Contestatie modalitate de acordare diferentiată a sporului de conditii periculoase, respectiv a cuantumului acestuia. Interpretare gresită a deciziei iccj nr. 9/2017 de către instan?a de fond. Neanalizarea pe fond a solicitării reclamantei. Anulare hot.

Decizie 19/CM/ din 20.01.2020


Atunci când pretenţiile angajaţilor nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ/act adiţional la contractul individual de muncă ori actul respectiv nu a fost comunicat angajaţilor, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanţa specializată în litigii de muncă nu este condiţionată de parcurgerea procedurii prealabile.

Prin decizia contestată nu s-a dispus încadrarea/reîncadrarea reclamantei şi nici nu s-a stabilit salariul de bază al acesteia, ci doar un element component al salariului pe baza unei proceduri de lucru care nu corespunde condiţiilor concrete de desfăşurare a muncii. Cu alte cuvinte, suntem în ipoteza la care Înalta Curte de Casa?ie şi Justiţie a făcut trimitere în paragraful nr. 47 din considerentele deciziei anterior menţionate, respectiv acela al acordării sporurilor, pentru care a arătat expres că ,,este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite”.

Drept consecinţă, interpretând greşit statuările Înaltei Curţi de Casa?ie şi Justiţie, prima instanţă a pronun?at o hotărâre atinsă de nulitate de vreme ce nu a procedat la analiza pe fond a solicitării reclamantei,

Art. 34 din Legea-cadru nr. 330/2009

Art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010

Art. 37 din Legea nr. 153/2017

Decizia ICCJ nr. 9/2017 RIL

Împrejurările faptice ale speţei;

 Prin sentinţa civilă nr. 2322/09.10.2019, Tribunalul Constanţa a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârât şi a respins, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de către reclamanta [...], în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic de Boli Infecţioase Constanţa, împotriva Deciziei nr. 71/14.02.2019.

Reclamanta a fost obligată către pârât la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a avut în vedere următoarele:

Potrivit dispoziţiei legale invocate de pârât, respectiv art. 37 din Legea nr. 153/2017, tribunalul a reţinut că:„(1) Soluţionarea contestaţiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază/soldelor de funcţie/salariilor de funcţie/indemnizaţiilor de încadrare, a sporurilor, a creşterilor salariale, a premiilor şi a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competenţa ordonatorilor de credite. (2) Contestaţia poate fi depusă în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite. (3) Ordonatorii de credite soluţionează contestaţiile în termen de 30 de zile calendaristice. (4) Împotriva modului de soluţionare a contestaţiei persoana nemulţumită se poate adresa instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei judecătoreşti competente potrivit legii, în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării soluţionării contestaţiei. Instanţa se pronunţă de urgenţă şi cu precădere.”

În cauză, pentru a deveni aplicabile textele de lege indicate de către pârât, este necesar ca ordonatorul de credite să emită acte administrative de stabilire a drepturilor salariale, care să fie comunicate salariatului şi care, astfel, să poată fi contestate conform procedurii interne, administrative şi prealabile sesizării instanţei de judecată.

În speţă, reclamanta a înţeles să conteste în mod concret un act administrativ al ordonatorului de credite prin care îi sunt stabilite drepturile salariale, în speţă sporul pentru condiţii deosebit de periculoase, respectiv Decizia nr. 71/14.02.2019 emisă de managerul Spitalului Clinic de Boli Infecţioase Constanţa – prin care s-a stabilit că, începând cu data de 01.01.2019, reclamanta [...], asistent medical S, va beneficia pentru timpul efectiv prestat în cadrul Laboratorului de analize medicale de un spor condiţii periculoase de 25%, dispunându-se totodată şi anularea Deciziei nr. 312/28.12.2018 privind acordarea sporului de condiţii periculoase şi deosebit de periculoase conform timpului efectiv prestat.

