amintite solicită a se observa că, în continuare, întreaga activitate de urmărire penală s-a efectuat cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor legale care reglementează administrarea probelor în procesul penal.
Astfel, prin ordonanța procurorului din data de 28.05.2015, numitul DCI a fost autorizat să desfășoare mai multe activități în calitate de colaborator al organului judiciar, după cum urmează: „să culeagă date și informații, să poarte discuții și să procure înscrisuri care să aibă ca scop probarea activităților infracționale sesizate precum și a persoanelor implicate; să discute despre remiterea de sume de bani sau alte valori, motivul și contextul remiterii sumelor cu numiții FIT, IPN, POI precum și cu alte persoane care sprijină activitatea infracțională a acestora ori care sunt beneficiari finali ai foloaselor obținute din activitatea infracțională, cunoscând aceste împrejurări; să primească aceste sume de bani date de către FIT sau alți reprezentanți ai societăților comerciale care au calitatea de ofertant sau contractant cu Consiliul Județean Arad pentru IPN și să predea sumele de bani lui IPN în mod direct sau prin persoane interpuse stabilite de acesta din urmă”.
Văzând însă dispozițiile legale cuprinse în art. 150 Cod procedură penală raportat la exigențele impuse de Curtea europeană a drepturilor omului în ceea ce privește colaboratorii organelor judiciare în contextul dreptului la un proces echitabil, se solicită a se observa că numitului DC nu-i putea fi atribuită o astfel de calitate întrucât acesta avea deja calitatea de denunțător și, prin urmare, în mod evident era o persoană interesată în prezentul dosar.
Recurgerea la mai multe procedee probatorii prin intermediul colaboratorului DC, prin care au fost obținute mai multe mijloace de probă în dosarul de față, contravine în mod flagrant dispozițiilor cuprinse în art. 101 alin. 3 Cod procedură penală, fiind vorba în mod evident de o provocare în scopul obținerii de probe și a săvârșirii de infracțiuni.
Se face trimitere la dispozițiile cuprinse în art. 6 și art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, cu referire la Cauza Pareniuc c. Republicii Moldova, Cauza Taraneks c. Letonia, hotărârea Teixeira de Castro c. Portugalia, Ramanauskas c. Lituania.
În ceea ce privește procesul echitabil, Curtea europeană a precizat că o instanță nu poate să stabilească faptele în mod corespunzător fără o examinare directă a probelor prezentate, în cazul în care persoana acuzată susține că nu a săvârșit fapta presupusă a constitui infracțiune (Constantin și Stoian c. România, cit. supra, Dănilă c. România, 8 martie 2007, §35). Astfel, din acest punct de vedere, calitatea evaluării de către instanțele interne a pretinsei înscenări trebuie să fie una riguroasă, pentru a asigura în mod corespunzător drepturile acuzatului la apărare, în special respectarea principiilor contradictorialității și a egalității de arme (Ali c. România, 9 februarie 2011, §87; Malininas c. Lituaniei, 1 iulie 2008, §§ 34 – 35; Bykov împotriva Rusiei (MC), 10 martie 2009, §§88 – 93; Vlachos c. Grecia, 18 septembrie 2008, §§23-28; Vanyan c. Rusia, 15 decembrie 2005 , §§ 46-47; Kamil Uzun c. Turcia, 10 mai 2007, § 64; Burak Hun c. Turcia, 15 martie 2010, §§38-49; Bannikova c. Rusia, 04 februarie 2011, §§33-65; Lalmahomed c. Olanda, 22 februarie 2011, §36; Ünel c. Turcia, 27 mai 2008, §§30-34).
Se mai arată că în condițiile în care probele pe care se bazează în mod exclusiv acuzația ce i se aduce au fost obținute prin provocare, prin intermediul numitului DCI, acestea au fost obținute în mod nelegal, prin încălcarea flagrantă a dispozițiilor cuprinse în art. 101 alin. 3 Cod procedură penală. În prezenta cauză, provocarea a venit din partea unei alte persoane interesate – Drăgan Cristian Ioan – care a acționat în scopul determinării săvârșirii unei fapte penale și al obținerii de probe.
Se precizează că potrivit unei jurisprudențe constante a CEDO, atunci când inculpatul reclamă că este victima unei provocări, jurisdicțiile penale trebuie să recurgă la o examinare riguroasă a dosarului, pentru ca procesul să fie considerat unul echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție, iar „orice probă obținută prin intermediul unei provocări trebuie înlăturată, mai ales în situația în care activitatea provocatoare se desfășoară în afara unui cadru legal și fără asigurarea unor garanții suficiente” (Khudobin c. Rusia, cit. supra, §133-135; Ramanauskas c. Lituania, cit.supra, §60).
Așa cum s-a arătat, pentru a dovedi pretinsele infracțiuni care se rețin în sarcina inculpatului, procurorul se bazează în mod determinant pe denunțul formulat de către DCI și pe celelalte mijloace de probă obținute ca urmare a utilizării mai multor procedee probatorii în care a fost implicat denunțătorul.
În ceea ce privește aceste așa-zise „probe”, solicită a se constata că acestea au fost obținute cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 101 alin. 3 Cod procedură penală, întrucât, în scopul obținerii de probe, denunțătorul DCI a pretins, fără știrea inculpatului, de la mai multe persoane, diferite sume de bani, arătând totodată acestora că se vor bucura de susținerea sa în continuare (deși inculpatul niciodată nu l-a mandat în acest sens și nu i-a solicitat să ceară sume de bani de la coinculpații F și A - denunțătorul a procedat de unul singur, fără înștiințarea sa prealabilă, la contactarea celorlalți doi coinculpați și solicitarea acestor sume de bani; de asemenea, discuțiile purtate de către denunțător cu ceilalți doi inculpați, legate de modul de derulare al contractelor, au fost inițiate și făcute fără ca inculpatul să aibă cunoștință de ele - a aflat conținutul lor abia în momentul consultării dosarului de urmărire penală).
Având în vedere aceste elemente, este evident că probele administrate în prezentul dosar prin utilizarea denunțătorului în calitate de colaborator al organelor judiciare sunt obținute prin provocare (s-a depășit de către colaborator inclusiv autorizarea emisă de către procurorul de caz, colaboratorul nefiind autorizat să contacteze diverse persoane și să solicite în numele meu, și fără știrea inculpatului, diferite sume de bani), ele fiind obținute în mod nelegal.
În aceste condiții, se solicită a se avea în vedere dispozițiile art. 102 alin. 2 Cod procedură penală care prevăd că probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal și, pe cale de consecință, să se dispună excluderea acestora.
În acest sens, se învederează și faptul că art. 102 alin. 2 Cod procedură penală prevede, în mod clar și fără condiționări, că „probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal”, impunându-se, pe cale de consecință, excluderea lor din ansamblul probator administrat. Prin urmare, probele nu pot fi obținute altfel decât cu respectarea legii, sub sancțiunea inadmisibilității folosirii acestora în procesul penal, fără vreo condiționare.
Totodată, analizând prevederile alin. 1 și ale alin. 3 ale art. 102 Cod procedură penală („probele obținute din tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal”, respectiv, „nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei”) precum și prevederile art. 101 Cod procedură penală, se poate concluziona că excluderea unei probe are loc în trei situații: când a fost obținută prin tortură sau reprezintă o probă derivată din cea obținută prin tortură; când a fost obținută în mod nelegal (inclusiv prin nerespectarea principiului loialității administrării probelor, generată, printre altele, și de provocare polițienească); când s-a constat nulitatea actului prin care dispus sau autorizat administrarea probei ori prin care aceasta a fost administrată.
De asemenea, analizând prevederile art. 342 Cod procedură penală „obiectul procedurii de cameră preliminară îl constituie (...) verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală”], respectiv pe cele ale art. 345 alin. 3 Cod procedură penală „în cazul în care judecătorul de cameră preliminară (...) sancționează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate”, se consideră că se poate observa că legiuitorul tratează diferit legalitatea administrării probelor de problema efectuării actelor de urmărire penală, acest lucru fiind determinat atât de faptul că cele două chestiuni sunt enumerate separat ca obiect al verificărilor în procedura de cameră preliminară, cât și, mai ales, de faptul că numai în ceea ce privește actele de urmărire penală se face trimitere la sancționarea potrivit art. 280-282 Cod procedură penală, nu și pentru probe, acestea urmând a fi excluse ori de câte ori se constată că administrarea acestora a avut loc cu încălcarea legii.
Nu în ultimul rând, văzând și prevederile art. 280 Cod procedură penală care reglementează efectele nulității (textul făcând referire doar la nulitatea unui act de urmărire penală, nefiind reglementat conceptul de nulitate a probelor), este evident că incidența nulităților (relative sau absolute) trebuie analizată doar cu privire la actele de urmărire penală, în timp ce, în cazul probelor, operează doar excluderea, ori de câte ori se constată că administrarea acestora a avut loc cu încălcarea legii (în acord cu prevederile art. 102 alin. 2 Cod procedură penală).
Având în vedere toate aceste argumente, se solicită să se constate faptul că toate aceste probe (administrate prin intermediul colaboratorului sub acoperire) sunt obținute prin provocarea de către denunțătorul Drăgan Cristian Ioan cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor art. 101 alin. 3 Cod procedură penală, context în care se impune excluderea lor din ansamblul probator administrat.
În al treilea rând, un alt aspect care se impune a fi subliniat este reprezentat de modalitatea profund inechitabilă în care s-a desfășurat urmărirea penală în cauza ce a format obiectul dosarului nr. .../P/2015, fiind afectat dreptul la apărare al inculpatului și implicit, dreptul la un proces echitabil.
Astfel, așa cum reiese din actele aflate la dosarul de urmărire penală, prin ordonanța din data de 28.05.2015 emisă în dosarul nr. .../P/2015 procurorul de caz a dispus începerea urmăririi penale in rem cu privire la comiterea infracțiunii de trafic de influență, faptă prevăzută și sancționată de prevederile art. 291 alin. 1 Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
De asemenea, așa cum s-a arătat anterior, prin ordonanța din data de 28.05.2015 emisă în dosarul nr. 76/P/2015 s-a dispus autorizarea, cu titlu provizoriu, pe o durată de 48 de ore (de la data de 28.05.2015, ora 8.30, până la data de 30.05.2015, ora 8.30) a mai multor măsuri de supraveghere tehnică în cauză, iar prin Încheierea nr. 119/29.05.2015 pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Timiș-Secția penală în cauza ce a format obiectul dosarului nr. 119/ST/2015/A s-a dispus confirmarea ordonanței din data de 28.05.2015 emisă în dosarul nr. 76/P/2015 (prin care s-au autorizat, cu titlu provizoriu, de către procuror, mai multe măsuri de supraveghere tehnică) precum și autorizarea, pe o perioadă de 28 de zile (de la data de 30.05.2015 până la data de 26.06.2015 inclusiv) a mai multor măsuri de supraveghere tehnică, fiind emise, în acest sens, șase mandate de supraveghere tehnică. Prin Încheierea nr. 156/26.06.2015 pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Timiș-Secția penală în cauza ce a format obiectul dosarului nr. 4291/30/2015 s-a dispus prelungirea, pe o durată de 30 de zile (începând cu data de 27.06.2015 până la data de 26.07.2015), celor șase mandate de supraveghere tehnică.
Ca urmare a activităților de supraveghere tehnică efectuate în cauză, au fost administrate probe suficiente care să contureze bănuiala rezonabilă că inculpatul ar fi săvârșit infracțiunea pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale însă, prin încălcarea prevederilor imperative prevăzute de art. 305 alin. 3 Cod procedură penală („atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul din cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect”), procurorul de caz a ales să continue administrarea probelor în urmărire penală in rem (audieri de martori etc.), dispunând continuarea urmăririi penale față de inculpat după mai bine de doi ani de la începerea urmăririi penale in rem, prin ordonanța din data de 06.09.2017.
În acest context, din moment ce majoritatea actelor de urmărire penală au fost efectuate înainte de a i se aduce la cunoștință vreo învinuire, dreptul la apărare al inculpatului a fost limitat, neavând posibilitatea să ia parte la audieri, să pună întrebări martorilor sau să solicite administrarea oricăror probe în apărare.
S-a învederat și faptul că rechizitoriul în prezenta cauză a fost întocmit la 26.09.2017, în contextul în care calitatea de suspect i-a fost adusă la cunoștință cu aproximativ două săptămâni înainte de emiterea actului de sesizare a instanței (la data de 08.09.2017), iar calitatea de inculpat cu cinci zile înainte de acest moment (la data de 21.09.2017).
Cu privire la toate aceste aspecte, în literatura de specialitate s-a arătat faptul că „în sensul C.E.D.O., informarea cu privire la natura și cauza acuzării trebuie făcută «în cel mai scurt timp posibil» întrucât acest drept urmărește să i se confere celui acuzat timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării”.
Ori, văzând modalitatea în care procurorul de caz a înțeles să efectueze urmărirea penală, se poate constata cu ușurință că, cu rea-credință, au fost nerespectate prevederile art. 305 alin. 3 Cod procedură penală, iar încălcarea dreptului la apărare (și, implicit, a dreptului la un proces echitabil) este evidentă.
În aceste condiții, pentru toate motivele arătate anterior (vizând obținerea probelor în mod nelegal), se apreciază că toate probele administrate ulterior datei de 26.07.2015 și anterior dobândirii de către inculpat a calității de suspect trebuie excluse din ansamblul probator administrat, ele fiind obținute în mod inechitabil și prin încălcarea legii.
În al patrulea rând, tot sub aspectul ansamblului probator administrat, se apreciază că, în interpretarea Deciziei nr. 51/2016 a Curții Constituționale a României, mijloacele de probă reprezentate de înregistrările în mediu ambiental, înregistrările convorbirilor telefonice precum și de proceselor-verbale întocmite ca urmare a supravegherii tehnice efectuate în cauză (prin care au fost transcrise aceste înregistrări) vizează probe obținute în mod nelegal. Văzând caracterul obligatoriu al deciziei Curții Constituționale, este evident că probele mai sus indicate au fost obținute în mod nelegal, motiv pentru care, în acord cu prevederile art. 102 alin. 2 Cod procedură penal și pentru toate motivele arătate anterior (vizând obținerea probelor în mod nelegal), ele nu pot fi folosite în cursul procesului penal, impunându-se excluderea acestora din ansamblul probator administrat.
De asemenea, în mod subsidiar, în temeiul art. 282 alin. 1 Cod procedură penală se invocă nulitatea relativă a actelor de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, care s-a realizat de către ofiţeri din cadrul Serviciului Român de Informaţii, vătămarea produsă inculpatului rezultând din violarea în mod grav a vieţii intime şi private, precum şi a secretului corespondenţei, valori ocrotite la nivel constituţional prin dispoziţiile art. 26 şi 28 din Constituţia României, revizuită, precum şi de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Pentru toate motivele prezentate, s-a solicitat anularea ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale împotriva inculpatului, ordonanță emisă la data de 20.09.2017 în cauza ce a format obiectul dosarului nr. .../P/2015 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara și să se impună procurorului refacerea acesteia în termenul stabilit de art. 345 alin. 3 Cod procedură penală.
În al treilea rând, având în vedere neregularitățile evidente ale actului de sesizare a instanței de judecată, s-a solicitat să se impună organului de urmărire penală remedierea acestor deficiențe în termenul stabilit de art. 345 alin. 3 Cod procedură penală.
În drept, au fost invocate prevederile art. 344 și urm. Cod procedură penală precum și textele legale mai sus invocate.
Prin precizarea memoriului, inculpatul IPN, prin avocat a invocat nulitatea următoarelor acte procesuale: Ordonanţa de autorizare a unor măsuri de supraveghere tehnică din data de 28 mai 2015, orele 8.30; Referatul cu propunere de confirmare a ordonanţei prin care s-a dispus autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică şi de emitere a mandatului de supraveghere tehnică din data de 29 mai 2015; Referatul cu propunere de prelungire a mandatului de supraveghere tehnică din data de 25 iunie 2015,toate emise în dosarul de urmărire penală .../P/2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara. Astfel, a solicitat să se dispună excluderea probelor obţinute prin mijloacele de probă reprezentate de înregistrările în mediu ambiental, înregistrările convorbirilor telefonice precum și de proceselor-verbale întocmite ca urmare a supravegherii tehnice efectuate în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. .../P/2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara.
De asemenea, s-a solicitat excluderea probelor obţinute prin mijloacele de probă reprezentate de înregistrările în mediu ambiental, înregistrările convorbirilor telefonice precum și de proceselor-verbale întocmite ca urmare a supravegherii tehnice efectuate în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. .../P/2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara, care au fost folosite ca mijloace de probă şi în prezentul dosar (fiind citate în mai multe rânduri chiar în Rechizitoriul nr. .../P/2015 ce face obiectul prezentei cauze), ele fiind obţinute printr-un procedeu probatoriu nelegal, cu sprijinul Serviciului Român de Informaţii, aşa cum rezultă din comunicate de presă ale DNA cu privire la dosarul nr. .../P/2015 şi din actele dosarului nr. ..../30/2015 înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş – Secţia penală.
Se constată că în conformitate cu dispoziţiile art. 345 al. 2,3 Cod procedură penală, la data de 23.10.2017, inculpatul FIT, prin avocat ales a formulat excepţii cu privire la nelegalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.
Cu privire la nelegalitatea actelor de urmărire penală şi necesitatea excluderii probelor de la dosar, se arată că una dintre cerinţele indispensabile care se impun a fi îndeplinite pentru ca organele de urmărire penală să poată dispune începerea urmăririi penale o reprezintă legala sesizare a acestora. Analizând modul de sesizare a organelor de urmărire penală, în doctrină s-a statuat că "Pentru ca să se poată începe activitatea procedurală, trebuie ca organul în drept de a face aceasta să afle despre săvârşirea unei infracţiuni, să fie încunoştinţat, anunţat, informat despre aceasta. Fără această "notitia criminis", aflare, încunoştinţare, informare despre faptul penal, nu este ce să se cerceteze, urmărească. (...) trebuie să afle, că s-ar fi săvârşit o infracţiune, ca apoi să procedeze la descoperirea ei şi la identificarea infractorului" (Traian Pop, Drept procesual penal, volumul IV, Partea specială. Tipografia Naţională Cluj, pag.5).
De asemenea, s-a mai arătat că potrivit art. 290 alin. 1 Cod procedură penală, denunţul este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni. În ceea ce priveşte cuprinsul şi forma denunţului, sunt aplicabile dispoziţiile legale referitoare la plângere, prevăzute de art. 289 Cod procedură penală. Aşadar, prin raportare la alin. 2 al art. 289 Cod procedură penală, care se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte denunţul, acesta trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul denunţătorului, descrierea faptei care formează obiectul denunţului, precum şi indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de proba, dacă sunt cunoscute.
De asemenea, DCI face afirmaţia „nedovedită" că a cerut aceşti bani de la FIT „pentru dl. I" dar nu i-a explicat lui F pentru ce sunt aceşti bani. De asemenea DC nu poate explica când FIT i-a adus banii şi când denunţătorul i-a pus în plic" şi i-a remis lui IPN prin mapa de corespondenţă, şi nici data când i-a comunicat lui IPN că acei bani provin de la FIT şi nu de la PO aşa cum i-a cerut IPN.
În acest sens Înalta Curte de Casaţie a reţinut într-o cauză faptul că „ Indicarea în cuprinsul plângerii a tuturor acestor menţiuni constituie o condiţie privind admisibilitatea plângerii, dându-i acesteia un conţinut precis, constituind, totodată, o precauţiune împotriva plângerilor neîntemeiate. Nerespectarea acestor cerinţe esenţiale de admisibilitate a plângerii ar putea genera abuzuri în exercitarea dreptului de petiţionare”.
Se apreciază că în prezenta cauză penală, organele de urmărire penală au fost sesizate prin denunţul formulat la data de 27.082015 de către numitul DCI. Ori, analizând denunţul formulat, solicită a se observa că acesta nu îndeplineşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 289 alin. 2 Cod procedură penală, întrucât în cuprinsul acestuia nu este descrisă în concret vreo faptă materială pe care ar fi comis-o inculpatul şi care să fie adusă astfel la cunoştinţa organelor de urmărire penală, ci denunţătorul face referire doar la o faptă iniţiată de el, care nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă în sarcina inculpatului, ci eventual de luare de mită în sarcina lui Drăgan Ioan Cristian.
Având în vedere că denunţul prevăzut la art.290 Cod procedură penală conform aliniatului (2) al acestui articol, trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute la alin.(2), (4)-(6) şi (8)-(10) ale art.289 ce reglementează plângerea rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că organele de cercetare penală nu au fost sesizate legal încălcându-se astfel prevederea art.305 1 Cod procedură penală care dă posibilitate organelor de cercetare penală a demara urmărirea penală doar în prezenţa îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru actul de sesizare.
În aceste condiţii, constatând că denunţul nu respectă cerinţele de admisibilitate şi că nu conţine nici un fel de informaţii cu privire la săvârşirea vreunei infracţiuni, procurorul, avea obligaţia de a urma procedura reglementată de art. 294 alin. 2 Cod procedură penală, şi anume dacă „denunţul nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă ori neclară, se restituie pe cale administrativă petiţionarului, eu indicarea elementelor care lipsesc". Numai în situaţia în care denunţătorul şi-ar fi completat denunţul cu elementele lipsă, organele de urmărire penală erau sesizate în mod legal. Or, având în vedere că denunţul nu îndeplineşte condiţiile imperative stabilite de lege, acesta nu poate constitui un mod valid de sesizare, motiv pentru care organele de urmărire penală nu aveau posibilitatea să se considere sesizate în mod legal.
Referitor la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile legale, doctrina a statuat că „Dacă denunţul nu cuprinde datele impuse de lege, organul de urmărire penală nu se va considera sesizat şi nu este obligat să se pronunţe asupra începerii urmării penale decât după completarea datelor cerute de lege, dacă este posibil.”
Având în vedere toate acestea, se solicită a se constata că denunţul formulat împotriva inculpatului de către numitul DCI este lovit de nulitate în condiţiile prevăzute de art. 282 Cod procedură penală, cu consecinţa producerii unei vătămări procesuale constând în cercetarea mea de către organele de urmărire penală tară ca acestea să fie sesizate în mod legal. în condiţiile prin denunţul formulat de către Drăgan Cristian Ioan nu este adusă la cunoştinţa organelor de urmărire penală nici o faptă presupus a fi săvârşită de către inculpat, faptă care ar fi fost susceptibilă a fi investigată. Procedând de o asemenea manieră, organele de urmărire penală nu numai că au nesocotit dispoziţiile art. 2 Cod procedură penală, care prevăd că procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege, dar au încălcat inculpatului în mod flagrant dreptul la un proces echitabil garantat atât de art. 6 din CEDO, dar şi de art. 8 Cod procedură penală în sensul că deşi nu exista în cuprinsul denunţului nici o informaţie cu privire la săvârşirea de către inculpat a vreunei infracţiuni, organele de urmărire penală, cu sprijinul denunţătorului, au procedat la provocarea inculpatului în scopul de a săvârşi infracţiuni şi de a obţine probe care să susţină acuzarea.
