Fond funciar. Nulitate absolută hotărâre a Comisiei de ff

Asupra cererilor de apel declarate  împotriva sentinţei civile nr.3977/02.04.2018 a Judecătoriei Iaşi, tribunalul  constată următoarele:

Prin  sentinţa  civilă nr.3977/02.04.2018 a Judecătoriei Iaşi  s-a respins excepţia tardivităţii formulării cererii invocata de OFICIULUI DE CADASTRU ŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ IASI, așa cum a fost ea invocata si motivata de OFICIUL DE CADASTRU ŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ IASI.

S-a  admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a OFICIULUI DE CADASTRU ŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ IASI şi respinge acţiunea formulată de reclamanta STATIUNEA DE CERCETARE SI DEZVOLTARE PENTRU VITICULTURA SI VINIFICATIE IASI în contradictoriu cu pârâta OFICIULUI DE CADASTRU ŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ IASI ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate. Respinge cererea de intervenție in interes propriu formulata de STATUL ROMAN PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE IASI.

S-a respins cererea de intervenție accesorie formulata de ACADEMIA DE STIINTE AGRICOLE SI SILVICE „GHEORGHE IONESCU SISESTI” în interesul Stațiunii de Cercetare si Dezvoltare pentru Viticultura si Vinificație Iași.

S-a respins cererea de intervenție accesorie formulata de P. V. D.,

S-a respins acțiunea formulata de reclamanta STATIUNEA DE CERCETARE SI DEZVOLTARE PENTRU VITICULTURA SI VINIFICATIE IASI = în contradictoriu cu pârâții COMISIA JUDETEANA IASI PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATA ASUPRA TERENURILOR, INSTITUTIA PREFECTULUI JUDETULUI IAŞI,  COMISIA MUNICIPALA DE FOND FUNCIAR IAŞI, OFICIUL DE CADASTRU SI PUBLICITATE IMOBILIARA IAŞI, A. M.  si A C. Ş.

Pentru a se pronunța  astfel, instanța de fond a reţinut următoarele:

„Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 20.12.2016, reclamanta STAŢIUNEA DE CERCETARE DEZVOLTARE PENTRU VITICULTURA SI VINIFICATIE IAŞI, , prin reprezentantul sau legal, în contradictoriu cu:

1. COMISIA JUDEŢEANĂ IAŞI PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATA ASUPRA TERENURILOR,

2. INSTITUŢIA PREFECTULUI JUDEŢULUI LAŞI,

3. COMISIA MUNICIPALA DE FOND FUNCIAR LAŞI

4. OFICIUL DE CADASTRU SI PUBLICITATE IMOBILIARA IAŞI,

5. A. M,si A. C.-Ş,  solicită ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate:

1.Nulitatea absolută a  Hotărârii nr. 1767/08.04.2008 emisă de Comisia Judeţeană Iaşi Pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata Asupra Terenurilor.

În fapt, prin Hotărârea nr. 1767/08.04.2008 s-au dispus următoarele :

"Art.1 Constată nulitatea hotărârii Comisiei judeţene de fond funciar Iaşi nr. 6424/22.05.2007.

Art. 2 Admite cererea lui A. M. şi A. C.-Ş. privind radierea lui A. Ş. din anexa 34 a mun. Iaşi cu suprafaţa de 10 ha teren şi înscrierea lui A. M. şi A. C.-Ş. în anexa 29 a mun. Iaşi cu suprafaţa de 10 ha teren situată în perimetrul SCDVV Iaşi, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 853/25.01.2008 a Judecătoriei Iaşi, definitivă.

Art. 3 Reconstituie dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 1,47 ha pe numele A.M. şi A. C.-Ş. şi dispune înscrierea acestora în anexa 29 a mun. Iaşi în perimetrul SCDVV Iaşi, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 853/25.01.2008 a Judecătoriei Iaşi, definitivă.

Art. 4 Se constată trecerea suprafeţei supuse restituirii din domeniul public în domeniul privat al statutului şi la dispoziţia Comisiei municipale de fond funciar Iaşi în vederea punerii în posesie a solicitanţilor, suprafaţa de teren care să nu fie afectată cercetării.

Art. 5 Prevederile prezentei hotărâri vor fi aduse la îndeplinire de Comisia municipală de fond funciar Iaşi, SCDVV Iaşi şi OCPI Iaşi.”

Consideră hotărârea Comisiei Judeţene Iaşi nelegală pentru următoarele motive:

Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultura şi Vinificație Iaşi este o instituţie publica subordonata Academiei de Ştiinţe Agricole si Silvice Gheorghe Ionescu Șisești.

Toate terenurile aflate în perimetrul staţiunii au făcut şi fac parte din domeniul public al statului, sunt date in administrarea unităţii noastre, fiind destinate in exclusivitate cercetării, dezvoltării, inovării.

Conform art. 35 alin.2 din Legea nr. 18/1991 : "Terenurile proprietate de stat, administrate de institutele si staţiunile de cercetări ştiinţifice agricole si silvice destinate cercetării si producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă, precum şi din administrarea Institutului pentru Testarea şi înregistrarea Soiurilor de Plante de Cultura şi a centrelor sale teritoriale aparţin domeniului public şi rămân în administrarea acestora."

Ulterior, prin Legea nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, Anexa 1 cuprinzând lista bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, la punctul nr.5 sunt trecute „terenurile institutelor si staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învățământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă."

Conform art.10 alin.2 din Legea nr.213/1998 : "Trecerea din domeniul public in domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, daca prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel".

Art. 11 alin. l din acelaşi act normativ prevede că: "Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile" iar conform alin. 2 : "Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. l privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută."

Este cât se poate de evident că trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat trebuia făcută exclusiv prin hotărâre a Guvernului şi nicidecum prin hotărâre a Comisiei Judeţene, instituţie care nu se poate substitui puterii executive.

Arătă că legile fondului funciar nu au prevăzut şi nici nu prevăd vreo dispoziţie derogatorie contrara cu privire la modalitatea de trecere a terenurilor din domeniul public al statului în cel privat.

Legea 147/2004 de modificare si completare a Legii nr.290/2002 privind organizarea si funcţionarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare si a Academiei de Ştiinţe Agricole si Silvice Gh. Ionescu Șisești, la punctul 8 modifică art. 8 alini prevăzând că: "Bunurile mobile si imobile aflate in administrarea şi/sau în concesionarea institutelor, centrelor si staţiunilor de cercetare-dezvoltare din domeniul agricol, a instituţiilor de învăţământ agricol şi silvic, a unităţilor de cercetare-dezvoltare aflate în structura unor regii sau companii naţionale din domeniul agricol, precum si a centrelor de perfecţionare profesională în agricultură aparţin domeniului public al statului şi rămân sau trec, după caz, în administrarea acestora pe durata realizării obiectului de activitate."

Conform actelor normative care reglementează organizarea si funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole si Silvice Gheorghe Ionescu Șisești şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniul agricol, silvic si industriei alimentare, respectiv art.31 alin.3 din Legea nr. 45/2009:  „Terenurile date in administrarea instituţiilor si unităţilor de cercetare-dezvoltare de drept public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile şi nu pot fi scoase din proprietate publică şi din administrarea unităţilor de cercetare dezvoltare din agricultura si silvicultura decât prin lege".

Toate actele normative care reglementează organizarea si funcţionarea unităţilor de cercetare ştiinţifica, respectiv Decretul Consiliului de Stat nr.170/1981, HG nr.1284/1990, HG nr.100/1991, OG nr.25/1995 , Legea 250/2002, HG nr.35/2006 , Legea 45/2009 , HG nr.390/2011 precum si Legea 18/1991 si Constituţia României ocrotesc proprietatea publica iar terenurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile şi nu pot fi trecute în domeniul privat decât prin lege.

Conform Deciziei nr.23/17.10.2011 a ÎCCJ dată în legătură cu interpretarea dispoziţiilor legale referitoare la trecerea terenurilor din domeniul public al statului in domeniul privat al unităţilor administrativ teritoriale este obligatorie parcurgerea procedurii de trecere din domeniul public in domeniul privat prin hotărâre de Guvern.

Or, Comisia Judeţeană Iaşi Pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata Asupra Terenurilor a ignorat total aceste acte normative, care nu ii conferă nici o competenta in ceea ce priveşte trecerea bunurilor din domeniul public al statului in domeniul privat, emiţând o hotărâre profund nelegală.

Academia de Ştiinţe Agricole Şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti" (ASAS) cu sediul în Bucureşti, B-dul Mărăşti, nr. 61, sector 1, cod poştal 011464, cod fiscal 8313127, legal reprezentata prin Preşedinte, formulam în temeiul art.63 Cod procedură civilă cerere de intervenţie în interesul reclamantei Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare Pentru Viticultură şi Vinificaţie Iaşi, prin care solicită admiterea acţiunii formulată  de către  reclamantă şi pe cale de consecinţă să se constate nulitatea absolută a Hotărârii Comisiei Județene Iaşi pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată Asupra Terenurilor nr. 1767/08.04.2008, prin care s-a admis cererea numiţilor A. M. şi A. C. Ş. privind radierea numitului A. Ş. din Anexa 34 a Municipiului Iaşi, cu suprafaţa de 10 ha teren, şi înscrierea numiţilor A. M. şi A. C. Ş. în Anexa 29 a Municipiului Iaşi cu suprafaţa de 10 ha teren situată în perimetrul SCDVV Iaşi; s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 1,47 ha, în perimetrul SCDVV Iaşi, numiţilor A. M. şi A.C. Ş. şi s-a dispus înscrierea acestora în Anexa 29 a Municipiului Iaşi, constatând şi trecerea terenurilor supuse reconstituirii din domeniul public în domeniul privat şi la dispoziţia Comisiei Municipale de Fond Funciar Iaşi, în vederea punerii în posesie a solicitanţilor, suprafaţă de teren care  să nu fie afectată cercetării.

1. Cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii sale de intervenţie în interesul reclamantei, arătă următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 61 alin (1) "Oricine are interes poate interveni intr-un proces care se judeca intre părţile originare."

Conform Art.3 Alin (1) din Legea nr.45/2009 modificată şi completată prin Legea nr.72/2011 „Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu-Şişeşti", denumită în continuare ASAS, este forul naţional de consacrare academică şi de coordonare a activităţii de cercetare ştiinţifică în domeniile agriculturii, silviculturii, acvaculturii, medicinii veterinare, industriei alimentare, dezvoltării rurale şi protecţiei mediului."

Iar potrivit Art.3 Alin (3) din acelaşi act normativ „ASAS este instituţie autonomă, apolitică, de drept public şi de utilitate publică, cu personalitate juridică, de consacrare ştiinţifică şi de cercetare în domeniile fundamentale şi aplicative ale agriculturii şi ale ramurilor componente ale acesteia. ASAS colaborează cu Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, cu Ministerul Mediului şi Pădurilor, cu Academia Română, cu Consorţiul Universităţilor de Ştiinţe Agricole, precum şi cu alte instituţii şi organizaţii pentru realizarea obiectivelor din domeniile sale de activitate."

Conform dispoziţiilor Art.28 Alin (3) din Legea nr.45/2009 modificata si completata prin Legea nr.72/2011 „Unităţile de cercetare-dezvoltare prevăzute în anexa nr. 3 se reorganizează ca instituţii de drept public, cu personalitate juridică, în subordinea ASAS.", reclamanta fiind înscrisă în Anexa nr. 3.28 a legii sus menţionate.

Aceste dispoziţii urmează a fi coroborate cu dispoziţiile Art.18 Alin (5) din Legea nr.45/2009 modificata si completata prin Legea nr.72/2011 in care se prevede ca „Preşedintele ASAS este ordonator secundar de credite."

În raport de aceste dispoziţii, având in vedere calitatea noastră de instituţie in subordinea căreia funcţionează reclamanta, precum si in raport de calitatea de ordonator secundar de credite al acesteia, apreciem ca justificam un interes in formularea prezentei cererii de intervenţie.

Totodată, învederează că instituţia intervenientă este înscrisă în HG Nr.1705/2006, fila 891 ca ordonatorul secundar de credite al SCDVV Iaşi în ceea ce priveşte inventarul bunurilor domeniu public al statului deci inclusiv in privinţa suprafeţelor de teren ce fac obiectul prezentului litigiu.

De asemenea, consideră că urmează a se avea în vedere şi faptul că instituţia  intervenientă este unica instituţie în măsură a stabili care sunt suprafeţele indispensabile activităţii de cercetare, aspect recunoscut de către legiuitor atât prin Legile nr. 290/2002 şi nr. 45/2009 cat si prin Legea nr.71/2010 privind modificarea dispoziţiilor art.12 alin (3) din Legea nr.18/1991 si respectiv art.4 alin (1) din HG.nr.890/2005, prin care a fost legiferata necesitatea prezentei in cadrul comisiilor de aplicare a legilor fondului funciar a unor reprezentanţi ai instituţiilor de cercetare dezvoltare din domeniul agricol desemnaţi de către ASAS.

2. Cu privire la fondul cauzei şi la interesul reclamantei în promovarea acţiunii principale raportat la faptul ca terenurile ce au făcut obiectul HCT Iaşi nr.353/25.11.2005 şi HCT Iaşi Nr.277/13.02.2006, nu se aflau în circuitul civil şi deci nu putea face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate conform dispoziţiilor Art.5 din Legea nr.18/1991 coroborat cu art. 10 şi art. 11 din Legea nr.213/1998, arătând următoarele:

Potrivit Art.5 Alin (2) din Legea nr.18/1991 „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public."

