Apel. Menţinerea soluţiei prin care instanţa de fond a respins o plângere contravenţională privind regimul circulaţiei pe drumurile publice

Prin sentinţa civilă nr. .../ZZ.LL.2017, pronunţată în dosarul nr. .../.../... de Judecătoria ..., instanţa de fond a respins ca neîntemeiată plângerea contravenţională formulată de petentul A, cu domiciliul în ..., în contradictoriu cu intimatul INSPECTORATUL DE POLIŢIE AL JUDEŢULUI ..., cu sediul în ..., împotriva procesului-verbal de contravenţie X/ZZ.05.2017.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin procesul-verbal de contravenţie X/ZZ.05.2017 (fila 19 dosar declinat), întocmit de agentul constatator din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului ..., petentul A a fost sancţionat cu amendă contravenţională în cuantum de 1.305 lei, respectiv cu suspendarea dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 de zile, conform art. 102 alin. (3) lit. e) din OUG nr. 195/2002, reţinându-se că, la data de ZZ.05.2017, în jurul orei 12:22, a condus autoturismul marca Dacia, cu numărul de înmatriculare ..., pe DN 19 – loc. ..., cu o viteză de 103 km/h, depăşind cu peste 50 km/h viteza maximă admisă pentru sectorul de drum respectiv, fapta fiind înregistrată cu aparatul radar ..., montat pe autovehiculul cu numărul de înmatriculare ....

Verificând, potrivit art. 34, alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, legalitatea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei contestat, instanţa a reţinut că acesta a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu. Sub acest aspect, instanţa a constatat că nu pot fi reţinute criticile invocate de petent cu privire la încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din OG nr. 2/2001. Astfel, instanţa a reţinut că nulitatea absolută expresă a procesului-verbal intervine doar pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 17 din OG nr. 2/2001, iar omisiunea faptei săvârşite nu se confundă cu omisiunea consemnării tuturor împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta. Astfel, omisiunea consemnării menţiunilor prevăzute la art. 16 alin. (1) din OG nr. 2/2001 (în afara celor prevăzute sub sancţiunea nulităţii exprese la art. 17) atrage nulitatea relativă a procesului-verbal, pentru care trebuie dovedită o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea procesului-verbal. În acest sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. XXII/19.03.2007, cu privire la încălcarea prevederilor art. 16 alin. (7) din OG nr. 2/2001. Mai mult, instanţa a reţinut că în cauză agentul constatator a consemnat o suficientă descriere a faptei imputate petentului [limita maximă de viteză admisă pe sectorul de drum respectiv deducându-se nu doar prin raportare la prevederile art. 49 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, ci şi din însăşi descrierea faptei – depăşirea cu peste 50 km/h a vitezei maxime admise], respectiv a locului săvârşirii acesteia (loc. ... – DN 19), neimpunându-se arătarea altor împrejurări în contextul în care fapta a fost înregistrată cu aparatul radar.

Sub aspectul temeiniciei, instanţa a reţinut că, deşi O.G. nr.2/2001 nu cuprinde dispoziţii exprese cu privire la forţa probantă a actului de constatare a contravenţiei, din economia textului art. 34 rezultă că procesul-verbal contravenţional face dovada deplină a situaţiei de fapt şi a încadrării în drept până la proba contrară.

Dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată şi de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumţiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept şi nu sunt interzise, în măsura în care instanţa respectă limite rezonabile, având în vedere importanţa scopului urmărit, dar şi respectarea dreptului la apărare.

Forţa probantă a rapoartelor sau a proceselor-verbale este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, putându-se reglementa importanţa fiecărui mijloc de probă, însă instanţa are obligaţia de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când apreciază probatoriul.

Persoana sancţionată are dreptul la un proces echitabil (art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfăşurare al evenimentelor, iar sarcina instanţei de judecată este de a respecta limita proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional.

Conform art. 121 alin. (1) şi (2) din HG cu nr. 1.391/2006, conducătorii de vehicule sunt obligaţi să respecte viteza maximă admisă pe sectorul de drum pe care circulă şi pentru categoria din care face parte vehiculul condus, precum şi cea impusă prin mijloacele de semnalizare, iar nerespectarea regimului de viteză stabilit conform legii se constată de către poliţiştii rutieri, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic.