După cum s-a statuat şi prin decizia nr. 9/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, ar putea fi calificată ca fiind o procedură administrativă internă, obligatorie numai în situaţia în care angajatorul a emis un act de stabilire a salariului de bază, fixarea unui termen de contestare a acestuia fiind menită să confere siguranţă actului intrat în circuitul civil. Dacă angajatorul a emis şi a comunicat decizia de stabilire a salariilor, salariatul trebuie să urmeze procedura specială obligatorie, statornicită de legile salarizării în vigoare la momentul respectiv. De asemenea, angajaţii trebuie să urmeze procedura prealabilă atunci când sesizează instanţa de contencios administrativ cu acţiuni ce au ca obiect anularea/revocarea/modificarea actelor administrative - comunicate - prin care angajatorii au făcut încadrarea/reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice şi au stabilit drepturile salariale ce se acordă potrivit acestei încadrări/reîncadrări, respectiv au stabilit salariile de bază. Astfel, Înalta Curte a reţinut că procedura administrativă, internă este obligatorie de parcurs de către salariatul nemulţumit în situaţia în care prin actul angajatorului s-a stabilit salariul de bază.

Per a contrario, nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite.

Prin urmare, atunci când pretenţiile angajaţilor nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ/act adiţional la contractul individual de muncă ori actul respectiv nu a fost comunicat angajaţilor, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanţa specializată în litigii de muncă nu este condiţionată de parcurgerea procedurii prealabile.

În speţă, angajatorul a emis un act administrativ prin care stabileşte întinderea sporurilor de care beneficiază reclamanta – pentru condiţii periculoase şi pentru condiţii deosebit de periculoase – şi perioada pentru care acestea sunt acordate, respectiv Decizia nr. 71/14.02.2019, în virtutea căruia a fost emis şi actul adiţional nr. 15/14.02.2019 la contractul individual de muncă nr. 487/31.07.2017, încheiat între reclamantă şi pârât, act adiţional care reia conţinutul deciziei contestate.

Aşadar, reclamanta a înţeles să sesizeze iniţial instanţa de drept comun în materia litigiilor de muncă, fără însă ca anterior să solicite ordonatorului de credite să revoce sau să modifice în sensul dorit de aceasta actul administrativ emis, respectiv Decizia nr. 71/14.02.2019, astfel că aceasta a încălcat dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 153/2017, întrucât nu a înţeles să formuleze iniţial o contestaţie administrativă împotriva actului prin care se stabileşte întinderea sporului contestat de către aceasta.

Pentru motivele expuse, excepţia invocată de pârât a fost admisă, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca inadmisibilă.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 452 şi art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, observând că demersul judiciar al reclamantei este inadmisibil, instanţa a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 1000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel reclamanta [...].

Aprecierile Curţii;

Apelul este fondat şi va fi admis, cu consecinţa anulării hotărârii instan?ei de fond şi trimiterii cauzei spre rejudecare pentru considerentele pe care le vom expune în continuare.

Apelul este fondat şi va fi admis, cu consecinţa anulării hotărârii instan?ei de fond şi trimiterii cauzei spre rejudecare pentru considerentele pe care le vom expune în continuare.

Potrivit art. 266 C. muncii "Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod."

Conform art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 "În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: p) conflict individual de muncă - conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative.(...)".

În speţă, reclamanta a investit instanţa cu un conflict de muncă în cadrul căruia a contestat actul emis de către angajator prin intermediul căruia s-a stabilit acordarea unor sporuri în temeiul Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi pe baza căruia s-a operat modificarea contractului său de muncă printr-un act adiţional, de asemeni contestat pendinte, reclamanta neavând calitatea de funcţionar public ale cărui raporturi de serviciu sunt supuse, potrivit legii, jurisdic?iei contenciosului administrativ.

Instanţa de fond a făcut trimitere la considerentele Deciziei nr. 9 din 29 mai 2017 pronun?ată de Înalta Curte de Casa?ie şi Justiţie în interpretarea art. 34 din Legea-cadru nr. 330/2009, art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, respectiv dacă aceste prevederi legale instituie sau nu o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdic?iei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă.

Judecătorul fondului a interpretat aceste considerente în sens greşit, în raport de situaţia concretă din speţa de faţă, după cum vom arăta.

Prealabil, se va reţine că, deşi Decizia nr. 9/2017 pronunţată în recurs în interesul legii de către  Înalta Curte de Casa?ie şi Justiţie a vizat interpretarea prevederilor art. 34 din Legea-cadru nr. 330/2009 şi art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010, statuările sale sunt valabile şi în ceea ce priveşte procedura instituită prin art. 37, redat expresis verbis în hotărârea fondului, din Legea nr. 153/2017, lege sub imperiul căreia s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantei. Aceasta deoarece cele trei reglementări sunt aproape identice sub aspectul procedurii instituite, cu excepţia termenelor stabilite pentru contestare şi soluţionare.