Cu privire la regimul juridic al terenurilor ce fac obiectul hotărârilor atacate, învederează că la adoptarea Legii nr.18/1991, legiuitorul a avut in vedere situaţia „speciala" a acestor suprafeţe, ca atare art.35 alin (2) din Legea nr.18/1991 prevedea ca „Terenurile proprietate de stat, administrate de institutele si staţiunile de cercetări ştiinţifice, agricole si silvice, destinate cercetării si producerii de seminţe si material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă, precum şi din administrarea Institutului pentru Testarea si Înregistrarea Soiurilor de Plante de Cultura şi a centrelor sale teritoriale aparţin domeniului public şi rămân în administrarea acestora.

Ulterior, Legea nr.213/1998 privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia, Anexa I cuprinzând lista bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului la pct.5 sunt trecute „..terenurile institutelor si staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării si producerii de seminţe si de material săditor din categoriile biologice si de animale de rasă".

În aplicarea acestor dispoziţii în anul 1999 a intrat în vigoare HG.Nr.517/1999 privind delimitarea suprafeţelor de teren strict necesare pentru cercetarea si producerea de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasă, SCDVV Iaşi figurând în Anexa nr. l poziţia 47 cu o suprafaţa de 410 ha domeniu public strict necesara cercetării.

Urmare a intrării in vigoare a Legii nr.268/2001 de înfiinţare a Agenţiei Domeniilor Statului, toate terenurile aflate în administrarea SCDVV Iaşi au trecut în anul 2002 în administrarea ADS conform Art.7 Alin (1) si Alin (5) din Legea nr.268/2001, după predarea acestor suprafeţe către ADS, în baza Art.8 din Legea nr.268/2001 intre aceasta instituţie nou înfiinţata si reclamanta s-a încheiat un contract de concesiune.

În anul 2004, o altă lege organică reiterează apartenenţa la domeniul public al suprafeţelor de teren destinate cercetării, Legea nr.147/2004 (varianta publicata în M. Of. nr.435/14.05.2004- Partea I) de modificare si completare a Legii nr.290/2002 privind organizarea si funcţionarea unităţilor de cercetare - dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare si a Academiei de Ştiinţe Agricole si Silvice "Gh. Ionescu Șisești", care la pct.8 care modifica art. 8 alin (1) prevede ca „ Bunurile mobile si imobile aflate in administrarea si/sau in concesionarea institutelor, centrelor si staţiunilor de cercetare-dezvoltare din domeniul agricol, a instituţiilor de învățământ agricol si silvic, a unităţilor de cercetare–dezvoltare aflate în structura unor regii sau companii naţionale din domeniul agricol, precum si a centrelor de perfecţionare profesionala in agricultura aparţin domeniului public al statului si roman sau trec, după caz, in administrarea acestora pe durata realizării obiectului de activitate."

În baza acestor modificări legislative a fost adoptat HG.Nr.2203/2004 prin care reclamantei SCDVV Iaşi i-a fost restituita in administrare suprafaţa de 411,90 ha teren domeniu public, terenul fiind predat de ADS către aceasta in baza Protocolului din data de 15.02.2005.

Prin urmare, suprafeţele de teren ce fac obiectul prezentului dosar au fost declarate domeniu public prin legi organice.

Consecinţa declarării acestor terenuri ca aparţinând domeniului public in temeiul legilor organice menţionate mai sus, o reprezintă faptul ca in speţa nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. III alin. (I1) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare si, in mod evident nici dispoziţiile art.27 alin (7) ind. 1 din HG. Nr.890/2005 modificat si completat prin HG.Nr.1832/2005.

Terenul ce tace obiectul hotărârii comisiei judeţene atacate a fost trecut în domeniul privat prin aplicarea Art.27 alin (7) ind. 1 din HG. Nr.890/2005, respectiv s-a constatat, printr-o hotărâre a comisiei de aplicare a legilor fondului funciar, trecerea terenului din domeniul public al statului in cel privat. Articolul in cauza prevede însă cu claritate că:  „Hotărârile de validare ale comisiei judeţene vor cuprinde, atunci când sunt aplicabile dispoziţiile art. 111 alin. (I1) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, uit articol distinct prin care se constată trecerea suprafeţei supuse restituirii din domeniul public în domeniul privat al statului sau al localităţilor şi punerea sa la dispoziţie comisiei locale în vederea punerii în posesie", deci acesta constatare putea fi făcuta numai in situaţia in care ar fi fost aplicabile dispoziţiile art. III alin. (I1) din Legea nr. 169/1997 respectiv "Actele administrative prin care au fost trecute in domeniul public sau privat al statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate private îşi suspendă efectele cu privire la aceste terenuri până la soluţionarea cererii de către comisia de fond funciar, cu excepţia terenurilor intrate deja în circuitul civil."

La emiterea hotărârilor atacate, comisiile de aplicare a legilor fondului funciar au făcut o confuzie gravă cu privire la actele normative ce stau la baza declarării acestor suprafeţe de teren domeniu public al statului, acestea făcând totală abstracţie de legile organice enumerate mai sus.

Având în vedere cele expuse consideră în mod întemeiat că în cauză sunt incidente, şi prin urmare trebuiau respectate, dispoziţiile Legii nr.213/1998 ce prevede la art. 10 alin (2) ca „Trecerea din domeniul public in domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, daca prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel", astfel că trecerea lor din domeniul public in cel privat trebuia făcuta exclusiv prin hotărâre de guvern si nicidecum prin hotărârea unei Comisii de aplicare a legilor fondului funciar, cum este cazul în speţă.

 Legile fondului funciar nu prevăd nici o dispoziţie derogatorie contrara art.10 alin (2) din legea nr.213/1998. cu privire la modalitatea de trecere a terenurilor din domeniul public in cel privat.

Hotărârilor Comisiei Judeţene Iaşi atacate în prezenta speţă, le sunt aplicabile dispoziţiile art.10 din Legea nr.1/2000 astfel cum a fost modificata prin Legea nr.247/2005:

Alin (1) „ Persoanelor fizice cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor deţinute de institutele si staţiunile de cercetare si producţie agricola, precum si de regiile autonome cu profil agricol sau de societăţile naţionale cu profil agricol li se vor atribui terenuri in natura din terenurile proprietate privata a statului.

Alin (2) „ In situaţia în care suprafeţele proprietate privata a statului sunt insuficiente acestea pot fi suplimentate cu suprafeţe ce se vor scoate din domeniul public al statului, in condiţiile legii, la propunerea prefectului, sau se vor acorda despăgubiri."

Consideră, în mod întemeiat, ca legea aplicabila, in sensul art.10 alin (2) din Legea nr.1/2000 este chiar Legea nr.213/1998 care prevede in mod expres ca trecerea din domeniul public in cel privat nu se poate face printr-o hotărâre a unei comisii judeţene de aplicare a legilor fondului funciar. Hotărârea Comisiei Județene Iaşi atacată, reprezintă un act administrativ şi nu un act normativ, astfel ca aceasta comisie ca si autoritate administrativa nu se poate substitui puterii executive, neavând dreptul de a exercita atribuţiile prevăzute prin Legea nr.213/1998 si date in competenta exclusiva a Guvernului, neprevăzându-se nici prin Constituţie şi nici prin altă lege o situaţie derogatorie contrară.

În acest sens s-a pronunţat şi ÎCCJ în Decizia RIL nr.23/2011 care a stabilit in mod clar modul de interpretare a dispoziţiilor legale sus amintite, decizie care chiar daca a fost pronunţata abia in anul 2011 vizează modul de interpretare a unor dispoziţii legale in vigoare la momentul emiterii actelor atacate.

Nerespectarea dispoziţiilor imperative privind trecerea terenurilor din domeniul public in cel privat atrage incidenţa dispoziţiilor art.1l din Legea nr.213/1998:

Alin.(l) „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile....."

Alin (2) "Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absoluta.

Toate aceste dispoziţii urmează a fi coroborate cu Art.5 alin (2) din Legea nr.18/1991 conform căruia terenurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile, ele neputând fi introduse in circuitul civil decât daca potrivit legii sunt dezafectate din domeniul public, si Art.136 alin (3) si (4) din Constituţia României.

Prin Decizia nr.23/2011 a înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie dată în interesul legii, s-au clarificat paşii ce trebuie sau in cazul de fata trebuiau parcurşi in vederea reconstituirii dreptului de proprietate al persoanelor îndreptăţite, astfel cum retine şi ÎCCJ în considerentele deciziei invocate „Validarea nu presupune in mod obligatoriu ca persoanele îndreptăţite sa primească teren pe vechiul amplasament, ci se pot atribui terenuri din rezerva aflata la dispoziţia Comisiei Locale de Fond Funciar sau chiar despăgubiri, in lipsa rezervei. Dreptul câştigat prin validare nu presupune, în mod necesar, ca persoanele îndreptăţite să primească teren în natură, individualizat în perimetrul staţiunii de cercetare."

Tot în Decizia nr.23/2011 a ÎCCJ s-a stabilit cu claritate care sunt etapele ce trebuie urmate in vederea reconstituirii dreptului de proprietate pe terenuri situate in perimetrul staţiunilor de cercetare, astfel:

„- Trecerea terenurilor in discuţie din domeniul public al statului in domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale in a cărei raza se situează;

- Delimitarea terenului in sole compacte, conform art.9 si 12 din Legea nr.1/2000;

- Terenul ce face obiectul retrocedării sa nu fie indispensabil cercetării, astfel cum rezulta din interpretarea dispoziţiilor art.10 din HG nr.890/2005;

- Lipsa terenului disponibil administrat de alte instituţii si autorităţi publice din judeţul respectiv sau din judeţele învecinate reprezintă o condiţie negativa ce rezulta din interpretarea art.10 alin (7) din regulamentul aprobat prin HG nr.890/2005 si se impune a fi îndeplinita numai in situaţia in care reconstituirea nu se realizează pe fostul amplasament al proprietarului deposedat, ci pe un altul."

Prin această decizie s-a stabilit ca sintagma „in condiţiile legii" din cuprinsul legii nr.1/2000 trebuie înţeleasă în sensul trimiterii la condiţiile prevăzute de legea nr.213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public in domeniul privat, prin hotărâre a guvernului emisa cu privire la terenurile delimitate in condiţiile art.9 si art.12 din Legea nr.1/2000.

Consideră că la pronunţarea hotărârii urmează a fi avuta în vedere si aceasta decizie a ICCT, care, aşa cum s-a arătat şi mai sus, deşi a fost pronunţată abia în anul 2011, adică după emiterea actelor a căror nulitate se solicită, ea vizează totuşi interpretarea unor dispoziţii legale în vigoare la data emiterii actelor atacate.

Cum bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, ele neputând fi înstrăinate ci date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în 0^ condiţiile legii, nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale şi nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile, actele juridice încheiate cu încălcarea acestor dispoziţii fiind lovite de nulitate absolută, in mod evident toate actele emise in procedura de reconstituire sunt lovite de nulitate absolută.

Dezafectarea de la domeniul public şi introducerea în circuitul civil a acestor bunuri este reglementată de disp. art. 10 din Legea nr. 213/1998 care stabileşte la alin. 1 că "Dreptul de proprietate publică încetează, dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat.

3. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor Art.10 Alin (8) din HG.Nr.890/2005 modificat şi completat prin HG.Nr.1832/2005, arătam următoarele:

La emiterea hotărârii atacate trebuiau avute în vedere si dispoziţiile art.10 alin (8) din HG. Nr. 890/2005 modificat si completat prin H.G. Nr.1832/2005.

Dispoziţiile art.10 alin (8) din HG. Nr.890/2005 au fost date tocmai in aplicarea dispoziţiilor art.9 alin (1) din Legea nr.1/2000, aşa cum rezultă fără putinţă de tăgadă din chiar textul legal „În aplicarea art.9 alin (1) si a art.24 alin (6) din Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 si ale Legii nr.169/1997, cu modificările si completările ulterioare, reconstituirea dreptului de proprietate pentru vechile amplasamente se face in perimetrul unităţilor de cercetare-dezvoltare pe terenuri agricole CARE NU SUNT INDISPENSABILE CERCETĂRII".

Potrivit dispoziţiilor art.35 alin (2) din Legea Nr.18/1991 modificată şi completată, Terenurile proprietate de stat, administrate de institutele si staţiunile de cercetări ştiinţifice, agricole si silvice, destinate cercetării si producerii de seminţe si material săditor din categorii biologice superioare si a animalelor de rasă, precum şi din administrarea Institutului pentru Testarea si înregistrarea Soiurilor de Plante de Cultura si a centrelor sale teritoriale aparţin domeniului public şi rămân în administrarea acestora. În termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi. Guvernul, la propunerea Ministerului Agriculturii si Alimentaţiei, va delimita suprafeţele de teren strict necesare cercetării si producerii de seminţe si material săditor din categorii biologice superioare si animalelor de rasa si pe cele destinate producţiei, din administrarea institutelor si staţiunilor de cercetare si producţie agricolă."