Potrivit art. 102 alin. (3) lit. e) din OUG nr. 195/2002 (fapta reţinută în cauză), constituie contravenţie depăşirea cu mai mult de 50 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv şi pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic. Prin urmare, procesul-verbal nu face în sine dovada comiterii contravenţiei, pentru aceasta fiind necesară constatarea faptei cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic, potrivit legii.

Aceste prevederi se justifică prin aceea că, în cazul contravenţiilor constând în depăşirea vitezei legale, contravenientul se află în imposibilitatea absolută şi obiectivă de a face dovada contrară celor consemnate în procesul-verbal de contravenţie; de aceea, sarcina probei revine organului constatator, care trebuie să dovedească, prin intermediul mijloacelor tehnice din dotarea sa, săvârşirea contravenţiei, întrucât legea prevede în mod imperativ faptul că încheierea oricărui proces-verbal pentru depăşirea vitezei legale se încheie numai în urma unei constatări cu mijloace tehnice speciale, iar nu cu propriile simţuri ale agentului constatator.

Or, conform Ordinului nr. 301/2005 privind aprobarea Normei de metrologie legală NML 021-05 "Aparate pentru măsurarea vitezei de circulaţie a autovehiculelor (cinemometre)" – pct. 3.5.1 (în forma aflată în vigoare la data constatării contravenţiei), există anumite cerinţe tehnice pe care înregistrările efectuate cu ocazia constatării contravenţiei trebuie să le cuprindă, respectiv: data şi ora la care a fost efectuată măsurarea; valoarea vitezei măsurate; imaginea autovehiculului, din care să poată fi pus în evidenţă numărul de înmatriculare al acestuia.

Instanţa constată că intimatul a depus, în copie, buletinul de verificare metrologică pentru aparatul radar care a surprins autoturismul condus de petent (fila 20 dosar declinat), în procesul-verbal fiind indicate atât seria aparatului radar, cât şi numărul de înmatriculare al autovehiculului pe care se afla montat aparatul radar. Conform pct. 5.1. din acelaşi ordin, atestarea legalităţii unui cinemometru se realizează numai după demonstrarea conformităţii acestuia cu cerinţele metrologice şi tehnice indicate în tabelul 1, pentru fiecare modalitate de control aplicabilă pentru introducerea pe piaţa şi punerea în funcţiune, respectiv pentru utilizare. Or, în cauză fiind făcută dovada verificării metrologice valabile la momentul constatării contravenţiei, legalitatea cinemometrului a fost atestată de intimat în conformitate cu prevederile menţionate mai sus.

Intimatul a depus şi copie după atestatul operatorului radar (fila 21 dosar declinat), însă, oricum, prin Ordinul nr. 187/14.07.2009, a fost abrogat pct. 4 din Ordinul Biroului Român de Metrologie Legală cu nr. 301/2005 (la pct. 4.2 se prevedea că „măsurările şi înregistrările care constituie probe pentru aplicarea prevederilor legislaţiei rutiere în vigoare trebuie să fie efectuate numai de către operatori calificaţi”). Astfel, intimatul nu mai are sarcina de a dovedi existenţa atestatului operatorului radar în plângerile contravenţionale referitoare la aceste fapte.

De asemenea, instanţa constată că fotografiile radar depuse la dosar (filele 22-23 dosar declinat), dar şi înregistrarea video surprind numărul de înmatriculare al autovehiculului condus de petent. Între procesul-verbal şi probele depuse de intimat în susţinerea acestuia există legătură, în sensul că acestea se coroborează. Astfel, în planşele fotografice depuse la dosar se poate observa, la timpul 12:22:35, cum autovehiculul cu numărul de înmatriculare ... a fost surprins circulând în localitate cu viteza de 103 km/h în localitate. Din înregistrare, dar şi din planşele foto reieşind că această viteză a fost surprinsă într-un moment în care autoturismul condus de petent se afla în localitate, apărările acestuia nu pot fi primite. Astfel, este de observat că prevederile Ordinului nr. 301/2005 nu impun surprinderea numărului de înmatriculare concomitent cu surprinderea vitezei maxime atinse de autoturismul condus de contravenient (o asemenea interpretare nu poate fi primită în condiţiile în care toate simbolurile regăsite în clişeele foto sunt de natură să asigure identificarea clară a tuturor împrejurărilor esenţiale ale faptei).