Pe cale de consecinţă, având în vedere faptul că denunţul formulat de către numitul DCI nu îndeplineşte cerinţele legale prevăzute de art. 290 Cod procedură penală prin raportare la art. 289 Cod procedură penală, solicită să se constate nelegalitatea sesizării organelor de urmărire penală cu toate consecinţele pe care le produce o astfel de încălcare a unor dispoziţii procedurale imperative, de ordine publică.
Cu privire la nelegalitatea tuturor actelor de procedură în extenso, arată că nelegala sesizare a organelor de urmărire penală atrage după sine nulitatea ordonanţei de începere a urmăririi penale, în condiţiile în care, pentru începerea urmăririi penale, art. 305 Cod procedură penală impune necesitatea unui act de sesizare întocmit cu respectarea prevederilor legale. În acest sens, invocă dispoziţiile art. 280 alin. 2 Cod procedură penală, apreciind că în aceste condiţii, sunt lovite de nulitate, atât ordonanţa din data de 28.05.2015 prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de inculpat, cât şi ordonanţa din data de 20.09.2017 prin care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa. Între aceste acte procesuale şi actul de sesizare a organului de urmărire penală există în mod evident o legătură directă, atât timp cât condiţia pozitivă impusă atât de art. 305 alin. 1 Cod procedură penală, cât şi de art. 309 alin. 1 Cod procedură penală este aceea a existenţei unui act de sesizare al organului de urmărire penală întocmit potrivit legii.
Aşa fiind, ţinând cont de efectele pe care le produce nulitatea în procesul penal, indiferent dacă este vorba despre o nulitate absolută sau relativă, solicită a se constata nulitatea tuturor actelor de urmărire penală efectuate în prezenta cauză, întrucât au la bază nelegala sesizare a organelor de urmărire penală, iar între sesizarea organelor de urmărire penală, ordonanţa de începere a urmăririi penale şi actele de urmărire penală efectuate ulterior există o legătură directă.
Efectele acestor nulităţi se materializează prin desfiinţarea actelor întocmite cu nerespectarea prevederilor legale, vătămările suferite de către inculpat neputând fi remediate altfel, mai ales datorită faptului că ordonanţa prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de inculpat şi ordonanţa prin care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa stau la baza rechizitoriului prin care s-a dispus trimiterea în judecată şi sesizarea instanţei.
Pe cale de consecinţă, întrucât organele de urmărire penală au nesocotit dispoziţiile art. 294 alin. 2 Cod procedură penală, solicită a se constata că nulitatea declaraţiei/denunţului din 30.08.2016 atrage nelegala sesizare a organelor de urmărire penală cu toate consecinţele pe care le produce o astfel de încălcare a unor dispoziţii procedurale imperative, de ordine publică.
Ori, prin nerespectarea dispoziţiilor legale la întocmirea actelor de urmărire penale i s-a cauzat o vătămare evidentă în condiţiile în care deşi nelegal sesizate, organele de urmărire penală au dispus începerea urmăririi penale faţă de inculpat mai apoi punerea în mişcare a acţiunii penale, cu consecinţa trimiterii în judecată. Procedându-se într-o asemenea manieră, i-a fost încălcat în mod flagrant dreptul la un proces echitabil.
Efectele acestor nulităţi se materializează prin desfiinţarea actelor întocmite cu nerespectarea prevederilor legale, vătămările suferite de către inculpat neputând fi remediate altfel, mai ales datorită faptului că ordonanţa prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de acesta şi ordonanţa prin care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa stau la baza rechizitoriului prin care s-a dispus trimiterea în judecată şi sesizarea instanţei.
Având în vedere cele expuse mai sus, s-a solicitat a se constata nulitatea tuturor actelor de urmărire penală efectuate în prezenta cauză ca o consecinţă a nelegalei sesizări a organelor de urmărire penală.
De asemenea, tot în motivarea nulităţii tuturor actelor de urmărire penală efectuate ulterior sesizării nelegale, se poate observa şi faptul că toate probele care au condus la cercetarea inculpatului în prezenta cauză şi implicit cele care au condus la redactarea rechizitoriului (trimiterea sa în judecată) se bazează exclusiv pe probele adunate în operaţiunea sub acoperire, mai precis rapoartele poliţiei, stenogramele colaboratorului cu identitate reală, şi înregistrările ambientale ale convorbirilor dintre inculpat şi colaboratorul cu identitate reală lucru de asemenea criticat de deciziile CEDO.
Cu privire la nelegalitatea administrării probelor în cursul urmăririi penale arată că prin ordonanţa procurorului din data de 28.05.2015, numitul DCI a fost autorizat să desfăşoare mai multe activităţi în calitate de colaborator al organului judiciar. Văzând dispoziţiile legale cuprinse în art. 150 Cod procedură penală raportat la exigenţele impuse de Curtea europeană a drepturilor omului în ceea ce priveşte colaboratorii organelor judiciare în contextul dreptului la un proces echitabil, solicită a se observa că numitului DC nu-i putea fi atribuită o astfel de calitate întrucât acesta avea deja calitatea de denunţător şi, prin urmare, în mod evident era o persoană interesată în prezentul dosar.
Deşi legea procesuală penală prevede expres persoanele care pot avea calitatea de investigator sub acoperire, şi nu prevede expres cine poate fi colaborator sub acoperire (dar prin excludere un investigator sub acoperire nu poate avea şi calitatea de colaborator) este de evitat ca un denunţător să culeagă şi calitatea de colaborator sub acoperire deoarece recurgerea la mai multe procedee probatorii prin intermediul colaboratorului DC, prin care au fost obţinute mai multe mijloace de probă în dosarul de faţă, contravine în mod flagrant dispoziţiilor cuprinse în art. 101 alin. 3 Cod procedură penală, fiind vorba în mod evident de o provocare în scopul obţinerii de probe şi a săvârşirii de infracţiuni.
Astfel de procedee ca cele utilizate în prezentul dosar contravin în mod flagrant dispoziţiilor cuprinse în art. 6 şi art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului. În acest sens solicită a se avea în vedere Cauza Pareniuc c. Republicii Moldova).
Se mai arată că, colaboratorul sub acoperire DCI este supus unui stres determinabil şi concret şi anume acela de a-şi dovedi sub orice formă acuzaţia adusă denunţaţilor şi a-şi proba prin orice mijloace denunţul efectuat, în caz contrar acesta ne mai beneficiind de scutirea de pedeapsă în propria cauză (acesta fiind de fapt şi motivul pentru care Drăgan Cristian Ioan a redactat cel puţin 5 denunţuri pentru ca măcar pe unul din ele să îl poată proba) şi astfel să beneficieze de reducerea de pedeapsă prevăzută de art. 19 din Legea 682/2002, respectiv reducerea limitelor minime şi maxime ale pedepsei.
Aşadar, în condiţiile mai sus expuse se consideră că astfel au fost încălcate prevederile art. 101 Cod procedură penală respectiv principiul loialităţii obţinerii probelor în procesul penal încălcându-se inculpatului dreptul la un proces echitabil, drept garantat de Convenţia CEDO şi Constituţia României.
Se mai precizează că, potrivit unei jurisprudenţe constante a CEDO atunci când inculpatul reclamă că este victima unei provocări, jurisdicţiile penale trebuie să recurgă la o examinare riguroasă a dosarului, pentru ca procesul să fie considerat unul echitabil în sensul art. 6 § ! din Convenţie, iar „orice probă obţinută prin intermediul unei provocări trebuie înlăturată, mai ales în situaţia în care activitatea provocatoare se desfăşoară în afara unui cadru legal şi fără asigurarea unor garanţii suficiente'" (Khudobin c. Rusia, cit. supra, §133-135; Ramanauskas c. Lituania, cit.supra, §60).
Se mai arată că, pentru a dovedi pretinsa infracţiune care se reţine în sarcina inculpatului, procurorul se bazează în mod determinant pe denunţul formulat de către Drăgan Cristian Ioan şi pe celelalte mijloace de probă obţinute ca urmare a utilizării mai multor procedee probatorii în care a fost implicat tot denunţătorul. În ceea ce priveşte aceste aşa-zise „probe", se solicită a se constata că acestea au fost obţinute cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 101 alin. 3 Cod procedură penală, întrucât, în scopul probării denunţului, organele judiciare penale i-au solicitat denunţătorului Drăgan Cristian Ioan să „procure" probe în acest sens.
Se solicită a constata nulitatea probelor conţinând înregistrările ambientale efectuate de DC cât şi înregistrările telefonice efectuate de SRI, şi implicit nulitatea transcrierilor acestor înregistrări depuse la dosarul cauzei.
Aşadar este de observat şi de „sancţionat" faptul că probele cu înregistrările audio video efectuate în mod nemijlocit de DC sunt neautorizate şi obţinute ilegal fiind obţinute în dispreţul art. 102 alin.2 Cod procedură penală şi astfel în temeiul prevederilor aceluiaşi art. 102 alin.2 Cod procedură penală ele nu pot fi folosite la judecarea cauzei, judecătorul de cameră preliminară trebuind să înlăture în temeiul prevederilor art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală.
În contextul prevederilor art.142/1 alin.l din Codul de procedură penală, colaboratorul sub acoperire nu poate fi autorizat în a efectua el însuşi înregistrări ambientale deoarece dacă acest lucru s-ar petrece, chiar dacă avem o prevedere legală în acest sens art. 148 alin. 10 Cod procedură penală ar intra în sfera neconstituţionalităţii. Excepţia la care face referire este oarecum asemănătoare cu cea conţinută în Decizia CCR 51/2016, şi vizează aplicabilitatea art.142 alin.l şi 1/1 din Codul de procedură penală, la ulterioara edictare a art.148 alin.l0 din Cod procedură penală, aliniat 10 care nu a fost analizat în consonanţă cu prevederile art.142 alin.l din Codul procedură penală în vechea formulare înainte de Decizia 51/2016 deoarece nimeni nu a sesizat similitudinea.
Ulterior modificării legislative a art.142 Cod procedură penală s-a introdus art. 142 alin.1/1 din Codul de procedură penală care stabileşte următorul aspect; Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d), procurorul, organele de cercetare penala sau lucrătorii specializaţi din cadrul politiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice si proceduri adecvate, de natura să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor si informaţiilor colectate
În acest context prevederea art. 148 alin.10 Cod procedură penală în care se prevede posibilitatea autorizării colaboratorului la a efectua activităţile prevăzute la art.142 alin.3 cu trimitere la art. 138 alin. l lit.a-d, apare ca neconstituţională justificat de imposibilitatea stabilirii în sarcina colaboratorului cu identitate reală sau nu a unor atribuţii în concret cele privitoare la supravegherea video, audio sau fotografiere a altor persoane, atribuţii ce aparţin exclusiv organelor de cercetare penală.
Norma prevăzută la art.148 alin.10 există, şi ea în contextul în care acordă totuşi posibilitatea ca aceste persoane să poată folosi nemijlocit tehnica de supraveghere, acest articol vine în contradicţie cu prevederile art.142 alin.l/1 Cod procedură penală, dar oricum această neconcordanţă viciază prevederile art.1 alin.5 din Constituţia României.
Se arată că, în acest caz, înregistrările ambientale au fost efectuate cu dispozitiv „cămaşă" fiind evident că înregistrările au fost efectuate de colaboratorul DCI, care deşi din punct de vedere scriptic ar fi putut fi autorizat să efectueze asemenea operaţiuni (dar nici măcar scriptic acesta nu a fost autorizat la acestea), norma de trimitere respectiv art. 142 alin.l şi alin.l/1 din Codul de procedură penală, nu permite edictarea unei norme de genul celei prevăzute de art.148 alin.10 din Codul de procedură penală, iar dacă totuşi aceasta este teoretic permis atunci este evident că actele de cercetare penală efectuate nemijlocit de colaborator sunt efectuate cu încălcarea normelor constituţionale.
Consideră că se poate observa că, colaboratorul nu a fost mandatat să efectueze înregistrări ambientale în prezenta cauză motiv pentru care înregistrările obţinute de DCI prin purtarea dispozitivului „cămaşă" sunt neautorizate sens în care ele trebuie înlăturate din materialul probator.
Consecinţa este aceea că atât ordonanţa emisă cu încălcarea legii respectiv a articolelor 148 şi art.150 Cod procedură penală este nelegală - lovită fiind de nulitate - cât şi actele subsecvente efectuate în baza acestei ordonanţe nelegale, ca urmând soarta documentele anterioare din care rezidă.
În situaţia în care se constată o depăşirea a autorizării, se consideră că se va putea atrage răspunderea colaboratorului pentru acţiunile întreprinse, dacă acestea au lezat în vreun mod drepturile fundamentale ale persoanei care a fost supusă măsurii de cercetare, scopul verificării nefiind în principal atragerea vreunei răspunderi ci înlăturarea probelor obţinute în mod nelegal.
Verificarea respectării limitelor mandatului se va face în procedura camerei preliminare de organul competent care, în situaţia depăşirii mandatului de către investigatorul sub acoperire sau colaborator va putea constata nulitatea actelor efectuate de acesta şi să dispună excluderea probelor obţinute în baza excesului de mandat. În situația în care proba derivă din activităţile sale este însăşi declaraţia investigatorului, ori a colaboratorului se va impune excluderea în integralitate a acesteia.
Se mai arată că în cadrul ordonanţei de punere în executare a măsurilor de supraveghere nu se individualizează cine va efectua înregistrările telefonice. În acest sens aceste înregistrări telefonice efectuate în perioada mai 2015 evident că au fost efectuate de către SRI deoarece decizia 51/2015 a apărut de abia în decembrie 2015, şi mai apare evident un lucru şi anume acela că DNA ST Timişoara efectiv încearcă să ascundă acest lucru judecătorului de cameră preliminară şi inculpatului.
Astfel că, în ordonanţa de punere în executare a măsurilor de supraveghere tehnică din data de 15.04.2017 se împuterniceşte dl. comisar şef D..., neapărând niciunde cine va efectua înregistrările telefonice ci doar cine se va ocupa de transcrierea acestor măsuri de supraveghere, sens în care în mod logic nimeni nu este împuternicit să le efectueze, drept pentru care indiferent cine le va efectua, le va efectua fără mandat (fără autorizarea procurorului în conformitate cu prevederile art. 142 alin.l din Codul de procedură penală).
Dacă, acuzarea nu va devoala că aceste înregistrări au fost făcute de către SRI şi astfel să cadă sub incidenţa pct.52. 3 din Decizia nr.51/2015 a CCR, care prevede că se aplică şi în cauzele în curs de judecată şi mai precis în cauzele unde se invocă nulitatea probei în faza camerei preliminare, atunci cu siguranţă ne împuternicirea nici unui organ din cele prevăzute la art. 55 din Codul de procedură penală pentru a efectua înregistrările telefonice este un motiv care este lovit de nulitate şi astfel probele trebuie înlăturate din cadrul dosarului penal ca fiind obţinute şi administrate în mod nelegal.
Din dosarul cuprinsul rechizitoriului lipsesc şi implicit din dosarul cauzei, procesele verbale de consemnare a activitate de supraveghere tehnică în conformitate cu prevederile art.143 alin.l din Codul de procedură penală.
Importanţa acestor procese verbale rezidă nu numai din caracterul imperativ al normei ci şi pentru a fixa datele, condiţiile, şi orele între care s-au efectuat activităţile de supraveghere, aparatele cu care s-au înregistrat convorbirile ambientale, SHA-urile, imprimate asupra înregistrării mamă (originalul) etc.
Astfel că în prezenta cauză nu există în afară de 2 procese verbale redactate de dl. Comisar şef D... din datele de 28.05.2015 şi 29.05.2015 proces verbal care de asemenea arată doar activitatea lui DCI în cadrul biroului său din C.J Arad dar nici acestea nu relevă faptul că în acea zi s-a efectuat şi înregistrări ambientale fixe sau mobile(cămaşă), nu mai avem la dosar nici un alt asemenea proces verbal, care textul legal îi conferă obligativitate.
Aşadar nu există nici un proces verbal prin care să se releve că în cadrul unei instituţii s-a amplasat tehnică de înregistrare şi cine a făcut-o şi în nici una din transcrierile convorbirilor purtate în mediul ambiental nu se identifică fişierul audio, video, audio/video prin indicarea SHA-ului acordat de aparatul de înregistrare în momentul imprimării, lucru pe undeva de înţeles din moment ce în nici o transcriere nu se identifică aparatul şi metoda folosită.
Se mai menționează că, în ultima înregistrare (transcrierea din 01.09.2017 efectuată de comisar M... din cadrul DGA) se asistă la o manevră stupefiantă şi anume, cel ce redă convorbirile acordă el însuşi SHA-ul fişierului prin programul Hcalc, compromiţând totalmente proba nemaiputându-se astfel determina dacă SHA-ul acordat de comisar este cel ce îl generează copia. Copia avea la momentul efectuării ei un SHA propriu sens în care lucrătorul de poliţie creând el şi acordând un SHA diferit prin programul de calculator a denaturat SHA-ul copie pe care a primit-o spre transcriere.
Se precizează că, pentru fişierele format wav şi text corespunzătoare conţinutului convorbirilor telefonice şi mesajelor text, redate în formă scrisă, s-a general codul SHA-256, folosind softul HashCalc, codul fiind inclus în cuprinsul procesului verbal.
Cu privire la nedescrierea faptei inculpatului în cadrul rechizitoriului, acuzarea nu descrie fapta de care este acuzat în mod inteligibil, ce anume se reproşează subsemnatului. Referitor la această afirmaţie, se face trimitere la probatorul administrat în cauză şi anume la denunţul lui DCI, la declaraţia de martor a denunţătorului DCI şi la înregistrările ambientale audio şi audio/video, solicitând înlăturarea acestor probe.
Se arată că nu rezultă de nici unde faptul că IPN ştia că DCI urma să îl contacteze pe FIT şi în ce scop, nu a ştiut că l-a contactat şi că i-a cerut bani, şi nici nu l-a împuternicit în acest sens pe acesta să îi ceară bani. Totodată nici DCI nu a comunicat inculpatului Faur că îl va putea determina pe preşedintele consiliului să mă ajute în vreun fel ci a afirmat „ pentru asta trebuie vorbit cu preşedintele" de aici excluzându-se din capul locului vreun angajament al lui DCI că va influenţa pe cineva.
Nu numai că DCI nu i-a promis inculpatului FCI că îl va determina pe preşedinte să îl ajute ci a spus că trebuie vorbit cu preşedintele pentru aceasta, dar nici nu i-a comunicat cu cine trebuie preşedintele să vorbească pentru a-l ajuta în cazul în care acesta va fi convins de DCI să îl ajute, astfel încât în cazul de faţă nu se pot explicita niciuna dintre aceste conduite infracționale, deoarece nu aşa s-a întâmplat.
Aşadar, nu este întrunită nici una din formele infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul FIT.
Se mai arată că neregularităţile invocate sunt de o gravitate extremă şi fac imposibilă stabilirea cadrului procesual în care urmează să se desfăşoare judecata, acesta fiind neregulamentar întocmit respectiv nu conţine în cuprinsul său elementele obligatorii prevăzute de art. 328 rap la 286 alin.2 Cod procedură penală.
Faţă de toate aceste elemente se solicită admiterea excepţiilor şi să se dispună anularea probelor reclamate ca obţinute în mod nelegal şi pe care de consecinţă să se dispună iniţial în temeiul prevederilor art. 345 alin.3 Cod procedură penală, trimiterea dosarului înapoi la DNA ST Timişoara pentru a remedia neregularităţile descrise în rechizitoriu, iar pentru cazul în care tribunalul va anula în integralitate probele de la dosarul cauzei (în ceea ce priveşte cel puţin pe Faur Ioan Teodor) ori aceste neregularităţi nu vor fi remediate de DNA ST Timişoara în termenul legiuit, să se dispună în temeiul prevederilor art. 346 alin.3 lit.a) ori b) restituirea cauzei la parchet.
Se constată că la data de 30.10. 2017, inculpatul AIM, prin avocat ales, a depus memoriu prin care a invocat: excepţia necompetenţei materiale a organului de urmărire penală, cu consecinţa, în principal, în baza art. 102 alin. 2 Cod procedură penală, a excluderii din ansamblul probator a tuturor probelor administrate în mod nelegal în prezenta cauză, anularea ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului, ordonanţă emisă la data de 20.09.2017, urmând a se dispune refacerea acesteia în temeiul stabilit de art. 345 alin. 3 Cod procedură penală şi să se impună organului de urmărire penală remedierea deficienţelor actului de sesizare a instanţei de judecată în termenul stabilit de art. 345 alin. 3 Cod procedură penală.
Se arată că, din lecturarea ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale emisă la data de 20.09.2017 se poate observa că descrierea faptelor calificate de organul de urmărire penală drept trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă lipseşte, acesta limitându-se a indica doar faptul că inculpatul INP ar fi solicitat, prin intermediul denunţătorului, „sume de bani cu titlu de milă/foloase necuvenite de la reprezentanţii societăţilor comerciale cu care Consiliul Judeţean Arad se afla în relaţii contractuale " şi că motivaţia solicitării sumelor de bani (aspectul subiectiv al infracţiunii) a fost reprezentată de „exercitarea influenţei de către suspectul IPN asupra funcţionarilor din cadrul Consiliului Judeţean Arad, influenţă generată de funcţia de preşedinte al consiliului şi de prerogativele acesteia ".
Se invocă art.291 Cod penal, arătându-se că în acest caz, organul de urmărire penală nu a analizat şi descris întrunirea tuturor condiţiilor de tipicitate al infracţiunilor de trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă care se impută, omiţând să facă referire la existenţa unei condiţii esenţiale pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii - promisiunea de determinare a funcţionarului public (în cuprinsul ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale nu se face referire la această condiţie esenţială şi, implicit, nici la probe care să susţină o astfel de realitate).
O cerinţă esenţială pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă şi cumpărare de influenţii este reprezentată de promisiunea făptuitorului că îl va determina pe funcţionarul public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. în lipsa unei astfel de promisiuni, fapta de a pretinde, primi sau accepta promisiunea de bani sau alte foloase nu este tipică, ea neîntrunind elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă.
Punerea în mişcare a acţiunii penale în cauza ce a format obiectul dosarului nr. 76/P/2015 este nelegală, ea fiind dispusă cu încălcarea prevederilor art. 309 alin, 1 Cod procedură penală, art. 286 alin. 2 Cod procedură penală şi cu nesocotirea dispoziţiilor art. 2 Cod procedură penală. În aceste condiţii, ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale este lovită de nulitate, fiind incidente prevederile art. 282 alin. 1 Cod procedură penală, atâta timp cât au fost încălcate texte legale imperative şi, prin aceasta, dreptul la apărare al inculpaţilor a fost grav afectat (prin nedescrierea faptei pentru care, ulterior, s-a dispus şi trimiterea în judecată, inculpaţii nu au putut să se apere, în mod complet, cu privire la acuzaţia care li se aducea), vătămarea procesual fiind astfel evidentă.
Chiar şi fără a analiza ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, se poate observa faptul că actul de sesizare a instanţei este emis cu nerespectarea dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 328 alin. 1 Cod procedură penală, text legal care reglementează conţinutul obligatoriu al rechizitoriului.
De asemenea, în acord cu prevederile art. 286 alin. 2 lit. d Cod procedură penală, soluţia de trimitere în judecată trebuia, în mod obligatoriu, motivată în fapt şi în drept.