Aşa cum s-a arătat, prin H.G. nr.517/1999 Guvernul a stabilit in Anexa nr. l poziţia 47, că la nivelul SCDVV Iaşi suprafaţa de 410 ha este domeniu public strict necesară cercetării. Ca atare, destinaţia specială a acestor terenuri a fost instituită de legiuitor prin art. 35 alin (2) din Legea nr.18/1991 modificată şi completată, ulterior în aplicarea dispoziţiilor acestui act normativ a fost emis HG. Nr.517/1999, în anul 2004 prin Legea nr.147/2004 (varianta publicata în M. Of. nr.435/14.05.2004 - Partea I) de modificare şi completare a Legii nr. 290/2002 privind organizarea si funcţionarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare si a Academiei de Ştiinţe Agricole si Silvice "Gh. Ionescu Șisești", care la pct.8 care modifica art. 8 alin (1) se prevede ca „ Bunurile mobile si imobile aflate in administrarea si/sau in concesionarea institutelor, centrelor şi staţiunilor de cercetare-dezvoltare din domeniul agricol, a instituţiilor de învăţământ agricol si silvic, a unităţilor de cercetare-dezvoltare aflate in structura unor regii sau companii naţionale din domeniul agricol, precum si a centrelor de perfecţionare profesionala in agricultura aparţin domeniului public al statului şi rămân sau trec, după caz, in administrarea acestora pe durata realizării obiectului de activitate."

Se arată că singura instituţie abilitată să stabilească dacă aceste suprafeţe sunt sau nu indispensabile cercetării era şi este în continuare instituţia intervenientă , conform art. 11 din Legea nr. 290/2002, cu modificările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din HG nr. 1180/2002, Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu-Şişeşti" fiind autoritate unică abilitată să stabilească suprafeţele de teren necesare şi indispensabile cercetării agricole din România, şi să fundamenteze ştiinţific politicile agricole din domeniul cercetării-dezvoltării, actualmente in baza Legii nr.45/2009 modificata si completata prin Legea nr.72/2011.

Sintagma „indispensabil pentru cercetare" face referire in mod evident la utilitatea publica a acestor terenuri, în acest sens se solicită a se avea în vedere dispoziţiile art.2 alin (1) din Legea nr.45/2009 modificata si completata prin Legea nr.72/2011 „Activitatea de cercetare – dezvoltare - inovare din domeniul agricol este activitate de utilitate publică."

Or, în speţă, nu există nici un act care să emane de la noi prin care să fie stabilite aceste suprafeţe reconstituite pârâtei ca fiind dispensabile. Mai mult, nu există nici un act care să emane de la vreo entitate cu profil agricol care să stabilească că terenul ce face obiectul hotărârii atacate ar fi dispensabile activităţii de cercetare.

Faţă de toate considerentele expuse, se  apreciază că hotărârile atacate au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, încălcare ce atrage nulitatea absolută a acestora, sens în care solicită instanţei de judecată să admită acţiunea principală, urmând să se constate nulitatea absolută a Hotărârii Comisiei Judeţene Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor nr. 1767/08.04.2008.

Probe: înscrisuri, expertiza topo, precum şi orice alta proba va rezulta necesară în urma dezbaterilor.

 În drept: se invocă dispoziţiile art. 63 Cod procedură civilă, art.5 din Legea nr.18/1991 coroborat cu art.10 şi art. 11 din Legea nr. 213/1998, Legea nr.147/2004, art. 11 din Legea nr.213/1998, art.10 alin (8) din HG nr.890/2005,  HG nr. 517/1999, Legea nr.1/2000.

Analizând cererea formulată, apărările formulate, probele administrate şi dispoziţiile legale incidente, instanţa  constată următoarele:

În fapt, prin Hotărârea nr. 1767/08.04.2008 s-au dispus următoarele :

"Art.1 Constată nulitatea hotărârii Comisiei judeţene de fond funciar Iaşi nr. 6424/22.05.2007.

Art. 2 Admite cererea lui A. M. şi A. C.-Ş. privind radierea lui A. Ş. din anexa 34 a mun. Iaşi cu suprafaţa de 10 ha teren şi înscrierea lui A. M. şi A. C.-Ş. în anexa 29 a mun. Iaşi cu suprafaţa de 10 ha teren situată în perimetrul SCDVV Iaşi, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 853/25.01.2008 a Judecătoriei Iaşi, definitivă.

Art. 3 Reconstituie dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 1,47 ha pe numele A. M. şi A. C.-Ş. şi dispune înscrierea acestora în anexa 29 a mun. Iaşi în perimetrul SCDVV Iaşi, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 853/25.01.2008 a Judecătoriei Iaşi, definitivă.

Art. 4 Se constată trecerea suprafeţei supuse restituirii din domeniul public în domeniul privat al statutului şi la dispoziţia Comisiei municipale de fond funciar Iaşi în vederea punerii în posesie a solicitanţilor, suprafaţa de teren care să nu fie afectată cercetării.

Art. 5 Prevederile prezentei hotărâri vor fi aduse la îndeplinire de Comisia municipală de fond funciar Iaşi, SCDVV Iaşi şi OCPI Iaşi.”

Consideră hotărârea Comisiei Judeţene Iaşi nelegală pentru următoarele motive:

Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultura şi Vinificație Iaşi este o instituţie publica subordonata Academiei de Ştiinţe Agricole si Silvice Gheorghe Ionescu Șisești.

Toate terenurile aflate în perimetrul staţiunii au făcut şi fac parte din domeniul public al statului, sunt date in administrarea unităţii noastre, fiind destinate in exclusivitate cercetării, dezvoltării, inovării.

Conform art. 35 alin.2 din Legea nr. 18/1991 : "Terenurile proprietate de stat, administrate de institutele si staţiunile de cercetări ştiinţifice agricole si silvice destinate cercetării si producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă, precum şi din administrarea Institutului pentru Testarea şi înregistrarea Soiurilor de Plante de Cultura şi a centrelor sale teritoriale aparţin domeniului public şi rămân în administrarea acestora."

Ulterior, prin Legea nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, Anexa 1 cuprinzând lista bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, la punctul nr.5 sunt trecute „terenurile institutelor si staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învățământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă."

Conform art.10 alin.2 din Legea nr.213/1998 : "Trecerea din domeniul public in domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, daca prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel".

Art. 11 alin. l din acelaşi act normativ prevede că: "Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile" iar conform alin. 2 : "Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. l privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută."

Este cât se poate de evident că trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat trebuia făcută exclusiv prin hotărâre a Guvernului şi nicidecum prin hotărâre a Comisiei Judeţene, instituţie care nu se poate substitui puterii executive.

Arătă că legile fondului funciar nu au prevăzut şi nici nu prevăd vreo dispoziţie derogatorie contrara cu privire la modalitatea de trecere a terenurilor din domeniul public al statului în cel privat.

Legea 147/2004 de modificare si completare a Legii nr.290/2002 privind organizarea si funcţionarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare si a Academiei de Ştiinţe Agricole si Silvice Gh. Ionescu Șisești, la punctul 8 modifică art. 8 alini prevăzând că: "Bunurile mobile si imobile aflate in administrarea şi/sau în concesionarea institutelor, centrelor si staţiunilor de cercetare-dezvoltare din domeniul agricol, a instituţiilor de învăţământ agricol şi silvic, a unităţilor de cercetare-dezvoltare aflate în structura unor regii sau companii naţionale din domeniul agricol, precum si a centrelor de perfecţionare profesională în agricultură aparţin domeniului public al statului şi rămân sau trec, după caz, în administrarea acestora pe durata realizării obiectului de activitate."

Conform actelor normative care reglementează organizarea si funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole si Silvice Gheorghe Ionescu Șisești şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniul agricol, silvic si industriei alimentare, respectiv art.31 alin.3 din Legea nr. 45/2009:  „Terenurile date in administrarea instituţiilor si unităţilor de cercetare-dezvoltare de drept public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile şi nu pot fi scoase din proprietate publică şi din administrarea unităţilor de cercetare dezvoltare din agricultura si silvicultura decât prin lege".

Toate actele normative care reglementează organizarea si funcţionarea unităţilor de cercetare ştiinţifica, respectiv Decretul Consiliului de Stat nr.170/1981, HG nr.1284/1990, HG nr.100/1991, OG nr.25/1995 , Legea 250/2002, HG nr.35/2006 , Legea 45/2009 , HG nr.390/2011 precum si Legea 18/1991 si Constituţia României ocrotesc proprietatea publica iar terenurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile şi nu pot fi trecute în domeniul privat decât prin lege.

Conform Deciziei nr.23/17.10.2011 a ÎCCJ dată în legătură cu interpretarea dispoziţiilor legale referitoare la trecerea terenurilor din domeniul public al statului in domeniul privat al unităţilor administrativ teritoriale este obligatorie parcurgerea procedurii de trecere din domeniul public in domeniul privat prin hotărâre de Guvern.

Or, Comisia Judeţeană Iaşi Pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata Asupra Terenurilor a ignorat total aceste acte normative, care nu ii conferă nici o competenta in ceea ce priveşte trecerea bunurilor din domeniul public al statului in domeniul privat, emiţând o hotărâre profund nelegală.

Pentru aceste motive reclamanta solicită instanţei de judecată admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În drept, în aprecierea temeiniciei cererii, în raport de motivele acesteia şi a excepţiei rămasă nesoluţionată, instanţa va avea în vedere următoarele prevederi legale (forma în vigoare la data emiterii actului contestat în prezenta cauză):

-art. 53 alin.1 din Legea nr.18/1991, text conform căruia  „Hotãrârile comisiei judeţene asupra contestaţiilor persoanelor care au cerut reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate privatã asupra terenului, conform dispoziţiilor cuprinse în cap. II, şi cele asupra mãsurilor stabilite de comisiile locale se comunica celor interesaţi prin scrisoare recomandatã cu confirmare de primire.(2) Impotriva hotãrârii comisiei judeţene se poate face plângere la judecãtoria în a cărei raza teritorialã este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare.”

-art. III din Legea nr.169/1997 text potrivit căruia :„ Sunt lovite de nulitate absolutã, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile, aplicabile la data încheierii actului juridic, urmãtoarele acte emise cu încãlcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificãrile şi completãrile ulterioare şi ale prezentei legi: a) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor care nu erau îndreptãţite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri, cum sunt: (..) b) actele de constituire a dreptului de proprietate pe terenurile agricole aflate în domeniul public sau privat al statului, ori în domeniul public al comunelor, oraşelor sau municipiilor; (1^1) Actele administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată îşi suspenda efectele cu privire la aceste terenuri până la soluţionarea cererii de către comisia de fond funciar, cu excepţia terenurilor intrate deja în circuitul civil. După validarea cererii de reconstituire, terenul trece în rezerva comisiei de fond funciar în vederea punerii în posesie.  (2) Nulitatea poate fi invocatã de primar, prefect, Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietãţilor şi de alte persoane care justifica un interes legitim, iar soluţionarea cererilor este de competenta instanţelor judecãtoreşti de drept comun.  (2^1) Nulitatea absolutã, în sensul prezentei legi, va putea fi invocatã şi în litigiile în curs. (…)”.

-art. 11 din Legea nr.213/1998, conform căruia „ (1) Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmeaza: a) nu pot fi instrainate (…)  (2) Actele juridice incheiate cu incalcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absoluta.”

-art. 9 din Legea nr.1/2000, prevedere conform căreia: ” (1) Terenurile proprietate de stat, administrate de institutele, centrele şi statiunile de cercetare, destinate cercetării şi producerii de seminte, de material saditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasa, rămân în administrarea acestora, cu excepţia terenurilor agricole preluate de la fostii proprietari şi solicitate de persoanele indreptatite la reconstituire. Terenurile din perimetrele statiunilor, institutelor şi centrelor de cercetare care fac obiectul retrocedarii se vor delimita în sole compacte, începând de la marginea perimetrului, conform Legii nr. 290/2002 privind organizarea şi functionarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare şi a Academiei de Stiinte Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu-Sisesti", cu modificările şi completările ulterioare.”

-art.27 alin. 7^1 din HG nr. 890/2005, potrivit căruia „Hotărârile de validare ale comisiei judeţene vor cuprinde, atunci când sunt aplicabile dispoziţiile art. III alin. (1^1) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, un articol distinct prin care se constată trecerea suprafeţei supuse restituirii din domeniul public în domeniul privat al statului sau al localităţilor şi punerea sa la dispoziţie comisiei locale în vederea punerii în posesie.”

Aplicând aceste dispoziţii legale litigiului de faţă instanţa reţine, mai întâi cu privire la excepţia tardiv invocată de pârâţi, că aceasta are o strânsă legătură cu cercetarea naturii cererii reclamantei. Se observă din modul de formulare a acesteia că nu suntem în prezenţa unei  plângeri împotriva actului administrativ, în sensul articolului 53 din Legea nr.18/1991, mai sus redat, ci acţiunea este o acţiune în constatare nulitate, reglementată de dispoziţiile art. III Legea nr. 169/1997, acţiune al cărui regim juridic este acela de a fi imprescriptibilă. Ca atare, excepţia este respinsă ca fiind nefondată.

