Uzucapiune

Prin sentinţa civilă nr. 1388/09.02.2018 pronunţată de Judecătoria Iaşi, s-au hotărât următoarele:

Admite în parte cererea formulată de reclamanţii I. A., I. M., S. G.,  , A. E., şi F. M., , în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Victoria, jud. Iaşi,

Constată că reclamanţii au dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 3417 m.p.  situat în sat Ş., com. Victoria, jud. Iaşi, sector cadastral 9, CC100/1, A 100/2, V 100/3, delimitat de punctele 1, 11, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 1, potrivit raportului de expertiză întocmit de expert C. C.

Obligă pârâta să plătească reclamanţilor suma de 3160 de lei reprezentând parte din cheltuielile de judecată avansate.”

Pentru a decide astfel, instanţa de fond a reţinut:

“Conform art. 82 din Legea nr. 71/2011, pentru cazurile în care posesia a început înainte de data intrǎrii în vigoare a Codului civil din 2009, sunt aplicabile dispozițiile referitoare la uzucapiune, în vigoare la data începerii posesiei. Prin urmare, instanța va analiza dacă sunt îndeplinite condițiile dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului-teren prin efectul prescripției achizitive de lungǎ duratǎ, astfel cum este aceasta reglementată în Codul civil de la 1864.

Uzucapiunea este un mod de dobândire a drepturilor reale principale prin posesia bunurilor care formează obiectul lor în toată perioada prevăzută de lege.

Pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliarǎ prin uzucapiunea de 30 de ani, așa cum este reglementată în art. 1890 Cod civil de la 1864, este necesar sǎ fie îndeplinite cumulativ două condiții: posesia propriu-zisă să fie utilă, adică neviciată şi să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacǎ este de bună-credințǎ sau de rea-credință.

În acest sens, art. 1846 alin. (1) Cod civil de la 1864 prevede că orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii, iar conform art. 1847 Cod civil de la 1864, ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.

În ce priveşte posesia reclamanţilor, aceasta  a fost una continuă şi neîntreruptă, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, respectiv declaraţia martorului audiat.

De altfel, nu s-au invocat cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei achizitive, art. 1850 din Codul civil, dispensând pe posesor de dovedirea caracterului continuu şi neîntrerupt al posesiei sale.

Ca urmare, prezumţia de continuitate şi neîntrerupere nu este răsturnată şi face dovada unei posesii utile sub aspectul caracterului continuu şi neîntrerupt al acesteia.

În ce priveşte caracterul netulburat al posesiei şi acesta este prezumat, conform art. 1851 din Codul civil.

Caracterul public al posesiei, în sensul art. 1852 din Codul civil este dovedit de declaraţia martorului audiat, care atestă că reclamanţii au exercitat posesia ca adevărat proprietar.

Cu privire la caracterul neprecar al posesiei, art. 1853 alin. 2 din Codul civil precizează că precaritatea constă în acea „posesie exercitată asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului său”. De asemenea, art. 1854 Cod civil de la 1864 instituie o prezumție legală conform căreia persoana care stăpânește material bunul, exercită această stăpânire pentru sine. În cauzǎ nu s-a fǎcut dovada contrarǎ.

În ceea ce priveşte termenul de prescripţie achizitivă, instanţa reţine, în baza declaraţiei martorului audiat, că reclamanţii au stăpânit terenul încă din perioada anterioară colectivizării. 

Pârâtul Municipiul Iaşi a invocat prevederile legii nr. 58/1974 şi ale legii 59/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităților urbane şi rurale pentru a motiva solicitarea respingerii cererii de chemare în judecată ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor prescripţiei achizitive.

