Instanța reține că din dispoziţiile art. 8 alin. 1 din Regulament rezultă că elementul esențial pentru determinare competenței unei instanțe de judecată dintr-un anumit stat membru cu privire la aspectele relative la un minor constă identificarea reședinței obișnuite a minorului cu privire la care s-a formulat cererea pe teritoriul statului membru în cauză. În lipsa unei definiri în cuprinsul Regulamentului, sarcina de a determina conținutul noțiunii de ,,reședință obișnuită” i-a revenit Curții de Justiție a Uniunii Europene, care în cauza C-497/10PPU, Barbara Mecredi c. Richard Chaffe, a arătat că noțiunea de ,,reședință obișnuită, este una autonomă, de drept european (par. 45). Astfel, Curtea a arătat că ,,reședința obișnuită”, în sensul art. 8 alin. 1 din Regulament, ,,corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediul social și familial” (par. 47). Determinarea acestui loc se face ținând loc de ,,ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte” (idem). În analiza acestor împrejurări, Curtea a stabilit ca având o însemnătate aparte condițiile și motivele sejurului precum și naționalitatea copilului (par. 48); caracterul temporar sau ocazional al deplasării copilului în statul membru în cauză (par. 49) și vârsta copilului (par. 52). De asemenea, s-a arătat că este relevantă și intenția titularului răspunderii părintești de a se stabili cu copilul într-un stat membru, exprimată prin anumite măsuri tangibile, cum ar fi achiziționarea sau închirierea unei locuințe (par. 50). Curtea a precizat, totodată, că ,,pentru a distinge reședința obișnuită de o simplă prezență temporară, este necesar să se sublinieze că în principiu aceasta trebuie să fie de o anumită durată pentru a exprima o stabilitate suficientă” (par. 51). Cu toate acestea, Curtea a arătat că Regulamentul nu prevede o durată minimă, importantă fiind, în special, voința persoanei respective de a stabili pe teritoriu statului în cauză centrul permanent sau obișnuit al intereselor sale cu intenția de a-i conferi un caracter stabil (idem).
Aşa fiind, deşi dispoziţiile art. 919 alin. 2 C. proc. civ. obligă instanţa română să se pronunţe din oficiu asupra exercitării autorităţii părinteşti, această dispoziţie este înlăturată în temeiul principiului aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene de dispoziţiile Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, care nu permite reţinerea competenţei internaţionale decât în condiţiile strict prevăzute de acest Regulament.
Constată că prin sentinţa civilă nr. 320 din 21.02.2018 a Judecătoriei Vișeu de Sus s-a admis acţiunea civilă intentată şi precizată de reclamantul F.N., în contradictoriu cu pârâta F.A., şi, în consecinţă, s-a desfăcut prin acordul părţilor căsătoria încheiată între acestea la data de 27.12.2012 şi trecută în registrul stării civile al Primăriei Borşa, sub nr. 266/27.12.2012. Hotărârea privind divorţul nu a fost motivată. Pârâta va păstra după divorţ numele de „F.” dobândit prin căsătorie. Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 27.12.2012, potrivit certificatului de căsătorie seria CG nr. 153392, căsătoria fiind înregistrată la Primăria Borşa, jud. Maramureş sub nr. 266/ 27.12.2012. (f.5).Potrivit art.373 lit.a coroborat cu art.374 din Noul Cod civil, divorţul poate avea loc prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi, acceptată de celălalt soţ, indiferent de durata căsătoriei şi dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie, instanţa fiind obligată să verifice existenţa consimţământului liber exprimat şi neviciat al fiecărui soţ, judecarea cererii de divorţ urmând a fi făcută, în baza art.931 C.pr.c., fără a administra probe cu privire la motivele de divorţ.
În cauza de faţă, ambii soţi, în mod liber şi neviciat, şi-au exprimat acordul în ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei, astfel că instanţa va admite acţiunea de divorţ şi va desface prin acordul părţilor căsătoria dintre acestea , încheiată la data de 27.12.2012.
Având în vedere disp.art.927 C.pr.c. şi cererea părţilor în acest sens, hotărârea privind desfacerea căsătoriei nu a fost motivată.
În urma divorţului, potrivit art.383 al.1 C.civ., pârâta va păstra numele de ,,F.”, dobândit prin căsătorie.
S-a reţinut că, acceptând ca soluţionarea divorţului să se facă prin acordul părţilor, acest acord este dat şi pentru cererea accesorie privind numele părţilor după divorţ , respectiv cea privind păstrarea de pârâtă a numelui dobândit prin căsătorie.