Privitor la calitatea OCPI Iaşi, această situaţie, invocată pe calea excepţiei de pârâtul OCPI Iaşi, va fi admisă, în raport cu natura juridică a acţiunii, conform calificării anterioare, ceea ce conduce la soluţia admiterii excepţiei şi la respingerea acţiunii formulată în contradictoriu cu OCPI Iaşi, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte raportul care ar putea fi stabilit între cazul de nulitate absolută invocat de reclamantă şi cazurile de nulitate absolută reglementate de art. III din Legea nr.169/1997 ce are caracter special, instanţa are în vedere faptul că potrivit opiniilor exprimate în doctrina de specialitate şi potrivit soluţiilor date în jurisprudenţă, bazate în mod corect în opinia instanţei pe interpretarea gramaticală a textului de lege, acest din urmă text de lege (art. III) nu reglementează cauze de nulitate în mod exclusiv sau limitativ.

Prin urmare, reţinând faptul că acţiunea de faţă este o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, întemeiată pe prevederile art.11 alin.1 şi 2 din Legea nr.213/1998 rap. la art. III din Legea nr.1691997, instanţa constată că excepţia tardivităţii invocată în cauză de pârâţi nu este fondată.

Din perspectiva temeiniciei cererii de constatare a nulităţii absolute a actului atacat, instanţa reţine însă că aceasta nu poate fi primită. Pentru a aprecia astfel instanţa are în vedere următoarele:

În perioada 2005-2011 interpretarea dispoziţiilor legale privitoare la modalitatea concretă în care terenurile proprietate publică urmau a fi dezafectate domeniului public în vederea restituirii lor către cei îndreptăţiri, a fost neunitară în practica administrativă şi cea judecătorească. Prin Decizia I.C.C.J. nr.23/2011 publicată în M. Of. la data de 8  noiembrie 2011 instanţa supremă a statuat cu caracter definitiv asupra modalităţii în care trebuie interpretată expresia în „condiţiile legii” şi anume faptul că ea trebuie interpretată prin raportare la prevederile Legii nr. 213/1998, adică schimbarea regimului juridic trebuie să aibă loc prin  hotărâre a Guvernului, or, la data acestor statuări aşa cum s-a arătat de către unii dintre pârâţii din  cauza de faţă  hotărârea administrativă atacată în dosarul de faţă era deja emisă, în considerarea acelei practici administrative care a fost ulterior considerată de instanţa supremă pe cale de interpretare ca nefiind corectă.

Cu toate acestea instanţa apreciază că acest lucru nu poate în sine să ducă la admiterea acţiunii în anulare pentru următoarele argumente:

Hotărârea administrativă atacată în prezenta cauză nu reprezintă ea însăşi actul juridic care înglobează dreptul de proprietate recunoscut asupra terenului de 8,10 ha în beneficiul pârâţilor persoane fizice.

În fapt şi în drept acest act administrativ a îmbrăcat forma unui act de punere în executare a dispoziţiilor unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă a reprezentat actul efectiv şi originar de reconstituire a dreptului de proprietate pentru cei trei pârâţi persoane fizice mai ales în condiţiile în care ea s-a dat în urma administrării unei probe cu expertiză care a stabilit că amplasamentul terenului este în perimetrul S.C.D.V.V. Iaşi; deci actele administrative subsecvente acestei hotărâri judecătoreşti nu sunt decât simple acte de punere în executare a dispoziţiei judecătoreşti.

Or, este de notorietate faptul că, neaducerea la îndeplinire a unei hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile, favorabilă unei persoane, de către cel obligat prin această hotărâre, echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil; atunci când cel obligat prin hotărâre este o autoritate publică iar creditorul obligaţiei este un particular, cu atât mai gravă este încălcarea care derivă din neexecutarea hotărârii judecătoreşti, deoarece Statul, prin autorităţile şi organele sale, depozitare ale puterii publice, este primul chemat să garanteze accesul la justiţie şi echitatea procedurilor judiciare.

De altfel, reclamanta din cauza de faţă admite în cererea sa că această hotărâre emisă de Comisia Judeţeană de Fond Funciar s-a dat pentru punerea în executare a unei sentinţe judecătoreşti, sentinţă în legătură cu care afirmă însă că s-ar fi dat cu nerespectarea unor dispoziţii legale.

Criticând hotărârea judecătorească, reclamanta însăşi se prevalează de inopozabilitate,  invocând faptul că a fost pronunţată într-un  proces civil în care reclamanta nu a fost parte, or,

o hotărâre judecătorească produce, pe de o parte, un efect obligatoriu care priveşte direct părţile şi care cunoaşte ca manifestări particulare autoritatea de lucru judecat şi executorialitatea iar pe de altă parte, un efect de opozabilitate faţă de terţii raportul juridic tranşat prin respectiva hotărâre. Prin opozabilitate se înţelege tocmai aptitudinea hotărârii judecătoreşti de a putea fi folosită de beneficiar pentru a-şi justifica şi apăra dreptul recunoscut prin hotărâre contra terţilor. Prin urmare, simplu faptul că un terţ nu a luat parte la un proces civil nu dă acestuia dreptul de a ignora pur şi simplu situaţia juridică rezultând din hotărârea judecătorească cu care procesul s-a încheiat. Este adevărat că, la fel ca şi în cazul actelor juridice, o hotărâre judecătorească pronunţată între anumite persoane nu poate în principiu să dea naştere la drepturi şi nu poate să creeze obligaţii determinate în mod direct în sarcina altor persoane decât cele vizate de hotărârea judecătorească; din acest punct de vedere actul jurisdicţional, la fel ca şi actul juridic obişnuit, produce efecte directe relative adică numai între părţi. Însă, din perspectiva aptitudinii sale de a servi beneficiarului ca titlu justificativ al dreptului său, hotărârea judecătorească poate fi opusă terţilor şi ea poate fi opusă cu succes atât timp cât terţii nu produc dovada contrară celor stabilite prin hotărâre.

Transpunând aceste considerente teoretice situaţiei de fapt din dosar rezultă instanţei că în procesul pendinte pârâţii se apără cu succes împotriva cererii reclamantei de anulare a actului administrativ, cu ajutorul hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile care a premers emiterii hotărârii administrative contestată.

 Din perspectiva persoanelor juridice pârâte, apărarea se bazează pe efectul obligatoriu al hotărârii, efect în virtutea căruia ele erau obligate la emiterea actelor administrative de punere în executare a dispoziţiilor obligatorii din cuprinsul sentinţei. Altfel spus, hotărârea atacată este efectul, obligatoriu, al dispoziţiei instanţei. Or, dacă este aşa, ea nu poate fi considerată nelegală pentru că aceasta ar însemna că hotărârea judecătorească de obligare era nelegală - ceea nu poate fi admis atât timp cât ea nu a fost desfiinţată în condiţiile legii.

Din perspectiva pârâţilor persoane fizice, sentinţa judecătorească a reprezentat, din punct de vedere procesual, un titlu executoriu care trebuia să fie executat de adversarii din acel proces iar, din punct de vedere substanţial, ea reprezintă un veritabil titlu de proprietate (act autentic) care trebuie să fie respectat de terţi, cât timp nu este desfiinţat. Din această ultimă perspectivă, însuşi interesul efectiv al reclamantei în desfiinţarea actului de punere în executare a hotărârii judecătoreşti este îndoielnic deoarece chiar şi în contextul în care ar fi constatată nulitatea hotărârii administrative, cât timp rămâne în fiinţă hotărârea judecătorească de recunoaştere a dreptului de proprietate, beneficiarii acesteia au dreptul la executarea efectivă a acestei din urmă hotărâri.

 Privitor la dreptul reclamanţilor la executarea acestei hotărâri judecătoreşti, instanţa remarcă  faptul că în procesul pendinte nu s-a ridicat problema lipsei îndreptăţirii a reclamanţilor la reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul prevederilor Legii nr.1/2000 mai sus redate; ca atare, dreptul la reconstituire în perimetrul administrat de reclamantă nu este pus la îndoială „pe fond”, hotărârea administrativă fiind criticată dintr-o perspectivă formală, în sensul că a fost emis acest act administrativ prin intermediul său s-a reconstituit dreptul fără ca mai întâi terenul ce a făcut obiectul actului de reconstituire să fi fost trecut din domeniul public în domeniul privat în condiţiile legii; invocându-se practic faptul că depăşindu-şi competenţa, Comisia Judeţeană de Fond Funciar a dispus schimbarea regimului juridic al unui teren din domeniul public fără drept, invocându-se Decizia nr.23/2011 pronunţată de ÎCCJ.

Cu toate aceste critici instanţa reţine că atât timp când hotărârea administrativă contestată în cauză a fost dată pentru punerea în  executare a unei hotărâri jurisdicţionale şi atât timp când hotărârea administrativă a dus sau a contribuit la realizarea dreptului recunoscut prin hotărârea jurisdicţională, prima hotărâre menţionată este „apărată” de cea de-a doua hotărâre menţionată. Cronologic privind, legalitatea, neinfirmată de nimic în prezenta cauză, a primei hotărâri - cea pronunţate de instanţă cu efect obligatoriu astfel cum s-a subliniat mai sus, pune la adăpost de critici de nelegalitate, fie ele şi formale, hotărârea administrativă de punere în executare a dispoziţiei instanţei de judecată, cât timp ea a slujit imperativului executării hotărârii judecătoreşti şi nu s-a probat că prin forma de emitere a acesteia ar fi fost vătămat un alt drept concurent, căci, aşa cum s-a arătat mai sus, dreptul la reconstituire al reclamanţilor pe amplasamentul respectiv în fond nu a fost negat.

Apreciem că ar fi însă disproporţionat să se considere acum că omisiunea parcurgerii unei anumite proceduri de schimbare a regimului juridic al terenului, duce la nulitatea hotărârii administrative. Instanţa subliniază faptul că hotărârea administrativă de punere în executare s-a emis de către o autoritate a statului, este o hotărâre a „administraţiei”- a autorităţii publice şi ea a dus la realizarea unui drept de proprietate deplin, la dobândirea de către pârâţii persoane fizice a unui bun imobil determinat, în urma unei proceduri administrative în temeiul legilor numite generic „de reparaţie”, procedură administrativă lungă (căci, potrivit celor reţinute de instanţă în hotărârea definitivă nr. 853/2008 , cererea de reconstituire era anterioară anului, an în care pârâţii au primit o primă decizie de recunoaştere a îndreptăţirii) urmată de o procedură judiciară, care le-a recunoscut cu titlu definitiv dreptul de proprietate.

Astfel, consideră instanţa că anularea hotărârii administrative justificată pe împrejurarea că nu s-ar fi parcurs o procedură anume de scoatere a terenului din domeniul public şi trecere a lui în domeniul privat, procedură a cărei declanşare era în cele din urmă chiar în sarcina autorităţilor publice obligate la reconstituirea dreptului de proprietate, ar reprezenta pentru particulari beneficiari o sancţiune civilă disproporţionată, o „sarcină exorbitantă” în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, relevată în multe dintre hotărârile pronunţate împotriva Statului Român în materia legilor reconstituirii.

Aminteşte aici instanţa de cauza Toşcuţă c. României în care curtea de contencios a drepturilor omului a dezavuat practicile de anulare a titlurilor de proprietate administrative emise în temeiul Legii nr.18/1991 pentru motive imputabile exclusiv autorităţilor administrative implicate în procedura reconstituirii dreptului de proprietate astfel: ,, Curtea consideră că anularea titlurilor de proprietate ale reclamanţilor a fost justificată exclusiv prin fapte imputabile autorităţilor şi fără ca reclamanţilor să li se acorde vreo despăgubire sau să li se propună un teren echivalent. Prin urmare, chiar dacă s-ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul just nu a fost păstrat şi că reclamanţii au suferit un prejudiciu special şi exorbitant prin faptul că au fost privaţi nu numai de dreptul de folosinţă asupra celor două terenuri, ci şi de orice despăgubire sau măsură reparatorie în această privinţă”.

Instanţa apreciază că aceste consideraţii ale Curţii referitoare la modul în care trebuie privită şi tratată chestiunea culpei în cazul anulării unor acte administrative de reconstituire la legile proprietăţii sunt valabile şi în prezenta cauză în care nu se poate reproşa particularilor faptul că autorităţile nu au urmat anumite proceduri. În condiţiile în care autorităţile sunt  cele care sunt mai bine poziţionate pentru a aprecia asupra formelor, procedurilor administrative şi propriilor lor atribuţii şi în condiţiile în care nu s-a invocat şi pe cale de consecinţă nici probat încălcarea unor drepturi ale altor persoane prin emiterea actului administrativ în forma contestată astăzi,  instanţa reţine că nu apare întemeiată cererea de anulare a acestui act.

Potrivit încheierii de şedinţă din  19.03.2018, instanţa, văzând că nu sunt alte cereri de formulat sau incidente de soluţionat constată cercetarea judecătorească încheiată şi în temeiul art. 392 Cod procedură civilă deschide dezbaterile asupra fondului cauzei.

Reprezentantul convenţional al pârâţilor, precizează că, potrivit art. III din Legea 169/1997 care reglementează nulitatea absolută a actelor întocmite cu nerespectarea legilor restituirii proprietăţilor funciare, poate introduce acţiune în nulitate orice persoană care justifică un interes legitim. De asemenea, mai precizează că, terenurile proprietatea publică a statului aflate în administrarea staţiunilor de cercetare şi destinate cercetării fac obiectul reconstituirii proprietăţii în condiţiile legilor restituirii proprietăţii funciare persoanelor îndreptăţite, iar potrivit dispoziţiilor legii 45/2009 coroborat cu dispoziţiile din legile reconstituirii proprietăţii funciare se ajunge la concluzia că terenurile destinate cercetării, aflate în administrarea staţiunilor de cercetare, proprietatea publică a statului nu sunt exceptate de la reconstituire în favoarea persoanelor îndreptăţite care au avut o veche proprietate ce se regăseşte azi în perimetrul staţiunii de cercetare. Solicită respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli pe cale separată.