Instanţa reţine că potrivit art. 30 din Legea nr. 58/1974, dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localitãţilor urbane şi rurale se poate face numai prin moştenire legalã, fiind interzisã înstrãinarea sau dobindirea prin acte juridice a acestor terenuri. În caz de înstrãinare a construcţiilor, terenul aferent acestor construcţii trece în proprietatea statului cu plata unei despãgubiri stabilitã potrivit prevederilor art. 56 alin. 2 din Legea nr. 4/1973. Dobânditorul construcţiei va primi din partea statului în folosința terenul necesar în limitele prevãzute de art. 8 şi 17 din prezenta lege. Atribuirea se face pe durata existenţei construcţiei, cu plata unei taxe anuale, potrivit Legii nr. 4/1973.

Cu toate acestea, prin decizia nr. IV din 2006, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Secţiile Unite din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au stabilit că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.

Deşi dispozitivul deciziei face referire la posesiile începute anterior intrării în vigoare a legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, din considerente rezultă, fără echivoc, faptul că raționamentul avut în vedere la pronunţarea soluţiei trebuie avut în vedere şi în cazul posesiilor începute ulterior intrării în vigoare a actelor normative menţionate.

Astfel, Secţiile Unite au arătat că din moment ce în perioada 1974-1989, în care au fost în vigoare dispozițiile legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar s-au restrâns căile de transmitere și dobândire a lor, fără a se înlătura caracterul privat al formei de proprietate, este evident că nu a putut să aibă loc o întrerupere naturală a cursului prescripției acestora, în sensul prevederilor art. 1864 pct. 2 din Codul civil, care să poată fi invocată ca piedică la dobândirea dreptului de proprietate pe calea prescripției achizitive.  Rezultând astfel că terenurile ce au făcut obiectul reglementărilor din cuprinsul legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 și-au păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de proprietate, iar posesorii lor au beneficiat atât de prezumția de neprecaritate prevăzută de art. 1854 din Codul civil, cât și de dispozițiile art. 1858 din Codul civil referitoare la prezumția de neintervertire de titlu, se impune concluzia că intervalul de timp în care aceste legi au fost în vigoare nu a întrerupt cursul prescripției începute anterior, putând fi invocat la calcularea duratei de timp necesare pentru constatarea prescripției achizitive asupra acelor terenuri.

Instanţa reţine de asemenea că pârâta nu a făcut dovada că terenul ar fi inventariat în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale a comunei Victoria,iar din adresa nr. 6799/2017 – fila 129 dosar rezultă că nu au fost înregistrate cereri în baza legilor fondului funciar.

Prin raportul de expertiză întocmit de expert C. C., a fost identificat terenul ca având suprafaţa de 2186 m.p., ca fiind situat în intravilan Valea Lupului, com. Valea Lupului, jud. Iaşi, delimitat de punctele 1, 2, 3, 4, 5, 6,7, 8, 9, 10,11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 1.

În prezenta cauză, din probatoriul administrat, instanţa reţine îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 1847 din Codul civil din 1864, reclamanţii exercitând o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar pe o perioadă mai mare de 30 de ani, motiv pentru care va constata că aceştia au dobândit, prin uzucapiunea de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 3417 m.p.  situat în sat Şendreni, com. Victoria, jud. Iaşi, sector cadastral 9, CC100/1, A 100/2, V 100/3, delimitat de punctele 1, 11, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 1.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 1890 raportat la art. 1847 Cod civil din 1864, instanţa urmează să admită în parte acţiunea şi să dispună potrivit celor arătate mai sus.

Totodată, în temeiul art. 453 alin.1 Cod procedură civilă, pârâtul pierzând procesul şi aflându-se în culpă procesuală, instanţa îl va obliga să achite reclamanţilor parte din cheltuielile de judecată avansate de reclamanţi. Se va avea în vedere soluţia de admitere în parte şi faptul că pentru parte din teren, pârâtul a achiesat la cererea reclamanţilor.”

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Victoria, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în subsidiar rejudecarea de către instanţa de apel cu admiterea în parte a acţiunii, numai cu privire la suprafaţa de 800 mp.