Mai mult, în cauză există şi motive temeinice care ar impune o atare soluţie.
Astfel, deşi legislaţia nu a prevăzut care pot fi motivele temeinice ce pot sta la baza admiterii unei cereri de păstrare a numelui dobândit prin căsătorie de către soţul divorţat, doctrina şi jurisprudenţa au arătat că orice interes de natură morală sau materială ce ar putea fi prejudiciat de schimbarea numelui este un motiv temeinic pe care instanţa îl poate avea în vedere la soluţionarea unei atare cereri, chiar în lipsa acordului celuilalt soţ.
În cauza de faţă pârâta are un interes patrimonial în păstrarea numelui dobândit prin căsătorie, povara financiară a schimbării tuturor documentelor sale ( de stare civilă şi nu numai), dar şi timpul fizic şi multe alte inconveniente pe care le-ar presupune aceste operaţiuni nefiind de neglijat.
Apoi, potrivit jurisprudenţei, dacă copilul este încredinţat spre creştere şi educare părintelui care a dobândit numele celuilalt soţ prin încheierea căsătoriei, această împrejurare constituie, prin ea însăşi, un motiv temeinic care să permită instanţei să dispună purtarea numelui avut în căsătorie, de acel părinte, şi după divorţ, într-o atare situaţie primând interesul superior al copilului, pe plan psihologic considerându-se că păstrarea aceluiaşi nume de către ambii părinţi este foarte importantă pentru consolidarea personalităţii copilului şi menţinerea stimei de sine, numele fiind o componentă importantă a identităţii unei persoane, numele comun al minorei cu părintele în îngrijirea căruia se află, chiar dacă creează numai aparenţa unei familii închegate, fiind important sub aspectul stabilirii unei apartenenţe a copilului la familie şi constituind astfel un motiv întemeiat pentru admiterea unei astfel de cereri.
Fără cheltuieli de judecată, nemaifiind solicitate.
Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu în data de 24.05.2018, Judecătoria Vișeu de Sus a respins cererea formulată de reclamantul F.N., în contradictoriu cu pârâta F.A..
In considerente instanța a reținut ca prin Sentinţa civilă nr.320/21.02.2018 pronunţată în dos. nr.1429/336/2017 s-a admis acţiunea de divorţ formulată de cele două părţi.
Instanţa nu s-a pronunţat pe petitele accesorii divorţului, respectiv pe cele privind minora F. A., deoarece părţile, prin reprezentanţii convenţionali, au renunţat la aceste petite (f.62) , ele fiind soluţionate de instanţa din Italia, în circumscripţia căreia domiciliază minora (f.17-21 dos.), solicitând doar desfacerea căsătoriei prin divorţ.
Apoi, este adevărat că art. 919 alin. 2 Cod procedură civilă prevede că instanţa se va pronunţa şi asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ, însă se reţine că părţile şi minora locuiesc în Italia, existând practică la nivel naţional care, în această situaţie, soluţionează doar petitul privind divorţul, celelalte petite fiind respinse ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Pentru aceste considerente, prima instanţă a respins cererea privind completarea dispozitivului.
Împotriva sentinţei civile nr. 320 din 21.02.2018 şi a încheierii din 24.05.2018 au declarat apel atât reclamantul F.N. cât și pârâta F.A..
Prin apelul declarat de reclamantul F.N. împotriva sentinţei civile nr. 320/2018, acesta a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate, ca fiind nelegală şi netemeinică, şi să se dispună reevenirea pârâtei-reclamante-reconvenţional la numele avut anterior căsătoriei respectiv acela de T..
În motivarea cererii apelantul a arătat că în ce priveşte păstrarea numelui dobândit prin încheierea căsătoriei, apelantul nu a fost de acord şi nu este de acord cu această pretenţie, astfel încât învederează că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 383 alin. 2 NCC.
Faţă de aceste aspecte, apelantul apreciază că prima instanţă a extins în mod nelegal efectele acordului cu privire la divorţ şi în privinţa capătului de cerere accesoriu privind numele dobândit în timpul căsătoriei.