Reprezentantul convenţional al reclamantei, solicită admiterea cererii de chemare în judecată, întrucât suprafeţele de teren se află în domeniul public al statului fiind  indispensabil activităţii de cercetare, iar trecerea acestor suprafeţe din domeniul public în domeniul privat trebuia  să se facă prin hotărâre de guvern, instituţia care a emis hotărârea atacată neputându-se substitui puterii executive. De asemenea, precizează că, hotărârea atacată a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, încălcare ce atrage nulitatea absolută a acesteia.

Instanţa, apreciind că pentru soluţionarea excepţiilor este necesară administrarea de probe comune cu fondul cauzei, dispune unirea excepţiilor cu fondul.

Instanţa, văzând:

a)cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice  (fila 52 dosar),

b) motivele de fapt şi de drept invocate, în raport cu lucrările dosarului,

Respinge ca inadmisibilă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, potrivit art. 64 Cod de proc. civ. coroborat cu art. 61 alin.2 Cod de proc. civ., constatând astfel neîndeplinite cerinţele în materie referitoare la dovedirea dreptului dedus judecăţii, care ar aparţine în tot sau în parte acesteia.

Instanţa, văzând:

a)cererea de intervenţie accesorie, formulată de Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Șisești” (fila 73 dosar) în interesul reclamantei Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultura şi Vinificație Iaşi,

b) motivele de fapt şi de drept invocate, în raport cu lucrările dosarului,

A respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie formulată de Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Șisești”, potrivit art. 64 Cod de proc. civ. coroborat cu art. 61 alin.3 Cod de proc. civ., constatând astfel neîndeplinite cerinţele în materie privitoare la susţinerea legitimă a apărării reclamantei.

Instanţa, văzând:

a)cererea de intervenţie accesorie, formulată de P. V. D. (fila 123 dosar) în interesul alăturat al pârâţilor A. M. şi A. C. S.,

b) motivele de fapt şi de drept invocate, în raport cu lucrările dosarului,

A respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie formulată de Pomârleanu Vasile Dumitru, potrivit art. 64 Cod de proc. civ. coroborat cu art. 61 alin.3 Cod de proc. civ., constatând astfel neîndeplinite cerinţele în materie privitoare la susţinerea legitimă a apărării pârâţilor

În temeiul disp. art. 394 cod procedură civilă, instanţa declară închise dezbaterile asupra fondului şi lasă cauza în pronunţare.

Pentru toate aceste consideraţii instanţa va respinge cererea principală, iar pe cale de consecinţa şi cererile de intervenţie accesorie vor primi aceeaşi soluţie.”

Împotriva  sentinţei civile nr.3977/02.04.2018 a Judecătoriei Iaşi au declarat apel Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultură şi Vinificaţie Iaşi şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală  Regională a Finanţelor Publice Iaşi, A M și A.C. Ș.

În apelul incident formulat, A. M. și A. C. Ș..arată în esență că, în mod greșit susțin apelantele Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultură şi Vinificaţie Iaşi şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală  Regională a Finanţelor Publice Iaşi că Hotărârea Comisiei Județene nr.1767/2008 este nelegală deoarece Comisia Județeană de Fond Funciar nu avea puterea legală de a constata trecerea suprafeței supuse restituirii din domeniul public în domeniul privat al statului și la dispoyiția Comisiei Municipale de fond funciar , în vederea punerii lor în posesie , teren care să nu fie afectat cercetării,fiindcă încalcă dispoyițiile legale generalecare reglementeayă proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Ca temei de drept invocă dispoyițiile Legii nr,169/1997 cu toate modificările ulterioare.

În apelul său, STAŢIUNEA DE CERCETARE DEZVOLTARE PENTRU VITICULTURA Şl VINIFICATIE IAŞI  a invocat următoarele motive:

In fapt, a solicitat constatarea nulităţii absolute a Hotărârii Comisiei Judeţene Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor nr. 773/03.03.2009, pentru motive de nelegalitate. Prin emiterea acestei hotărâri s-au încălcat norme imperative ale legii, iar singurul remediu este constatarea nulităţii absolute a hotărârii atacate. Atâta timp cât terenul ce a făcut obiectul acestei hotărâri nu se află în circuitul civil, acesta nu putea face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate conform disp. art. 5 din Legea 18/1991, raportat la art. 10 şi 11 din Legea 213/1998.

Instanţa de fond a apreciat că, deşi motivele invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată sunt corecte, în sensul în care anterior retrocedării efective a terenului către pârâţii persoane fizice, autorităţile implicate în emiterea hotărârii trebuiau să parcurgă o procedură de schimbare a regimului juridic al acestuia, cererea de chemare în judecată nu poate fi admisă întrucât hotărârea administrativă a fost dată în executarea unei sentinţe civile definitive şi irevocabile, iar prejudiciile suferite de persoanele fizice pârâte în prezenta cauză ar fi disproporţionate, raportat la finalitatea acţiunii de faţă. În opinia instanţei de fond, hotărârea administrativă a reprezentat modalitatea de punere în executare a hotărârii jurisdicţionale,.iar fără anularea hotărârii instanţei de judecată, cea de-a doua hotărâre cu caracter administrativ nu poate fi desfiinţată.

Apreciază că punctul de vedere al instanţei de fond este greşit, din următoarele considerente:

Actul prin care o sentinţă civilă irevocabilă este pusă în executare, în speţă hotărârea administrativă, trebuie să îndeplinească, la rândul său, condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege. Cu titlu de exemplu, pentru identitate de raţiune, actele de executare silită emise de un executor judecătoresc sunt supuse controlului instanţei care le poate desfiinţa pentru motive de nelegalitate.

In cazul de faţă, întrucât reclamanta nu a avut deschisă calea plângerii împotriva actului administrativ, nefiind persoana titulară a dreptului de reconstituire, dovedeşte interes în anularea hotărârii din perspectiva dreptului de administrare asupra terenului inclus în hotărârea atacată, dar şi calitate procesuală raportat la art. art. III alin.2 din Legea 169/1997 care prevede următoarele: „Nulitatea poate fi invocată de primar, prefect, Autoritatea Naţională pentru restituirea proprietăţilor şi de alte persoane care justifică un interes legitim, iar soluţionarea cererilor este de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun. "

Hotărârea administrativă nr. 773/03.03.2009, emisă de Comisia de stabilire a dreptului de proprietate Iaşi prin care s-a luat act de sentinţa civilă nr.8924/02.09.2008 nu poate fi considerată a avea aceeaşi natură ca hotărârea instanţei. Hotărârea administrativă nu este irevocabilă, iar motivele de nulitate subzistă şi în prezent.

Astfel, printr-un act administrativ, respectiv o hotărâre a unei autorităţi administrativ jurisdicţionale, potrivit art. 52 din Legea 18/1991 („...comisia locală este autoritate publică cu activitate administrativă, iar comisia judeţeană este autoritate publică cu autoritate administrativ-jurisdicţională"), s-a constituit un drept de proprietate privată în mod nelegal, fără respectarea normelor care stabilesc competenţa exclusivă a Guvernului de a dispune trecerea terenului administrat de Staţiune din domeniul public al statului în domeniul privat al statului, iar nesocotirea interesului public trebuie sancţionată cu nulitatea absolută.

Cu privire la vătămarea produsă reclamantei prin emiterea hotărârii administrative a cărei anulare o cere, atâta timp cât prin hotărârea atacată nu a fost respectată procedura de trecere a suprafeţei de teren din proprietate publică în proprietate privată, ea figurează şi în prezent cu drept de administrare asupra terenului în discuţie, potrivit Legii 45/2009. Până la clarificarea situaţiei juridice a terenului, suprafeţele de teren deţinute de ea în administrare rămân incerte.

Cele învederate prin acţiunea introductivă sunt susţinute, în primul rând, de Constituţie, care prevede că dreptul de proprietate publică aparţine statului şi unităţilor administrativ teritoriale.  Legea 18/1991, la art. 5 alin. 2 prevede că: „ Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public ".

De asemenea. 35 alin. 2 al aceleiaşi legi prevede că: Terenurile proprietate de stat administrate de institutele şi staţiunile de cercetări ştiinţifice, agricole şi silvice, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă, precum şi din administrarea Institutului pentru Testarea şi înregistrarea Soiurilor de Plante de Cultură şi a centrelor sale teritoriale aparţin domeniului public şi rămân în administrarea acestora.

În continuare, prin Legea 213/1998, domeniul public a fost definit în sensul stabilirii şi delimitării componentelor sale, dar mai ales a regimului juridic ce îl diferenţiază de domeniul privat.

In Anexa I a Legii nr.213/1998 este stipulată lista bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, la pct. 5 figurând „terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice si ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe si de material săditor din categoriile biologice si de animale de rasă. "

Relevant în prezenta speţă este şi art. 9 care prevede că: „ ...Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului. "

De asemenea, la art. 11 sunt stipulate următoarele:

(1)Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează:

a)nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai in administrare, concesionate sau închiriate, in condiţiile legii;

b)nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;

c)nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunuri/or mobile.

(2)Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.

În aplicarea dispoziţiilor Legii 213/1998, în anul 1999 a intrat în vigoare HG 517/1999, unde reclamanta figurează la Anexa I poziţia 47 cu 410 ha domeniu public strict necesar cercetării.

În anul 2004 a intrat în vigoare Legea 147/2004, lege organică care reiterează apartenenţa la domeniul public a suprafeţelor de teren destinate cercetării, (varianta publicată în M.Of nr. 435/14.05.2004) emisă pentru modificarea şi completarea Legii 290/2002 care reglementa organizarea şi funcţionarea unităţilor de cercetare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare şi a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gh. Ionescu Șișești". La pct. 8 care modifică art. 8 alin. 1 se stipulează că "Bunuri/e mobile şi imobile aflate in administrarea şi/sau in concesionarea institutelor, centrelor şi staţiunilor de cercetare-dezvoltare din domeniul agricol, a instituţiilor de învăţământ agricol şi silvic, a institutelor de cercetare-dezvoltare aflate în structura unor regii sau companii naţionale din domeniul agricol, precum şi a centrelor de perfecţionare profesională in agricultură aparţin domeniului public al statului si rămân sau trec, după caz, în administrarea acestora pe durata realizării obiectului de activitate. "

In baza acestor modificări legislative, a fost adoptat H.G. nr. 2203/2004 prin care a fost restituită către ea în administrare, suprafaţa de 411.90 Ha de teren domeniu public, teren care a fost predat de către ADS în baza protocolului din 15.02.2005.

Astfel, la data emiterii hotărârii atacate, terenul ce face obiectul acesteia figura potrivit H.G. nr. 2203/2004 ca domeniul public al statului, indispensabil activităţii de cercetare în administrarea SCDVV laşi.

Nu mai departe, potrivit art. 31 alin 2 si 3 din Legea 45/2009: „ ...Suprafeţele de teren agricol prevăzute in anexele la prezenta lege sunt bunuri proprietate publică a statului, iar clădirile şi întregul inventar sunt bunuri proprietate publică şi privată a statului, după caz, şi se dau în administrarea instituţiilor şi unităţilor de cercetare-dezvoltare de drept public care le deţin în prezent şi a celor care se reorganizează şi care desfăşoară activitatea de cercetare-dezvoltare, pe toată durata existenţei acestora şi a păstrării obiectului de activitate. (3) Terenurile date în administrarea instituţiilor şi unităţilor de cercetare-dezvoltare de drept public sunt inalienabile, insesizabile, imprescriptibile şi nu pot fi scoase din proprietatea publică şi din administrarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din agricultură şi silvicultură decât prin lege, exceptând terenurile prevăzute la art. 6 alin. (3). "

Cum aceste terenuri au trecut în domeniul public al statului în baza unor legi organice, nici art. III alin. II din Legea 169/1997 şi, în mod evident, nici dispoziţiile art. 27 alin. 71 din H.G. nr. 890/2005 modificat şi completat de H.G. nr. 1832/2005 nu pot fi considerate aplicabile în speţă, (art. 27 alin 71 - Hotărârile de validare ale comisiei judeţene vor cuprinde, atunci când sunt aplicaţie dispoziţiile art. III alin. II din Legea 169/1997 pentru completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările si completările ulterioare, un articol distinct prin care se constată trecerea suprafeţei supuse restituirii din domeniul public în domeniul privai al statului sau al localităţilor şi punerea sa la dispoziţie comisiei locale in vederea punerii in posesie). Această constatare putea fi făcută numai în situaţia în care ar fi fost aplicabile disp. art. III alin. II din Legea 169/1997- Actele administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată îşi suspendă efectele cu privire la aceste terenuri până la soluţionarea cererii de către comisia de fond funciar, cu excepţia terenurilor intrate deja în circuitul civil.

Art. 10 din Legea 1/2000, modificată de legea 247/2005 prevede că:

(1)Persoanelor fizice cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor deţinute de institutele şi staţiunile de cercetare şi producţie agricola, precum si de regiile autonome cu profil agricol sau de societăţile naţionale cu profil agricol, li se vor atribui terenuri în natură din terenurile proprietate privată a statului.