Contrar acestor dispoziţii legale imperative, la o analiză a rechizitoriului întocmit în prezenta cauză, se poate observa faptul că procurorul de caz nu a procedat la o explicaţie clară a stării de fapt şi nu a descris, în mod complet, activitatea infracţională imputată inculpaţilor şi pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
Se menționează că descrierea faptei presupus a fi săvârşită de către inculpat lipseşte din cuprinsul rechizitoriului, motiv pentru care, instanţa investită cu soluţionarea dosarului se află în imposibilitatea de a identifica actele materiale, modalitatea de săvârşire a faptelor precum şi existenţa elementelor de tipicitate care intră în conţinutul juridic al infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
Organul de urmărire penală a încălcat dispoziţiile art. 83 lit. a 1 Cod procedură penală, referitor la drepturile inculpatului, respectiv dreptul de a fi informat cu privire la faptele pentru care sunt cercetat şi încadrarea juridică a acestora - drept recunoscut în scopul exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare. Această informare obligă organul de urmărire penală la descrierea în mod amănunţit a faptelor imputate, ea trebuind să cuprindă o descriere exactă, detaliată şi precisă a faptei cu indicarea tuturor actelor materiale efectuate de către inculpat.
Când informarea asupra faptei este vagă, incompletă sau contradictorie este încălcat atât dreptul la apărare, cât şi dreptul la un proces echitabil.
Se arată că deficienţele vizând descrierea faptelor în cadrul rechizitoriului sunt evidente, motiv pentru care se impune, în temeiul art. 345 alin. 3 Cod procedură penală, remedierea de către procuror ale neregularităţilor actului de sesizare a instanţei.
Având în vedere toate aceste argumente, precum şi faptul că un rechizitoriu neregulamentar întocmit reprezintă un viciu procedural care invalidează sesizarea instanţei, solicită să impună organului de urmărire penală remedierea neregularităţilor actului de sesizare în termenul stabilit de art. 345 alin. 3 Cod procedură penală.
Cu privire la nelegalitatea administrării probelor în cursul urmăririi penale, se arată faptul că, ceea ce caracterizează materialul probator administrat în prezenta cauză este vulnerabilitatea acestuia.
Pretinsele infracţiuni de care sunt acuzaţi inculpaţii au la bază denunţul formulat la data de 28.05.2015 şi înregistrat la Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara sub nr. .../P/2015 de către numitul DCI.
Având ca premisă denunţul sus-amintit, se solicită a se observa că întreaga activitate de urmărire penală s-a efectuat cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legale care reglementează administrarea probelor în procesul penal.
Astfel, prin Ordonanţa procurorului din data de 28.05.2015, numitul DCI a fost autorizat să desfăşoare mai multe activităţi în calitate de colaborator al organului judiciar.
Văzând dispoziţiile legale cuprinse în art. 150 Cod procedură penală raportat la exigenţele impuse de Curtea europeană a drepturilor omului în ceea ce priveşte colaboratorii organelor judiciare în contextul dreptului la un proces echitabil, solicită a se observa că numitului DC nu-i putea fi atribuită o astfel de calitate întrucât acesta avea deja calitatea de denunţător şi, prin urmare, în mod evident era o persoană interesată în prezentul dosar.
Se apreciază că recurgerea la mai multe procedee probatorii prin intermediul colaboratorului DC, prin care au fost obţinute mai multe mijloace de probă în dosarul de faţă, contravine în mod flagrant dispoziţiilor cuprinse în art. 101 alin. 3 Cod procedură penală, fiind vorba în mod evident de o provocare în scopul obţinerii de probe şi a săvârşirii de infracţiuni.
Astfel de procedee ca cele utilizate în prezentul dosar contravin în mod flagrant dispoziţiilor cuprinse în art. 6 şi art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului. În acest sens, Curtea europeană a drepturilor omului a arătat că „problema provocării unei persoane să săvârşească o infracţiune se pune nu doar în cazul investigatorilor sub acoperire, ci şi atunci când operaţiunea este desfăşurată de către un privat care acţionează ca un agent sub acoperire, operaţiunea fiind de fapt organizată şi supravegheată de către poliţie. De asemenea, provocarea de către poliţie are loc atunci când ofiţerii implicaţi - fie membrii ai forţelor de ordine, fie persoane care acţionează în baza ordinului acestora nu se limitează la a investiga activitatea infracţională într-un mod în principal pasiv, ci exercită o anumită influenţă asupra subiectului, astfel încât să îl incite la săvârşirea unei infracţiuni care altfel nu ar fi fost săvârşită, cu scopul de a face posibilă stabilirea infracţiunii, de a oferi probe şi de a începe urmărirea penală (Cauza Taraneics c. Letonia, 2 decembrie 2014).
În ceea ce priveşte procesul echitabil, se arată că, Curtea europeană a precizat că o instanţă nu poate să stabilească faptele în mod corespunzător fără o examinare directă a probelor prezentate, în cazul în care persoana acuzată susţine că nu a săvârşit fapta presupusă a constitui infracţiune (Constantin şi Stoian c. România, cit. supra, Dănilă c. România, 8 martie 2007, §35).
În condiţiile în care probele pe care se bazează în mod exclusiv acuzaţia ce i se aduce au fost obţinute prin provocare, prin intermediul numitului DCI se solicită a se observa că acestea au fost obţinute în mod nelegal, prin încălcarea flagrantă a dispoziţiilor cuprinse în art. 101 alin. 3 Cod procedură penală, unde se arată că „este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe". În prezenta cauză, provocarea a venit din partea unei alte persoane interesate, DCI, care a acţionat în scopul determinării săvârşirii unei fapte penale şi al obţinerii de probe.
Se menționează că probele administrate în prezentul dosar prin utilizarea denunţătorului în calitate de colaborator al organelor judiciare sunt obţinute prin provocare, ele fiind obţinute în mod nelegal. Motivul acţiunilor de provocare ale denunţătorului DCI (de altfel, şi motivul denunţurilor depuse de către acesta la parchet) era reprezentat de faptul că era deja urmărit penal (la data formulării denunţurilor) în cauza ce forma obiectul dosarului nr. .../P/2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara (cauza fiind instrumentată de acelaşi procuror care a început urmărirea penală în cauzele ce au format obiectul dosarelor nr. .../P/20I5, nr. .../P/2015 şi nr. .../P/2015), pentru săvârşirea mai multor infracţiuni. Acţiunile de provocare efectuate de denunţătorul DCI sunt evidente, acesta urmărind să îşi înjumătăţească limitele de pedeapsă în cauzele în care era urmărit penal.
În aceste condiţii, se solicită a se avea în vedere dispoziţiile art. 102 alin. 2 Cod procedură penală care prevăd că probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal şi, pe cale de consecinţă, să se dispună excluderea acestora.
Se arată faptul că, art. 102 alin. 2 Cod procedură penală prevede, în mod clar şi fără condiţionări, că „probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal", impunându-se, pe cale de consecinţă, excluderea lor din ansamblul probator administrat. Probele nu pot fi obţinute altfel decât cu respectarea legii, sub sancţiunea inadmisibilităţii folosirii acestora în procesul penal, fără vreo condiţionare.
Se face referire la prevederile art. 280 Cod procedură penală care reglementează efectele nulităţii (textul făcând referire doar la nulitatea unui act de urmărire penală, nefiind reglementat conceptul de nulitate a probelor), este evident că incidenţa nulităţilor (relative sau absolute) trebuie analizată doar cu privire la actele de urmărire penală, în timp ce, în cazul probelor, operează doar excluderea, ori de câte ori se constată că administrarea acestora a avut loc cu încălcarea legii (în acord cu prevederile art. 102 alin. 2 Cod procedură penală ).
În baza celor arătate mai sus, se solicită să se constate faptul că toate aceste probe (administrate prin intermediul colaboratorului sub acoperire) sunt obţinute prin provocare de către denunţătorul DCI cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art. 101 alin. 3 Cod procedură penală, context în care se impune excluderea lor din ansamblul probator administrat.
Tot sub aspectul ansamblului probator administrat, se apreciază că, în interpretarea Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale a României, mijloacele de probă reprezentate de înregistrările în mediu ambiental, înregistrările convorbirilor telefonice precum şi de proceselor-verbale întocmite ca urmare a supravegherii tehnice efectuate în cauză (prin care au fost transcrise aceste înregistrări) vizează probe obţinute în mod nelegal.
Văzând caracterul obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, este evident că probele mai sus indicate au fost obţinute în mod nelegal, motiv pentru care, în acord cu prevederile art. 102 alin. 2 Cod procedură penală şi pentru toate motivele arătate anterior (vizând obţinerea probelor în mod nelegal), ele nu pot fi folosite în cursul procesului penal, impunându-se excluderea acestora din ansamblul probator administrat.
În drept, s-au invocat prevederile art. 344 şi urm. Cod procedură penală, precum şi textele legale mai sus invocate.
La data de 31.10.2017 Parchetul de pe lângă ÎCCJ – Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Timişoara a depus la dosar răspunsul cu privire la cererile şi excepțiile invocate în cauză.
În motivarea acestuia înscris se arată că, prin memoriile depuse la dosarul penal nr. .../30/2017 al Tribunalului Timiş, inculpaţii IPN şi FIT au formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 342 Cod procedură penală, cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, precum şi cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.
Referitor la inculpatul IPN se arată că, atât în cuprinsul ordonanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală, cât şi în cuprinsul rechizitoriului a fost descrisă în mod expres, concret şi inteligibil fapta inculpatului IPN de a promite influenţa asupra funcţionarilor din cadrul CJ. Arad.
Astfel, ordonanţa prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală face referiri clare la motivele pentru care s-au pretins şi remis sumele de bani, constând în promisiunea influenţei asupra funcţionarilor din subordine: ,,În ceea ce priveşte motivele pentru care s-au pretins, remis şi respectiv primit sumele de bani precizate acestea au fost exercitarea influenţei de către suspectul IPN asupra funcţionarilor din cadrul Consiliului Judeţean Arad, influenţă generată de funcţia de preşedinte al consiliului şi prerogativele acesteia, pentru derularea de către agenţii economici menţionaţi în bune condiţii a contractelor încheiate cu Consiliul Judeţean Arad respectiv recepţia şi plata la termen a lucrărilor executate, asigurarea în bugetul de venituri şi cheltuieli al consiliului a sumelor necesare plăţii lucrărilor executate precum şi facilitarea atribuirii altor contracte de achiziţii publice agenţilor economici menţionaţi." Or, făcându-se vorbire în cuprinsul ordonanţei despre aceste motive, este indicată promisiunea inculpatului IPN de a-şi exercita influenţa, neputându-se susţine că acesta nu a înţeles acuzaţia care i se aduce. Chiar dacă nu s-a folosit în mod expres termenul „promisiune", din conţinutul ordonanţei reiese fără dubii că pretinderea şi remiterea sumei de bani s-a întemeiat pe această promisiune.
Pe de altă parte, în conţinutul rechizitoriului s-au făcut referiri ample la aceste promisiuni, care au fost descrise în cuprinsul stării de fapt, astfel încât elementul material al laturii obiective constând în promisiunea influenţei este suficient conturat pentru a permite inculpatului şi instanţei stabilirea obiectului judecăţii.
Se susţine că, faptul că inculpatul IPN afirmă că această împrejurare a stării de fapt nu este pe deplin dovedită, acesta este un aspect care ţine de aprecierea asupra probatoriului, nu de legalitatea probelor administrate, neputând fi dezbătut în procedura de cameră preliminară, ci numai cu ocazia dezbaterii fondului cauzei. Astfel cum s-a arătat în actul de sesizare, chiar dacă promisiunea influenţei nu a fost una explicită, aceasta reiese în mod indubitabil din modul în care inculpaţii IPN, FIT şi AIM au purtat discuţii cu martorul DCI despre asigurarea finanţărilor aferente contractelor de achiziţie publică în derulare.
Se apreciază că problema provocării se poate lua în discuţie doar după administrarea probatoriului, fiind necesar ca instanţa să aprecieze asupra existenţei provocării pe baza probelor administrate, ceea ce nu poate avea loc în procedura de cameră preliminară.
Pe de altă parte, la o analiză sumară a stării de fapt reţinute, chiar în cadrul procedurii de cameră preliminară, instanţa are posibilitatea de a constata că decizia investigării acestor fapte a fost generată de existenţa unor probe concrete în ceea ce priveşte existenţa unui obicei al inculpatului IPN de a pretinde sume de bani, promiţând influenţa pe care o avea asupra funcţionarilor din subordine, existând suficiente elemente probatorii care scot în evidenţă că această activitate de pretindere şi primire a sumelor de bani preexista sesizării organelor judiciare, nefiind provocată de acestea.
Referitor la inculpatul lPN care a invocat faptul că majoritatea probelor au fost administrate înainte de a i se aduce la cunoştinţă învinuirea, neavând astfel posibilitatea de a lua parte la audieri şi de a formula întrebări martorilor, se arată următoarele:
Într-adevăr, o parte din probe au fost administrate anterior aducerii la cunoştinţa inculpatului IPN a calităţii de suspect, însă depoziţiile martorilor audiaţi anterior acelei date nu au o relevanţă probatorie majoră, întrucât aceştia nu au asistat în mod direct la comiterea faptelor. Singurul martor care a asistat la comiterea faptelor, DCI, a fost reaudiat la data de 18.09.2017, tocmai pentru a li se dă posibilitatea inculpaţilor de a asista la audieri, inculpatul IPN fiind reprezentat de avocat cu acea ocazie. De asemenea, o parte din martori (PO şi IF) au fost audiaţi ulterior aducerii la cunoştinţă a calităţii de suspect faţă de inculpatul IPN, acesta având astfel posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apărare, prin asistarea apărătorilor săi la respectivele audieri, astfel încât se apreciază că acestuia nu i s-a încălcat dreptul Ia apărare.
Inculpatul IPN a mai susţinut că mijloacele de probă reprezentate de înregistrările în mediu ambiental şi ale convorbirilor telefonice sunt probe obţinute în mod nelegal, făcând trimitere la decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2016. De asemenea, inculpatul a solicitat ca, în măsura în care punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică s-a realizat de Serviciul Român de informaţii, să se constate nulitatea probelor astfel obţinute.
Se menţionează că o parte din probele rezultate din mandatele de supraveghere tehnică folosite în cauza pendinte au fost preluate din dosarul penal nr. .../P/2015, în care inculpatul IPN a fost trimis în judecată şi condamnat definitiv, iar aceste probe au făcut obiectul controlului de legalitate în cadrul procedurii de cameră preliminară din respectivul dosar (înregistrările ambientale din 22 şi 24 iulie 2015), fiind apreciate ca legal administrate.
Referitor la incidenţa dispoziţiilor deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte efectuarea supravegherii tehnice, în măsura în care aceasta au fost efectuată de către Serviciul Român de Informaţii, inculpatul a solicitat ca Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Timişoara să precizeze organul care a pus în executare măsurile de supraveghere tehnică.
Se consideră că nu este necesară o asemenea comunicare întrucât se apreciază că probele rezultate din punerea în aplicare a măsurilor de supraveghere tehnică sunt legale. La data punerii în aplicare a măsurilor de supraveghere tehnică în cauză norma procedurală existentă - art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală - prevedea că supravegherea tehnică poate fi executată de procuror, de poliţişti sau de „alte organe specializate ale statului". Potrivit principiului „tempus regit actum", se apreciază că, procedeul probatoriu folosit a respectat noimele procedurale în vigoare, la data respectivă nefiind pronunţată decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, care nu poate retroactiva.
Principiul neretroactivităţii legii penale este consacrat constituţional (art. 15 alin. 2), iar singura excepţie de la acest principiu este retroactivitatea legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Dacă s-ar interpreta altfel Decizia 51/2016 a Curţii Constituţionale a României, s-ar deschide calea arbitrariului, nemai existând nici o siguranţă în ceea ce priveşte normele juridice şi sociale existente.
Într-adevăr, au existat anterior şi decizii ale Curţii Constituţionale prin care s-a arătat că efectele sunt aplicabile retroactiv, (deciziile 445/2007 şi 665/2007 privind neconstituţionalitatea art. 320/ 1 Cod penal şi art. 10 din Legea 241/2005), însă respectivele texte erau de drept substanţial, nu procedural, fiind permisă retroactivitatea legii penale mai favorabile, pe când, în cazul de speţă, având în vedere că textul declarat neconstituţional este unul de procedură, efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 /2016 vor opera doar pentru viitor.
Inculpatul FIT a mai solicitat să se constate că organele de urmărire penală nu au fost legal sesizate întrucât denunţul martorului DCI nu îndeplineşte condiţiile de legalitate prevăzut de art. 289 alin. 2 Cod procedură penală, în această situaţie organele de urmărire penală având obligaţia de a restitui sesizarea pe cale administrativă, cu indicarea elementelor care lipsesc.
Pentru a invoca această nelegalitate, inculpatul Faur Ioan Teodor a arătat că denunţul nu conţine descrierea faptei comise de el, în conţinutul sesizării făcându-se doar o referire succintă la pretinderea unei sume de bani de către denunţător de la acesta, fără însă a fi dovedită. Se apreciază că, prin indicarea, chiar succintă, a unei infracţiuni comise de inculpatul FIT, denunţul a îndeplinit în mod formal toate condiţiile pentru a fi înregistrat, mai ales că acel denunţ descria concret şi detaliat fapta comisă de coinculpatul IPN. Susţinerea că afirmaţiile denunţătorului din cuprinsul actului de sesizare nu sunt dovedite, nu pot fi luate în discuţie în cadrul procedurii de cameră preliminară, fiind chestiuni care ţin de fondul cauzei.
De asemenea, nu poate fi luată în discuţie, în cadrul procedurii de cameră preliminară, nici susţinerea că pretinderea a sumei de bani de la inculpatul FIT a fost iniţiată de denunţător, astfel încât fapta inculpatului F nu ar fi fost descrisă în cuprinsul denunţului, ci numai o eventuală luare de mită comisă de DCI. Prin referirea la acea împrejurare, a fost practic descrisă fapta inculpatului FIT, iar faptul că denunţătorul a avut sau nu iniţiativa pretinderii acelei sume de bani urmează a se stabili cu ocazia dezbaterii fondului cauzei, în urma administrării probatoriului.
Ca o consecinţă a nelegalei sesizări a organelor de urmărire penală, inculpatul FIT a invocat nelegalitatea ordonanţei de începere a urmăririi penale şi, implicit, a tuturor actelor de cercetare efectuate ulterior.
Astfel cum s-a arătat anterior, atâta timp cât sesizarea organelor judiciare a fost făcută în mod legal, nu se poate pune problema nelegalităţii actelor de urmărire penală efectuate ulterior.
Totodată, s-a mai invocat faptul că toate probele au fost administrate în cadrul operaţiunii sub acoperire, aceasta contravenind jurisprudenţei C.E.D.O. inculpatul neavând posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apărare în acea perioadă.
Se arătă faptul că nu toate probele au fost administrate în cadrul operaţiunii sub acoperire întrucât au avut loc ulterior audieri de martori şi ridicări de înscrisuri, inculpatul Faur Ioan Teodor având posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apărare.
O altă solicitare a inculpatului FIT a fost aceea de a se exclude probele administrate în cauză prin intermediul denunţătorului DCI, arătând că acesta a provocat comiterea faptei, fiind incidente astfel dispoziţiile art. 101 alin. 3 Cod procedură penală, în motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că martorului DCI nu i se putea atribui calitatea de colaborator, atâta timp cât era denunţător în cauză şi că, din acest punct de vedere el ar fi fost interesat să provoace comiterea faptei, pentru a fi protejat de organele de anchetă întrucât.
Se apreciază că problema provocării nu se poate lua în discuţie în cadrul procedurii de cameră preliminară întrucât, pentru a se putea aprecia asupra acestei împrejurări, trebuie analizate probele administrate în cauză, ceea ce numai judecătorul fondului poate face. Pe de altă parte, afirmaţia că martorului Drăgan Cristian Ioan nu i se putea atribui calitatea de colaborator, atâta timp cât era denunţător în cauză, este lipsită de temei juridic, întrucât legea procesual penală nu interzice acest lucru, dimpotrivă, jurisprudenţa a demonstrat că aceasta este cea mai frecventă situaţie în care se atribuie calitatea de colaborator.
Pe de altă parte, afirmaţia că martorul DCI a fost interesat să provoace comiterea faptei pentru a-i fi asigurată protecţia de către organele de urmărire penală, nu poate face obiectul procedurii de cameră preliminară. Faptul că martorul DCI nu a fost trimis în judecată în dosarul pendinte pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, nu poate face obiectul analizei instanţei, atâta timp cât nu a fost sesizată cu acea faptă. Nu poate face obiectul judecăţii, cu atât mai puţin a procedurii de cameră preliminară, o presupusă faptă cu care instanţa nu a fost sesizată, şi care este posibil ca în continuare să se afle în cercetări, făcând obiectul unor alte cauze, distincte sau disjunse din prezentul dosar.
Inculpatul FIT a mai invocat faptul că martorul DCI, în calitatea sa de colaborator cu identitate reală, nu a fost autorizat să efectueze înregistrări ambientale în cauză, astfel încât acestea sunt efectuate în mod nelegal. Se mai arată că, potrivit art. 142/ 1 Cod procedură penală respectivele înregistrări în mediu ambiental puteau fi efectuate doar de către organele de anchetă, nicidecum de colaboratorul cu identitate reală. Acesta mai arată că, dispoziţiile art. 148 alin. 10 rap. la art. 142 alin. 3 Cod procedură penală prevăd posibilitatea ca un colaborator să efectueze aceste înregistrări, însă aceste texte ar fi neconstituţionale, în lumina interpretării pe care o conferă Curtea Constituţională prin decizia nr. 51/2016.
Se susţine că, argumentele aduse de inculpatul FIT pornesc de la premisa greşită, că înregistrările ambientale au fost realizate personal de colaboratorul DCI. Se poate observa că respectivele înregistrări au fost realizate prin montarea aparaturii în biroul acestuia, la domiciliul acestuia sau pe articole de vestimentaţie, însă aceasta nu înseamnă că respectivele înregistrări au fost efectuate de către acesta personal, chiar dacă el s-a aflat la acel domiciliu, în acel birou, ori a purtat respectivele obiecte vestimentare.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite posibilitatea că acesta a efectuat personal înregistrările, legea procesuală conferă această posibilitate, atâta timp cât colaboratorului cu identitate reală îi sunt aplicabile normele care reglementează activitatea investigatorilor sub acoperire, (art. 148 alin. 10 Cod procedură penală).
O altă problemă ridicată de inculpatul FIT a fost aceea a instituţiei care a efectuat înregistrările telefonice, solicitând ca, în măsura în care acestea au fost efectuate de Serviciul Român de Informaţii, să se dispună înlăturarea acestora.
Această problemă a fost ridicată şi de către inculpatul IPN, fiind abordată în cuprinsul memoriului la lit. A, pct. 4. Inculpatul FIT a mai invocat faptul că de la dosarul cauzei lipsesc procesele verbale de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, obligatorii a se întocmi potrivit dispoziţiilor art. 143 alin. 1 Cod procedură penală. Inculpatul arată că acele procese verbale ar trebui să conţină datele, condiţiile şi orele la care s-au efectuat respectivele înregistrări, precum şi date referitoare la aparatura folosită. Se mai arată că, organul de poliţie delegat în cauză pentru efectuarea de cercetări, nu a fost autorizat în mod special pentru a pătrunde în încăperile Consiliului Judeţean Arad în vederea instalării tehnicii, astfel încât, în lipsa acestor procese verbale şi a delegării organului de cercetare penală, înregistrările sunt efectuate în mod nelegal.