Bunăoară, chiar şi în lipsa unei înţelegeri privind numele soţilor după divorţ, instanţa poate încuviinţa păstrarea numelui purtat în căsătorie, însă numai pentru motive temeinice. Având în vedere tăcerea legiuitorului, noţiunea de motive temeinice a fost circumscrisă de doctrină şi jurisprudenţă, ca fiind situaţia în care schimbarea (reluarea) numelui avut anterior ar produce prejudicii însemnate, ca urmare a unei notorietăţi în lumea artistică, sportivă sau în comunitatea ştiinţifică, care s-ar pierde prin schimbarea numelui; unei notorietăţi din comunitate, în cazul exercitării unor profesiuni liberale (medic, avocat, arhitect, etc.), schimbarea numelui putând aduce atingere renumelui profesional, etc.
În acest sens, argumentele pârâtei privind necesitatea păstrării numelui, care vizează exclusiv inconvenientele minimale ale preschimbării documentelor de identitate, nu pot constitui de altfel motive temeinice.
Prin apelul declarat de reclamantul F.N. împotriva încheierii din data de 24.05.2018, acesta a solicitat admiterea apelului, schimbarea încheierii apelate, ca fiind nelegală şi netemeinică, şi, soluţionând capetele de cerere râmase nesoluționate, să se admită acţiunea introductivă, respectiv să se dispună: stabilirea domiciliului minorei, după divorţ, la mamă; exercitarea în comun a autorităţii părinteşti în privinţa minorei F.A.,; obligarea apelantului la plata cheltuielilor de creştere şi educare a minorei, în cotă procentuală de 1/4 parte, raportat la venitul minim pe economie din România, de la data introducerii acţiunii şi până la împlinirea vârstei majoratului de către minor.
În motivarea apelaului s-a arătat că pe parcursul cercetării judecătoreşti, părțile și-au precizat poziţia în ceea ce priveşte culpa la desfacerea căsătoriei, solicitând instanţei să dispună desfacerea căsătoriei în baza acordului soţilor conform prevederilor art. 373 lit. a Cod civil.
Prin hotărârea civilă nr. 320/2018, instanţa de fond a dispus desfacerea căsătoriei în baza acordului soţilor, încuviinţând totodată ca pârâta să păstreze numele dobândit în timpul căsătoriei. Celelalte capete de cerere - privind stabilirea locuinţei minorei, modul de exercitare a autorităţii părinteşti şi stabilirea pensiei de întreţinere - au rămas nesoluţionate.
Reclamantul a declarat apel împotriva S.C. nr. 320/2018 solicitând modificarea hotărârii, în sensul respingerii cererii reclamantei-reconvenţionale de păstrare a numelui dobândit prin căsătorie.
Pe de altă parte, a formulat o cerere de completare a dispozitivului SC. 320/2018 - în sensul soluţionării celor 3 capete de cerere, rămase nesoluţionate.
Prin încheierea apelată, instanţa de fond a respins cererea, reţinând următoarele: pe de o parte, astfel cum rezultă din practicaua Sentinţei civile nr. 320/2018, la termenul de judecată din data de 21.02.2018, reprezentanţii părţilor au solicitat instanţei să se pronunţe doar asupra cererii de divorţ, celelalte capete accesorii fiind soluţionate prin Sentinţa civila nr. 888/14, pronunțată de către Tribunalul din Trento; pe de altă parte a apreciat că aspectele care ţin de regimul juridic al minorei au fost tranşate prin Sentinţa civilă nr. 888/20141 sus-menţionată, care a fost valorizată ca producând efectele autorităţii de lucru judecat.
Apelantul apreciază că, hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, pentru considerentele ce urmează.
În primul rând, instanţa a fost învestită în mod plenar cu toate capetele de cerere - atât divorţul cât şi capetele de cerere accesorii. Poziţia avocaţilor - în sensul nesoluţionării capetelor de cerere privind regimul juridic al minorei a fost valorizată în mod absolut neprocedural - câtă vreme cererea nesoluţionării unui capăt de cerere echivalează cu renunţarea la judecată.
Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 406 alin. 2 NCPC renunţarea la judecată poate fi făcută doar în temeiul unui mandat special. Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a ignorat în mod greşit cererile reclamantului.
În al doilea rând, chiar şi în situaţia în care printr-o hotărâre judecătorească anterioară a fost reglementat regimul juridic al minorului, măsurile adoptate cu privire la acesta sunt esenţial supuse modificărilor, în măsura schimbării situaţiei care au condus la adoptarea lor. In această materie nu sunt aplicabile prevederile autorităţii de lucru judecat, care să producă o consecinţă juridică cu caracter perpetuu. Orice opinie contrară ar însemna că, odată stabilit regimul juridic al unui minor, acesta să nu poată fi modificat, independent de schimbarea împrejurărilor avute în vedere la un moment dat.