(2)În situaţia în care suprafeţele proprietate privată a statului sunt insuficiente, acestea pot fi suplimentate cu suprafeţe ce se vor scoate din domeniul public al statului, în condiţiile legii, la propunerea prefectului, sau se vor acorda despăgubiri.

În sensul celor arătate mai sus, s-a pronunţat şi ÎCCJ în Decizia 23/2011. Urmare a practicii neunitare în speţe cu acelaşi obiect ca cel din prezenta cauză, a fost necesară reglementarea, cu titlu de recurs în interesul legii, a problemei supuse curţii. S-a considerat, astfel, că referirea din cuprinsul Legii nr. 1/2000 la sintagma "in condiţiile legii" trebuie interpretată ca o trimitere la condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/1998, în sensul obligativităţii parcurgerii procedurii de trecere a respectivelor terenuri din domeniul public al statului în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului. Nerespectarea acestor dispoziţii, potrivit art. II al Legii 213/1998 atrage nulitatea absolută a hotărârii atacate. Chiar dacă la emiterea hotărârii atacate, Decizia ICCJ nu era pronunţată, pentru a putea produce efectele obligatorii, aceasta nu vine decât să confirme că cele învederate prin acţiune sunt întemeiate.

Şi în prezent terenul ce face obiectul hotărârii atacate se află înscris în Anexa 3.28 a Legii 45/2009 la suprafeţe de teren domeniu public al statului, indispensabil cercetării, în administrarea SCDVV Iaşi, iar sintagma indispensabil pentru cercetare este reglementată de Legea 45/2009, referindu-se la utilitatea publică a acestor terenuri, la art. 2 alin. 1.

Aşadar, Comisia Judeţeană nu avea dreptul de a dispune de un teren aflat în proprietatea publică a statului. Într-adevăr, prin hotărârea contestată, Comisia Judeţeană nu a trecut terenul administrat de SCDVV din domeniul public in domeniul privat, dar a validat amplasamentul, pe care l-a stabilit in perimetrul administrat de Staţiune, deşi Comisia de fond funciar nu avea şi nici nu are dreptul să dispună în niciun fel de un bun ce face parte din domeniul public al statului, astfel încât hotărârea contravine dispozițiilor invocate anterior.

În prezenta cauză, ne regăsim în situaţia în care trecerea din domeniul public în cel privat, pentru a produce efecte, trebuia făcută prin Hotărâre de Guvern, instituţia ce a emis hotărârea atacată neputându-se substitui puterii executive.

Pe cale de consecinţă, hotărârea atacată a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, încălcare ce atrage nulitatea absolută a acesteia, sens în care solicitam admiterea apelului. în sensul celor arătate anterior.

In drept,  a invocat dispoziţiile art.466 şi urm. CPC. Şi a solicitat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice laşi, în calitate de intervenient in interes alăturat in temeiul art. 466 si următoarele Cod Procedura Civila prin reprezentanţii săi legali,  a formulat APEL, invocând următoarele motive:

In fapt, prin cererea de chemare in judecată,  reclamanta Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultura si Vinificație Iași a solicitat instanței să constate nulitatea absoluta a hotărârii nr.1744/2008  emisă de Comisia Județeană Iași pentru Stabilirea Dreptului de proprietate Privata asupra terenurilor prin care s-a admis cererea alăturat reclamantei Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regionala a Finanțelor Publice Iași.

Reclamanta a arătat prin cererea de chemare in judecata faptul ca este o instituţie publică, subordonata Academiei de Ştiinţe Agricole si Silvice Gheorghe Ionescu Șișești.

Terenurile aflate în perimetrul staţiunii au făcut şi fac parte din domeniul public al statului, sunt date în administrarea reclamantei fiind destinate in exclusivitate cercetării, dezvoltării, inovării.

Conform art.35 alin.2 din Legea nr. 18/1991:,, Terenurile proprietate de stat, administrate de institutele şi staţiunile de cercetare ştiinţifică, agricole şi silvice destinate cercetării şi producerii de material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă, precum şi din administrarea institutului pentru Testarea şi înregistrarea soiurilor de plante de Cultură şi a centrelor sale teritoriale aparţinând domeniului public şi rămân in administrarea acestora".

Ulterior, prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, anexa 1 cuprinzând lista bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului la punctul 5 sunt trecute:,, terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităților de învățământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă".

Potrivit art. 10 alin.2 din Legea nr. 213/1998:,, Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin constituţie sau prin lege nu se dispune altfel".

Prin același act normativ art.11 alin.1 „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile..." iar alin.2: ,, Actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alin.1 privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută”.

Este cât se poate de evident faptul că trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat trebuia efectuată prin Hotărâre de Guvern şi nu prin hotărâre a Comisiei Judeţene, instituţie ce nu se poate substitui puterii executive.

Legile fondului funciar nu prevăd vreo dispoziţie derogatorie contrară cu privire la modalitatea de trecere a terenurilor din domeniul public în cel privat.

Legea nr.147/2004 la punctul 8 modifică art.8 alin.1 din Legea nr. 290/2002 astfel: „ Bunurile mobile si imobile aflate in administrarea si/sau in concesionarea institutelor, centrelor si staţiunilor de dezvoltare cercetare din domeniul agricol, a instituțiilor de învățământ agricol si silvic, a unităţilor de cercetare dezvoltare aflate in structura unor regii sau companii naţionale din domeniul agricol, precum si a centrelor de perfecţionare profesionala in agricultura aparţin domeniului public al statului și rămân sau trec, după caz, in administrarea acestora pe durata realizării obiectului de activitate".

Art. 31 alin.3 din Legea nr.45/2009:,, Terenurile date in administrarea instituţiilor si unităţilor de cercetare-dezvoltare de drept public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile si nu pot fi scoase din proprietatea publica si din administrarea unităților de cercetare dezvoltare din agricultura si silvicultura decât prin lege".

Ori, Comisia Județeană Iași pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata Asupra Terenurilor a ignorat total aceste acre normative, care nu ii conferă nici o competenta in ceea ce priveşte trecerea bunurilor din domeniul public al statului în domeniul privat, emițând o hotărâre profund nelegala.

Reclamanta a formulat acţiunea principală în temeiul art. III, alin.2 din legea nr. 169/1997.

În ceea ce priveşte caracterul indispensabil  activităţii de cercetare, potrivit dispoz. art. 35 alin. 2 teza a II a din Legea nr. 18/1991 prevede ca:,, In termen de 90 zile de la intrarea in vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Ministerului Agriculturii si Administraţiei, va delimita suprafeţele de teren strict necesare cercetării si producerii de seminţe si material săditor din categoriile biologice superioare si animalelor de rasa si pe cele destinate producţiei, din administrarea institutelor si stațiunilor de cercetare si producție agricola.

Faţă de cele menționate, solicită admiterea prezentului apel formulat împotriva sentinţei civile nr.12228/10.10.2017 a Judecătoriei Iași, admiterea acțiunii reclamantei Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultura si Vinificație Iași in sensul constatării nulităţii absolute a Hotărârii nr. 773/03.03.2009 emisa de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Iași.

Probe: înscrisuri si orice alte probe a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Prin decizia civilă nr. 2433/2019 tribunalul a dispus următoarele:

„Respinge apelul incident declarat de pârâţii A. M. şi A. C.-Ş. împotriva sentinţei civile nr.3977/02.04.2018 a Judecătoriei Iaşi.

Admite apelurile formulate de STAŢIUNEA DE CERCETARE DEZVOLTARE PENTRU VITICULTURĂ ŞI VINIFICAŢIE IAŞI şi STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi împotriva sentinţei civile nr.3977/02.04.2018 a Judecătoriei Iaşi, sentinţă pe care o schimbă în parte astfel:

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta STAŢIUNEA DE CERCETARE DEZVOLTARE PENTRU VITICULTURĂ ŞI VINIFICAŢIE IAŞI în contradictoriu cu pârâţii COMISIA JUDEŢEANĂ IAŞI PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ ASUPRA TERENURILOR,  INSTITUŢIA PREFECTULUI JUDEŢULUI IAŞI,  COMISIA MUNICIPALĂ DE FOND FUNCIAR IAŞI,  OFICIUL DE CADASTRUŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ IAŞI,  A. M. şi A. C.-Ş..

Admite cererile de intervenţie formulate de intervenien?ii ACADEMIA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI SILVICE „GHEORGHE IONESCU-ŞIŞEŞTI” în interesul Staţiunii de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultură şi Vinificaţie Iaşi şi STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi în interes propriu.

Constată nulitatea absolută a articolului 4 al Hotărârii nr.1767/08.04.2008 emisă de Comisia Judeţeană Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, având următorul conţinut: ,,Se trece din proprietatea publică a statului în proprietatea privată a statului suprafaţa de teren de 1,47 ha supusă restituirii .  şi se pune la dispoziţia comisiei municipale Iaşi, în vedere punerii în posesie şi eliberării titlului de proprietate.”

Păstrează dispoziţiile sentinţei apelate care nu contravin prezentei. „

Analizând apelurile de faţă, tribunalul reţine următoarele:

Prin cererea formulată iniţial în cauză, reclamanta  Stațiunea de Cercetare Dezvoltare Pentru Viticultură şi Vinificație Iași, în sprijinul căreia au formulat cerere de intervenţie accesorie Statul Român şi Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu Şişeşti, a chemat în judecată pe  pârâţii Comisia Județeana Iași pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata asupra Terenurilor, Instituția Prefectului Județului Iași,  Comisia Municipală de Fond Funciar Iași,  Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi şi  A. M. și A. C. Ș.,  solicitând  să se constate nulitatea absolută a Hotărârii nr.1767/08.04.2008  emisă de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Iaşi, solicitând să se constate nulitatea absolută a Hotărârii nr. 773/2009, emisă de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Iaşi, apreciind că hotărârea este nelegală întrucât toate terenurile din perimetrul staţiunii sunt proprietate publică a statului, iar  trecerea lor din domeniul public în domeniul privat poate avea loc numai prin Hotărâre de Guvern, nu şi prin hotărâre a Comisiei Judeţene de Fond Funciar.

Comisia Judeţeană de Fond Funciar prin Prefect a emis Hotărârea nr.1767/08.04.2008 , contestată în prezenta cauză, prin care, luând act de dispoziţiile sentinţei civile nr.853/25.01.2008  a Judecătoriei Iaşi, a admis cererea lui A. M. și A. C. Ș. … privind reconstituirea dreptului de proprietate, cu înscrierea acestora în anexa 34 a municipiului Iaşi cu suprafaţa de 10,00 ha teren situat în perimetrul SCDVV Iaşi, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr.853/25.01.2008 a Judecătoriei Iaşi  şi a dispus trecerea suprafeţei supusă restituirii din domeniul public în domeniul privat al statului şi la dispoziţia Comisiei municipale de fond funciar Iaşi în vederea punerii în posesie a solicitanţilor, suprafaţă de teren care să nu fie afectată cercetării.

Reclamanta este instituţie publică subordonata Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Șișești”, iar terenurile aflate în perimetrul staţiunii fac parte din domeniul public al statului, sunt date în administrarea staţiunii, fiind destinate în exclusivitate cercetării, dezvoltării, inovării.

Terenurile proprietate de stat, administrate de institutele şi staţiunile de cercetare ştiinţifică, agricole şi silvice destinate cercetării şi producerii de material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă, precum şi din administrarea institutului pentru testarea şi înregistrarea soiurilor de plante de cultură şi a centrelor sale teritoriale aparţinând domeniului public sunt şi rămân în administrarea acestora, potrivit art.35 alin.2 din Legea nr. 18/1991, iar anexa nr. 1 la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cuprinde lista bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, la punctul 5 fiind  trecute „terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităților de învățământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă".

Trecerea din domeniul public în domeniul privat al statului se face prin hotărâre a Guvernului, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin.2 din Legea nr. 213/1998.

Conform art.11 alin.2 din Legea nr. 213/1998, actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alin.1 privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.

Comisia Judeţeană de Fond Funciar, prin Prefect, trebuia să pună în aplicare dispoziţiile sentinţei civile nr. 8924/02.09.2008 a Judecătoriei Iaşi, însă cu respectarea reglementărilor legale, nu cu încălcarea sau cu ignorarea lor. Trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat trebuia efectuată prin Hotărâre de Guvern şi nu prin hotărâre a Comisiei Judeţene. Aceasta din urmă trebuia să întreprindă doar demersurile necesare pentru trecerea terenurilor din domeniul public în domeniul privat al statului şi doar ulterior să dispună punerea în posesie a beneficiarilor A. M. și A. C. Ș.

Din adresele de răspuns ale părţilor la solicitarea expresă a instanţei de apel, rezultă că nu s-au întreprins nici un fel de demersuri în acest sens. Sancțiunea nerespectării competenței și a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public și de trecere în domeniul privat este nulitatea absolută - prevăzută expres de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Legile fondului funciar nu prevăd derogări, astfel încât trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat al statului să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Din dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă că referirea din art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 la noțiunea "în condițiile legii" trebuie raportată la dispozițiile Legii nr. 213/1998 privitoare la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, întrucât numai puterea executivă are competența de a dispune asupra trecerii unui bun din domeniul public în cel privat( cu excepția situației în care prin lege sau Constituție nu se prevede altfel, ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu).