În motivare, arată apelanta că:

- sentinţa este netemeinică, în mod eronat a reţinut instanţa de fond exercitarea unei posesii utile începând cu anul 1963 asupra terenului în suprafaţă de 3417 mp, având în vedere că din susţinerile reclamanţilor şi din probatoriul administrat rezultă cu evidenţă că înainte de 1974 reclamanţii au exercitat posesia numai asupra suprafeţei de 800 mp, neexistând nici o dovadă că ar fi deţinut înainte de 1974 o suprafaţa mai mare, iar după apariţia Legilor nr.58 şi 59 din 1974 terenurile au fost scoase din circuitul civil.

- sentinţa este nelegală pentru contrarietate între considerente şi dispozitiv, în considerente se face referire la susţinerile Municipiului Iaşi, străin de cauză, se indică un alt teren şi o altă suprafaţă

- sentinţa este nemotivată, nu arată instanţa probele pe baza cărora şi-a format convingerea că reclamanţii au exercitat posesia asupra terenului de 3417 mp începând cu anul 1963, nu motivează respingerea obiecţiunilor, nu motivează respingerea apărărilor pârâtei

- sentinţa este netemeinică, în mod eronat a obligat pârâta la plata integrală a cheltuielilor de judecată, deşi pârâta a recunoscut parţial dreptul reclamantei.

În dovedire, a solicitat proba cu înscrisurile deja depuse la dosar şi revenire la expert pentru a răspunde la obiecţiuni.

Instanţa de apel a respins solicitarea de revenire cu adresă către expert şi a reţinut cauza spre soluţionare pe baza probelor administrate la fond.

Prin decizia civilă nr. Nr. 1942/27.06.2019 tribunalul a  respins apelul cu următoarea motivare:

Contrar susţinerilor apelantei, Tribunalul apreciază că sentinţa primei instanţe este motivată, cuprinzând referiri ample la dispoziţiile legale incidente în speţă, precum şi stabilirea succintă a situaţiei de fapt cu trimitere la probele relevante, respectiv declaraţia martorului audiat în cauză şi raportul de expertiză tehnică.

De altfel, având în vedere obiectul cauzei, acestea sunt probele uzual administrate în aceste tipuri de speţe, pe care prima instanţă şi-a fundamentat hotărârea.

Cu privire la apărările formulate de pârâtă în faţa primei instanţe şi în apel, Tribunalul reţine că aceasta nu contestă faptul posesiei reclamantei asupra întregii suprafeţe, ci o acuză de precaritate şi rea credinţă în privinţa suprafeţei ce excede 800 mp, întemeindu-şi susţinerile exclusiv pe lipsa unor înscrisuri care să justifice aflarea restului de teren în posesia reclamantei. În acest context, pârâta apelantă mai invocă şi dispoziţiile Legilor nr.58 şi 59 din 1974 ca făcând terenurile inalienabile şi împiedicând uzucaparea.

Or, potrivit art. 1890 Cod civil de la 1864, toate acţiunile atât reale cat si personale , pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile si pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invoca aceasta prescripţie sa fie obligat a produce vreun titlu si fără sa i se poate opună reaua credinţa. Art. 1847 Cod civil de la 1864 stabileşte, ca pentru a se dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune trebuie îndeplinite doua condiţii, anume sa existe o posesie de 30 de ani si aceasta sa fie utila, adică neafectata de vreun viciu, respectiv ca sa se poată prescrie se cere o posesie continua, neîntrerupta, netulburata, publica si sub nume de proprietar. Mai mult, regularitatea posesiei, adică faptul ca ea este utila, se prezuma, urmează ca cel care afirma faptul ca posesia invocata este afectata de un viciu sa facă aceasta dovada.