Se apreciază că în cauză s-a procedat la delegarea expresă a organului de cercetare penală, prin ordonanţa din 28 mai 2015 pentru „punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică emise în cauză şi redarea în formă scrisă a înregistrărilor în mediu ambiental ce se vor realiza", astfel încât acesta a procedat în virtutea respectivei delegări.
Pe de altă parte, art. 143 alin. 1 Cod procedură penală prevede ceea ce trebuie să conţină procesul verbal de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică, textul referindu-se la rezultatele activităţilor efectuate, datele de identificare ale suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum şi, după caz, data şi ora la care a început activitatea de supraveghere şi data şi ora Ia care s-a încheiat. Aceste date sunt trecute în procesele verbale întocmite cu ocazia redării rezultatelor activităţii de supraveghere tehnică, iar textul mai sus citat nu face referire la datele aparaturii cu care s-a efectuat înregistrarea, ci la datele de identificare ale suportului pe care este descărcată înregistrarea.
Se apreciază că, prin ordonanţa de delegare din 28 mai 2015 şi prin întocmirea proceselor verbale de redare a convorbirilor, au fost îndeplinite exigenţele art. 143 alin. 1 Cod procedură penală la care inculpatul FIN a făcut referire.
Inculpatul FIT a mai arătat faptul că niciuna dintre transcrierile înregistrărilor în mediu ambiental nu conţine codul SHA al aparaturii cu care s-a efectuat înregistrarea, astfel încât nu se poate verifica dacă s-a intervenit ulterior asupra înregistrărilor efectuate. Inculpatul afirmă că indicarea codurilor SHA este obligatorie şi că neindicarea acestora s-a făcut cu scopul de a ascunde eventuale Intervenţii ulterioare, solicitând în consecinţă înlăturarea acestor înregistrări din ansamblul probator.
Codul SHA (acronimul expresiei Secure Hash Algorlthms) reprezintă o modalitate de criptare-identificare a unei înregistrări, astfel încât asupra acesteia să nu se mai poată interveni, orice intervenţie generând modificarea codului.
Se menţionează că folosirea şi indicarea unor coduri SHA nu este prevăzută de Codul de procedură penală, pentru a fi reţinută vreo încălcare a vreunei norme prin neindicarea acestora. Pe de altă parte, este de menţionat că doar unele aparate de înregistrare atribuie fişierelor create un asemenea cod. Practica folosirii codurilor SHA, ca o procedură de natură administrativă, a intervenit ulterior instrumentării acestei cauze şi este folosită doar de unele structuri de anchetă, fără ca folosirea sau nefolosirea acestor coduri să genereze sancţiuni de ordin procesual penal. Dacă s-ar aprecia altfel, ar însemna ca majoritatea înregistrărilor realizate de alte structuri de parchet, care nu folosesc acest sistem de codare, să fie apreciate ca nelegale, ceea ce ar fi absurd, atâta timp cât aceste proceduri sunt pur tehnice şi nu sunt prevăzute de legea procesual penală.
Inculpatul FIT a mai susţinut că, în cazul ultimei transcrieri existente la dosar, organul de anchetă a fost acela care a atribuit codul SHA în momentul efectuării copiei, neindicându-se codul SHA oferit de aparatul de înregistrare.
Se precizează că atribuirea acestor coduri nu este obligatorie, fiind o procedură tehnică, administrativă, care nu este prevăzută de Codul de procedură penală. De asemenea, se menţionează că inculpatul face referire la unele convorbiri telefonice, care nu îl vizează, iar în cazul convorbirilor telefonice, aparatura primară de înregistrare a acestora nu generează coduri SHA, astfel încât nu se poate indica un asemenea cod. Faptul că ulterior, organul de urmărire penală, cu ocazia descărcării înregistrării pe un suport destinat a fi folosit ulterior ca probă, a atribuit acelei înregistrări un cod SHA, a avut rolul de a crea o garanţie suplimentară că asupra acestor înregistrări nu se va mai putea interveni.
Având în vedere natura acestor codificări SHA, se apreciază că neindicarea lor nu prezintă relevanţă, neputând duce la înlăturarea mijlocului de probă.
Inculpatul FIT a solicitat să se constate că rechizitoriul nu conţine o descriere suficient de clară a stării de fapt, făcând astfel imposibilă stabilirea cadrului procesual.
Se consideră că nu poate face obiectul procedurii de cameră preliminară verificarea corespondenţei între starea de fapt expusă şi probele administrate. Prin însăşi enunţarea problemei inculpatul arată că, în realitate, starea de fapt a fost descrisă în cuprinsul actului de sesizare, singura sa obiecţie fiind măsura în care această stare de fapt este reflectată de probele administrate. Se apreciază că starea de fapt descrisă în cuprinsul rechizitoriului este aptă de stabili cadrul procesual. Iar măsura în care această stare de fapt este reflectată de probatoriul administrat în cauză, rămâne a fi analizat de instanţa care va fi investită cu soluţionarea fondului.
Pentru aceste motive, apreciind neîntemeiate cererile inculpaţilor IPN şi FIT, se solicită instanţei, potrivit art. 346 Cod procedură penală, să constate legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor, a efectuării actelor de urmărire penală şi să dispună începerea judecăţii.
Prin adresa nr. .../P/2015/21.11.2017 Parchetul de pe lângă ÎCCJ – Direcţia naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara a precizat că în ceea priveşte dosar nr. .../P/2015 interceptarea în timp real şi înregistrarea convorbirilor telefonice în cauză în legătură cu s-a efectuat cu aparatura tehnică specifică aflată in dotarea SRI. În ceea priveşte dosar nr. .../P/2015, convorbirile purtate in mediul ambiental au fost interceptate şi înregistrate de procurorul şi ofițerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu concursul tehnic al Serviciului Român de Informaţii. Procurorul de caz şi ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul DNA au fost cei care au procedat la amplasarea şi disimularea aparaturii de înregistrare ambientală cu concursul tehnic al lucrătorilor specializaţi ai Serviciului Român de Informaţii.
Prin adresa nr. .../P/2015 din 11.12.2017 Parchetul de pe lângă ÎCCJ – Direcţia naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara a comunicat la termenul de judecată din data de 12.12.2017, cine a semnat ordonanţa de autorizare a măsurii de supraveghere tehnică din data de 28 mai 2015, referatul cu propunere de confirmare a ordonanţei şi de emitere a mandatului de supraveghere tehnică din data 29 mai 2015, precum şi referatul cu propunere de prelungire a mandatului de supraveghere tehnică din data de 25 iunie 2015, respectiv faptul că au semnate de procurorul M. În ceea ce priveşte faptul că aceste înscrisuri nu au fost semnate de procurorul de caz, D s-a arătat că, întrucât acesta era implicat la datele respective în activităţi operative, conducătorul instituţiei a desemnat un alt procuror, din cadrul aceleiaşi structuri de parchet, care să întocmească şi să semneze respectivele înscrisuri.
Se menționează că în ceea ce priveşte aceste înscrisuri, desemnarea procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie s-a făcut de către procurorul şef al acestei structuri de parchet, la vremea respectivă era ST, cel care a şi semnat adresa de înaintare a ordonanţei referatului către Tribunalul Timiş.
Ulterior, începând cu data de 25 iunie 2015, funcția de procuror şef al Serviciului Teritorial Timişoara din cadrul DNA, a fost ocupată de M, aceasta fiind cea care a semnat referatul cu propunere de prelungire a mandatului de supraveghere tehnică în aceeaşi zi.
Se mai arată că din analiza respectivelor înscrisuri, semnătura poartă sedilă, care indică în mod transparent faptul că s-a semnat ,, pentru „ procurorul de caz, în condițiile în care, procurorul a depus semnătura a fost desemnat să efectueze şi el acte de procedură în respectiva cauză. Astfel, se apreciază că atâta timp cât procurorul care a semnat respectivele înscrisuri care competenţa materială, teritorială şi funcţională de a le emite, iar aceste acte de procedură au fost dispuse în mod legal, existând posibilitatea ca doi sau mai mulţi procurori să efectueze acte de urmărire penală în acelaşi dosar.
Procedând la analizarea cererilor şi excepţiilor formulate de inculpaţii IPN, FIT şi AIM, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad, reţine următoarele :
Obiectul procedurii camerei preliminare este descris explicit în cuprinsul dispoziţiilor art. 342 Cod procedură penală, care statuează neechivoc asupra prerogativelor judecătorului de a verifica, după trimiterea în judecată, chestiuni punctuale, enumerate limitativ: competenţa instanţei sesizate prin rechizitoriu, legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi legalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
Examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat la chestiuni ce ţin, în mod esenţial, de legalitatea probelor în sine şi implică identificarea dispoziţiilor legale pertinente aplicabile în cauză, examinarea conformităţii probelor şi actelor de urmărire penală cu exigenţele acestor dispoziţii şi doar în cazurile expres prevăzute de lege, de aplicare corespunzătoare a sancţiunilor prevăzute de art. 280- 282 Cod procedură penală.
Sfera controlului exercitat în camera preliminară, în privinţa legalităţii sesizării, vizează îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 328 Cod procedură penală, referitoare la conţinutul rechizitoriului, fiind necesar ca acesta să cuprinsă menţiunile privind data emiterii şi denumirea parchetului, numele, prenumele şi calitatea celui care l-a întocmit, datele privitoare la persoana inculpaţilor, faptele reţinute şi încadrarea juridică a acestora, probele şi mijloacele de probă, date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale, dispoziţia de trimitere în judecată, cheltuielile judiciare şi semnătura celui care l-a întocmit precum şi menţiunea verificării sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior.
În Decizia nr. 641/2014 a Curţii Constituţionale, s-a relevat că, în contextul separării funcţiilor judiciare, instituţia camerei preliminare este echivalentă unei noi faze a procesului penal; ea nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, iar activitatea judecătorului de cameră preliminară, nu priveşte fondul cauzei, neantamând şi nedispunând, cu privire la elementele esenţiale : faptă, persoană şi vinovăţie.
În doctrină şi jurisprudenţă s-a statuat că, judecătorul de cameră preliminară, nu verifică temeinicia sau aparenţa de temeinicie a probelor sau a trimiterii în judecată şi nici caracterul complet al urmăririi penale sau oportunitatea ori suficienţa probelor administrate în acuzare, sau legalitatea sau temeinicia încadrării juridice a acuzaţiei, acestea fiind aspecte de fond ale cauzei penale.
În cadrul acestui criteriu judecătorul de cameră preliminară urmează a verifica claritatea acuzaţiei (descrierea faptei cu suficiente elemente încât să rezulte concordanţa cu norma penală şi să facă înţeles obiectul judecăţii).
Potrivit dispoziţiilor art. 371 Cod procedură penală, privind obiectul judecăţii, aceasta se limitează la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare al instanţei.În raport de aceste dispoziţii legale, pentru a se putea dispune începerea judecăţii trebuie să se indice în concret, cu claritate care sunt faptele cu care este sesizată instanţa de judecată şi care sunt persoanele acuzate de comiterea faptelor penale indicate.
Având în vedere aceste considerente de ordin teoretic şi dispoziţiile legale susmenţionate, judecătorul de cameră preliminară constată că în cuprinsul rechizitoriului nr. .../P/2015 al Parchetului de pe lângă ICCJ – DNA – ST Timişoara, sunt descrise detaliat în fapt, în mod concret infracţiunile şi încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor IPN, FIT şi AIM .Astfel, se remarcă că în cuprinsul actului de sesizare sunt descrise în detaliu faptele de care sunt acuzaţi fiecare dintre cei trei inculpaţi, fiind prezentate contextul şi modalitatea prin care se reţine că ar fi fost comise pretinsele fapte, fiind evidenţiată contribuţia fiecăruia dintre inculpaţi.De asemenea, se constată că în rechizitoriu sunt descrise suficiente împrejurări – de loc, de timp, mijloace prin care s-au comis faptele – care evidenţiază o descriere în detaliu a faptelor, o enumerare clară, certă a acţiunilor ilicit penale de care sunt acuzaţi inculpaţii, cu toate elementele necesare pentru caracterizarea în drept şi stabilirea încadrării juridice.
Acuzaţiile au fost formulate într-o manieră suficient de clară, încât să dea posibilitatea inculpaţilor, să înţeleagă, chiar beneficiind de sprijinul unor specialişti ai dreptului – avocaţi, ce anume li se reproşează de către autorităţi şi care este semnificaţia penală a conduitei acestora – încadrare juridică şi implicit tratament sancţionator.
În cauza dedusă judecăţii, judecătorul de cameră preliminară constată că, faptele sunt descrise în mod rezonabil de către parchet în actul de sesizare, este relevată modalitatea în care se reţine comiterea de către inculpaţi a presupuselor infracţiuni de care sunt acuzaţi şi permite inculpaţilor şi avocaţilor acestora, să-şi pregătească apărări efective în raport cu acuzaţiile aduse.
În procedura de cameră preliminară, judecătorul verifică dacă în rechizitoriu sunt descrise elemente de fapt pentru fiecare dintre elementele de tipicitate ale conţinutului infracţiunii. Judecătorul verifică astfel, existenţa în acuzaţia formulată a unui corespondent în situaţia de fapt pentru fiecare element din conţinutul infracţiunii. Judecătorul de cameră preliminară nu verifică în această fază procesuală, dacă descrierea este corectă şi poate conduce la condamnare, ci doar dacă este completă. Semnificaţia acuzaţiei şi caracterul ei fondat se hotărăsc în urma cercetării judecătoreşti.
În acest context, judecătorul de cameră preliminară apreciază că argumentele prezentate de inculpaţi, în sensul lipsei descrierii complete a faptelor, cu referire la latura obiectivă a infracţiunilor, neevidenţierea elementului material, lipsa de tipicitate a infracţiunilor de care sunt acuzaţi inculpaţii reprezintă aspecte privind temeinicia trimiterii în judecată, respectiv analiza elementelor constitutive ale infracţiunii, care sunt în competenţa instanţei investită cu soluţionarea pe fond a cauzei.
Aşadar, judecătorul de cameră preliminară constată că excepţia nelegalităţii sesizării instanţei este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.
În aceeaşi ordine de idei, se constată că, în ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpaţi din 20 septembrie 2017 (fila 30-35 volum 1 dosar u.p.), este descrisă în mod concret, expres fapta inculpatului I, de a promite influenţa asupra funcţionarilor din cadrul Consiliului Judeţean Arad. În cuprinsul acestei ordonanţe se fac referiri clare la motivele pentru care s-au pretins şi remis sumele de bani, constând în promisiunea influenţei asupra funcţionarilor din subordine şi chiar dacă nu s-a utilizat în mod expres termenul „promisiune”, se înţelege că pretinderea şi remiterea sumei de bani s-a întemeiat pe această promisiune. Astfel, susţinerea şi cererea inculpatului I de constatare a nelegalităţii ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale, este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.
Referitor la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, invocată de inculpaţi prin avocaţi, judecătorul de Cameră Preliminară reţine că, verificarea legalităţii administrării probelor presupune verificarea condiţiilor impuse în Titlul IV din Partea Generală a Codului de procedură penală, intitulat „probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii”, context în care se constată legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.
Potrivit art. 101 alin.1 Cod procedură penală este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe.
În conformitate cu dispoziţiile art. 102 alin.2 Cod procedură penală probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal. La baza formulării acestui text de lege, se află principiul legalităţii şi loialităţii în administrarea probelor, care presupune administrarea numai a mijloacelor de probă prevăzute de lege, în condiţiile stabilite de Codul Procedură Penală, legislaţia specială şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Principiul loialităţii administrării probelor este reglementat în mod expres la art. 101 Cod procedură penală, care prevede că este oprit a se întrebuinţa violenţa, ameninţări sau orice alt mijloc de constrângere precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul obţinerii de probe.
Nelegalitatea unei probe poate rezulta din condiţiile în care a fost administrată această probă.
Excluderea este o sancţiune procesuală specifică, aplicabilă în materia probelor administrate cu încălcarea principiului legalităţii, loialităţii şi are un domeniu de aplicare special, deosebindu-se de sancţiunea nulităţii, ce se aplică numai actelor procesuale sau procedurale. Excluderea probelor se poate dispune în cazul în care se constată o încălcare substanţială şi semnificativă a unei dispoziţii legale privind administrarea probatoriului care, în împrejurările concrete ale cauzei, face ca menţinerea probei astfel administrate să aducă atingere caracterului echitabil al procesului penal.
Articolul 102 alin.1 Cod procedură penală prevede în mod explicit că probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal, ipoteză în care sancţiunea excluderii se aplică de iure.
Raportând dispoziţiile legale la solicitarea exprimată de inculpaţi prin memoriile depuse, privind nelegala sesizare a organelor de urmărire penală prin denunţul formulat de numitul D, judecătorul de Cameră Preliminară, constată că, în cuprinsul acestuia (fila 1 volum 1 dosar u.p.), s-a făcut o referire succintă la pretinderea unei sume de bani de către denunţător de la inculpatul F, îndeplinind astfel formal toate condiţiile prevăzute de art. 290 cu referire la art. 289 alin. 2 Cod procedură penală, pentru a fi înregistrat, cu atât mai mult, cu cât se descria în mod concret şi detaliat fapta comisă de inculpatul I.Afirmaţiile şi susţinerile inculpatului F potrivit cărora, aspectele din denunţ nu sunt dovedite, nu pot face obiectul verificării în această fază procesuală.În acelaşi context, nu poate fi primită nici susţinerea inculpatului F, că pretinderea sumei de bani de la acest inculpat a fost iniţiată de denunţător, aspect ce urmează a fi stabilit în urma administrării probelor.
În contextul în care judecătorul de cameră preliminară constată că organele de urmărire penală au fost legal sesizate prin denunţul formulat de numitul D, cererea de constatare a nelegalităţii actelor de urmărire penală efectuate ulterior, apare ca fiind neîntemeiată, urmând a fi respinsă.
Referitor la excepţia nelegalităţii administrării probelor prin desemnarea denunţătorului D în calitate de colaborator al organelor judiciare şi recurgerea la procedee probatorii prin intemediul acestuia, fiind obţinute mai multe mijloace de probă, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 101 alin.3 Cod procdură penală, fiind vorba de o provocare, judecătorul de cameră preliminară reţine următoarele aspecte.
Prin ordonanţa procurorului din 28 mai 2015 (fila 79 -80 volum 1 dosar u.p.), în temeiul art. 148, art. 150 Cod procedură penală s-a dispus autorizarea denunţătorului DCI ca şi colaborator, fiind indicate în mod expres activităţile pe care acesta urma să le desfăşoare.
Potrivit art. 102 alin.2 Cod procedură penală probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal. La baza formulării acestui text de lege, se află principiul legalităţii şi loialităţii în administrarea probelor, care presupune administrarea numai a mijloacelor de probă prevăzute de lege, în condiţiile stabilite de Codul de procedură penală, legislaţia specială şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Principiul loialităţii administrării probelor este reglementat în mod expres la art. 101 Cod procedură penală, care prevede că este oprit a se întrebuinţa violenţa, ameninţări sau orice alt mijloc de constrângere precum promisiuni sau îndemnuri, în scopul obţinerii de probe. Astfel, se reţine că nelegalitatea unei probe poate rezulta din condiţiile în care a fost administrată această probă; iar excluderea este o sancţiune procesuală specifică, aplicabilă în materia probelor administrate cu încălcarea principiului legalităţii, putând fi dispusă în cazul în care se constată o încălcare substanţială şi semnificativă a unei dispoziţii legale privind administrarea probatoriului care, în împrejurările concrete ale cauzei, face ca menţinerea probei astfel administrate să aducă atingere caracterului echitabil al procesului penal.
Potrivit art. 101 alin. 3 Cod procedură penală: ”Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe.” Este adevărat că acest text legal este cuprins în capitolul I. – „Reguli generale”, titlul IV – „Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii” din Codul de procedură penală şi că încălcarea unei asemenea interdicţii ar trebui sancţionată conform art. 102 alin. 2 Cod procedură penală referitor la excluderea probelor obţinute în mod nelegal. Nu mai puţin adevărat este şi faptul că o asemenea măsură se poate dispune în cadrul procedurii de cameră preliminară, însă trebuie avut în vedere ce se înţelege prin provocarea interzisă de legiuitor şi ce elemente trebuie constatate pentru reţinere acesteia, precum şi măsura în care aceste elemente pot fi stabilite în această etapă procesuală. Legislația română nu prevede o definiție a provocării din textul legal sus citat, însă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că existența acesteia presupune a se constata cumulativ două aspecte: că situația presupus infracțională tinde să fie probată prin solicitarea emanând de la o persoană ce avea sarcina să descopere infracțiunea sau când există o invitație directă la comiterea unei infracțiuni din partea unui denunțător sau unui martor anonim; precum și lipsa oricăror indicii că fapta ar fi fost săvârșită fără această intervenție. În cauza Edwards și Lewis c. Regatul Unit sunt enunțate criterii pe baza cărora judecătorul național trebuie să examineze dacă acuzatul a fost sau nu victima unei provocări ilicite din partea organelor de anchetă: - motivul pentru care operațiunea a fost organizată; - natura și întinderea participării organelor de anchetă la săvârșirea infracțiunii; - natura determinării sau a presiunilor efectuate de acestea. Ca atare, existența provocării este dependentă de poziția subiectivă a funcționarului; sintagma ”a provoca” presupunând o instigare la comiterea infracțiunii sub forma îndemnului, încurajării, dar este admisă şi cea sub forma vicleniei, înșelăciunii, în urma căreia persoanei i se sugerează într-un mod neechivoc săvârșirea unei infracțiuni. Se comite o provocare ori de câte ori organele de urmărire penală nu se limitează la a cerceta în mod pasiv activitatea infracțională, ci exercită o asemenea influență asupra persoanei vizate, încât să determine săvârșirea unei fapte penale care fără această intervenție nu ar fi fost comisă, căreia nu-i corespundea încă o rezoluție infracțională măcar de ordin general. Mai mult, în asemenea situaţii se mai impune a se avea în vedere şi împrejurarea că unui funcţionar al statutului, cu atât mai mult unuia care îşi desfăşoară activitatea ca organ de aplicare şi garantare a legii, îi incumbă îndatoriri şi conduite mult mai stricte decât unui cetăţean obişnuit; legiuitorul incriminând ca infracţiune de luare de mită nu numai fapta funcţionarului care pretinde şi primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ci şi acceptarea promisiunea unor astfel de foloase. Ca atare, evaluarea legalităţii activităţii organelor de urmărire penală, cât şi aprecierea existenţei unei acţiuni provocatorii presupun mai mult decât o analiză a succesiunii actelor de urmărire penală, a cronologiei declaraţiilor martorului denunţător, impunând în mare parte administrarea probelor și aprecieri pe fondul cauzei. Astfel, la acest moment procesual se constată că din actele cauzei rezultă că organele de urmărire penală au fost sesizate prin denunţul numitului Drăgan la data de 28 mai 2015, au fost emise mandate de supraveghere tehnică de către judecătorul de drepturi şi libertăţi; s-a început urmărirea penală prin ordonanţele din 28.05.2015. Aspectele invocate în apărarea inculpaţilor privind iniţiativa întâlnirilor, conduita acestora şi a colaboratorului cu ocazia întâlnirilor, eventualele discuţii avute de acesta cu organele de urmărire penală nu pot fi verificate şi evaluate în procedura de cameră preliminară, în absenţa administrării efective a probelor şi dezbaterea lor.