Potrivit dispoziţiilor Deciziei  nr. 23/2011 privind recursul în interesul legii(obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă) ce a format obiectul dosarului nr. 26/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  a admis recursul în interesul legii  şi a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 referitor la trecerea terenurilor aflate în administrarea instituțiilor prevăzute de art. 9 alin. (1) și art. 9 alin. (11) din Legea nr. 1/2000 din domeniul public al statului în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, stabilește că sintagma "în condițiile legii" din cuprinsul Legii nr. 1/2000 trebuie înțeleasă în sensul trimiterii la condițiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condițiile art. 9 și 12 din Legea nr. 1/2000.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că:

„Rezolvarea problemei de drept ridicate de prezentul recurs în interesul legii presupune să se analizeze dacă dispozițiile art. 9 alin. (1) și (11) din Legea nr. 1/2000, precum și cele conținute în art. III alin. (11) din Legea nr. 169/1997 reglementează o dezafectare ope legis din domeniul public al statului, prin trecerea respectivelor terenuri în domeniul privat, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea foștilor proprietari.

În dezlegarea problemei de drept ridicate de recursul în interesul legii se impune a se porni de la caracterele specifice ale dreptului de proprietate publică, respectiv inalienabilitatea, imprescriptibilitatea și insesizabilitatea, înscrise în art. 136 alin. (4) teza I din Constituția României, republicată, art. 11 din Legea nr. 213/1998, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 și art. 1844 din Codul civil.

Aceste caractere specifice ale dreptului de proprietate publică, dintre care în discuție este inalienabilitatea, nu justifică ocrotirea preferențială a acestui drept, în raport cu dreptul de proprietate privată, ambele fiind garantate și ocrotite de lege, conform art. 44 alin. (2) și art. 136 alin. (2) din Constituția României, republicată.

În doctrină, s-a considerat că transferul bunurilor din domeniul public în domeniul privat nu este o excepție de la regula inalienabilității, acest transfer operând prin acte administrative (hotărâre a Guvernului), și nu prin mijloacele juridice de drept privat.

În ceea ce privește terenurile proprietate publică a statului, aflate în administrarea sau folosința instituțiilor și stațiunilor de cercetări, precum și a unităților cu profil agricol ori silvic, Legea nr. 18/1991 (în forma sa inițială) nu reglementa posibilitatea reconstituirii în natură pe vechiul amplasament, ci doar prin echivalent.

De asemenea prin reglementările cuprinse în art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, aceste terenuri au rămas supuse aceluiași regim de drept public, guvernul fiind singura autoritate cu atribuții de delimitare a acestor suprafețe.

Prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 s-a consacrat principiul reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente, cu condiția ca acestea să fie libere. Actul normativ menționat a exclus, însă, prin art. 9 alin. (1) și (2), posibilitatea reconstituirii pe terenurile aflate în administrarea instituțiilor și stațiunilor de cercetare, aparținând domeniului public.

Ulterior, dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 au fost modificate (prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 400/2002), în sensul că terenurile proprietate de stat administrate de institutele și stațiunile de cercetare destinate cercetării și producerii de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și cele pentru creșterea de animale de rasă, precum și cele administrate de unitățile de învățământ cu profil agricol sau silvic aparțin domeniului public al statului.

În ceea ce privește situația foștilor proprietari ai terenurilor în discuție, art. 10 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2001, a stabilit că urmează să li se atribuie terenuri din proprietatea privată a statului, în situația în care acestea sunt insuficiente putând fi suplimentate cu suprafețe ce se vor scoate din domeniul public al statului, la propunerea prefectului sau se vor acorda despăgubiri.

Legea nr. 247/2005 a consacrat pentru prima dată principiul reconstituirii dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, cu respectarea atribuirilor legale de proprietate din perioadele anterioare.

Art. 1 pct. 14 și 15 din titlul VI al Legii nr. 247/2005 a modificat dispozițiile art. 9 din Legea nr. 1/2000, stabilind posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea foștilor proprietari pe vechiul amplasament și în ceea ce privește terenurile din perimetrele stațiunilor, instituțiilor și centrelor de cercetare, specificând că în proprietatea statului și în administrarea acestor institute urmau să rămână numai terenurile destinate cercetării și producerii de semințe, de material săditor din categoriile biologice superioare și de animale de rasă.

De asemenea, prin art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 1/2000, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, s-a prevăzut ca persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor deținute de instituțiile și stațiunile de cercetare să li se atribuie terenuri în natură, din proprietatea privată a statului, în situația în care acestea sunt insuficiente putând fi suplimentate cu suprafețe ce se vor scoate din domeniul public al statului, în condițiile legii, la propunerea prefectului.

Dispozițiile Legii nr. 247/2005 au menținut posibilitatea acordării cu caracter subsecvent a măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor.

Reconstituirea dreptului de proprietate pe terenuri situate în perimetrul stațiunilor de cercetare presupune, așadar, următoarele premise:

- trecerea terenurilor în discuție din domeniul public al statului în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se situează;

- delimitarea terenului în sole compacte, conform art. 9 și 12 din Legea nr. 1/2000;

- terenul ce face obiectul retrocedării să nu fie indispensabil cercetării, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 10 din Hotărârea Guvernului nr. 890/2005;

- lipsa terenului disponibil administrat de alte instituții și autorități publice din județul respectiv sau din județele învecinate reprezintă o condiție negativă ce rezultă din interpretarea art. 10 alin. (7) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005 și se impune a fi îndeplinită numai în situația în care reconstituirea nu se realizează pe fostul amplasament al proprietarului deposedat, ci pe un altul.

Condiția esențială de validitate a actului administrativ prin care se dispune cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din perimetrul stațiunii de cercetare constă în legalitatea procedurii de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel privat, operațiune prin care aceste bunuri intră în circuitul civil, putând servi la retrocedare.

Înalta Curte constată că se impune îndeplinirea cerințelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care stipulează că trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin Constituție sau prin lege nu se prevede altfel.

Niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situație derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 și a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă că referirea din art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 la noțiunea "în condițiile legii" trebuie raportată la dispozițiile-cadru ale Legii nr. 213/1998 și, prin urmare, la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului.

Numai puterea executivă are competența de a dispune asupra intrării unui bun din domeniul public în cel privat, cu excepția situației în care prin lege sau Constituție nu se prevede altfel.

Legiuitorul a respectat principiul ierarhiei actelor normative, statuând că orice excepție de la competența Guvernului de a decide asupra regimului juridic al bunurilor proprietate publică să fie reglementată numai de acte normative cu forță de lege.

Sancțiunea nerespectării competenței și a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public și de trecere a acestora în domeniul privat este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv nulitatea absolută.

Ca atare, nu se poate recunoaște comisiei județene competența de a dispune trecerea din domeniul public în domeniul privat a terenurilor aflate în perimetrul stațiunilor de cercetare, comisia neputându-se substitui puterii executive în ceea ce privește competența exercitării atribuțiilor stabilite de Legea nr. 213/1998.

Constatarea trecerii terenurilor din domeniul public în domeniul privat prin hotărâre a comisiei județene reprezintă o operațiune ulterioară, de confirmare și atestare a dezafectării din domeniul public, în conformitate cu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prin hotărâre a Guvernului.

Ca atare, se poate concluziona că dreptul de proprietate publică nu încetează decât prin modalitățile indicate în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în caz contrar fiind încălcat caracterul inalienabil al terenurilor proprietate publică aflate în administrarea stațiunii de cercetare.

O etapă specifică a procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor proprietate publică aflate în administrarea stațiunilor de cercetare o constituie procedura de identificare a terenurilor supuse restituirii, în sensul că acestea să se delimiteze în sole compacte, începând de la marginea perimetrului, conform Legii nr. 290/2002 privind organizarea și funcționarea unităților de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare și a Academiei de Științe Agricole și Silvice "Gh. Ionescu Șișești", operațiune reglementată de prevederile art. 9-12 din Legea nr. 1/2000.

Conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, comisiile comunale, orășenești sau municipale din unitățile administrativ-teritoriale pe care se află terenurile împreună cu oficiile de cadastru și publicitate imobiliară vor delimita terenurile solicitate pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane, sau în sole situate în vecinătatea localităților, acceptate de foștii proprietari.

Operațiunea de delimitare a terenurilor supuse retrocedării trebuie să fie anterioară atât operațiunii de validare prin hotărâre a comisiei județene, cât și celei de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat prin hotărâre a Guvernului, deoarece numai procedând astfel se pot cunoaște cu exactitate întinderea și caracteristicile suprafeței ce se solicită a fi inclusă în circuitul civil general.

Anterioritatea în timp a operațiunii de delimitare a terenurilor în sole compacte, conform Legii nr. 290/2002, rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 12 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, care stipulează că procesul-verbal de delimitare împreună cu hotărârea comisiei locale vor fi supuse spre validare comisiei județene, care este obligată să se pronunțe în termen de 30 de zile de la primirea acestora.

Numai ulterior intervine competența stațiunii de cercetare de a proceda, în mod concret, la stabilirea terenurilor supuse retrocedării, pe baza delimitării efectuate conform art. 12 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, astfel încât puterea executivă să aibă la dispoziție toate elementele necesare spre a putea decide asupra trecerii terenurilor în domeniul privat, dacă acestea nu sunt indispensabile cercetării, conform art. 10 alin. (8) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005.

Per a contrario, dacă s-ar accepta ideea ca delimitarea terenurilor a căror restituire s-a dispus să se realizeze ulterior validării și trecerii bunurilor din domeniul public în cel privat, s-ar introduce un element discreționar, aleatoriu, în ceea ce privește delimitarea imobilelor și respectarea limitei decurgând din caracterul indispensabil pentru cercetare al terenurilor supuse reconstituirii dreptului de proprietate.

Validarea nu presupune în mod obligatoriu ca persoanele îndreptățite să primească teren pe vechiul amplasament, ci se pot atribui terenuri din rezerva aflată la dispoziția Comisiei Locale de Fond Funciar sau chiar despăgubiri, în lipsa rezervei. Dreptul câștigat prin validare nu presupune, în mod necesar, ca persoanele îndreptățite să primească teren în natură, individualizat în perimetrul stațiunii de cercetare.

Un bun aflat în domeniul public de interes național nu poate fi lăsat la dispoziția unei instituții de interes județean, în caz contrar fiind încălcat regimul juridic al proprietății publice.

Comisia județeană poate doar să constate trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat, după parcurgerea procedurii expres prevăzute de lege, hotărârile sale neintrând în sfera noțiunii de lege, lato sensu.

Acestea sunt acte administrative ce nu se pot încadra în situația de excepție la care fac referire dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Mai mult, având în vedere că terenurile institutelor și stațiunilor de cercetare științifice sunt cuprinse expres în enumerarea din anexa la Legea nr. 213/1998, la pct. 5, ar fi împotriva oricărei norme (de tehnică legislativă) să se permită ca o hotărâre a comisiei județene să modifice o lege.

Nu se poate accepta teza instanțelor care s-au raliat primei orientări jurisprudențiale, potrivit căreia, prin art. III alin. (11) din Legea nr. 169/1997, s-ar fi derogat de la dispozițiile imperative ale Legii nr. 213/1998.

Dispozițiile invocate nu derogă de la cele ale Legii nr. 213/1998, ci suspendă efectele unor acte administrative prin care au fost trecute în domeniul public al statului sau al localităților terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire.

Este evident că dispozițiile Legii nr. 213/1998 nu au putut fi suspendate în baza acestui articol, având în vedere că aceasta este un act normativ emis de Parlament, iar nu un act administrativ, suspendarea neputând fi extinsă pe cale de interpretare și asupra legilor (actelor normative).

Constatarea, prin hotărârea de validare, a trecerii suprafeței supuse restituirii din domeniul public în cel privat al unității administrativ-teritoriale, conform art. 27 alin. (71) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005 (astfel cum a fost completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.832/2005), nu poate fi interpretată în sensul că s-ar recunoaște comisiei județene prerogativa de a hotărî trecerea unui bun din domeniul public în cel privat.

Principiul ierarhiei actelor normative presupune ca dezactivarea unui teren din domeniul public al statului să se facă printr-un act cu aceeași forță juridică. Or, hotărârea comisiei județene nu răspunde acestui imperativ, fiind un act administrativ, și nu un act normativ. Comisia, ca și autoritate administrativă, nu se poate substitui puterii executive în exercitarea atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 213/1998, date în competența exclusivă a Guvernului.

Faptul că legiuitorul, prin edictarea dispozițiilor modificatoare ale Legii nr. 247/2005, nu a înțeles să deroge de la procedura stabilită prin Legea nr. 213/1998, rezultă și din intervenția ulterioară a acestuia, prin art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 fiind interzisă în mod expres trecerea terenurilor aflate în administrarea unităților și instituțiilor de cercetare-dezvoltare indispensabile cercetării, din domeniul public al statului în domeniul privat al statului, prin hotărâre a comisiei locale, a comisiei județene, respectiv a Comisiei de Fond Funciar a Municipiului București.

În acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Viașu împotriva României (Cererea nr. 75.951/01, Hotărârea din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2009), pentru a se elimina echivocul situațiilor juridice incerte, trebuie să se aprecieze dacă justul echilibru ce trebuie păstrat între protecția drepturilor foștilor proprietari și cerințele interesului general nu a fost distrus prin aceea că persoanele îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor au suportat o sarcină disproporționată și excesivă prin neexecutarea creanței privind restituirea bunului sau a creanței în despăgubire. Se impune a se concluziona că identificarea terenurilor ce pot forma obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente și trecerea lor din domeniul public al statului în cel privat trebuie să se situeze în timp anterior validării propunerilor de reconstituire.