În acest sens, din adeverinţa nr.872/10.06.1974 (f.13 dosar fond) reiese cu certitudine faptul că la un moment anterior anului 1974 reclamanta şi soţul acesteia, în prezent decedat, au dobândit în mod oficial de la autorităţile statului comunist terenul de 800 mp situat în satul Şendreni, cu vecinătăţile înscrise acolo, pe care între timp ridicaseră şi o casă de locuit, fapt necontestat de pârâtă.

Dar din declaraţia martorului (f.113 ds. fond), necombătută prin alt mijloc de probă, rezultă extinderea posesiei reclamantei, încă de la primirea terenului de 800 mp, şi asupra terenului învecinat, menţionat la vest ca fiind teren CAP. Astfel, arată martorul că încă din anii 1960 (martorul arată că de când s-a născut, înţelegându-se prin acest eufemism că situaţia datează de când îşi aduce el aminte, martorul fiind născut în anul 1951 şi locuind în vecinătatea reclamantei) reclamanta şi soţul său au stăpânit în satul Şendreni atât terenul cu casă şi curte, cât şi un teren cu destinaţia de grădină, o suprafaţă de circa 3000 mp, ambele fiind îngrădite în aceeaşi unitate funcţională.

Cu privire la modalitatea în care reclamanta şi soţul său au intrat în posesia terenului, martorul a arătat că l-ar fi primit ca lot de casă de la autorităţile statului (f.113 ds. fond).

Având în vedere faptul că din adeverinţa nr.872/10.06.1974 (f.13 dosar fond) rezultă că terenul de 800 mp primit oficial de reclamantă şi soţul său se învecina la vest cu teren CAP şi reţinând că terenurile din vatra satului erau de regulă lăsate în folosinţa cooperatorilor, Tribunalul apreciază că este verosimilă extinderea posesiei reclamantei şi asupra terenului învecinat, încă de la primirea suprafeţei de 800 mp, deci anterior anului 1974.

Prin urmare, începutul posesie reclamantei cu privire la întreaga suprafaţă de teren se plasează anterior intrării în vigoare a legilor din 1974, făcând pe deplin aplicabile considerentele Deciziei nr.IV din 2006 pronunţată în recursul în interesul legii de Secţiile Unite din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit cărora în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond.

Cu privire la atributele posesiei, din declaraţia martorului rezultă faptul că, de când îşi aduce el aminte, reclamanta, împreună cu soţul său, s-au comportat ca proprietari, au exploatat terenul împrejmuit, fiind recunoscuţi în comunitate ca şi proprietari ai terenului, nefiindu-le contestat dreptul.

De altfel, reclamanta şi soţul său au luat în posesie terenul în perioada imediat următoare finalizării procesului de colectivizare (care a durat între 1949 şi 1962), când sentimentul proprietăţii private era încă prezent, iar regimul general al terenurilor din vatra satului, lăsate, de regulă, în folosinţa membrilor cooperatori în concordanţă cu vechiul drept de proprietate al cooperatorului sau al familiei sale, a menţinut în mod natural credinţa posesiei pentru sine şi comportamentul de proprietar asupra terenurilor intravilane adiacente casei de locuit, respectiv curte şi grădină.

În plus, Tribunalul constată că reclamanta şi soţul acesteia s-au înregistrat în evidenţele fiscale, cel mai târziu în anul 2014, cu suprafaţa de 3200 mp curţi construcţii, intravilan arabil şi intravilan vii (f.17-18, 23-24, 130), fiind incontestabil faptul că reclamanţii au acţionat în acest sens în calitatea lor de proprietari de facto ai întregului teren, poziţie pe care comuna a acceptat-o, înscriind aceste suprafeţe la rolul fiscal al reclamanţilor, contrazicând astfel datele rezultate din propriile evidenţe, cu privire la aflarea terenului la dispoziţia Comisiei locale de fond funciar.

Tribunalul mai retine cu privire la situatia juridica a terenului in discutie, in raport de adresele depuse la dosar şi disp.art.26 din Legea nr.18/1991, ca terenul apare înregistrat în proprietatea Comunei Victoria şi nu face parte din domeniul public al unităţii, fiind la dispoziţia Comisiei Locale de fond funciar (f.38 ds. fond), nefiind formulate cereri de reconstituire cu privire la acest teren (fila 129 ds. fond).