Faţă de aceste aspecte, apelantul apreciază că prima instanţa avea obligaţia legală de a soluţiona aceste capete de cerere, eventual în sensul respingerii lor, ca neîntemeiate.
Bunăoară, raportat la prevederile legale sus-menţionate. instanţa de fond era în mod plenar învestită sa soluţioneze si capetele de cerere accesorii, independent de susţinerile reprezentanţilor părţilor, cu atât mai mult cu cât hotărârea civilă pronunţată de către Tribunalul din Trento nu mai este de actualitate, condiţiile avute în vedere de către instanţa italiană nemaifiind aceleaşi. Chiar şi în situaţia în care instanţa de fond ar fi apreciat că nu a fost în măsură să dovedească schimbarea acestor împrejurări, se impunea soluţionarea cererilor privind - stabilirea locuinţei minorei, la mamă; exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, în privinţa minorei - eventual, în sensul respingerii cererilor.
Cu atât mai mult se impune admiterea cererii apelantului privind obligarea sa la plata cheltuielilor de creştere şi educare a minorei, în cotă procentuală de 1/4 parte, raportat la venitul minim pe economie din România, de la data introducerii acţiunii şi până la împlinirea vârstei majoratului de către minor - în condiţiile în care, sub acest aspect a dovedit în mod afirmativ modificarea împrejurărilor anterioare, respectiv lipsa veniturilor sale.
În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere apelantul a solicitat stabilirea în raport de venitul minim pe economie din România. Chiar dacă pârâta face referire la o hotărâre judecătorească pronunţată de instanţele din Italia (raportat la salariul minim din Italia), condiţiile avute în vedere la acel moment s-au schimbat, reclamantul locuind efectiv în România de circa 2 ani de zile, iar, în condiţiile în care, în prezent nu realizează venituri cu caracter de certitudine şi continuitate, se află în imposibilitate de a plăti o pensie de întreţinere în acest cuantum.
În acest sens, dispoziţiile art. 529 NCC prevăd că „întreţinerea este datorată ... potrivit cu mijloacele celui care urmează a o plăti”. Prin urmare, la stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere trebuie a se avea în vedere veniturile realizate efectiv de reclamant în prezent, iar nu prin raportare la veniturile realizate în străinătate, în urmă cu mai mulţi ani.
De altfel, apare ca inadmisibil ca, făcând abstracţie de condiţiile concrete ale reclamatului, să se valorizeze, cu titlu definitiv, hotărârea anterioară, cu consecinţa expunerii sale la săvârşirea infracţiunii de abandon de familie - ca urmare a imposibilităţii plăţii unei pensii de întreţinere a cărui cuantum este exagerat, raportat la veniturile realizate de reclamant.
Prin apelul declarat de pârâta F.A., aceasta a solicitat, în temeiul art. 480 alin. 2 NCPC admiterea apelului formulat, schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii reconvenționale formulată de către pârâtă privind obligarea reclamantului la plata pensiei de întreţinere în cuantum de 200 euro lunar şi exercitarea autorităţii părinteşti în ce priveşte minora să se face în mod exclusiv de către pârâtă, cu cheltuieli de judecată în apel.
În motivarea apelului a învederat că prin încheierea pronunţată, instanţa de fond a respins cererea formulată de către reclamant în ce priveşte completare a dispozitivului hotărârii nr. 320/21.02.2018 prin care s-a pronunţat divorţul, reţinând că, capetele de cerere accesorii au fost soluţionate de către Tribunalul din Trento Italia. Cu toate acestea, apelanta apreciază că situaţia privind minora nu este clarificată întrucât instanţa nu s-a pronunţat cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti, domiciliul minorei şi pensia de întreţinere. Astfel, reclamantul nu achită pensie de întreținere, minora nu poate să călătorească neavând acceptul tatălui şi în acest sens nu se pot întocmi actele de identitate şi călătorie ale minorei.