Nu poate fi reţinută nici apărarea petentului cum că viteza cu care a fost surprins circulând nu este exactă. În acest sens, instanţa a constatat că eroarea maximă tolerată nu prezintă relevanţă sub aspectul încadrării faptei. Potrivit art. 3.1.1 lit. b) şi c) din Ordinul nr. 301 din 23 noiembrie 2005 privind aprobarea Normei de metrologie legală NML 021-05 "Aparate pentru măsurarea vitezei de circulaţie a autovehiculelor (cinemometre)", pentru măsurarea vitezei, în condiţii normale de trafic, pentru cinemometrele care funcţionează în regim staţionar, eroarea maximă tolerată este de ± 3 % din valoarea măsurată pentru viteze egale sau mai mari de 100 km/h; iar, pentru măsurarea vitezei, în condiţii normale de trafic, pentru cinemometrele care funcţionează în regim de deplasare, pentru măsurarea vitezei autovehiculelor aflate în trafic, eroarea maximă tolerată este de ± 4 % din valoarea măsurată pentru viteze egale sau mai mari de 100 km/h.

În speţa de faţă, nu există niciun motiv pentru a se putea conchide că aparatul radar s-ar fi aflat în situaţia susţinută de petent, cât timp nu s-a făcut dovada că nu au existat condiţii optime de măsurare (respectiv, nu s-a făcut dovada unei temperaturi ori a unei umidităţi aflate în exteriorul de variaţie specificat de fabricant, sau că au existat impulsuri de interferenţă, etc.). Prin urmare, este vorba despre un dubiu care nu are un caracter rezonabil, această calitate fiind esenţială pentru a fi atrasă aplicarea principiului în dubio pro reo. În opinia instanţei, raportat la datele speţei, nu este judicios a presupune că petentul a circulat cu o viteză mai mică decât cea înregistrată, această posibilitate fiind pur ipotetică în lipsa unor probe sau măcar a unor indicii concrete că aparatul de măsură a fost afectat de eroarea maximă.

Mai mult, între încadrările juridice care pot fi date faptelor din această materie nu există o diferenţă semnificativă sub aspectul vitezei cu care a fost depăşită limita legală (la art. 108, încadrarea se face diferit dacă viteza legală a fost depăşită cu 10-20 km/h, 21-30 km/h, 31-40 km/h sau 41-50 km/h). În consecinţă, aplicarea automată a principiului în dubio pro reo în raport de eroarea maximă tolerată ar trebui să conducă, de principiu, la concluzia eronatei încadrării juridice şi, în consecinţă, la anularea procesului-verbal de fiecare dată când se constată că nu a fost avută în vedere această eroare maximă tolerată, deşi nici un text de lege nu impune o asemenea obligaţie pentru agentul constatator. Or, sancţionarea contravenientului doar cu luarea în considerare a erorii maxime tolerate, fără a se ţine seama de împrejurările în care a funcţionat cinemometrul, ar conduce la un sentiment general de impunitate sau de atenuare a răspunderii în situaţii de depăşire a vitezei legale în limita valorii erorii maxime tolerate. Dimpotrivă, în situaţia în care contravenientul este convins de inexactitatea datelor redate de aparatul radar, este de datoria sa a dovedi existenţa unui dubiu rezonabil cu privire la factorii ce au influenţat funcţionarea sa, în temeiul art. 249 C.pr.civ.

În plus, instanţa reţine că verificarea erorii tolerate se realizează numai cu ocazia evaluărilor în vederea acordării aprobărilor de model şi cu ocazia verificărilor metrologice la care sunt supuse periodic cinemometrele. Aceste cerinţe (prevăzute la pct. 3.1.1 din NML 021-05) nu se aplică în funcţionarea propriu-zisă a cinemometrelor, fapt ce reiese în mod evident din interpretarea coroborată a prevederilor pct. 3.1.1 cu cele din pct. 3.1.2 din NML 021-05, tocmai datorită faptului că factorii de variaţie la care sunt supuse cinemometrele cu această ocazie nu se verifică în circumstanţe obişnuite de funcţionare a acestora.