Raportând dispoziţiile legale susmenţionate la solicitarea exprimată de inculpatul IPN, prin memoriul depus, privind încălcarea dreptului la apărare, faţă de faptul că majoritatea probelor au fost administrate înainte de a i se aduce la cunoştinţă învinuirea, judecătorul de cameră preliminară apreciază că mijloacele de probă respectiv declaraţiile martorilor ZE, M, MG, RGM, ZP, nu au fost obţinute în mod nelegal. Aceasta pentru că, prin ordonanţa procurorului din 28 mai 2015 dată în dosarul nr. …/P/2015 s-a dispus în temeiul art. 305 alin.1 şi 2 Cod procedură penală, începerea urmăririi penale în cauză cu privire la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 291, art.292 ambele rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 iar prin ordonanţa procurorului din 15 aprilie 2016 s-a dispus, în baza art. 311, art. 305 alin.1 şi 2 Cod procedură penală, extinderea şi începerea urmăririi penale in rem cu privire la săvârşirea unui număr de 6 infracţiuni prevăzute de art. 291 şi art.292 Cod penal, ambele rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 republicată. Împrejurarea că doar la data de 6 septembrie 2017 prin ordonanţa procurorului s-a dispus, în temeiul art. 305 alin.3 Cod procedură penală, efectuarea în continuare a urmăririi penală faţă de suspecţii IPN, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 291 Cod penal rap. la art. 6 din Legea nt. 78/2000 republicată şi art. 291 Cod penal rap. la art. 35 alin.1 Cod penal şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 republicată, FIT pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.292 Cod penal rap. laart. 35 alin.1 Cod penal şi art. 6 din Lgea nr. 78/2000 republicată, AIM, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 292 Cod penal rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 republicată, iar declaraţiile martorilor ZE, M, MG, RGM, ZP, au fost luate anterior acestei date ( 16.08.2017, 18.08.2017, 31.08.2017, 5.09.2017), poate fi sancţionată eventual cu nulitatea relativă conform art. 282 alin. 1 Cod procedură penală, dacă produc o vătămare pentru înlăturarea căreia este necesară excluderea acesteia, ceea ce nu s-a dovedit.
În conformitate cu dispoziţiile legale susmenţionate, încălcarea altor dispoziţii legale decât cele expres prevăzute, determină anularea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului.
Vătămarea la care se referă textul legal se poate defini ca atingerea adusă principiilor fundamentale ale procesului penal din care rezultă posibilitatea de a nu se realiza scopul acestuia. Dacă vătămarea produsă prin încălcarea dispoziţiilor care reglementează procesul penal poate fi înlăturată altfel, devine inutilă anularea actului pentru acest motiv.
Judecătorul de Cameră Preliminară apreciază că suntem în prezenţa unei nulităţi relative întrucât încălcarea dispoziţiilor care reglementează această activitate procesuală nu se regăseşte printre cele indicate expres la art. 281 Cod procedură penală şi, fiind vorba de o nulitate relativă, ea poate fi invocată şi aplicată în termenele prevăzute de art. 282 alin.4 lit. a-b Cod procedură penală şi anume, în speţă, până la închiderea procedurii în camera preliminară.
Fiind vorba de o nulitate relativă, sancţiunea şi subsecvent excluderea probelor, este condiţionată de dovada vătămării ce s-a cauzat inculpatului, aceasta nefiind prezumată de lege. Conţinutul noţiunii de „vătămare” nu este definit de Codul de procedură penală, dar doctrina a definit-o ca fiind acea consecinţă negativă a încălcărilor dispoziţiilor ce reglementează desfăşurarea procesului penal care constă în crearea posibilităţii unei soluţionări greşite a cauzei fie prin neasigurarea exercitării drepturilor părţilor, fie prin încălcarea altor valori procesuale. Reţinând aceste considerente cu privire la expunerea de motive a Codului de procedură penală privind excluderea probelor şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit cărora „ importantă este echitatea probelor în ansamblu”.
Ori, în speţă, se observă că depoziţiile martorilor audiaţi nu au o relevanţă majoră, nefiind martori direcţi la comiterea pretinselor infracţiuni, martorul D a fost reaudiat la data de 18.09.2017, ocazie cu care avocatul inculpatul I a fost prezent, martorul PO a fost audiat la 12.09.2017, în prezenţa avocatului inculpatului I iar martora IF a fost audiată la 18.09.2017, exitând posibilitatea exercitării dreptului la apărare, în condiţiile în care avocaţii inculpaţilor au fost anunţaţi. De menţionat este faptul că, la data de 14.09.2017, inculpatul I prin avocat a formulat cerere de probaţiune, dar nu a solicitat reaudierea martorilor susindicaţi.
Pe de altă parte, se impune precizarea că, potrivit dispoziţiilor art. 364 alin.5-10 Cod procedură penală, în cursul cercetării judecătoreşti, părţile au dreptul de a contesta probele administrate în faza de urmărire penală şi de a solicita readministrarea acestora şi a unor noi probe.
În considerarea celor de mai sus, judecătorul de cameră preliminară constată că excepţia analizată este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă.
Referitor la excepţia nulităţii ordonanţei de autorizare a unor măsuri de supraveghere tehnică din 28 mai 2015, a referatului cu propunere de confirmare a ordonanţei prin care s-a dispus autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică şi de emitere a mandatului de supraveghere tehnică din 29 mai 2015, a referatului cu propunere de prelungire a mandatului de supraveghere tehnică din 25 iunie 2015, invocată de inculpaţii Ioţcu şi Faur, prin avocaţi, judecătorul de cameră preliminară reţine următoarele:
Actele procesuale susmenţionate din 28 mai 205 şi respectiv 29 mai 2025, au fost semnate de către procurorul desemnat de către procurorul şef al Serviciului Teritorial Timişoara, respectiv dna procuror M, pentru a întocmi şi semna respectivele înscrisuri, în condiţiile în care procurorul D era implicat în alte activităţi operative. Se observă că, semnătura de pe aceste înscrisuri, poartă “sedilă”, care indică în mod transparent faptul că s-a semnat “pentru” procurorul de caz, în condiţiile în care procurorul care a depus semnătura a fost desemnat să efectueze şi el acte de procedură în această cauză. Mai mult, adresa de înaintare a ordonanţei şi a referatului către Tribunalul Timiş au fost semnate de procurorul şef serviciu – dl. S.Conform Ordinului nr.1010 din 15 iunie 2015 emis de Procurorul General la Parchetului de pe lângă ICCJ , începând cu data de 25 iunie 2015, dna procuror M a fost delegată în funcţia de procuror şef al Serviciului Teritorial Timişoara, calitate în care a semnat referatul cu propunere de prelungire a mandatului de supraveghere tehnică din 25 iunie 2015 şi adresa de înaintare către Tribunalul Timiş din aceeaşi dată.
În condiţiile în care procurorul care a semnat primele acte procesuale a fost desemnat de conducătorul unităţii să le emită, iar cel din urmă înscris l-a semnat după ce a fost numit în această funcţie, se constată că avea competenţa materială, funcţională şi teritorială pentru emiterea acestora, neexistând vreun motiv de nelegalitate.
Cu privire la nelegalitatea măsurilor de supraveghere tehnică invocată de inculpaţi, judecătorul de cameră preliminară constată că aceasta este întemeiată din următoarele considerente:
Măsurile de supraveghere tehnică constând în supravegherea video, audio sau prin fotografiere, localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice, interceptarea comunicaţiilor realizate de la posturile telefonice au fost încuviinţate respectiv prelungite, în temeiul art. 138 şi următoarele Cod procedură penală, prin încheierea nr.119/ST/A din camera de consiliu din 29 mai 2015 a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Timiş şi încheierea nr. 156/ST/A din camera de consiliu din 26 iunie 2015 a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Timiş .
Conform art. 142 alin.1 Cod procedură penală ( în vigoare la data comiterii presupuselor fapte), “ procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului”.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial nr. 190 din 14 martie 2016), a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma “alte organe specializate ale statului “ este neconstituţională.
Având în vedere că toate mandatele de supraveghere tehnică au fost emise şi puse în executare anterior publicării deciziei de neconstituţionalitate în Monitorul Oficial, urmează a se analiza efectele în timp pe care le produce Decizia nr.51/2016.
În opinia Parchetului, deoarece Decizia Curţii Constituţionale nr.51/2016, are efecte numai pentru viitor, iar interceptarea şi înregistrarea au avut loc anterior, în temeiul art. 142 alin.1 teza finală Cod procedură penală, care erau în vigoare şi se bucurau de prezumţia de constituţionalitate, decizia nu poate produce efecte în speţă.
Judecătorul de cameră preliminară apreciază opnia ca fiind nefondată.Astfel, se constată că în cuprinsul Deciziei nr.51/2016 paragraf 52, cu privire la efecte, Curtea Constituţională reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, astfel cum este prevăzut la art. 147 alin.4 din Constituţie, arătând că, “pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se însă în mod corespunzător în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată (Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 – paragraf 28)”.
Rezultă aşadar, că însăşi Curtea Constituţională stabileşte efectele pentru Decizia nr. 51/2016, explicitate prin trimitere la considerentele unei alte decizii.
Curtea Constituţională nu a precizat că Decizia nr. 51/2016 se aplică în privinţa tuturor măsurilor de supraveghere tehnice puse în executare în temeiul art. 142 alin.1 Cod procedură penală (declarat în parte neconstituţional), nici că se va aplica măsurilor de supraveghere dispuse după publicarea deciziei în Monitorul Oficial. Însă, conform paragrafului 52, decizia se aplică de la momentul publicării, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată, ceea ce implică în mod evident, că se aplică şi în ceea ce priveşte măsurile de supraveghere tehnică deja dispuse şi puse în executare anterior publicării deciziei în Monitorul Oficial.
În raport de aceste aspecte, judecătorul de cameră preliminară apreciază că Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale este aplicabilă în cauză.
Referitor la existenţa unei încălcări a dispoziţiilor legale privind punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, judecătorul de cameră preliminară constată următoarele :
La data de 2 iulie 2018 în faţa judecătorului de cameră preliminară, inculpatul Faur Ioan a formulat cerere de probaţiune, solicitând în lumina prevederilor art.97 Cod procedură penală (aşa cum a fost extins în aplicare în procedura camerei preliminară conform Deciziei CCR nr. 802/2017) şi luând în considerare desecretizarea Protocolului de cooperare dintre PICCJ şi SRI încheiat la 04.02.2009 declasificat în 29.03.2018, a dispune SRI (U.M. nr.0667 Timişoara) să comunice la dosarul cauzei;
1.Corespondenţa purtată între DNA ST Timişoara şi SRI în legătură cu dosarul …/P/20I5, în afară de adresele 479/28,052015, 486/29.05.2015 şi 582/26.06.2015
2.Care dintre cele două instituţii a asigurat transcrierea înregistrărilor ambientale şi telefonice efectuate în cauza 76/P/2015 pe perioada 29.05.2015 -26.07.2015.
3.Să remită de către SRI la dosarul cauzei DVD-urile înaintate de DNA ST Timişoara prin adresele 479/28.05.2015 (1 DVD marca Verbatim), 486/29.05.2015 (3 DVD-uri Iară marcă) 582/26.06.2015 (6 DVD-uri fără marcă) către SRI, şi care trebuiau restituite de SRI cu rezultatul supravegherii tehnice conform art.34 din Protocol (şi care nu se regăsesc la dosar), având în vedere şi faptul că în conformitate cu prevederile art.35 din Protocol acestea sunt neclasificate drept pentru care trebuiau să fie depuse la dosar de la începutul acestuia fără vreo altă aprobare de declasificare.
4.Cine a efectuat înregistrarea convorbirilor telefonice în cauză raportat la răspunsul DNA ST Timişoara din 21.11.2017 şi 16.03.2018 prin care se arată că înregistrarea convorbirilor telefonice s-a efectuat cu aparatura aflată în dotarea SRI fără a menţiona persoana care a procedat la efectuarea propriu zisă a înregistrărilor conform art.142 alin.(l) cpp.
5.În ce a constat suportul tehnic oferit de SRI Direcţiei Naţionale Anticorupţie Serviciul Teritorial Timişoara - dacă acest suport tehnic s-a efectuat ca urmare unei Ordonanţe a procurorului sau ca urmare a Protocolului de colaborare. în cazul unui răspuns afirmativ a solicitat să se comunice procesele verbale de predare primire a tehnicii de supraveghere.
În completarea acestei cereri de probaţiune, la data de 2 octombrie 2018, inculpatul FIT, prin avocat, a solicitat a dispune SRI (UM 0667 Timişoara) a depune la dosarul cauzei următoarele lămuriri;
1.dacă probele administrate în dosarul penal 76/P/2015 au fost obţinute de echipele mixte operative prevăzute în „Protocol".
2.dacă răspunsul este pozitiv, să se nominalizeze probele obţinute astfel.
3.dacă SRI a avut acces la dosarul de cercetare penală cu nr. …/P/2015 prin ofiţerii desemnaţi, (nu solicităm numele acestora SRI fiind ţinuţi de secretul profesional) ci doar solicită a se comunica nenominal dacă au fost repartizaţi/numiţi ofiţeri pentru lucrarea acestui dosar.
4.dacă ofiţerii SRI au sprijinit activitatea DNA-ului în obţinerea de probe, şi dacă da care sunt probele obţinute cu ajutorul SRI-ului ori/şi/sau obţinute exclusiv de către SRI .
5.dacă SRI a efectuat înregistrările ambientale, să se comunice seriile CD-urilor pe care s-a materializat aceste activităţi de supraveghere tehnică raportat la procesele verbale dc punere în executare a măsurilor de supraveghere tehnică cu numerele 479/28.05.2015, 486/29.05.2015 şi 512/26.06.2015.
6.dacă SRI a respectat prevederile art.34 alin.(l) din „Protocol".
7.dacă SRI a respectat prevederile art.34 alin.(l) din „Protocol" să se comunice cui, şi sub ce număr au fost remise transcrierile rezultatelor obţinute din supravegherea tehnică - redarea înregistrărilor ambientale efectuate de către SRI conform art. 34 alin.(2) din „Protocol".
8.dacă SRI a pus la dispoziţie aparatura tehnică necesară înregistrărilor telefonice pe perioada 28.05.2015-27.07.2015 şi dacă da procesul verbal de predare primire încheiat cu DNA.
9.dacă SRI a pus la dispoziţie aparatura de înregistrare ambientală montată pe martorul denunţător DCI, şi dacă da, să se pună la dispoziţie procesul verbal de predare primire a acestei aparaturi, şi procesul verbal de instruire a martorului/denunţător privitor la modul de operare a acelui dispozitiv.
10.data la care SRI a reintrat în posesia aparaturii puse la dispoziţie DNA-ului şi a martorului denunţător DCI, şi procesul verbal prin care s-a petrecut acest eveniment, având în vedere natura de secret a aparaturii de înregistrare ambientală.
La aceeaşi dată, respectiv 2 octombrie 2018, inculpatul IPN, a solicitat în probaţiune, să se dispună Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara şi, deopotrivă, Direcţiei Judeţene de Informaţii Arad din cadrul Serviciului Român de Informaţii să comunice:
1.dacă probele administrate în dosarul nr. …/P/2015 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara au fost obţinute de echipele mixte operative prevăzute în „Protocol";
2.dacă răspunsul este pozitiv, să se nominalizeze probele astfel obţinute;
3.dacă SRI a avut acces la dosarul de urmărire penală nr. …/P/2015 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie -Serviciul Teritorial Timişoara prin ofiţerii desemnaţi;
4.dacă ofiţerii SRI au sprijinit activitatea Parchetului în obţinerea de probe şi, dacă da, care sunt probele obţinute cu ajutorul SRI şi/sau obţinute exclusiv de către SRI;
5.dacă SRI a efectuat înregistrările ambientale, să se comunice seriile CD/DVD-urilor pe care s-au imprimat (înregistrat) rezultatele acestei activităţi de supraveghere tehnică raportat la procesele verbale de punere în executare a măsurilor de supraveghere tehnică cu numerele 479/28.05.2015, 486/29.05.2015 şi 512/26.06.2015;
6.dacă SRI a respectat prevederile art. 34 alin. (1) din „Protocol";
7.dacă SRI a respectat prevederile art. 34 alin. (1) din „Protocol" să se comunice cui, şi sub ce număr au fost remise transcrierile rezultatelor obţinute din supravegherea tehnică, conform art. 34 alin.(2) din „Protocol";
8.dacă SRI a pus la dispoziţie aparatura tehnică necesară interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice pe perioada 28.05.2015-27.07.2015 în dosarul nr. …/P/2015 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara şi, dacă da, procesul verbal de predare-primire încheiat cu Parchetul;
9. corespondenţa purtată între Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara şi S.R.I. în legătură cu dosarul nr. …/P/2015.
Prin încheierea camerei de consiliu din 2 octombrie 2018 judecătorul de cameră preliminară a admis cererile de probaţiune formulate de inculpaţi, sens în care s-au emis adrese către Parchetul de pe lângă ÎCCJ – DNA- ST Timişoara şi SRI – UM 0667 Timişoara.
Prin înscrisul de la fila 78 dosar tribunal, Parchetul de pe lângă ÎCCJ – DNA- ST Timişoara a formulat răspuns la solicitările judecătorului de cameră preliminară, arătând următoarele:
1. în ceea ce priveşte corespondenţa Direcţiei Naţionale Anticompţie cu Serviciul Român de Informaţii, se comunică că unitatea de parchet nu a emis altă corespondenţă în afară de adresele 479/28.05.2015, 486/29.05.2015 şi 512/26.06.2012. Referitor la Corespondenţa emisă de Serviciul Român de Informaţii, se arată că aceasta are caracter clasificat, astfel încât Direcţia Naţională Anticorupţie nu are posibilitatea de a o declasifîca şi nici de a o comunica instanţei, întrucât, potrivit art. 24 din Legea nr. 182 din 2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, declasificatea o poate face doar emitentul.
2. transcrierile convorbirilor telefonice şi ambientale efectuate în dosarul nr. 76/P/2015 au fost realizate de ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, fiind confirmate de procuror.
3. în ceea ce priveşte înregistrarea convorbirilor telefonice, anterior deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016, aceasta era efectuată printr-un procedeu pur tehnic, Serviciul Român de Informaţii fiind autoritatea care efectua acest lucru, astfel încât Direcţia Naţională Anticorupţie nu cunoaşte identitatea persoanelor care au efectuat acele înregistrări. Pe de altă parte, se precizează că după transmiterea ordonanţei procurorului sau a încheierii instanţei, înregistrarea se efectua în mod automat şi continuu de aparatura specifică, fiind irelevant cine sunt persoanele din cadrul Serviciului Român de Informaţii care au asigurat bunul mers al aparaturii care efectua înregistrarea.
4. suportul tehnic oferit de Serviciul Român de Informaţii a avut ca obiect concret punerea la dispoziţia organelor de urmărire penală a aparaturii de înregistrare în mediu ambiental, iar acesta nu s-a realizat ca urmare a emiterii unei ordonanţe sau a vreunui alt act procesual. Sprijinul tehnic al Serviciului Român de Informaţii a avut ca temei juridic dispoziţiile art. 142 alin. 1 C.pr.pen,, care prevedea că executarea mandatelor de supraveghere tehnică se poate face şi de către „alte organe specializate ale statului", sintagmă declarată ulterior neconstituţională prin decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale. La sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Serviciul Teritorial Timişoara nu s-au identificat procese verbale de predare - primire a tehnicii de înregistrare m mediu ambiental,
5. Probele administrate în cauză au fost obţinute de organele de urmărire penală (procuror şi ofiţeri de poliţie judiciară)
6. Nu au fost administrate în cauză probe de către alte persoane decât procuror şi ofiţeri de poliţie judiciară
7. Serviciul Român de Informaţii nu a avut acces la dosarul de urmărire penală, decât în măsura în care i s-a transmis ordonanţa procurorului sau încheierea instanţei prin care au fost autorizate măsuri de supraveghere tehnică şi au avut contact cu rezultatul înregistrărilor. Direcţia Naţională Anticorupţie nu a desemnat ofiţeri din cadrul Serviciului Român de Informaţii pentru instrumentarea cauzei.
8. Ofiţerii din cadrul Serviciului Român de Informaţii nu au sprijinit activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie în administrarea de probe.
9. Serviciul Român de Informaţii nu a efectuat în cauză înregistrări ambientale.
10. Procurorul, când a întocmit adresele prin care a trimis Serviciului Român de Informaţii ordonanţa şi încheierile instanţei prin care s-a dispus supravegherea tehnică, nu s-a raportat la art. 34 din Protocolul încheiat între Ministerul Public şi Serviciul Român de Informaţii. S-a arătat că şi anterior încheierii protocolului menţionat aceasta era modalitatea de lucru, întemeiată pe dispoziţiile art. 142 alin. 1 C.pr.pen,, care prevedea ca executarea mandatelor de supraveghere tehnică se poate face şi de către „alte organe specializate ale statului"
11. În cauză, transcrierea convorbirilor telefonice şi ambientale a fost efectuată de ofiţeri de poliţie judiciară, cu confirmarea procurorului. Chiar dacă funcţionarii Serviciului Român de Informaţii ar fi întocmit şi ei aceleaşi redări ale convorbirilor telefonice sau ambientale, acestea nu fac parte din materialul probator, având caracter intern» informativ şi orientativ pentru organele judiciare, care au procedat ele însele la transcrierea acelor înregistrări în conţinutul unor procese verbale de redare, aflate la dosarul cauzei.
12.La sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Serviciul Teritorial Timişoara nu există procese verbale încheiate cu Serviciul Român de Informaţii privind predarea sau primirea aparaturii de înregistrare.
13.La sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie nu există procese verbale încheiate între Serviciul Român de Informaţii şi Drăgan Cristian loan privind predarea sau primirea aparaturii de înregistrare sau de instruire a acestuia.
14.La sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Serviciul Teritorial Timişoara nu există procese verbale de restituire a aparaturii către Serviciul Român de Informaţii.
Prin înscrisul de la fila 107 dosar tribunal, SRI – UM 0198 Bucureşti, a înaintat răspuns la solicitarea judecătorului de cameră preliminară, precizând următoarele:
1.în dosarul penal nr. 76/P/2015 instrumentat de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, Serviciul Român de Informaţii a transmis următoarele documente: adresele nr. 001603868 din 12.06.2015, nr. 001459558 din18.08.2016, nr. 001604084 din 17.07.2015, nr. 001612992 din 23.07.2015, nr.S/1614457 din 29.05.2015, nr. S/1614469 din 05.06.2015, nr. S/1614494 din 14.06.2015, nr. S/1614509 din 22.06.2015, nr. S/1614540 din 02.07.2015, nr.S/1614541 din 02.07.2015, nr. S/1614554 din 10.07.2015, nr. S/1614558 din 13.07.2015, nr. S/1614590 din 25.07.2015, nr. S/1614601 din 30.07.2015 şi nr.S/1614603 din 31.07.2015.