Analizând apelul cu care a fost investit prin raportare la normele juridice incidente şi la probele administrate, Tribunalul reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul primei instanţe la data de 12 iunie 2017 apelantul reclamant a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtei intimate, revenirea de către aceasta la numele anterior căsătoriei, exercitarea în comun a autorităţii părinteşti cu privire la minora F. A. şi stabilirea domiciliului minorei la mamă. Faţă de această cerere, pârâta a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, arătând că solicită desfacerea căsătoriei prin acord, stabilirea locuinţei minorei la aceasta şi obligarea reclamantului la plata unei pensii de întreţinere lunare de 200 de euro, exercitarea în mod exclusiv a autorităţii părinteşti şi păstrarea numelui dobândit prin căsătorie. La termenul de judecată din data de 12 februarie 2018, părţile, reprezentate fiind prin reprezentant convenţional, reclamantul prin reprezentant convenţional cu procură specială, au arătat că solicită doar divorţul, celelalte petite fiind soluţionate printr-o hotărâre a instanţei italiene. Prin sentinţa civilă nr. 320/2018, din aceeaşi dată, instanţa admite acţiune formulată şi precizată, desface căsătoria prin acord şi dispune păstrare numelui de către pârâtă. La data de 27 martie 2018 reclamantul formulează o cerere de completare a hotărârii, arătând că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la petitele privind exercitarea autorităţii părinteşti, locuinţa minorei şi stabilirea cuantumului cheltuielilor de creştere şi educare a minorei. Cererea este respinsă prin încheierea din 24 mai 2018, instanţa reţinând că aceste petite au fost soluţionate de către instanţa italiană, iar părţile au solicitat doar desfacerea căsătoriei, precum şi faptul că instanţa nu este competentă internaţional cu privire la acestea.
Reclamantul a formulat apel atât împotriva sentinţei, cât şi a încheierii menţionate. În raport de prima solicitând schimbarea în parte şi dispunerea revenirii de către pârâtă la numele avut anterior căsătoriei, motivând că acesta şi-a dat acordul doar în ceea ce priveşte divorţul, nu şi cu privire la păstrarea numelui, iar în raport de secunda, arătând că instanţa trebuia să se pronunţe şi cu privire la petite privind minora independent de susţinerile avocaţilor.
De asemenea, pârâta a formulat apel solicitând admiterea cererii reconvenţionale în ceea ce priveşte obligarea reclamantului la plata pensiei de întreţinere şi exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti.
1.Cu privire la competenţa internaţională a instanţei în ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti şi a stabilirea locuinţei minorei
Aşa cum s-a arătat, prin încheierea din data de 24 mai 2018 instanţa a respins cerere de completare a hotărârii cu privire la cele trei petite, respectiv exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei şi obligaţia de întreţinere, reţinând două argumente, respectiv existenţa unei hotărâri pronunţate în Italia în acest sens şi necompetenţa internaţională a instanţelor române. Apelantul nu a formulat critici concrete cu privire la niciuna dintre cele două reţineri.
Faţă de petitele privind stabilirea locuinţei minorei şi modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti, instanţa de apel a invocat, din oficiu, necompetenţa internaţională a instanţelor române, având în vedere că prima instanţă a antamat acest aspect doar ca un argument în motivarea soluţiei asupra încheierii de respingere a cererii de completare a hotărârii.
Potrivit art. 248 alin. 1 C. pr. civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Art. 1.065 C. proc. civ., normă introductivă pentru cartea a VII relativă la procesul internațional, prevede că ,,Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.”
Deşi legiuitorul român nu a definit noţiunea de raport juridic de drept privat cu elemente de extraneitate instanţa reţine că din ansamblul normele de drept internaţional privat cuprinse în Cartea a VII, coroborate cu Regulamentele europene în materie şi Tratele şi Convenţiile având ca obiect dreptul internaţional privat, la care România este parte, rezultă că suntem în prezenţa unui raport juridic de drept privat cu elemente de extraneitate ori de câte ori prin raportare la elementele componente ale raportului juridic (subiecte, obiect, conţinut şi sancţiune) acesta prezintă legături cu două sau mai multe sisteme de drept.
În ceea ce priveşte subiectele, elementul de extraneitate poate fi legal, după caz, de cetăţenie sau reşedinţă. Sub acest aspect, instanţa reţine că reşedinţa obişnuită, în sensul atribuit acestei noţiuni în dreptul internaţional privat, constituie un criteriu esenţial pentru determinarea instanţei competente în raporturile juridice cu elemente de extraneitate.
Conform art. 1.071 C. proc. Civ. ,,(1) Instanţa sesizată verifică din oficiu competenţa sa internaţională, procedând conform regulilor interne privind competenţa, iar dacă stabileşte că nu este competentă nici ea, nicio altă instanţă română, respinge cererea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române, sub rezerva aplicării prevederilor art. 1.070. Hotărârea instanţei este supusă recursului la instanţa ierarhic superioară.