Astfel, instanţa reţine că procesul-verbal de contravenţie este legal şi temeinic, iar, în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii contravenţionale aplicate, în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din OG nr. 2/2001, instanţa reţine că agentul constatator a aplicat amenda minimă prevăzută de lege, astfel încât nu se poate pune problema unei sancţiuni disproporţionate în raport de gravitatea faptei săvârşite de petent. În analiza principiului proporţionalităţii, trebuie observat că dispoziţiile OUG nr. 195/2002 au drept scop asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private, autorităţile statului urmărind ca acţiunile antisociale să nu rămână nesancţionate, dreptul la apărare al persoanei sancţionate contravenţional nefiind limitat prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit.

Fapta de depăşire a vitezei legale cu peste 50 km/h în localitate prezintă pericol social ridicat în abstract şi în concret, putând conduce la accidente. Or, gradul de pericol social se apreciază nu doar în funcţie de rezultatul concret, ci şi în funcţie de rezultatul ce se putea produce.

Mai mult, instanţa a reţinut că aplicarea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 de zile este obligatorie în cazul în care se reţine existenţa faptei, conform art. 111 din OUG nr. 195/2002, şi nu poate fi înlăturată printr-o eventuală reindividualizare a sancţiunii principale, conform art. 21 alin. (3) din OG nr. 2/2001 (aspect care rezultă şi din prevederile art. 96 din OUG nr. 195/2002). Prin urmare, nefiind la aprecierea agentului constatator aplicarea ori neaplicarea sancţiunii complementare, nu este nici la aprecierea instanţei o asemenea individualizare, în absenţa unui text special de lege. Cu atât mai mult cu cât sancţiunea principală a fost corect individualizată, nu se poate dispune înlăturarea sancţiunii complementare în temeiul art. 21, alin. (3) din OG nr. 2/2001.

În consecinţă, instanţa constată că procesul-verbal contestat este legal şi temeinic, iar sancţiunea este corect individualizată, astfel încât urmează să respingă plângerea, în temeiul art. 34, alin. (1) din OG. nr. 2/2001, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe  a declarat apel petentul A solicitând instanţei de control judiciar admiterea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii atacate, rejudecarea cauzei şi pe cale de consecinţă admiterea plângerii aşa cum a fost aceasta formulată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii arată că, în fapt, aşa cum a arătat şi în plângerea formulată, în data de ZZ.05.2017, i s-a întocmit un proces verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei prin care i s-a reţinut în sarcină săvârşirea faptei sancţionate de art. 102 alin.(3) lit. e) din OUG 195/2015, respectiv faptul că aş fi depăşit limita de viteză de pe un tronson de drum cu mai mult de 50 k/h.

Împotriva acestui proces verbal a formulat o plângere, respinsă",de către instanţa de fond prin sentinţa atacată, soluţie pe care o apreciază ca fiind netemeinică, având în vedere următoarele considerente:

În primul rând, consideră că procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei este lovit de nulitate absolută, având în vedere că nu se precizează în concret care este sectorul de drum pe care se deplasa, precizându-se doar generic „DN19"; ca atare instanţa de judecată nu are posibilitatea să aprecieze în ce măsură se face sau nu vinovat  de săvârşirea contravenţiei reţinute în sarcina sa, fiind imposibil de primit teza conform căreia pe întreg parcursul DN 19 ar fi aceeaşi limită de viteză.

Tot un motiv de nulitate absolută îl constituie faptul că nu s-a indicat care era limita de viteză pe respectivul sector de drum - era 30 km/h, 50 km/h sau mai mult? Din nou instanţa de judecată este în imposibilitate de a aprecia asupra sancţiunii contravenţionale, atâta timp cât nu are anumiţi parametri obiectivi la care să se raporteze.

În acest sens sunt prevederile art. 16 alin.(l) care prevede menţiunile obligatorii pe care trebuie să le conţină procesul verbal, printre care se numără şi „descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei si locului în care a fost săvârşita, precum si arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravitaţii faptei". In lipsa menţionării limitei de viteză pe respectivul tronson ne întrebăm cum poate fi reţinută săvârşirea unei contravenţii - la ce limită de viteză se raportează agentul constatator.

Ca atare, apreciază ca fiind greşită interpretarea dată de către instanţă, în sensul în care această omisiune nu duce la nulitatea absolută a procesului verbal - de altfel însăşi instanţa utilizează expresia „limita maximă de viteză admisă pe sectorul de drum respectiv deducându-se...", ori este evident că limita de viteză nu ar trebui sase deducă prin interpretarea şi corelarea menţiunilor din cuprinsul procesului verbal, ci ar trebui indicată în mod expres de către agentul constatator, ca şi o condiţie pentru valabilitatea actului întocmit.