Mai departe, Curtea reţine că instanţa supremă a statuat că ,,se contestă la ordonatorul de credite doar salariile de bază/de încadrare stabilite de acesta. Prin urmare, ar putea fi calificată ca fiind o procedură administrativă internă, obligatorie numai în situaţia în care angajatorul a emis un act de stabilire a salariului de bază, fixarea unui termen de contestare a acestuia fiind menită să confere siguranţă actului intrat în circuitul civil.(...)

De asemenea, angajaţii trebuie să urmeze procedura prealabilă atunci când sesizează instanţa de contencios administrativ cu acţiuni ce au ca obiect anularea/revocarea/modificarea actelor administrative - comunicate - prin care angajatorii cărora li se aplică dispoziţiile ar. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 au făcut încadrarea/reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice şi au stabilit drepturile salariale ce se acordă potrivit acestei încadrări/reîncadrări, respectiv au stabilit salariile de bază.(...)

Per a contrario, nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite.

Prin urmare, atunci când pretenţiile angajaţilor nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ/act adiţional la contractul individual de muncă ori actul respectiv nu a fost comunicat angajaţilor, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanţa specializată în litigii de muncă nu este condiţionată de parcurgerea procedurii prealabile.”(paragrafele 43-49)

Rezultă fără echivoc, contrar celor reţinute de către instan?a de fond, că procedura prealabilă este obligatorie numai în măsura în care se contestă actul de stabilire a salariului de bază sau al încadrării angajatului într-o anumită categorie în raport de care se face salarizarea de bază a acestuia.

Or, în cauza de faţă, nu suntem într-o astfel de ipoteză de lucru. Prin decizia nr. 71/14.02.2019 emisă de către angajatorul Spitalul Clinic de Boli Infecţioase s-a anulat o decizie anterioară emisă de angajator, de acordare a unor sporuri şi s-a stabilit acordarea sporului pentru condiţii periculoase de 25%. Pe baza acestei decizii s-a procedat la modificarea contractului individual de muncă al reclamantei prin actul adiţional nr. 15/14.22.2019, sub aspectul componentei salariale - spor de condiţii periculoase.

Reclamanta nu contestă acordarea sporului, ci modalitatea de acordare diferen?iată în raport de specificul condiţiilor de muncă, respectiv cuantumul acestuia, instanţa urmând a analiza dacă procedura de acordare este corect sau nu stabilită, precum şi cuantumul la care era îndreptăţită reclamanta.

Aşa fiind, se relevă că prin decizia contestată nu s-a dispus încadrarea/reîncadrarea reclamantei şi nici nu s-a stabilit salariul de bază al acesteia, ci doar un element component al salariului pe baza unei proceduri de lucru care nun corespunde condiţiilor concrete de desfăşurare a muncii. Cu alte cuvinte, suntem în ipoteza la care Înalta Curte de Casa?ie şi Justiţie a făcut trimitere în paragraful nr. 47 din considerentele deciziei anterior menţionate, respectiv acela al acordării sporurilor, pentru care a arătat expres că ,,este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite”.

Drept consecinţă, interpretând greşit statuările Înaltei Curţi de Casa?ie şi Justiţie, prima instanţă a pronun?at o hotărâre atinsă de nulitate de vreme ce nu a procedat la analiza pe fond a solicitării reclamantei, astfel că în raport de art. 480 alin.3 C.pr.civ. va dispune anularea hotărârii de fond şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare.

În rejudecare, instanţa de fond va avea în vedere că decizia anterioară nr. 312/28.12.2018 a cărei anulare s-a produs prin decizia contestată în spe?ă pendinte a făcut ea însăşi obiect al cauzei judiciare înregistrate sub nr. .../118/2019 şi că între cele două litigii există o legătură indisolubilă, cu consecinţe directe asupra componentei salariului reclamantei cu sporurile în discuţie. Prin urmare, instanţa va lua în discuţie acest aspect cu ocazia rejudecării ambelor cauze de către prima instanţă din perspectiva efectelor pe care le-ar putea produce eventuale două hotărâri judecătoreşti contradictorii asupra aceloraşi aspecte de drept material.