2.Serviciul Român de Informaţii a asigurat, ca sprijin tehnic, transcrierea unor înregistrări ambientale şi telefonice în dosarul penal nr. 76/P/2015, fără a fi efectuate procese verbale de redare.
3.Toate rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică efectuate cu sprijinul Serviciului Român de Informaţii în dosarul penal nr. 76/P/2015 au fost transmise organului de urmărire penală.
4.Înregistrarea convorbirilor telefonice în cauză a fost efectuată de Serviciul Român de Informaţii.
5.Suportul tehnic oferit de Serviciul Român de Informaţii a constat în măsurile tehnice necesare pentru punerea în executare a actelor de autorizare emise în cauză şi exploatarea tehnică (transcrierea înregistrărilor). Suportul tehnic oferit organelor de urmărire penală, anterior Deciziei CCR nr. 51/2016, se realiza în temeiul legii (art. 142. alin. 1 Cod de procedură penală) şi în baza actelor de autorizare emise în cauză, Protocolul de colaborare la care se face referire în solicitare stabilind modalitatea de realizare a atribuţiilor specifice în aplicarea legii şi cu respectarea competenţelor fiecărei părţi semnatare a protocolului.
6 - 9. Ofiţerii Serviciului Român de Informaţii nu au fost repartizaţi/numiţi pentru lucrarea dosarului penal nr. 76/P/2015, nu au avut acces la dosar şi nu au obţinut probe, suportul oferit fiind cel menţionat la punctul 5, precum şi cel informativ realizat în temeiul art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi al art. 14 din Legea nr. 14/1992, cu modificările şi completările ulterioare.
10 - 12. Au fost înaintate către DNA - ST Timişoara următoarele adrese: S/1614457 din 29.05.2015 (2 DVD Verbatim, fără serie), S/1614469 din 05.06.2015 (2 DVD Verbatim, fără serie), S/1614494 din 14.06.2015 (2 DVD Verbatim, fără serie), S/1614540 din 02.07.2015 (2 DVD Verbatim, fără serie), S/1614558 din 13.07.2015 (2 DVD Verbatim, fără serie), S/1614541 din 02.07.2015 (2 DVD Verbatim, fără serie), S/1614603 din 31.07.2015 (2 DVD Verbatim, fără serie).
13. Interceptarea unei comunicaţii presupune tranzitarea semnalului, prin intermediul mai multor echipamente tehnice ce funcţionează interdependent, din reţeaua operatorului de comunicaţii în sistemul de interceptare, unde este stocat. Dislocarea oricărui echipament din fluxul de interceptare menţionat conduce la întreruperea activităţii de interceptare.
Interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor se face în sistem digital, configurat într-o structură unitară.
Detaşarea echipamentelor utilizate la înregistrarea convorbirilor nu este posibilă nici din punct de vedere tehnic şi nici din punct de vedere legal, având în vedere faptul că potrivit dispoziţiilor art. 17 lit. g din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare, tehnica şi echipamentul de lucru... "fac parte din categoria informaţiilor secrete de stat.
14 - 15. Nu deţin date referitoare la aparatura de înregistrare ambientală montată pe martorul denunţător.
La data de 15 ianuarie 2019 inculpatul Faur Ioan a solicitat a se reveni cu adresă la SRI UM 0198 Bucureşti, pentru a depune în condiţiile prevăzute de art. 352 alin. 11 C.pr.pen. şi Decizia CCR nr. 802/2017 a documentelor purtând numerele:001603868/ 12.06.2015, 001459558/ 18.08.2016, 001604084/ 17.07.2015, 001612992/23.07.2015, S/1614457/29.05.2015, S/1614469/05.06.2015, S/1614494/ 14.06.2015, S/1614509/22.06.2015, S/1614540/02.07.2015, S/1614541 /02.07.2015, S/1614554/10.07.2015, S/1624558/ 13.07.2015, S/1614590/25.07.2015, S/1614601 /30.07.2015, S/1614603/31.07.2015.
2. La întrebarea nr. 2 se solicită să se comunice cine a asigurat transcrierea convorbirilor, iar răspunsul este: SRI a asigurat ca sprijin tehnic, transcrierea unor înregistrări ambientale şi telefonice în dosarul penal nr. 76/P/2015, fără a fi efectuate procese verbale de redare, drept pentru care a solicitat să se arate care înregistrări ambientale şi telefonice au fost transcrise de SRI în concret (data şi numărul) din cele existente la dosarul cauzei şi cui au fost comunicate aceste transcrieri.
3. La punctul nr. 3 s-a solicitat ca SRI să remită la dosarul cauzei CD-urile primite de la DNA cu adresele 479/28.05.2015, 486/29.05.2015 şi 582/26.06.2015, iar răspunsul primit este: Toate rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică efectuate cu sprijinul SRI în dosarul penale 76/P/2015 au fost transmise organului de urmărire penală, şi având în vedere că din lecturarea răspunsului 10-12 rezultă că SRI a înaintat DNA un număr de 12 DVD (şi a primit 10), se impune în continuare ca SRI, să se depună la dosar cauzei DVD-urile înaintate de DNA ST Timişoara prin adresele 479/28.05.2015 (1 DVD marca Verbatim), 486/29.05.2015 (3 DVD-uri fără marcă) 582/26.06.2015 (6 DVD-uri fără marcă) [10 DVD-uri], aşa cum s-a dispus prin încheierea de şedinţă din 02.10.2018.
4. La întrebarea nr. 4 s-a solicitat să se comunice cine a efectuat înregistrările convorbirilor telefonice în cauză iar răspunsul este: înregistrarea convorbirilor telefonice în cauză a fost efectuată de Serviciul Român de Informaţii. Aici se impune adresă la DNA care afirmă că aceasta a efectuat înregistrarea convorbirilor telefonice (a se vedea Adresa înaintată de DNA - ST Timişoara la data de 16.03.2018).
5. La întrebarea 5 prin care s-a solicitat a se arăta în ce a constat suportul tehnic oferit de SRI Direcţia Naţionale Anticorupţie, dacă acest suport tehnic s-a efectuat ca urmare a unei ordonanţe sau ca urmare a Protocolului de colaborare, iar, în caz afirmativ, să se comunice procesele verbale de predare-primire a tehnicii de supraveghere, răspunsul SRI este: Suportul tehnic oferit de Serviciul Român de Informaţii a constat în măsurile tehnice necesare pentru punerea în executare a actelor de autorizare emise în cauză şi exploatarea tehnică (transcrierea convorbirilor), drept pentru care, deoarece măsurile tehnice de supraveghere = acte de cercetare penală, se impune în continuare ca SRI să comunice, în ce au constat măsurile tehnice necesare pentru punerea în executare a actelor de autorizare în concret căci se poate lesne înţelege că SRI nu a oferit suport tehnic, ci a procedat la punerea în executare a măsurilor, iar, dacă SRI a acordat suport doar tehnic (art. 142 alin.3 CPP), se impune comunicarea transcrierilor înregistrărilor efectuate şi a proceselor de predare-primire a tehnicii (asta în cazul în care a asigurat strict suport tehnic).
6.1-9.1 La punctele 6-9 s-a solicitat SRI să comunice: a) dacă probele administrate în dosarul penal au fost obţinute de echipe mixte; b) dacă răspunsul este pozitiv să se nominalizeze probele obţinute astfel; c) dacă SRI a avut acces la dosarul de urmărire penală şi e) dacă au fost repartizaţi ofiţeri (fără a se nominaliza) în cadrul acestui dosar, SRI răspunzând că: Ofiţerii Serviciului Român de Informaţii nu au fost repartizaţi/numiţi pentru lucrarea dosarului penal 76/P/2015, nu au avut acces la dosar şi nu au obţinut probe, suportul oferit fund menţionat la punctul 5(supra), precum şi cel informativ realizat în temeiul art.II alin.(l) lit.d) din Legea 51/1991. Rezultă că SRI a răspuns de fapt doar la lit.c) şi d), dar se mai naşte o problemă; art.ll alin.(l) lit.d) stabileşte că: Art.II (1) Informaţii din domeniul securităţii naţionale pot fi comunicate lit.d) organelor de urmărire penală, când informaţiile privesc săvârşirea unei infracţiuni, motiv pentru care se impune în continuare ca SRI să comunice, dacă au fost constituite echipe mixte în dosarul 76/P/2015 şi ce fel de suport informativ (şi în ce a constat) au acordat în cauza nr.76/P/2015 având în vedere că art.l stabileşte că doar pentru infracţiunile ce privesc siguranţa naţională se poate informa organul de cercetare penală, mai ales că tocmai ce la punctul 4 SRI afirmă că a acordat doar suport tehnic, omiţându-l pe cel informativ.
10.-12. La punctele 10-12 s-a solicitat SRI să ne comunice seriile CD-urilor pe care s-au materializat aceste activităţi de supraveghere, dacă SRI a respectat prevederile art.34 din protocol şi dacă a respectat art.34 să comunice cui şi sub ce număr au fost remise transcrierile rezultatelor supravegherii tehnice, la care SRI a răspuns: Au fost înaintate către DNA ST Timişoara următoarele adrese şi se arată la fiecare adresă câte CD-uri s-au anexat dar fără serii (şi aceasta a înaintat 12 CD-uri deşi a primit doar 10 CD-uri), rezultând că SRI nu a răspuns ce serii poartă CD-urile înaintate la DNA (pentru a verifica dacă sunt cele primite de la DNA) şi nici dacă a respectat sau nu art.34 din Protocolul de colaborare, urmând ca SRI să comunice, dacă a respectat sau nu art.34 din Protocolul de colaborare şi să remită seriile CD-urilor înaintate către DNA.
13. La punctul 13 s-a solicitat să ne comunice dacă a pus la dispoziţie aparatura necesară înregistrărilor telefonice, iar răspunsul este unul care nu are legătură cu întrebarea. Se impune ca în continuare să se răspundă la întrebarea pusă, deoarece se face afirmaţia în 3 adrese DNA distincte că înregistrările telefonice au fost efectuate cu aparatura tehnică aflată în dotarea SRI, dar nu se arată de către cine, de unde tragem concluzia că s-a efectuat de lucrători DNA/DGA deoarece sintagma „cu aparatura aflată în dotarea SRI" denotă că a fost făcută de DNA cu această aparatură.
14-15. La întrebările 14-15 s-au solicitat procesele verbale de predare primire a aparaturii ambientale montată pe martorul denunţător, răspunsul fiind: Nu deţinem date referitoare la aparatura de înregistrare ambientală montată pe martorul denunţător, dar din adresele DNA rezultă că SRI a dat concurs la înregistrările ambientale, atât pentru aparatura de pe martorul denunţător cât şi cele disimulate pentru înregistrarea ambientală. Văzând şi adresa 15.05.2018 prin care se arată că aparatura de înregistrare ambientală (adică şi cea de pe martor şi cea disimulată în diferite obiecte a fost pusă la dispoziţie de SRI, cât şi faptul că mediile de stocare au fost puse la dispoziţie de SRI, se impune ca SRI să răspundă, dacă a pus la dispoziţia DNA a mediilor de stocare şi a aparaturii de înregistrare în mediu ambiental, aşa cum afirmă DNA.
Prin încheierea camerei de consiliu din 15 ianuarie 2019, judecătorul de cameră preliminară a considerat necesar a se reveni cu adresă la SRI UM 0198, cu solicitarea de a transmite următoarele documente: 001603868/ 12.06.2015, 001459558/ 18.08.2016, 001604084/ 17.07.2015, 001612992/23.07.2015, S/1614457/29.05.2015, S/1614469/05.06.2015, S/1614494/ 14.06.2015, S/1614509/22.06.2015, S/1614540/02.07.2015, S/1614541 /02.07.2015, S/1614554/10.07.2015, S/1624558/ 13.07.2015, S/1614590/25.07.2015, S/1614601 /30.07.2015, S/1614603/31.07.2015; precizarea în mod expres a înregistrărilor ambientale şi elefonice transcrise de SRI în dosarul nr. 76/P/2015; dacă SRI a pus la dispoziţie aparatura tehnică necesară înregistrărilor telefonice pe perioada 28.05.2015 -27.07.2015 şi în caz afirmativ procesul verbal de predare primire încheiat cu DNA.
Cu adresa nr. 101221 din 22 martie 2019, SRI UM 0198 Bucureşti, a transmis documentele înregistrate cu nr. 100598/22.03.2019, nr.100609/22 03.2019, nr.100625/22.03.2019, nr.100640/22.03.2019, nr.100614/22.03.2019, nr.100631/22.03.2019, nr.100643/22.03.2019, nr.100620/22.03.2019, nr 100636/22.03 2019, nr.100651/22.03.2019, nr.100656/22.03.2019, declasificate în conformitate cu prevederile art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi art. 24 raportat la art 20 alin (1) lit. b) din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, aprobate prin HG. nr. 585/2002.
Totodată, s-a apreciat că documentele clasificate cu nr.001603868 din 12.06 2015, nr.001459558 din 18. 08.2016, nr.001604084 din 17.07.2015, nr.001612992 din 23.07.2015, ce au fost prezentate instanţei cu prilejul termenului din 25.02.2019, intră, potrivit art. 17 lit. f şi g din Legea nr. 182/2002, în categoria informaţiilor clasificate secrete de stat, împrejurare în care acestea pot fi declasificate doar în condiţiile art. 20 alin.1 din H.G. nr. 585/2002.
S-a arătat că, exigenta principiul contradictorialităţii în cadrului procesului penal nu poate susţine deconspirarea în orice condiţii a informaţiilor care au un corespondent în planul securităţii naţionale, împrejurare în care potrivit prevederilor art.2 alin.2 din Legea nr 182/2002, accesul la informaţiile clasificate este permis numai în cazurile, în condiţiile şi prin respectarea procedurilor prevăzute de lege
În susţinerea aspectelor învederate sunt şi dispoziţiile art. 12 alin. 1 lit. „a" din Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, care prevăd că informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice sunt exceptate de la accesul neîngrădit al cetăţenilor, dacă fac parte din categoriile informaţiilor clasificate, definite potrivit art. 15 lit. „b" din Legea nr. 182/2002
Deşi art 31 alin.1 din Constituţia României prevede că nu poate fi îngrădit dreptul persoanei de a avea acces la informaţii de interes public, opinăm că acesta nu este un drept absolut, întrucât legiuitorul a înţeles să reglementeze în alin. 3 al articolului menţionat, faptul că această prerogativă nu trebuie să prejudicieze „(...) securitatea naţională".
Pentru a oferi expresia exercitării dreptului la apărare şi a garantării dreptului la un proces echitabil, s-a apreciat că acest deziderat poate fi realizat de către un apărător care deţine certificat O.R.N.I.S.S. corespunzător nivelului de clasificare al materialelor clasificate.
Pe cale de consecinţă, date fiind natura şi modul de emitere al informaţiilor care fac obiectul documentelor nr.001603868 din 12.06.2015, nr 001459558 din 18.08.2016, nr.001604084 din 17.07.2015, nr.001612992 din 23.07.2015, s-a considerat că declasificarea acestor materiale nu are acoperire în dispoziţiile art.20 alin 1 din H.G. nr. 585/2002, întrucât un asemenea demers este de natură să afecteze securitatea naţională, precum şi activitatea desfăşurată de către instituţia emitentă, prin devoalarea mijloacelor şi metodelor prin care au fost obţinute informaţiile conţinute.
Prin înscrisurile depuse la dosar, Parchetul a arătat că, în prezenta cauză, Serviciul Român de Informaţii nu a efectuat acte de urmărire penală, activitatea desfăşurată cu privire la interceptarea comunicaţiilor fiind una pur tehnică, prin care a asigurat DNA –ului infrastructura necesară punerii în aplicare a respectivelor măsuri de supraveghere tehnice, procurorul şi ofiţerii de poliţie judiciară realizând după caz, toate actele de urmărire penală.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către SRI UM 0198 Bucureşti (filele 143-153 dosar tribunal), rezultă că această instituţie a pus în aplicare mandatele de supravegehre tehnică nr. 389/A din 29 mai 2015, nr.390/A din 29 mai 2015, nr.391/A din 29 mai 2015, nr.392/A din 29 mai 2015, nr.393/A din 29 mai 2015, nr.394/A din 29 mai 2015, emise de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Timiş în dosarul nr. 76/P/2015.
Rezultă astfel, implicarea Serviciului Român de Informaţii în punerea în executare a măsurilor de supraveghere dispuse în cauză.Ori, Serviciul Român de Informaţii are atribuţii exclusiv în ceea ce priveşte mandatele de supraveghere tehnică emise în baza Legii nr. 51/1991, astfel că nu putea să participe la activităţile de urmărire penală, autorizate de judecător în temeiul dispoziţiilor art. 138 şi următoarele Cod procedură penală.
Judecătorul de cameră preliminară constată că legalitatea punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică are legătură cu procedeul probatoriu şi cu calitatea probelor astfel obţinute, ceea ce constituie tocmai activitatea vizată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 51/206, paragraf 34.
Prin această decizie, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma “alte organe specializate ale statului “ din cuprinsul art. 142 alin.1 Cod procedură penală este neconstituţională.
Prin paragraful 34 din această decizie s-a statuat în sensul că “ actele îndeplinite de organelle prevăzute la art. 142 alin.1 teza II Cod procedură penală, reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului verbal de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală.Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin.1 Cod procedură penală, respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale” .
De asemenea, Curtea Constituţională reţine că organele specializate ale statului nu sunt definite, nici în mod expres, nici în mod indirect, în cuprinsul Codului de procedură penală şi că potrivit art. 1 şi 2 din Legea nr. 14/1992 şi art.6 şi 8 din Legea nr. 51/1991, Serviciul Român de Informaţii are atribuţii exclusiv în domeniul siguranţei naţionale, neavând atribuţii de cercetare penală (paragraf 37).
În plus, faţă de aceste argumente, se constată că potrivit art. 13 din Legea nr.14/1992, în vigoare la data punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică în prezenta cauză (mai – iunie 2015) :” organele Serviciului Român de Informaţii nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reţinerii sau arestării preventive şi nici dispune de spaţii proprii de arest”.
Aşadar, rezultă că, punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică trebuia să se realizeze numai de către procuror sau de către organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.
Drept urmare, în speţă, se constată încălcarea dispoziţiilor legale privind punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, fiind realizată de un organ fără atribuţii de cercetare penală, ceea ce constituie şi o încălcare a normelor de competenţă.
În continuare, urmează a se analiza consecinţele acestei încălcări a dispoziţiilor legale.
Măsura supravegherii tehncie este în mod evident, o măsură coercitivă, întrucât aduce atingere unui drept fundamental reglementat atât de art. 26 şi art.28 din Constituţia României, cât şi de art. 8 din Convenţai Europeană a Drepturilor Omului.Interceptarea sau înregistrarea audio video reprezintă un procedeu special de supraveghere ce aduce atingere dreptului la viaţă privată şi la corespondenţă, procedeu prin intermediul căruia organele judiciare urmăresc obţinerea de probe pentru fundamentarea acuzaţiei penale, trimiterea în judecată şi în final condamnarea persoanei acuzate.
În prezenta cauză, Parchetul îşi întemeiază acuzaţia penală şi trimiterea în judecată a inculpaţilor şi pe asemenea mijloace de probă, astfel încât se impune examinarea legalităţii procedeului probatoriu prin care au fost obţinute şi modul în care le influenţează valabilitatea.
Din perspectiva organului care a pus în executare măsura, legalitatea interceptărilor şi înregistrărilor realizate în temeiul art. 138 şi următoarele Cod procedură penală, trebuie examinată prin prisma regimului nulităţilor, întrucât potrivit art. 102 alin.3 Cod procedură penală, excluderea unei probe nu este o sancţiune de sine stătătoare, ci este consecinţa constatării nulităţii actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea acelei probe, ori prin care aceasta a fost administrată.
În Decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2016, se face referire la nulitatea absolută sau relativă a probei obţinute prin implicarea altor organe decât procurorul sau organul de urmărire penală (paragrafele 31-32).
Potrivit Codului de procedură penală, nerespectarea dispoziţiilor referitoare la măsurile de supraveghere tehnică, la fel ca şi a celor privind competenţa organului care a efectuat acte de urmărire penală, nu se regăseşte printre cazurile de nulitate absolută, expres prevăzute la art. 281 Cod procedură penală.
Drept urmare, s-ar putea considera că nerespectarea dispoziţiilor art. 142 alin.1 Cod procedură penală, ar trebui evalută conform art. 280 rap. la art. 282 Cod procedură penală, din perspectiva nulităţilor relative.
Judecătorul de cameră preliminară constată că, în prezent, încălcarea normelor procedurale ce reglementează competenţa de punere în executare a măsurilor de supraveghere tehnică este sancţionată cu nulitatea absolută.
Judecătorul de cameră preliminară reţine faptul că înainte de finalizarea urmăririi penale în prezenta cauză şi emiterii rechizitoriului la 26 septembrie 2017, în Monitorul Oficial nr. 566 din 17 iulie 2017, a fost publicată Decizia Curţii Constituţionale nr.302 din 4 mai 2017, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că “soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin.1 lit.b Cod procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională”.
Luând în considerare caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, statuat de art. 147 alin.4 din Constituţia României, art.11 alin.3 şi art. 31 alin.1 din Legea rn. 47/1992, se constată că în absenţa intervenţiei legiuitorului (art.147 alin.1 Constituţia României) asupra textului de lege constatat neconstituţional, respectiv în absenţa unei dispoziţii legale exprese, nulitatea absolută nu mai poate fi aplicată, decât în conformitate cu decizia instanţei de contencios constituţional.
În acest sens, trebuie precizat că, prin numeroase decizii, Curtea Constituţională, a stabilit cu valoare de principiu, că atât considerentele cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, Decizia nr. 265 din 6 mai 2014).
Curtea Constituţională a statuat în mod expres şi asupra obligativităţii deciziilor interpretative:” indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare“ (Decizia nr.536 din 28 aprilie 2011 şi Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 – paragraf 55).
Rezultă astfel că, în prezent, în conformitate cu cele statuate prin Decizia nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale, nerespectarea dispoziţiilor de competenţă a organului de urmărire penală, este sancţionată cu nulitatea absolută, efectele fiind cele reglementate de dispoziţiile art. 281 Cod procedură penală.
Pe cale de consecinţă, încălcarea dispoziţiilor art. 142 alin.1 teza II Cod procedură penală, prin punerea în executare a măsurilor de supraveghere de către alte organe decât procurorul sau organele de cercetare ale poliţiei judiciare, atrage nulitatea absolută a actelor astfel efectuate, prin aplicarea art. 281 alin.1 lit.b Cod procedură penală – în forma stabilită ca fiind constituţională prin Decizia nr.302/2017 a Curţii Constituţionale, concluzie care se regăseşte şi practica recentă a ÎCCJ.
În consecinţă, constatarea nulităţii nu mai este condiţionată de celelalte cerinţe prevăzute de art. 282 Cod procedură penală, în cazul nulităţii relative.
În cazul nulităţii absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure . Din acest motiv, nu mai trebuie analizată existenţa şi calitatea vătămării procesuale cauzate prin punerea în executare a măsurii de supraveghere tehnică de către Serviciul Român de Informaţii.