In ceea ce priveşte viteza cu care ar fi fost surprins de aparatul radar, doresc să arăt faptul că aş fi fost înregistrat cu 103 km/h. în lipsa unei menţiuni concret aşa cum am arătat mai sus, referitoare la limita de viteză pe respectivul tronson, se va referi la ipoteza cea mai plauzibilă, respectiv că limita de viteză era de 50 km/h.

Ca şi o menţiune prealabilă, nu a formulat vreo apărare relativă la nedistingerea numărului de înmatriculare la momentul la care s-a făcut această înregistrarea iniţială a vitezei, sens în care nici instanţa de judecată nu ar fi trebuit să analizeze acest aspect.

Aşa cum este de notorietate, aspect ce poate fi confirmat inclusiv de către intimată, aparatul radar cu care a fost înregistrat are o marjă de eroare de +/- 4%; ca atare, având în vedere viteza cu care a fost înregistrată, în mod real putea circula cu o viteză cuprinsă între aproximativ 98-99 km/h şi 105-106 km/h.

Întreaga jurisprudenţă CEDO, la care s-au aliniat instanţele naţionale, statuează faptul că procedura contravenţională este asimilată cu procedura penală, cu toate garanţiile caracteristice. Alături de prezumţia de nevinovăţie, unul dintre cele mai importante principii este acela că orice dubiu îi poate profita doar contravenientului/inculpatului.

În speţa concretă, apreciază apelantul-petent, nu există o certitudine că ar fi circulat cu viteza de 103 km/h pe un tronson cu limită de 50 km/h, existând o posibilitate reală ca, ţinând.cont de caracteristicile tehnice ale aparatului radar cu care a fost înregistrată, să fi avut o viteză de 98-99 km/h, ceea ce ar însemna că nu se face responsabil de contravenţia reţinută în sarcina sa.

Procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei atacat poate face dovadă şi beneficiază de prezumţia de legalitate până la viteza de 98-99 km; peste această valoare înregistrările aparatului radar nu mai pot oferi certitudinea că subsemnatul mă fac vinovat de contravenţia  reţinută în sarcina mea.

Continuând cu paralela cu domeniul penal, aşa cum este inadmisibil ca o persoană să fie condamnata în lipsa unei certitudini că sunt întrunite elementele răspunderii penale, printre care şi săvârşirea faptei, la fel, în domeniul contravenţional este inadmisibil ca o persoană să suporte rigorile, legii dacă nu există certitudinea că a săvârşit fapta reţinută în sarcina sa, în speţa de faţă, contravenţia prevăzută de art. 102 alin.(3) lit. e) din OUG 195/2015.

Având în vedere toate aceste aspecte, i se pare că, prin motivarea făcută, instanţa încearcă să „adauge la lege", susţinând că nu a făcut dovada lipsei condiţiilor optime pentru înregistrare, pentru a se putea ţine seama de această limită de toleranţă - ori nicăieri în legislaţie nu se face vorbire despre aceste condiţii exterioare aparatului radar, care ar fi necesare pentru a se pune sub semnul întrebării, exactitatea înregistrărilor (în susţinerea acestui punct de vedere anexez inclusiv o Decizie de practică judiciară).

Anexează cererii de apel dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 20 lei, în original,  practică judiciară constând în Decizia civilă nr. .../CA/2016 pronunţată de către Tribunalul Bihor.

Prin întâmpinarea formulată (fila 15) intimatul INSPECTORATUL DE POLIŢIE AL JUDEŢULUI ... solicită respingerea apelului şi pe cale de consecinţă respingerea plângeri contravenţionale formulată de apelant în faţa instanţei de fond şi menţinerea în vigoare a procesului verbal de contravenţie contestat şi a măsurilor luate prin acesta, ca fiind temeinice şi legale.

În motivare arată că, prin apelul promovat nu a fost relevat nici un aspect care să fie în măsură să impună modificarea sentinţei atacate, nefiind făcută proba contrară celor stabilite prin procesul verbal contestat.