Această interpretare a normei de drept în discuție asigură previzibilitatea în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate, respectând, totodată, cerințele realizării interesului general al societății în apărarea și garantarea dreptului de proprietate publică a statului.

Semnificativ din perspectiva examinată este și faptul că Guvernul României a dispus, în cazul anumitor suprafețe de teren, trecerea din domeniul public în domeniul privat, în administrarea unor comisii locale, în vederea stabilirii dreptului de proprietate pentru persoanele îndreptățite.

Astfel, cu titlu exemplificativ, prin Hotărârea Guvernului nr. 131/2008, Guvernul României a aprobat trecerea în domeniul privat al statului și în administrarea Consiliului Local al Comunei Balotești și a Consiliului Local al Comunei Corbeanca a unor suprafețe de teren, în vederea stabilirii dreptului de proprietate privată pentru persoanele îndreptățite.

Se poate reține, prin urmare, că atunci când s-a dorit trecerea unor terenuri în domeniul privat, Guvernul României a emis hotărâri în acest sens, identificând în concret (în anexa nr. 9 la Hotărârea Guvernului nr. 131/2008) suprafețele de teren indispensabile activității de cercetare.

Această interpretare nu încalcă nici jurisprudența creată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Pop împotriva României (Cererea nr. 7.234/03, Hotărârea din 21 decembrie 2006), potrivit căreia hotărârile de validare emise de către comisiile de fond funciar, confirmate printr-o hotărâre judecătorească, reprezintă o creanță împotriva statului român, care ar putea fi considerată drept "valoare patrimonială", ce necesită protecția art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenție.

S-a considerat că persoanele îndreptățite, ale căror cereri au fost validate prin hotărârile comisiilor județene, au cel puțin o "speranță legitimă" ce reprezintă un bun, în sensul art. 1 din Protocol, astfel că reconstituirea dreptului de proprietate fără punere în posesie conform legii nu poate fi considerată o realizare efectivă și integrală a dreptului de proprietate, posesia reprezentând unul dintre atributele dreptului de proprietate privată.

Dreptul persoanelor îndreptățite la reconstituirea proprietății asupra terenurilor în natură sau prin despăgubiri stabilite conform legii (art. 10 din Legea nr. 1/2000) nu este contestat, dreptul câștigat prin validare nepresupunând, însă, în mod necesar, ca foștii proprietari să primească teren în natură, individualizat în perimetrul stațiunii de cercetare.

Nu se aduce, prin urmare, cu nimic atingere speranței lor legitime, ce reprezintă un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție (a se vedea cauzele Brumărescu împotriva României, Străin și alții împotriva României, Păduraru împotriva României).

Decizia nr. 132 din 23 noiembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 15 februarie 1995, prin care Curtea Constituțională a reținut că textul 41 alin. (2) din Constituție [devenit art. 44 alin. (2) după revizuire] nu pune semnul egalității între cele două forme de proprietate publică și privată sub aspectul protecției juridice, trebuie să fie interpretată doar în sensul recunoașterii diferențelor de regim juridic, iar nu în sensul apărării preferențiale a dreptului de proprietate publică.

Tot astfel, prin Decizia nr. 136/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, cu referire la dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa că: "deoarece restituirea în natură foștilor proprietari ai unor asemenea bunuri ar urma să fie stabilită de lege, ea ar urma să fie asimilată, pentru bunurile care aparțin domeniului public al statului, cu o prealabilă trecere a bunurilor respective în domeniul privat [...] Așadar, simpla apartenență a unui bun la domeniul public nu poate fi un obstacol pentru restituirea în natură vechiului proprietar [...]".

Faţă de toate aceste considerente, tribunalul, constatând că Hotărârea nr.1767/08.04.2008 emisă de Comisia Judeţeană Iaşi  pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative în materie, în baza art. 480 NCPC, va  respinge apelul incident formulat de A. M. și A. C. Ș. și admite apelurile formulate de Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultură şi Vinificaţie Iaşi şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală  Regională a Finanţelor Publice Iaşi împotriva sentinţei civile nr.3977/02.04.2018  a Judecătoriei Iaşi, sentinţă pe care o va schimbă în parte în sensul că va admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultură şi Vinificaţie Iaşi în contradictoriu cu pârâţii Comisia Judeţeană Iaşi  pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, Instituţia Prefectului Judeţului Iaşi, Comisia Municipală de Fond Funciar Iaşi, Oficiul de Cadastru şi publicitate Imobiliară Iaşi, A. M. și A. C. Ș. , va admite cererea de intervenţie în interes alăturat reclamantei formulată de intervenientele de Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti”, Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultură şi Vinificaţie Iaşi şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală  Regională a Finanţelor Publice Iaşi, va constata nulitatea absolută a art.4 din  Hotărârii nr.1767/08.04.2008 emisă de Comisia Judeţeană Iaşi  pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi va păstra dispoziţiile sentinţei apelate referitoare la respingerea excepţiei tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată şi a lipsei calităţii procesuale pasive a OCPI Iaşi.

Cu opinie separată /…./ doar în ce priveşte apelurile formulate de apelanţii STAŢIUNEA DE CERCETARE DEZVOLTARE PENTRU VITICULTURĂ ŞI VINIFICAŢIE IAŞI şi STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi în sensul respingerii cererilor de apel.

Apreciem că sentinţa pronunţată de Judecătoria Iaşi este legală şi temeinică, pentru următoarele considerente:

Hotărârea nr. 1767/08.04.2008 data de Comisia Judeţeană Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, contestată în prezenta cauză, a fost emisă pentru punerea în executare a Sentinţei civile nr. 853/25.01.2008 a Judecătoriei Iaşi, definitivă.

Prin Sentinţa civilă nr. 853/25.01.2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul cu numărul 214491/245/2007, s-a admis în parte plângerea formulată de numiţii A. M. şi A. C. Ş. în contradictoriu cu pârâta Comisia Judeţeană Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, s-a dispus pe cale de consecinţă anularea Hotărârii nr. 6424 din 22.05.2007 emisă de Comisia Judeţeană Iaşi şi s-a  reconstituit în natură reclamanţilor dreptul de proprietate pentru un teren în suprafaţă de 10 ha, care să nu fie afectat cercetării, situat în perimetrul Staţiunii de Cercetare Dezvoltare Pentru Viticultură Şi Vinificaţie Iaşi, înscrierea acestora în anexa 29 la S.C.D.V.V. Iasi şi radierea autorului A. Ş. cu aceeaşi suprafaţă din anexa 34 la Legea nr. 1/2000. Totodată, pârâta Comisia Judeţeană Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a fost obligată la validarea propunerii de reconstituire în natură a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 1,47 ha, care să nu fie afectată cercetării, în favoarea reclamanţilor A. şi înscrierea acestora cu suprafaţa indicată în Anexa 29 la S.C.D.V.V. Iasi.

Prin urmare, hotărârea administrativă atacată în prezenta cauză a fost emisă în executarea unei hotărâri judecătoreşti intrate în autoritate de lucru judecat, care reconstituie dreptul de proprietate recunoscut pârâţilor asupra terenului în litigiu.

Dreptul la reconstituire al intimaţilor în perimetrul administrat de S.C.D.V.V. Iasi este recunoscut prin hotărârre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi nu mai poate face obiectul analizei instanţei de judecată, după cum apelanţii nu mai formula critici pe aspectul îndreptăţirii intinaţilor la reconstituire pe vechiul amplasament.

Criticile formulate de apelanţi vizează aspectele formale ale Hotărârii administrative de punere în executare a dispoziţiilor obligatorii din cuprinsul sentinţei, invocându-se faptul că prin această hotărâre Comisia Judeţeană de Fond Funciar Iaşi a dispus cu privire la un teren care era proprietatea publică a Statului Român, dat în administrarea Staţiunii reclamante, teren care nu putea să facă obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în beneficiul persoanelor fizice pârâte decât dacă acest regim era schimbat în condiţiile Legii nr.213/1998.

Prin Decizia nr. 23/2011, ÎCCJ a concluzionat în considerentele deciziei că „…identificarea terenurilor ce pot forma obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente și trecerea lor din domeniul public al statului în cel privat trebuie să se situeze în timp anterior validării propunerilor de reconstituire, interpretare de natură a asigura previzibilitatea în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate, respectând, totodată, cerințele realizării interesului general al societății în apărarea și garantarea dreptului de proprietate publică a statului….. , iar dreptul câștigat prin validare nu presupune însă, în mod necesar, ca foștii proprietari să primească teren în natură, individualizat în perimetrul stațiunii de cercetare.”

 Chiar dacă în regulă generală, aşa cum concluzionează ÎCCJ, validarea cererii de reconstituire nu presupune în mod necesar ca foștii proprietari să primească teren în natură, individualizat în perimetrul stațiunii de cercetare, în speţa de faţă însă, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, în incinta SCDVV Iaşi a fost dispusă prin hotărâre judecătorească irevocabilă anterior trecerii terenului din domeniul public al statului în cel privat, aceasta în condiţiile în care procedura de reconstituire a fost iniţiată încă din anul 1991, în temeiul Legii 18/1991, iar Hotărârea nr.  1767/08.04.2008 a Comisiei Judeţene de fond funciar Iaşi, de punere în executare a hotărârii judecătoreşti, a fost emisă anterior momentului în care a fost înlăturată divergenţa de interpretare cu privire la procedura de urmat.

Raportat acestei concluzii şi urmărind raţionamentul expus în continuare de prima instanţă, faţă de care apelanţii nu au mai formulat critici, apreciem că acesta este întemeiat şi în concordanţă cu practica CEDO în materie.

În acest context, analizând prin comparaţie interesele părţilor aflate în conflict şi reţinând culpa autorităţilor Statului în neparcurgerea procedurii legale, în mod corect prima instanţă a respins acţiunea, încălcarea procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public al statului în cel privat de către autorităţile implicate neputând determina anularea hotărârii nr.  1767/08.04.2008 a Comisiei Judeţene care a permis finalizarea procedurii prin emiterea titlului de proprietate, întrucât ar însemna o nouă privare de proprietate provocată intimaţilor, o prelungire nejustificată a procedurii, o sarcină exorbitantă impusă acestora.

Jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, din care prima instanţă a citat Hotărârea din 25.11.2008 pronunţată în cauza  Toşcută şi alţii c. României, impune instanţei o analiză specifică cu privire la interesele părţilor aflate în conflict, în condiţiile în care anularea titlurilor de proprietate emise în baza legilor fondului funciar se analizează ca o privare de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 şi prin urmare este permisa numai dacă este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi păstrează un just echilibru între interesul general al comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea alineatele 33-34 din hotărârea amintită), Curtea concluzionând că, şi dacă s-ar putea demonstra că privarea de proprietate serveşte unei cauze de interes public, aceasta constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, impunând beneficiarilor titlurilor o sarcină specială şi exorbitantă care rupe echilibrul între interesul general al comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea alineatele 38-40 din hotărârea mai sus citată).

Tot astfel, în hotãrârea datã în cauza Jones c. României, din data de 3 februarie 2009, Curtea, mergând pe aceeaşi linie, a aratat cã atât timp cât în sarcina beneficiarului unui act administrativ prin care i se recunoaşte dreptul de proprietate, nu se poate reţine nicio culpă, anularea acestui act, fãrã a se oferi o despãgubire echitabilã beneficiarului, pe motiv cã autoritãţile administrative au descoperit ulterior emiterii actului că nu erau îndeplinite cerinţele legale pentru emiterea actului, constituie o privare de proprietate nejustificatã (obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor anterior emiterii actului, fiind încãlcatã de autoritãţi, motivaţia în sensul cã ulterior s-ar fi descoperit cã nu erau îndeplinite cerinţele legale, neconstituind în accepţiunea Curţii o motivaţie pertinentã şi suficientã).

Pe aceeaşi linie, prin hotărârea din 1 iulie 2008, în cauza Ioan c. României  în care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 prin emiterea a două titluri de proprietate pentru acelaşi teren, Curtea a arătat că autorităţile cărora le revin atribuţii în baza Legii nr. 18/1991 nu pot fi exonerate de responsabilităţi în cazul în care, prin acţiunile lor, aduc atingere drepturilor protejate de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1. Această concluzie, se impune cu atât mai mult în situaţiile în care autorităţile administrative locale şi judeţene creează şi întreţin situaţii litigioase neîndeplinindu-şi obligaţiile de a verifica în mod temeinic îndeplinirea condiţiilor pentru eliberarea titlurilor de proprietate (a se vedea alineatele 49-50 din hotărârea mai sus citată).

Raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului citată, apreciem că în mod corect a fost respinsă acţiunea în nulitatea hotărârii nr.  1767/08.04.2008 a Comisiei Judeţene care a permis finalizarea procedurii prin emiterea titlului de proprietate, culpa autorităţilor implicate în procedura funciară neputând întreţine şi prelungi la nesfârşit privarea de proprietate provocată intimaţilor o perioadă exagerată de timp, întrucât ar fi o sarcină exorbitantă impusă acestora, disproporţionată în raport cu interesul public urmărit.

Domenii speta

Spete similare