(2) Necompetenţa internaţională a instanţei române poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar şi direct în căile de atac. Dispoziţiile art. 1.067 rămân aplicabile.”
Excepţia necompetenţei internaţionale este una de ordine publică, putând fi invocată în orice stare a proceduri, chiar şi în calea de atac, de procedură, vizând competenţa instanţelor de judecată, şi cu efect dirimant, conducând la respingerea ca inadmisibilă a cererii în caz de admitere.
Ca un prim aspect, Tribunalul reţine că ambele părţi au şi au avut pe durata întregului litigiu reşedinţa în străinătate, aspect ce rezultă din actele de identitate depuse în copie la filele 59-60 d.f., din anchetele sociale efectuate în ţară (f. 48 d.f.) şi în Italia (f. 126-128) şi din verificările efectuate de către poliţie (f. 59), acesta fiind, de altfel, temeiul pe baza căruia ambele părţi şi-au justifica lipsa la proces, deşi în procesele de divorţ prezenţa părţilor este imperativă. Totodată, reşedinţa din străinătate este una de lungă durată, precedând naşterea minorei, fapt dovedit, inclusiv prin actele de reşedinţă ante-arătate. Faţă de împrejurarea menţionată, existenţa elementului de extraneitate este indeniabilă, niciuna dintre părţi neavând reşedinţa în ţară. Cât priveşte locul aceste reşedinţe, în cazul pârâtei apelante acesta este în Italia, aşa cum rezultă din anchetele sociale şi actele de identitate. În ceea cel priveşte pe reclamant, deşi acesta, prin reprezentant, a afirmat că ar avea reşedinţa în Italia, în acelaşi sens fiind şi actul de reşedinţă depus la dosar, în apel a susţinut că locuieşte de aproximativ 2 ani în România, pentru ca din relaţiile furnizate de către poliţie să rezulte că ar fi în Anglia, la domiciliul indicat locuind doar părinţii, iar din ancheta socială efectuată la domiciliul acestuia rezultând că locuieşte de mai mulţi ani în străinătate. În orice caz, reşedinţa ambelor părţi era la data sesizării instanţei într-un stat membru UE, altul decât România, aserţiunea reclamantului că ar locui în România contravenind propriilor poziţii anterioare şi celorlalte probe menţionate.
În raport de reşedinţa părţilor, într-un stat membru, normele de competenţă incidente sunt cele cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.
Astfel, în conformitate cu art. 1 alin. 1 lit. b din Regulament, acesta se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile, privind ,,atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești”. Alineatul 2 lit. a din cadrul aceluiași articol prevede că materiile prevăzute de la alin. 1 lit. b cuprind în special ,,încredințarea și dreptul de vizită”.
Conform art. 8 alin. 1 din Regulament, ,,instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul în care instanța este sesizată.”
Noţiunea de răspundere părintească este definită de art. 2 pct. 7 din Regulament ca vizând ,,ansamblul drepturilor şi obligaţiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, în temeiul legii sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredinţarea şi dreptul de vizită;”
Instanța reține că din dispoziţiile art. 8 alin. 1 din Regulament rezultă că elementul esențial pentru determinare competenței unei instanțe de judecată dintr-un anumit stat membru cu privire la aspectele relative la un minor constă identificarea reședinței obișnuite a minorului cu privire la care s-a formulat cererea pe teritoriul statului membru în cauză. În lipsa unei definiri în cuprinsul Regulamentului, sarcina de a determina conținutul noțiunii de ,,reședință obișnuită” i-a revenit Curții de Justiție a Uniunii Europene, care în cauza C-497/10PPU, Barbara Mecredi c. Richard Chaffe, a arătat că noțiunea de ,,reședință obișnuită, este una autonomă, de drept european (par. 45). Astfel, Curtea a arătat că ,,reședința obișnuită”, în sensul art. 8 alin. 1 din Regulament, ,,corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediul social și familial” (par. 47). Determinarea acestui loc se face ținând loc de ,,ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte” (idem). În analiza acestor împrejurări, Curtea a stabilit ca având o însemnătate aparte condițiile și motivele sejurului precum și naționalitatea copilului (par. 48); caracterul temporar sau ocazional al deplasării copilului în statul membru în cauză (par. 49) și vârsta copilului (par. 52). De asemenea, s-a arătat că este relevantă și intenția titularului răspunderii părintești de a se stabili cu copilul într-un stat membru, exprimată prin anumite măsuri tangibile, cum ar fi achiziționarea sau închirierea unei locuințe (par. 50). Curtea a precizat, totodată, că ,,pentru a distinge reședința obișnuită de o simplă prezență temporară, este necesar să se sublinieze că în principiu aceasta trebuie să fie de o anumită durată pentru a exprima o stabilitate suficientă” (par. 51). Cu toate acestea, Curtea a arătat că Regulamentul nu prevede o durată minimă, importantă fiind, în special, voința persoanei respective de a stabili pe teritoriu statului în cauză centrul permanent sau obișnuit al intereselor sale cu intenția de a-i conferi un caracter stabil (idem).