Din probatoriul depus de IPJ ... rezultă cu certitudine că respectiva contravenţie pusă în sarcina petentului a fost determinată cu respectarea prevederilor legale, iar procesul verbal întocmit cu această ocazie este temeinic şi legal, fapt stabilit şi de către instanţa de fond.

În temeiul 315 alin. 2 din C.pr.civ. se opune la audierea ca martori a unor persoane care sunt rude cu petentul sau au interes în cauză.

Analizând în condiţiile art. 476 şi urm. C.proc.civ. sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel invocate cât şi sub aspectul motivelor de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu, instanţa de apel a constatat apelul declarat de către apelant ca fiind neîntemeiat.

Astfel apelul formulat de petentul A, cu domiciliul în ... în contradictoriu cu intimatul INSPECTORATUL DE POLIŢIE AL JUDEŢULUI ..., cu sediul în ..., împotriva sentinţei civile nr. .../ZZ.LL.2017, pronunţată în dosarul nr. .../.../... de Judecătoria ... este nefondat şi acesta va fi respins în totalitate pentru argumentele ce se vor expune în continuare.

Prin procesul-verbal de contravenţie X/ZZ.05.2017 (fila 19 dosar declinat), întocmit de agentul constatator din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului ..., petentul A a fost sancţionat cu amendă contravenţională în cuantum de 1.305 lei, respectiv cu suspendarea dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 de zile, conform art. 102 alin. (3) lit. e) din OUG nr. 195/2002, reţinându-se că, la data de ZZ.05.2017, în jurul orei 12:22, a condus autoturismul marca ..., cu numărul de înmatriculare ..., pe DN 19 – loc. ...l, cu o viteză de 103 km/h, depăşind cu peste 50 km/h viteza maximă admisă pentru sectorul de drum respectiv, fapta fiind înregistrată cu aparatul radar ..., montat pe autovehiculul cu numărul de înmatriculare ....

Prima instanţă a respins plângerea contravenţională formulată de petent împotriva actului sancţionator cu motivarea în esenţă a faptului că nu se poate reţine nici un dubiu invocat de petent asupra condiţiilor în care s-au efectuat măsurătorile cu cinemometrul aparatului radar şi că probele cu înregistrările tehnice au relevat fără nici un dubiu comiterea contravenţiei de către petent în condiţiile specificate în procesul-verbal de contravenţie X/ZZ.05.2017, toate probele administrate de intimat având îndeplinite cerinţele de legalitate în materie cu privire la omologare şi descrierea faptei pentru încălcarea regimului de viteză cu care petentul a condus pe drumul public.

În apel petentul critică soluţia de fond pe motiv că din probele cu înregistrări tehnice nu a fost stabilit care a fost regimul de viteză efectiv în localitate pentru sectorul de drum public în care s-a reţinut încălcarea regimului de viteză cu care petentul a condus, că în condiţiile în care s-ar avea în vedere regimul de circulaţie corespunzător vitezei de 50 km/h pe sectorul respectiv atunci i se poate imputa doar faptul că a circulat cu viteza de 98-99 km/h deoarece înregistrările efective au subliniat viteza de 103 km/h, care însă trebuie considerată prin scăderea marjei de eroare de +/-4% cât era toleranţa cinemometrului aparatului radar cu care au fost efectuate înregistrările vitezei, sens în care şi invocă practica Tribunalului Bihor potrivit Deciziei Civile pe care această instanţă a pronunţat-o sub nr. .../CA/ZZ.02.2016 sub dos.nr. .../.../2015 ( filele 4-7 din dosarul de apel).