Ca urmare a constatării nulităţii procedeului probator, se va constata şi nulitatea probelor astfel obţinute, astfel că, în temeiul art. 102 alin.2-4 Cod procedură penală, se impune exluderea din matetialul probatoriu a tuturor proceselor verbale de consemnare a rezultatelor activităţilor de supraveghere tehnică indicate anterior.
Având în vedere că acuzaţiile reţinute în sarcina inculpaţilor şi dispoziţia de trimitere în judecată nu se întemeiază doar pe mijloacele de probă excluse, judecătorul de cameră preliminară constată că nu se impune restituirea cauzei la procuror conform art. 345 alin.3 lit.b Cod procedură penală.
În legătură cu soluţia de excludere a probelor, judecătorul de cameră preliminară constată că prin Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial nr. 177 din 26 februarie 2018), a fost admisă excepşia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin.3 Cod procedură penală şi s-a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „excluderea probei „ din cuprinsul lor se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei.
Referitor la efectele acestei decizii şi necesitatea aplicării sale chiar în absenţa unei norme de procedură care să reglementeze în concret, modalitatea de excludere fizică a probelor, sunt valabile argumentele expuse în cadrul Deciziei nr.302/2017.
Drept urmare, în conformitate cu Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018 a Curţii Constituţionale, se va dispune îndepărtarea de la dosarul cauzei a acestor mijlaoce de probă şi a suporţilor care conţin rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică.
Totodată, judecătorul de cameră preliminară apreciază că se impune şi eliminarea referirilor la aceste mijloace de probă şi a redării conţinutului acestor mijloace de probă din cuprinsul rechizitoriului nr. 76/P/2015 din 26 septembrie 2017.
Eliminarea respectivelor menţiuni din conţinutul actelro procesuale se impune în egală măsură şi pentru aceleaşi raţiuni avute în vedere în Decizia nr. 22/2018 a Curţii Constituţionale, căci în caz contrar se anulează, chiar efectul excluderii fizice a mijloacelor de probă, în condiţiile în care despre existenţa şi chiar conţinutul acestora se face menţine expresă şi detaliată în cuprinsul rechizitoriului.Altfel spus, contrar raţiunilor ce determină îndepărtarea mijloacelor de probă a căror nulitate a fost constatată, s-ar ajunge ca faptele şi împrejurările relevate prin probele excluse sî fie în continuare cunoscute şi evidenţiate prin acte esenţiale pentru soluţionarea cauzei.
În acest sens, afirmând necesitatea excluderii fizice a probelor constatate nule, prin Decizia nr. 22/2018 Curtea Constituţională a statuat că şi asupra necesităţii eliminării oricărei urme a acestor probe, reţinând următoarele:
„procesul dovedirii acuzaţiei în materie penală, dincolo de orice îndoială rezonabilă, este unul complex(…), care trebuie finalizat prin pronunţarea unei soluţii, bazate pe un raţionament juridic ce trebuie să facă abstracţie de informaţiile furnizate de probele declarate nule”(paragraf 20);
„excluderea probelor obţinute în mod nelegal din procesul penal, ca o consecinţă juridică a nulităţii mijloacelor de probă/procedeelor probatorii, presupune o simplă eliminare a posibilităţii dezvoltării unor raţionamente juridice pe baza acestora, în scopul soluţionării cauzei, fără a putea determina şi pierderea din memoria magistratului a informaţiilor cunoscute în baza acestor mijloace de probă”( paragraf 21);
„accesul permanent al judecătorului investit cu soluţionarea cauzei penale la mijloacele materiale de probă declaarte nule nu poate avea ca efect decât o readucere în atenţia judecătorului, respectiv o reîmprospătare a memoriei acestuia cu informaţii, care pot fi de natură a-i spori convingerile referitoare la vinovăţia /nevinovăţia inculpatului, dar pe care nu le poate folosi în mod legal, în soluţionarea cauzei.Astfel, fiecare nouă potenţială examinare a unor probe declarate nule, de către instanţa de judecată, determină un proces psihologic caracterizat prin contradicţia informaţiilor cunoscute de judecător, cu cele pe care el este obligat să le aibă în vedere la soluţionarea raportului juridic penal de conflict ce face obiectul cuazei”(paragraf 22);
„cu toate că excluderea juridică a probelor obţinute în mod nelegal din procesul penal apare ca fiind o garanţie suficientă a drepturilor fundamentale anterior menţionate, această garanţei este una pur teoretică, în lipsa îndepărtării efective a mijloacelor de probă obţinute în mod nelegal din dosarul cauzei.Mai mult, menţinerea acestora în dosar, pe parcursul soluţionării eventualelor căi ordinare sau extraordinare de atac, ce pot fi invocate, nu pot produce decât acelaşi efect cognitiv contradictoriu, de natură a afecta procesul formării convingerii dincolo de orice îndoială rezonabilă a completului de judecată investit cu soluţionarea cauzei referitoare la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului „(paragraf 23);
„excluderea juridică a probelor obţinute în mod nelegal, în lipsa înlăturării lor fizice din dosarele penale constituite la nivelul instanţelor, este insuficientă pentru o garantare efectivă a prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului şi a dreptului la un proces echitabil al acestuia „(paragraf 24);
„menţinerea mijloacelor de probă în dosarele cauzelor penale, după excluderea probelor corespunzătoare acestora, ca urmare a constatării nulităţii lor, este de natură a influenţa percepţia judecătorilor investiţi cu soluţionarea acestor cauze, asupra vinovăţiei/nevinovăţiei inculpaţilor şi de a-i determina să caute să elaboreze raţionamente juridice într-un sens sau altul, chiar în lipsa posibilităţii invocării în mod concret, a respectivelor probe în motivarea soluţiilor, aspect de natură a încălca dreptul la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie a persoanelor judecate”(paragraf 26);
„eliminarea fizică a mijloacelor de probă din dosarele penale, cu ocazia excluderii probelor aferente, prin declararea lor ca fiind nule, conform prevederilor art. 102 alin. 3 Cod procedură penală, excludere ce presupune atribuirea unei duble dimensiuni sensului noţiunii de excluderea probei – respectiv dimensiunea juridică şi cea eliminării fizice – este de natură a garanta, de o manieră efectivă, drepturile fundamentale mai sus invocate, asigurând, totodată, textului criticat, un nivel sporit de claritate, precizie şi previzibilitate.Prin urmare, Curtea reţine că doar în aceste condiţii, instituţia excluderii probelor îşi poate atinge finalitatea, aceea de a proteja atât judecătorul, cât şi părţile de formarea unor raţionamente juridice şi de pronunţarea unor soluţii influenţate direct sau indirect, de potenţiale informaţii sau concluzii survenite ca urmare a examinării sau reexaminării empirice, de către judecător, a probelor declarate nule”(paragraf 27).
Ori, în speţă, se constată că, pe lângă simpla indicare a acestor mijloace de probă şi amodului în care s-a dispus autorizarea măsurilor de supraveghere tehnică, în cuprinsul rechizitoriului se procedează la analizarea detaliată a acestora şi la o amplă redare a conţinutului probelor obţinute prin punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică.
Luând în considerare raţiunile ce au stat la baza Deciziei nr.22/2018 a Curţii Constituţionale, păstrarea acestor menţiuni în cuprinsul rechizitoriului ar anula consecinţele excluderii probelor nelegale şi ar genera efectul invers celui urmărit de Curtea Constituţională prin decizia menţionată, conducând, implicit, la afectarea prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la un proces echitabil al inculpaţilor.
Pornind de la aceste considerente, judecătorul de cameră preliminară, în baza art. 345 alin.1 şi 2 Cod procedură penală va admite excepţiile formulate de inculpaţii IPN, FIT şi AIM, prin avocaţi, privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală cu referire la măsurile de supraveghere tehnică şi în consecinţă:
Va constata nulitatea absolută a punerii în executare a măsurilor de supraveghere dispuse prin încheierea penală nr. 119/ST /A din 29 mai 2015 a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Timiş şi prelungite prin încheierea penală nr. 156/ST/A din 26 iunie 2015 a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Timiş şi efectuate în baza mandatelor de supraveghere tehnică nr. 389/A din 29 mai 2015, nr.390/A din 29 mai 2015, nr.391/A din 29 mai 2015, nr.392/A din 29 mai 2015, nr.393/A din 29 mai 2015, nr.394/A din 29 mai 2015, emise de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Timiş.
În baza art. 102 alin.2-4 Cod procedură penală va exclude din materialul probatoriu toate procesele verbale de consemnare a rezultatelor activităţilor de supraveghere susmenţionate.
Va dispune îndepărtarea de la dosarul cauzei a acestor mijloace de probă şi a suporţilor care conţin rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică.
Va respinge cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii IPN, FIT şi AIM, prin avocaţi, privind nelegalitatea actului de sesizare, nelegalitatea sesizării organelor de urmărire penală, nelegalitatea administrării celorlalte probe şi a efectuării celorlalte acte de urmărire penală.
În baza art. 345 alin.3 Cod procedură penală se va comunica procurorului o copie a prezentei încheieri, cu menţiunea de a comunica în 5 zile de la primirea acestei încheieri, dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată a inculpaţilor sau solicită restituirea cauzei.
În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin.3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
Prin încheierea penală nr. 131 din camera de consiliu din 4 iunie 2019 judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad, în baza art. 346 alin.4 teza II Cod procedură penală dispune începerea judecăţii faţă de inculpaţii:
- IPN, pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art.35 alin.1 Cod penal rap. la art. 291 Cod penal cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi prevăzută de art. 291 Cod penal cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000;
- FIT, pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art.35 alin.1 Cod penal rap. la art. 292 Cod penal cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000;
- AIM, pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 292 Cod penal, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În motivare, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din data de 7 mai 2019, în baza art. 345 alin.1 şi 2 Cod procedură penal, s-au admis excepţiile formulate de inculpaţii IPN, FIT şi AIM, prin avocaţi, privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală cu referire la măsurile de supraveghere tehnică şi în consecinţă:
S-a constatat nulitatea absolută a punerii în executare a măsurilor de supraveghere dispuse prin încheierea penală nr. 119/ST /A din 29 mai 2015 a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Timiş şi prelungite prin încheierea penală nr. 156/ST/A din 26 iunie 2015 a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Timiş şi efectuate în baza mandatelor de supraveghere tehnică nr. 389/A din 29 mai 2015, nr.390/A din 29 mai 2015, nr.391/A din 29 mai 2015, nr.392/A din 29 mai 2015, nr.393/A din 29 mai 2015, nr.394/A din 29 mai 2015, emise de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Timiş.
În baza art. 102 alin.2-4 Cod procedură penală, s-au exclus din materialul probatoriu toate procesele verbale de consemnare a rezultatelor activităţilor de supraveghere susmenţionate.
S-au dispus îndepărtarea de la dosarul cauzei a acestor mijloace de probă şi a suporţilor care conţin rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică.
S-au respins cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii IPN, FIT şi AIM, prin avocaţi, privind nelegalitatea actului de sesizare, nelegalitatea sesizării organelor de urmărire penală, nelegalitatea administrării celorlalte probe şi a efectuării celorlalte acte de urmărire penală.
În baza art. 345 alin.3 Cod procedură penală, s-a comunicat procurorului o copie a prezentei încheieri, cu menţiunea de a comunica în 5 zile de la primirea acestei încheieri, dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată a inculpaţilor sau solicită restituirea cauzei.
În interiorul termenului de 5 zile, procurorul a comunicat în scris faptul că menţine dispoziţia de trimitere în judecată (f. 2, Volum II).
În conformitate cu dispoziţiile art. 346 alin. 4 teza a II-a Cod procedură, în situaţia în care sunt excluse doar o parte din probele administrate (iar procurorul comunică în termenul de 5 zile că menţine dispoziţia de trimitere în judecată), judecătorul de cameră preliminară are obligaţia de a dispune începerea judecăţii.
Având în vedere că, instanţa a fost legal sesizată cu rechizitoriul nr..../P/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara, că au fost excluse doar o parte din probele administrate în cursul urmăririi penale iar procurorul a comunicat în termenul legal că menţine dispoziţia de trimitere în judecată a inculpaţilor, judecătorul de cameră preliminară, în baza art. 346 alin. 4 teza a II-a Cod procedură penală va dispune începerea judecăţii faţă de inculpatul IPN, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă în formă continuată, prevăzută de art. 35 alin. 1 Cod penal, raportat la art. 291 Cod penal, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 Cod penal, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000; FIT, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă în formă continuată, prevăzută de art. 35 alin. 1 Cod penal, raportat la art. 292 Cod penal, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi AIM, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 Cod penal, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Împotriva acestor încheieri au formulat contestaţie Parchetul de pe lângă ICCJ – DNA – Serviciul Teritorial Timişoara şi inculpaţii IPN, FIT, AIM.
Analizând încheierea contestată atât prin prisma motivelor invocate, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, din oficiu, judecătorii de cameră preliminară de la Curtea de Apel constată următoarele:
În ceea ce priveşte contestaţia Ministerului Public, procurorul a criticat încheierea judecătorului de cameră preliminară de la prima instanţă sub aspectul excluderii probelor obţinute în urma punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică constând în interceptarea convorbirilor telefonice şi a convorbirilor purtate în mediul ambiental.
Susţinerile procurorului nu pot fi reţinute.
Prin decizia nr. 51/16.02.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 190/14 martie 2016 s-a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. 1 C.p.p. este neconstituţională.
În cuprinsul paragrafului 52 al deciziei Curtea Constituţională a reamintit caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. 4 din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată.
În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin.1 lit. f C.p.p., în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.
Judecătorii de cameră preliminară de la curte, contrar celor susţinute de către procuror, constată că în decizia sus menţionată s-a indicat în mod expres că aceasta se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată, însăşi Curtea Constituţională arătând că prezumţia de constituţionalitate se menţine cu referire la cauzele definitiv judecate, decizia fiind aplicabilă însă cauzelor aflate pe rolul instanţelor. Prin urmare, nu se poate aprecia de plano că probele obţinute printr-un procedeu probatoriu efectuat de/sau cu sprijinul Serviciului Român de Informaţii sunt legale întrucât la data administrării lor nu exista decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, câtă vreme însăşi instanţa de control constituţional a prevăzut că aceasta se aplică în mod corespunzător cauzelor nedefinitiv judecate.
În opinia judecătorilor de cameră preliminară de la curte, folosirea sintagmei „în mod corespunzător” din cuprinsul deciziei nr.51/2016, presupune trimiterea la sancţiunile prevăzute de Codul de procedură penală, la condiţiile acestora şi la procedura în care poate fi solicitată dispunerea sancţiunii.
Astfel, înlăturarea acestor probe poate fi realizată prin intermediul constatării unei nulităţi, conform dispoziţiilor art.102 alin.3 C.p.p.: ,,Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei”.
Acest aspect este confirmat şi de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 51/2016, în paragraful 32 al considerentelor, în care se arată că ,,Raportând prevederile legale referitoare la procesul-verbal întocmit în cadrul procedurii supravegherii tehnice la definiţiile noţiunilor de probă, mijloc de probă şi procedeu probator, Curtea conchide că procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143 din Codul de procedură penală, în care sunt consemnate rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. Prin urmare, având în vedere cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 (paragraful 21), Curtea constată că nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancţiunea nulităţii absolute sau relative, potrivit distincţiilor prevăzute la art. 281 şi 282 din Codul de procedură penală. Aşa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condiţiilor legale prevăzute la art. 138 - 146 din Codul de procedură penală, inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obţinute şi, în consecinţă, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin.3 C.p.p.”
Ulterior deciziei nr.51/2016 a Curţii Constituţionale, printr-o altă deciziei a aceleiaşi Curţi, respectiv prin decizia Curţii Constituţionale nr. 302/2017, fost admisă excepția de neconstituționalitate şi s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. 1 lit. b C.p.p, care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională.
Analizând dispoziţiile art. 281 C.p.p., judecătorii de cameră preliminară sesizaţi cu prezenta contestaţie a procurorului constată că realizarea supravegherii tehnice ca procedeu probator, cu încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 138 - 146 C.p.p., se află printre dispoziţiile a căror încălcare poate atrage nulitatea absolută.
În acest sens poate fi observat paragraful 208 al unei alte Decizii a Curţii Constituţionale, respectiv decizia nr.26/2019 privind soluționarea conflictului juridică de natură constituțională dintre Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătorești, în cuprinsul căruia curtea a subliniat că administrarea probelor de către alte organe decât cele judiciare, încalcă competenţa materială a organelor de urmărire penală, ceea ce atrage aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 281 alin. 1 lit. b C.p.p., respectiv nulitatea absolută a actelor prin care s-a administrat aceasta. De asemenea aceeaşi sancţiune se impune şi în privinţa actelor prin care s-a administrat o probă de către organele de urmărire penală, fără a se ţine cont de calitatea persoanei.
Pe de altă parte, judecătorii de cameră preliminară de la curte apreciază că se impune a se reţine delimitarea ce rezultă din considerentele deciziei nr.51/2016 a Curţii Constituţionale între punerea în executare a mandatului de supraveghere şi asigurarea suportului tehnic. Astfel, în cuprinsul paragrafului 33, Curtea reţine că activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. 1 C.p.p. este realizată prin acte procesuale/procedurale.
Cu alte cuvinte, art. 142 alin. 1 C.p.p. nu vizează activităţile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. 2 C.p.p., care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare.
Mai departe, la paragraful 34, Curtea conchide că actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin.1 teza II C.p.p. reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. 1 C.p.p., respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale.
În sfârşit, referitor la asigurarea suportului tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică, aşa cum Curtea a reţinut la paragraful 26, sunt obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală, la punerea în executare a mandatului de supraveghere, persoanele prevăzute la art. 142 alin. 2 C.p.p., iar acestea sunt specificate în mod clar şi neechivoc în cuprinsul dispoziţiei legale anterior referite, prin sintagma "furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare".
De asemenea, se observă că prin decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale nu se face nicio distincţie după cum organele de urmărire penală erau autorizate de lege să deţină şi să folosească resursele tehnice şi/sau umane necesare punerii în executare a măsurii supravegherii tehnice, statuându-se cu claritate că, nefiind organ de urmărire penală, Serviciul Român de Informaţii nu poate proceda conform art. 142 alin. 1 C.p.p.
Din acest punct de vedere, relevante sunt considerentele prezentate în cuprinsul paragrafului 37 al deciziei: „Curtea constată că legiuitorul a inclus, în cuprinsul art. 142 alin. 1 C.p.p., pe lângă procuror, organul de cercetare penală şi lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei şi al altor organe specializate ale statului. Aceste organe specializate ale statului nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală. De asemenea, norma criticată nu prevede nici domeniul de activitate specific acestora, în condiţiile în care, în România, activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii. Astfel, în afara Serviciului Român de Informaţii, la care fac referire autorii excepţiei, care, potrivit art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, şi art. 6 şi art. 8 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, are atribuţii exclusiv în domeniul siguranţei naţionale, neavând atribuţii de cercetare penală, conform art. 13 din Legea nr. 14/1992, există şi alte servicii cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, precum şi o multitudine de organe specializate ale statului cu atribuţii în varii domenii, cum sunt, cu titlu exemplificativ, Garda Naţională de Mediu, Gărzile Forestiere, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Inspectoratul de Stat în Construcţii, Consiliul Concurenţei sau Autoritatea de Supraveghere Financiară, niciuna dintre acestea neavând atribuţii de cercetare penală.”
La dosarul cauzei se regăseşte adresa nr...../...12.2018 a UM 0198 Bucureşti (fila 107 dosar primă instanţă), din care rezultă că în dosarul nr..../P/2015 al DNA – Serviciul Teritorial Timişoara, mandatele de supraveghere tehnică au fost puse în executare de către SRI. Astfel, înregistrarea convorbirilor telefonice a fost efectuată de SRI, aceeaşi instituţie asigurând şi transcrierea înregistrărilor ambientale şi telefonice. Suportul tehnic invocat de către procuror nu s-a limitat doar la punerea la dispoziţia organelor de urmărire penală a echipamentelor necesare punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, ci a constat în măsurile tehnice necesare pentru punerea în executare a acestor mandate şi exploatarea tehnică a acestora, respectiv transcrierea înregistrărilor.
Ca atare, judecătorii de cameră preliminară de la curte constată că în prezenta cauză, aşa cum rezultă din actele dosarului, organele de urmărire penală nu au făcut altceva decât să redea conţinutul unora dintre convorbirile şi comunicările telefonice şi efectuate în mediul ambiental, ceea ce nu poate echivala cu o efectuare a procedeului probator.
În acest context, aprecierile judecătorului de cameră preliminară de la prima instanţă, care a constatat că punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică trebuia să fie efectuată de către organele de urmărire penală, ceea ce nu s-a întâmplat în prezenta cauză, sunt justificate.
Pe cale de consecinţă, fiind încălcate dispoziţiile legale privind punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, această activitate fiind realizată de către un organ necompetent, care nu avea atribuţii de organ de urmărire penală, în mod temeinic judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Arad, prin raportare la dispoziţiile art.281 alin.1 lit.b C.p.p. şi luând în considerare decizia Curţii Constituţionale nr.302/2017, a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile referitoare la nulitatea absolută a probelor obţinute ca urmare a punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, procedeul probator fiind lovit de nulitate absolută.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.4251 alin.7 pct.1 lit.b C.p.p., contestaţia formulată de procuror în prezenta cauză va fi respinsă ca nefondată.
În ceea ce priveşte contestaţiile formulate de către inculpaţi, judecătorii de cameră preliminară constată, în primul rând, că, printr-un proces verbal întocmit la data de ....08.2017, organele de urmărire penală au preluat, în copie, în temeiul art.142 alin.5 C.p.p., mai multe înscrisuri din dosarul penal nr..../P/2015 al DNA – Serviciul Teritorial Timişoara, respectiv mai multe procese verbale de redare a unor convorbiri efectuate în mediul ambiental.
După cum rezultă din cuprinsul adresei întocmite la data de....10.2019 de către DNA – Serviciul Teritorial Timişoara, şi interceptarea şi înregistrarea convorbirilor efectuate în mediul ambiental, în dosarul nr..../P/2015 al DNA – Serviciul Teritorial Timişoara a fost realizată, în aceleaşi împrejurări, respectiv convorbirile purtate în mediul ambiental au fost interceptate şi înregistrate cu concursul tehnic al SRI, concurs tehnic care deja a fost definit mai sus.
Judecătorii de cameră preliminară de la curte constată că, deşi inculpaţii au solicitat excluderea de la dosarul cauzei a tuturor probelor obţinute ca urmare a punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, inclusiv a celor care au fost preluate din dosarul nr..../P/2015 al DNA – Serviciul Teritorial Timişoara, judecătorul de cameră preliminară a omis să se pronunţe asupra acestui aspect.
Considerentele prezentate cu prilejul analizării contestaţiei formulate de procuror în prezenta cauză sunt valabile şi în ceea ce priveşte probele preluate din dosarul nr..../P/2015 al DNA – Serviciul Teritorial Timişoara, şi acestea fiind obţinute ca urmare a punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică de către un organ necompetent.