Raportând aceste considerente la prezenta cauză instanţa reţine că atât părţile cât şi minora domiciliau în Italia la data formulării acţiunii. Minora s-a născut în anul 2009, în Italia (f. d.f.6), fiind actualmente înscrisă în clasa a III a la o şcoală din aceeaşi ţară. Conform anchetei sociale efectuate în România la domiciliul pârâtei, la data anchetei, în anul 2017, aceasta avea reşedinţa în Italia de aproximativ 8 ani, unde munceşte şi locuieşte împreună cu minora, cea din urmă fiind înscrisă la şcoală în clasa a II-a. În acelaşi sens este şi ancheta socială efectuată în Italia, care arată că reclamanta şi minora sunt cunoscute serviciilor sociale încă din anul 2013, că actualmente pârâta este în căutarea unei noi locuinţe, după ce şi-a pierdut vechea locuinţă ca urmare a imposibilităţii de plată a chiriei, şi că minora este înscrisă la şcoală în Italia, unde este bine integrată. De asemenea, actul de reşedinţă al pârâtei în Italia a fost emis în anul 2013, iar al reclamantului în anul 2012 (f. 59-60 d.f.. În fine, în 28.07.2014 o instanţă din Trento, Italia, a stabilit încredinţarea minorei către mamă, dreptul reclamantului la un program de vizită şi obligaţiile părţilor cu privire la întreţinerea minorei (f. 17 d.f.), iar printr-o hotărâre din 07.10.2015 aceeaşi instanţă a dispus separarea de corp a părţilor şi măsuri privind exercitarea autorităţii părinteşti şi obligaţia de întreţinere (f. 19-20 d.f.). Toate aceste elemente conduc instanţa spre concluzia că centrul intereselor minorei, locul care exprimă integrarea acesteia într-un mediu familial şi social este, dincolo de orice dubiu, Italia. Acesta este locul unde s-a născut, locul unde locuieşte încă de la naştere, unde şi-a construit grupul social şi unde şi realizează formarea educaţională. Singura legătură a minorei cu România este dată de cetăţenie, care, însă, în materii precum cea de faţă, nu prezintă un element esenţial de reper în stabilirea competenţei teritoriale, în special în relaţia cu alte state membre.
Totodată, instanţa reţine că principiul fundamental al interesului superior al copilului, care guvernează întreaga materie a autorităţii părinteşti, impune, de asemenea, ca procesele privitoare la minor să fie judecate de instanţele cel mai bine plasate pentru a analiza cauza şi a dispune soluţii judiciare în raport cu acest principiu. Or, raportat la prezenta cauză instanţa reţine că, în fapt, instanţele italiene sunt, dincolo de orice dubiu, inclusiv prin raportare la interesul superior al copilului, mai bine plasate pentru a soluţiona o astfel de cauză.
În fine, instanţa apreciază că în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile de excepţie prevăzute de art. 12 alin. 1 din Regulament. Astfel, una dintre condiţiile imperative prevăzute de către art. 12 alin. 1 lit. b din Regulament pentru ca instanţa care judecată divorţul să devină competentă şi în ceea ce priveşte petitele privitoare la minoră este ca o atare măsură să se dovedească a fi în interesul superior al minorei. Or, după cum am văzut, în condiţiile în care minora nu prezintă nicio legătura cu România, iar toate probele ce s-ar impune a fi administrate sunt plasate în afara ariei de competenţe a instanţei (cu atât mai mult cu cât părţile nu au formulat cereri în probaţiune sub acest aspect, iar probele ar trebui dispuse din oficiu), nu se poate reţine niciun element care să conducă spre concluzia că soluţionarea petitelor privitoare la minoră ar fi în interesul superior al acesteia. Din contră, fiind evident mult mai bine plasate pentru a cunoaşte şi analiza situaţia părţilor şi pentru a dispune probaţiunea necesară soluţionării legale şi temeinice a cauzei, doar instanţele italiene pot conferi protecţia adecvată acestui interes, după cum au făcut-o deja în două ocazii anterioare.