Instanţa de control judiciar apreciază că prima instanţă a făcut o dezlegare corectă a litigiului în primul ciclu procesual, în raport de probele administrate de intimat care atestă că limita de viteză pe care a fost înregistrată viteza cu care a circulat petentul era prevăzută la 50 km/h aspect reliefat în dreptul parametrului l din colţul stânga jos al clişeelor foto şi al cadrelor din înregistrarea comunicată pe suport informatic (filele 15 şi 22-23 din dosar declinat), aşa încât dubiul asupra regimului de viteză este în mod netemeinic reluat în apel de către petent iar pe de altă parte aceste probe sunt temeinice deoarece ele asigură în speţă îndeplinirea cumulativă a tuturor cerinţelor tehnice legale impuse de paragraful 3.5.1. din Ordinul nr.301/2005 al Biroului Român de Metrologie, respectiv: „data şi ora la care a fost efectuată măsurarea;  valoarea vitezei măsurate şi imaginea autovehiculului, din care să poată fi pus în evidenţă numărul de înmatriculare al acestuia.” şi paragraful 5.2.1. din Ordinul nr.301/2005 al Biroului Român de Metrologie, respectiv: „În buletinele de verificare metrologică, eliberate în urma verificărilor iniţiale şi a verificărilor periodice ale cinemometrelor montate pe maşini, care funcţionează în regim staţionar, sau atât în regim staţionar cât şi în regim de deplasare, trebuie să se menţioneze marca şi numărul de înmatriculare ale autovehiculului de patrulare pe care este amplasat cinemometrul, legalitatea cinemometrului fiind valabilă numai pe autovehiculul pe care acesta era montat la momentul efectuării verificării metrologice.”, aşa încât soluţia judecătoriei a fost fundamentată corect în respingerea plângerii contravenţionale formulată de petent împotriva actului sancţionator.

Tribunalul consideră ca netemeinică şi invocarea de către petent a jurisprudenţei Tribunalului Bihor potrivit Deciziei Civile pe care această instanţă a pronunţat-o sub nr. .../CA/ZZ.02.2016 sub dos.nr. .../.../2015, deoarece această practică este una izolată, deoarece în proporţie semnificativă jurisprudenţa naţională a litigiilor care au avut de dezlegat problema aplicării toleranţei care se aplică pentru cinemometrele cu care se înregistrează vitezele cu care se conduc pe drumurile publice autovehicule de către conducători auto au reţinut expres faptul că respectiva toleranţa nu se poate reţine prin deducere din viteza efectiv înregistrată pe seama celei consemnate în actul de sancţionare întocmit pe seama persoanelor pentru care organele poliţiei rutiere au reţinut contravenţii vizavi de regimul de viteză al circulaţiei pe drumurile publice ci ea este corespondentă limitelor între care trebuie să se încadreze erorile de înregistrare a vitezei de către respectivele cinemometre atunci când are loc avizarea metrologică a respectivelor aparate de către autoritatea de verificare şi avizare metrologică abilitată în acest sens, iar acest aspect a fost conturat şi prin Decizia nr. 50/2017 sub Dosar nr. 932/1/2017 pronunţată de  ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept care a statuat că nu se impune emiterea unei soluţii de principiu în materie în condiţiile în care practica jurisprudenţială în materie este în sensul anterior evocat.

Mai mult deşi nu a fost încă publicat în Monitorul Oficial, instanţa supremă prin Decizia nr.3 în dosarul nr.2738/1/2017 a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău şi, în consecinţă, a stabilit că:  „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor pct. 3.1.1 din Norma de metrologie legală NML 021-05 „Aparate pentru măsurarea vitezei de circulaţie a autovehiculelor (cinemometre)”, aprobată prin Ordinul directorului general al Biroului Român de Metrologie Legală nr. 301 din 23 noiembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, erorile maxime tolerate pentru măsurarea vitezei sunt cerinţe metrologice aplicabile numai în procedura de atestare a unui cinemometru de către entităţile prevăzute la art. 4 din ordinul susmenţionat, respectiv doar la momentul verificării şi omologării aparatului.”, iar această soluţie reflectă fără echivoc care este orientarea jurisprudenţială în contextul analizat.

Prin urmare este evidentă comiterea în speţă a contravenţiei de către petent corespunzător stării de fapt şi de drept descrise prin procesul-verbal de contravenţie X/ZZ.05.2017, şi care în condiţiile mai sus învederate a fost corect menţinut în vigoare de judecătorie ca unul legal şi temeinic.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C.proc.civ. coroborat cu dispoziţiile art. 453 al.1 c.pr.civ. şi ale art.451 al.1 c.pr.civ, instanţa de control judiciar urmează să respingă în totalitate ca nefondat apelul formulat de petentul A, cu domiciliul în ... în contradictoriu cu intimatul INSPECTORATUL DE POLIŢIE AL JUDEŢULUI ..., cu sediul în ..., împotriva sentinţei civile nr. ../ZZ.LL.2017, pronunţată în dosarul nr. .../.../2017 de Judecătoria Satu Mare.

Hotărârea se va da fără cheltuieli de judecată nefiind nimic justificat sau solicitat în acest sens de către intimat.

Domenii speta

Spete similare