Procurorul a invocat faptul că aceste probe au trecut de filtrul analizării legalităţii lor. Este adevărat faptul că prin s.p.nr..../PI/....2017 a Tribunalului Timiş, rămasă definitivă prin d.p.nr..../A/..ş.2017 a Curţii de Apel Timişoara, inculpatul IPN a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare. În dosarul nr..../30/2015 al Tribunalului Timiş sesizarea a fost realizată de DNA - Serviciul Teritorial Timişoara prin rechizitoriul nr..../P/2015. Ca atare, se poate constata că dosarul nr..../P/2015 al DNA – Serviciul Teritorial Timişoara a făcut obiectul dosarului nr..../30/2015 al Tribunalului Timiş.
În dosarul nr..../30/2015 al Tribunalului Timiş încheierea de cameră preliminară a fost pronunţată la data de ....2015, dată la care nu fusese încă pronunţată decizia nr.51/2016 a Curţii Constituţionale.
Ulterior, în cursul procesului, inclusiv în faţa instanţei de apel, inculpatul a invocat efectele deciziei nr.51/2016, însă cererile sale au fost respinse, instanţele apreciind că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile referitoare la nulităţile absolute, ci doar cele referitoare la nulităţile relative.
Judecătorii de cameră preliminară de la curte constată că la data de ....2017 a fost publicată, în Monitorul Oficial, decizia Curţii Constituţionale nr.302/2017 prin care încălcarea normelor referitoare la competenţă, de către organele de urmărire penală, atrage sancţiunea nulităţii absolute.
Judecătorii de cameră preliminară de la curte apreciază că, întrucât ulterior pronunțării d.p.nr..../A/....2017 a Curţii de Apel Timişoara în dosarul nr..../30/2015, au intervenit deciziile Curţii Constituţionale nr.302/2017 şi 26/2019, în acelaşi timp fiind menţţinută încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Arad a exclus probele obţinute în urma punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică emise în dosarul nr..../P/2015, probe obţinute în acelaşi mod ca şi în dosarul nr..../P/2015, se impune a se analiza posibilitatea menţinerii probelor obţinute ca urmare a unui procedeu probator lovit de nulitate şi, pe cale de consecinţă, a pronunțării unei hotărâri bazate pe probe constatate ca fiind nelegal obținute, prin raportare la caracterul echitabil al procedurii, astfel cum rezultă din jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie interpretat lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie definitivă pronunțată de instanţă într-un litigiu să nu mai fie pusă discuţie. Curtea a constatat în mai multe rânduri încălcarea art. 6 ca urmare a anulării printr-o cale extraordinară, fără motive substanțiale şi imperative, a unor hotărâri definitive (cauza Brumărescu împotriva României).
De asemenea, în mai multe cauze a considerat că, fie şi în absența anulării unei hotărâri, contestarea unei soluții adoptate intr-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de a apela la instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice.
În cauza Bernd împotriva României din 16 aprilie 2013 Curtea Europeană Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), prin aceea că instanţa a revenit asupra unei chestiuni în litigiu care a fost deja soluționată si care a făcut obiectul unei decizii definitive, în absenţa oricărui motiv valabil, fiind încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.
În cuprinsul hotărârii amintite, Curtea a reţinut faptul că, chiar dacă în cadrul celor două proceduri nu a existat nicio identitate a părţilor, nici a obiectului, ceea ce este esențial este faptul că cele două proceduri se refereau la aceleaşi circumstanțe factuale, care erau determinante pentru problemele ridicate. În cea de-a doua procedură instanţa a revenit asupra concluziei pe care o formulase în prima procedură, mulțumindu-se să efectueze o nouă evaluare a acelorași elemente deja dezbătute în cadrul procedurii inițiale, în lipsa oricărei noi probe care să justifice o astfel de revenire. Curtea a statuat că o nouă apreciere a faptelor operată de tribunal, care l-a determinat să ia o hotărâre radical opusă faţă de hotărârea anterioară, este problematică în ceea ce priveşte securitatea juridică, în special în condiţiile în care reclamantul avea încrederea legitima că aceeași instanţă va soluționa cauza in sensul unei decizii cu autoritate de lucru judecat.
Prin urmare, revenind la o chestiune în litigiu care a fost deja soluționată şi care a făcut obiectul unei decizii definitive, în absenţa oricărui motiv valabil, cea de-a doua instanţă a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi implicit dreptul la un proces echitabil în sensul 6 din Convenție.
Însă, în prezenta cauză, există un motiv întemeiat pentru ca instanţa să revină asupra unei chestiuni care fost soluţionată printr-o hotărâre definitivă anterioară. Astfel, judecătorii de cameră preliminară apreciază că, ulterior analizării legalităţii măsurilor de supraveghere tehnică comune în cele două cauze de către Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr..../30/2015, în sensul menţinerii acestora printr-o hotărâre definitivă, au intervenit elemente noi de natură să justifice o soluţie contrară.
Ulterior datei de ....2017, data pronunţării deciziei nr..../A/2017 a Curţii de Apel Timişoara, prin care au fost menţinute probele obţinute ca urmare a punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică emise în dosarul nr..../P/2015 al DNA – Serviciul Teritorial Timişoara, au intervenit deciziile Curţii Constituţionale nr. 302/2017 şi nr. 26/2019, care au adus clarificări în ceea ce priveşte sancțiunea aplicabilă - nulitatea absolută - în cazul în care efectuarea unui procedeu probator s-a făcut de către un alt organ decât organul de urmărire penală.
Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 302/2017 fost admisă excepția de neconstituționalitate şi s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. 1 lit. b C.p.p. care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională.
În cuprinsul deciziei Curţii Constituţionale nr. 26/2019 privind cererea de soluționarea conflictului juridică de natură constituțională dintre Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătorești se prevede că, în urma publicării deciziilor nr. 51 din 16.02.2016 şi nr. 302 din 04.05.2017, au fost eliminate din fondul activ al legislației soluții legislative neconstituţionale aflate într-o relație de contiguitate chiar cu prevederile protocolului. În mod subsecvent, instanțele judecătorești au la dispoziție mecanismele legale prin care să corecteze consecinţele negative rezultate din încheierea protocolului analizat şi în urma prezentei decizii, vor putea înţelege prevederile Protocolului în contextul procedurii judiciare şi vor stabili efectele şi implicațiile plasării protocolului amintit în afara ordinii Constituţionale. Prin urmare, până la pronunțarea prezentei decizii, în baza acestor decizii ale Curţii Constituţionale, erau/sunt incidente prevederile art. 102 din codul de procedură penală - excluderea probelor obţinute în mod nelegal şi ale art. 281- nulitățile absolute.
Curtea a subliniat că prin deciziile menționate, li s-au conferit instanțelor judecătoreşti suficiente mijloace de natură a remedia starea de neconstituţionalitate creată în derularea urmăririi penale, astfel încât anacronismul creat de protocolul menționat, valorificat drept lege de organele de urmărire penală, putea fi eliminat de instanțele judecătoreşti pe măsura publicării acestor decizii ale Curţii Constituţionale. Decizia 26/2019 nu face decât să întregească cele rezultate din jurisprudența deja consolidată a Curţii Constituţionale şi să puncteze din nou obligația instanțelor judecătoreşti de a respecta deciziile Curţii Constituţionale şi legea în vigoare, după publicarea celor două decizii, ceea ce înseamnă că, ţinând cont de art. 147 alin. 4 din Constituie referitor la aplicarea pentru viitor a prezentei decizii, au obligația de a verifica în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială şi după calitatea persoanei organului de urmărire penal şi să dispun măsurile legale corespunzătoare.
În paragrafele 206- 208 se prevede că, potrivit art. 102 alin.3 C.p.p., nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei. Aceste dispoziţii legale reprezintă garanţii procesuale ale dreptului la un proces echitabil, asigurat, în acest caz, prin reglementarea în sarcina organelor judiciare a interdicţiei de a utiliza în soluţionarea cauzelor penale probe declarate nule - Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018. O probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, şi că nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. 3 C.p.p., prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative.
Curtea a subliniat că administrarea probelor de către alte organe decât cele judiciare încalcă competenţa materială a organelor de urmărire penală, ceea ce atrage aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 281 alin. 1 lit. b C.p.p., respectiv nulitatea absolută a actelor prin care s-a administrat aceasta. De asemenea aceeaşi sancţiune se impune şi în privinţa actelor prin care s-a administrat o probă de către organele de urmărire penală, fără a se ţine cont de calitatea persoanei.
Totodată, prin încheierea pronunţată la data de ....2019, judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Arad, a constatat nulitatea absolută a punerii în executare a măsurilor de supraveghere dispuse în dosarul nr..../P/2015, soluţie menţinută de judecătorii de cameră preliminară de la Curtea de Apel Timişoara în prezenta cauză. În acest context, reţinerea unei soluții contrare cu privire la măsurile de supraveghere tehnică puse în executare în dosarul nr..../P/2015, probe preluate în dosarul nr..../P/2015, contravine dreptului la un proces echitabil şi principiului securităţii raporturilor juridice garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 4251 alin.7 pct.2 lit.a C.p.p., contestaţia formulată de inculpaţii IPN, FIT şi IAM împotriva încheierii de cameră preliminară din data de ....2019 a Tribunalului Arad, pronunţată în dosarul nr..../30/2017/a1 va fi admisă şi, pe cale de consecinţă, încheierea contestată va fi desfiinţată în parte şi, rejudecând, în baza art. 102 alin. 2-4 C.p.p. raportat la art.281 alin.1 lit. b C.p.p. şi cu aplicarea deciziilor nr. 51/2016, nr. 302/2017, nr. 26/2019 ale Curţii Constituţionale şi art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului judecătorii de cameră preliminară de la curte vor constata constată nulitatea proceselor verbale de redare a convorbirilor ambientale preluate din dosarul nr.79/P/2015.
Potrivit dispoziţiilor art.347 alin.3 C.p.p. dispoziţiile art.345 alin.3 C.p.p. în cazul în care, în contestaţie, judecătorul de cameră preliminară exclude una sau mai multe probe administrate, comunică procurorului încheierea care, la rândul său, are la dispoziţie un termen de 5 zile pentru a stabili dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată.
Judecătorul de cameră preliminară a omis să se pronunţe asupra probelor obţinute ca urmare a punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică emise în dosarul nr..../P/2015, excluzând însă probele obţinute ca urmare a punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică emise în dosarul nr..../P/2015. Prin adresa emisă la data de ....2019 DNA – Serviciul Teritorial Timişoara a precizat în mod expres dispoziţia de trimitere în judecată este menţinută. În acest context, dispoziţia de excludere a unor probe vizând doar alte procese verbale de redare a unor convorbiri ambientale, asupra cărora judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă a omis să se pronunţe, nu mai apare ca fiind necesară sesizarea procurorului pentru a se pronunţa asupra menţinerii dispoziţiei de trimitere în judecată.
Referitor la celelalte aspecte invocate de către inculpaţi în cuprinsul contestaţiilor formulate în cauză, judecătorii de cameră preliminară de la curte constată că acestea sunt nefondate.
Inculpaţii au invocat neregularitatea actului de sesizare a instanţei, neregularitate generată, pe de-o parte, de nulitatea ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale, iar pe de altă parte de faptul că a fost dispusă trimiterea în judecată cu nerespectarea dispoziţiilor imperative prevăzute de art.328 C.p.p.
Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale a fost emisă de procuror la data de ....2017 (filele 30-35 vol.1 UP). În cuprinsul ordonanţei procurorul a indicat în mod expres şi clar faptele imputate fiecărui inculpat (filele 10-11 ale ordonanţei), astfel că simplele susţineri ale inculpaţilor că în cuprinsul ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale nu au fost analizate şi descrise întrunirea tuturor condiţiilor de tipicitate ale infracţiunilor de trafic de influenţă, nu poate conduce la constatarea nulităţii acesteia. În cuprinsul ordonanţei procurorul a descris în mod concret şi inteligibil faptele reţinute în sarcina fiecărui inculpat, neputându-se reţine, în prezenta cauză, încălcarea dispoziţiilor art.309 C.p.p.
Aspectele referitoare la existenţa sau inexistenţa probelor în sprijinul acuzării nu pot face obiectul procedurii de cameră preliminară, acesta fiind limitat în condiţiile prevăzute de art.342 C.p.p.
Aceleaşi aspecte sunt valabile şi în ceea ce priveşte neregularitatea rechizitoriului. În mod corect judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă a constatat că în cuprinsul actului de sesizare sunt descrise în detaliu faptele de care sunt acuzaţi fiecare dintre cei trei inculpaţi, fiind prezentate contextul şi modalitatea prin care se reţine că ar fi fost comise pretinsele fapte, de asemenea fiind evidenţiată contribuţia fiecăruia dintre inculpaţi.
Atâta timp cât acuzaţiile au fost formulate într-o manieră suficient de clară, încât să dea posibilitatea inculpaţilor să înţeleagă ce anume li se reproşează de către autorităţi şi care este semnificaţia penală a conduitei acestora, respectiv încadrarea juridică şi, implicit tratamentul sancţionator, nu se poate reţine neregularitatea actului de sesizare.
Apoi, inculpaţii au invocat nelegalitatea administrării probelor în cursul urmăririi penale, în condiţiile în care organele de urmărire penală nu au fost legal sesizate, denunţul martorului DCI neîndeplinind condiţiile prevăzute de art.289 alin.2 C.p.p., atâta timp cât denunţul nu conţinea descrierea faptei denunţate.
Potrivit dispoziţiilor art.290 alin.1 C.p.p. denunţul este încunoştinţarea făcută de o persoană despre săvârşirea unei infracţiuni. Sub aspectul formei, denunţul trebuie să fie făcut în scris, să cuprindă datele de identificare ale denunţătorului, descrierea faptei denunţate, precum şi indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.
În prezenta cauză denunţul formulat de numitul DC se regăseşte la filele 1-2 vol.1 dosar UP. Acesta îndeplineşte toate condiţiile de formă prevăzute de art.290 alin.2 C.p.p. raportat la art.289 alin.2 C.p.p., situaţie în care înregistrarea acestuia de către organele de urmărire penală este pe deplin justificată.
Împrejurarea că, potrivit susţinerilor inculpaţilor, afirmaţiile denunţătorului nu sunt dovedite, exced controlului de legalitate ce poate forma obiectul procedurii de cameră preliminară, reprezentând o chestiune ce urmează a fi lămurită odată cu fondul cauzei.
Inculpaţii au invocat şi încălcarea principiului loialității administrării probelor în cursul urmăririi penale ca urmare a provocării realizate de către martorul DC, fiind astfel nerespectate dispozițiile art.101 C.p.p.
În ceea ce privește constatarea existenței sau inexistenței unei provocări, cu consecința stabilirii prezenței probelor necesare stabilirii vinovăției sau nevinovăției unui inculpat, acest aspect nu poate face obiectul procedurii de cameră preliminară, ci doar obiectul judecății în fond.
Potrivit dispozițiilor art. 342 C.p.p. camera preliminară are ca obiect verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Pe cale de consecință, în cursul procedurii de cameră preliminară judecătorul nu se poate pronunţa asupra temeiniciei acuzaţiilor formulate, loialitatea, pertinenţa şi concludența probelor administrate în dosarul de urmărire penală putând fi realizată doar cu prilejul soluţionării în fond a cauzei.
Analizarea incidenței prevederilor art.101 alin.3 C.p.p. în prezenta cauză presupune o analiză mai aprofundată a probelor administrate în faza de urmărire penală, necesitând luarea unui contact direct al instanței de judecată cu probele în cauză. Stabilirea existenței sau inexistenței unei provocări transcede unei simple analize a legalității administrării probelor în cursul urmăririi penale, care, în aparență, au fost legal administrate, necesitând o examinare contradictorie a condițiilor ce se cer îndeplinite pentru a se constata încălcarea dispozițiilor art.101 alin.3 C.p.p., motiv pentru care nu poate face obiectul procedurii de cameră preliminară, ci doar al judecății de fond.
Inculpaţii au mai invocat şi încălcarea dreptului la apărare în cursul urmăririi penale, ca urmare a faptului că majoritatea probelor au fost administrate înainte de a li se aduce la cunoştinţă învinuirea.
Potrivit dispoziţiilor art.305 alin.1 C.p.p. când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.
După cum s-a arătat deja, denunţul formulat de martorul DC îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, astfel că, prin ordonanţa nr.76/P/2015 din data de 28.05.2015, în mod corect organele de urmărire penală au procedat la începerea urmăririi penale in rem.
În mod justificat, după începerea urmăririi penale, conform art.306 C.p.p., organele de urmărire penală au procedat la strângerea şi administrarea probelor necesare lămuririi cauzei. Sub acest aspect nu se poate constata nicio nelegalitate în activitatea de urmărire penală.
În conformitate cu prevederile art.305 alin.3 C.p.p. atunci când există probe din care să rezulte bănuiala legitimă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art.16 alin.1 C.p.p., organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta. Practic, prin dispoziţiile art.305 alin.3 C.p.p., legiuitorul a stabilit un moment procesual care are semnificaţia formulării unei „acuzaţii penale” în sens autonom european.
Este adevărat faptul că prin efectuarea urmăririi penale in rem dincolo de momentul în care, în mod rezonabil, se putea formula o „acuzaţie în materie penală”, organul de urmărire penală îşi încalcă propria obligaţie procedurală pozitivă prevăzută de art.305 alin.3 C.p.p., ceea ce poate duce la o vătămare semnificativă şi substanţială a dreptului la un proces echitabil al acuzatului, de natură a atrage incidenţa sancţiunii nulităţii relative prevăzute de art.282 C.p.p.
În prezenta cauză, efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de cei trei inculpaţi, a fost dispusă de procuror printr-o ordonanţă emisă la data de 06.09.2017, dată la care majoritatea probelor în acuzare fuseseră deja administrate.
În acest context, se poate pune în discuţie încălcarea dreptului la apărare al inculpaţilor. Pentru a atrage anularea probelor obţinute anterior aducerii la cunoştinţa celor trei incupaţi a calităţii de suspecţi, este însă necesar ca după continuarea efectuării urmăririi penale in personam dreptul la apărare să fi fost afectat în esenţa sa prin imposibilitatea participării la alte acte procesuale, imposibilitatea obţinerii reaudierii unor martori ori a consultării actelor şi lucrărilor dosarului.
Or, în prezenta cauză, după cum a arătat şi judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă, probele esenţiale au fost readministrate cu respectarea dreptului la apărare al inculpaţilor. În ceea ce priveşte probele care nu au fost readministrate, deşi au avut posibilitatea să solicite readministrarea tuturor probelor, inculpaţilor nu au formulat o astfel de cerere, situaţie în care nu se poate reţine vreo vătămare ca urmare a administrării acestor probe în perioada în care urmărirea penală era efectuată doar in rem.
În sfârşit, inculpaţii au invocat nulitatea mai multor acte întocmite de procuror, respectiv ordonanţa de autorizare a unor măsuri de supraveghere tehnică emisă la data de ... mai 2015, referatul cu propunere de confirmare a ordonanţei prin care s-a dispus autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică şi de emitere a mandatului de supraveghere tehnică din data de ... mai 2015, referatul cu propunere de prelungire a mandatului de supraveghere tehnică din data de ... 2015, arătând că aceste acte procesuale au fost semnate de o altă persoană decât cea care le-a întocmit.
Ordonanţa de autorizare a unor măsuri de supraveghere tehnică din data de ... 2015 (filele 48-49 vol.1 UP), referatul cu propunere de confirmare a ordonanţei prin care s-a dispus autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică şi de emitere a mandatului de supraveghere tehnică din data de ....05.2015 (filele 62-64 vol.1 UP) şi referatul cu propunere de prelungire a mandatului de supraveghere tehnică din data de ....2015 (filele 76-78 vol.1 UP), au fost semnate, aşa cum rezultă din adresa întocmită la data de ... 12.2017 de către organele de urmărire penală, de către procurorul ierarhic superior, în condiţiile în care procurorul care a întocmit actele era implicat în activităţi operative. Procurorul care a semnat înscrisurile avea competenţa materială şi funcţională pentru emiterea acestora, el de altfel întocmind şi adresele de înaintare a dosarului de urmărire penală către instanţa de judecată.
De asemenea, semnăturile poartă „sedilă”, aspect care atesta în mod transparent că actele au fost semnate de către un alt procuror, care la rândul său a fost desemnat să efectueze acte de procedură în cauză.
Judecătorii de cameră preliminară de la curte apreciază că împrejurarea că numele unui procuror apare înscris ca fiind redactorul unui anumit act, pentru ca ulterior acesta să fie semnat de către un alt procuror, care la rândul său este competent să efectueze acte de urmărire penală în cauză, nu poate afecta valabilitatea actului, atâta timp cât nimic nu împiedică ca doi sau mai mulţi procurori să efectueze acte de urmărire penală în acelaşi dosar.
Pentru aceste considerente, cu excepţia probelor preluate din dosarul nr..../P/2015, care au fost înlăturate, în rest contestaţiile formulate în prezenta cauză de către inculpaţii I, F şi I, nu pot fi admise.
Dispoziţiile încheierii nr..../04.06.2019 a judecătorului de cameră preliminară de la Tribunalul Arad privind începerea judecăţii urmează a fi menţinute, iar în temeiul art.275 alin.3 C.p.p. cheltuielile judiciare din contestaţie vor rămâne în sarcina statului.
Astfel, prin decizia penală nr. ... din Camera de consiliu din 12 octombrie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, în baza art.4251 alin.7 pct.1 lit.b C.p.p. raportat la art.347 C.p.p. s-a respins contestația formulată e DNA – Serviciul Teritorial Timişoara împotriva încheierii de cameră preliminară din data de ....05.2019 a Tribunalului Arad, pronunţată în dosarul nr..../30/2017/a1, ca nefondată.
În baza art. 4251 alin.7 pct.2 lit.a C.p.p. admite contestaţia formulată de inculpaţii IPN, FIT şi IAM împotriva încheierii de cameră preliminară din data de ....05.2019 a Tribunalului Arad, pronunţată în dosarul nr..../30/2017/a1.
Desfiinţează, în parte, încheierea contestată şi rejudecând :
În baza art. 102 alin. 2-4 C.p.p. raportat la art.281 alin.1 lit. b C.p.p. şi cu aplicarea deciziilor nr. 51/2016, nr. 302/2017, nr. 26/2019 ale Curţii Constituţionale şi art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului constată nulitatea următoarelor mijloace de probă administrate în faza de urmărire penală:
-Procesul verbal de redare a unor convorbiri ambientale din data de ....06.2015, întocmit la data de ....07.2015;
-Procesul verbal de redare a unor convorbiri ambientale din data de ....07.2015, întocmit la data de ....07.2015;
-Procesul verbal de redare a unor convorbiri ambientale din data de ....07.2015, întocmit la data de ....07.2015,
toate preluate, în copie, din dosarul nr..../P/2015 al DNA – Serviciul Teritorial Timişoara, prin procesul verbal întocmit de organele de urmărire penală la data de ....08.2017.
În baza art.102 alin.2-4 C.p.p. exclude probele constând în convorbirile consemnate în cuprinsul celor trei procese verbale.
Menţine în rest toate dispoziţiile încheierii contestate.
Tribunalul Dolj
Contopire admisă pe vechiul Cod Penal; aplicarea unui spor de pedeapsă
Curtea de Apel Iași
Abuz de încredere. Abuz în serviciu
Curtea de Apel Oradea
Violență în familie. Reindividualizare sancţiune penală. Reapreciere cuantum daune morale
Judecătoria Vânju Mare
Furtul
Judecătoria Pitești
vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 al. 2 şi 3 N.C.p.