Astfel, constată Tribunalul că pârâta nu a răsturnat prezumţia ce funcţionează în favoarea reclamantei în temeiul disp.art.1854 din Codul civil vechi.

Cu privire la constatările raportului de expertiză şi obiecţiunile formulate de pârâtă, Tribunalul reţine că obiectivul expertizei era identificarea terenului aflat în litigiu din punct de vedere topo-cadastral, iar din cuprinsul raportului de expertiză topo-cadastrală întocmit în cauză (f.149 ds. fond), rezultă că suprafaţa de teren stăpânită de reclamantă este de 3417 mp, este îngrădită, având amplasamentul identificat în anexa 1 la raportul de expertiză.

Raportat la celelalte aprecieri ale expertului, combătute de pârâtă prin obiecţiuni, Tribunalul apreciază că acestea exced competenţelor expertului, fiind corectă respingerea de către prima instanţă a obiecţiunilor pârâtei, pentru motivele expuse în încheierea din 17.03.2018. Acelaşi este motivul pentru care celelalte aprecieri ale expertului, legate de modul de luare în posesie a terenului de către reclamanţi şi regimul juridic al terenului în perioada comunistă, nici nu au fost reţinute de instanţă ca având valoare probatorie, instanţa referindu-se la raportul de expertiză strict din perspectiva identificării topo-cadastrale a terenului.

În fine, pretinsa contrarietate între considerente şi dispozitiv, indicată de apelantă cu referire la două paragrafe din sentinţa de fond, este doar rezultatul unei erori materiale evidente, derivate din existenţa unor cauze similare şi din invocarea unor apărări identice de către pârâţii din aceste cauze, fără a afecta în mod substanţial reţinerile instanţei de fond, care a făcut trimitere la probele administrate în cauză şi a răspuns principalelor argumente ale părţilor.

Prin urmare, în acord cu instanţa de fond, Tribunalul reţine că din probele administrate, rezultă că anterior anului 1974 (potrivit adeverinţei nr.872/10.06.1974 şi declaraţiei martorului) reclamanta a început exercitarea unei posesii continue, netulburate, publice, sub nume de proprietar, cu privire la terenul situat în intravilanul satului Şendreni, format, pe de o parte, din suprafaţa de 800 mp, casă cu teren aferent, dobândită oficial de la autorităţile statului comunist, iar pe de altă parte, din suprafaţa de 2617 mp grădină aflată în continuarea lotului de casă şi luată în stăpânire la acelaşi moment, având amplasamentul identificat în anexa 1 la raportul de expertiză, posesie utilă exteriorizată prin îngrădirea unică a terenului, îngrijirea şi cultivarea acestuia încă de la momentul intrării în posesie, înscrierea în evidenţele fiscale, fiind recunoscuţi în comunitate ca şi proprietari ai terenului.

În consecinţă, Tribunalul apreciază ca legală, temeinică şi motivată soluţia primei instanţe de admitere în parte a acţiunii reclamantei, apelul în această privinţă fiind neîntemeiat.

Cu privire la cheltuielile de judecată acordate de prima instanţa, se observă că sumele cheltuite de reclamantă în prima instanţă cu taxa de timbru, onorariu expert şi onorariul de avocat au fost puse doar parţial în sarcina pârâtei, reţinând prima instanţă atât admiterea în parte a cererii, cât şi achiesarea parţială a pârâtei la pretenţiile reclamantei, astfel că şi acest motiv de apel este neîntemeiat.

Prin urmare, pentru motivele arătate, se va respinge apelul declarat de apelantul Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Victoria împotriva sentinţei civile nr. 1388/09.02.2018 pronunţată de Judecătoria Iaşi.

Domenii speta

Spete similare