Aşa fiind, deşi dispoziţiile art. 919 alin. 2 C. proc. civ. obligă instanţa română să se pronunţe din oficiu asupra exercitării autorităţii părinteşti, această dispoziţie este înlăturată în temeiul principiului aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene de dispoziţiile Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, care nu permite reţinerea competenţei internaţionale decât în condiţiile strict prevăzute de acest Regulament.
2.Cu privire la inadmisibilitatea căii de atac formulate de pârâta apelantă
Apelantul reclamant a invocat excepţia inadmisibilităţii apelului formulat de apelanta pârâtă împotriva încheierii de completare a hotărârii, pe considerentul că aceasta nu a formulat cerere de completare, iar cererea de completare a fost respinsă. Excepţia invocată este întemeiată.
Astfel, conform art. 445 C. proc. civ. ,,Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442 - 444.” Din norma citată rezultă că atunci când prima instanţă a omis să se pronunţe asupra unor capete de cerere, partea interesată este obligată să solicite completarea hotărârii, neputând formula critici în acest sens direct prin intermediul căii de atac a apelului sau recursului. În măsura în care nu procedează în acest sens şi înţelege să exercite în mod direct calea de atac, aceasta apare ca inadmisibilă. Aceeaşi sancţiune este incidentă şi în situaţii precum cea dedusă judecăţii, în care cererea ce completare a fost formulată de către partea adversă, fiind respinsă, iar partea formulează apel împotriva încheierii de completare, solicitând, în fapt, admiterea petitelor pe care instanţa a omis să se pronunţe. În situaţia dată, partea ajunge să critice direct prin formularea apelului faptul că instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, fără ca anterior să fi formulat cerere de completare. Aşa fiind, reţinând că pârâta apelantă nu a formulat cerere de completare, în acord cu reclamantul apelant, Tribunalul apreciază că apelul formulat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de completare formulată de acesta apare ca inadmisibil, conform art. 445 C. proc. civ., constituind o veritabilă eludare a dispoziţiilor art. 444 C. proc. civ.
3.Cu privire la obligaţia de întreţinere
În privinţa obligaţiei de întreţinere, instanţa reţine, mai întâi, că aceasta este competentă internaţional, raportat la prevederile art. 4 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2009 al consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligații de întreținere, în condiţiile în care ambele părţi au înţeles să aleagă competenţa instanţei române în această privinţă şi au, de o potrivă, cetăţenia română. În egală măsură, Tribunalul reţine că hotărârea instanţei italiene asupra separării de corp şi petitelor accesorii nu înlătură obligaţia instanţelor române investite cu divorţul de a statua asupra obligaţie de întreţinere, atâta timp cât sunt competente internaţional, având în vedere că separarea de corp constituie o procedură prealabilă divorţului, care doar anticipează un divorţ viitor.
Pe urmă, instanţa reţine că în privinţa elementelor asupra cărora instanţa investită cu o cerere de divorţ este ţinută să se pronunţe din oficiu este, conform art. 919 C. proc. civ., şi cel relativ la pensia de întreţinere. În aprecierea instanţei de apel, în măsura în care prima instanţă a omis să se pronunţe asupra acestui aspect ori, precum în prezenta cauză, a apreciat neîntemeiat că nu se poate pronunţa din varii considerente, obligaţia de statuare aparţine în egală măsură instanţei de apel, în măsura în care a fost legal sesizată cu calea de atac împotriva hotărârii, chiar şi atunci când ar fi criticate alte aspecte, art. 919 alin. 2 C. proc. civ. constituind o veritabilă excepţie atât de la art. 477 C. proc. civ. cât şi de la art. 478 alin. 3 C. proc. civ. De asemenea, Tribunalul reţine că nu există niciun impediment în a statua asupra obligaţiei de întreţinere derivat din faptul că urmează să-şi constate necompetenţa internaţională asupra petitelor privind exercitarea autorităţii părinteşti şi stabilirea locuinţei minorei. Din acest punct de vedere este de observat, mai întâi, faptul că raportat la art. 919 alin. 2 C. proc. civ. instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra obligaţiei de întreţinere, însă nu şi asupra stabilirii locuinţei minorului. Cu alte cuvinte, atâta timp cât minorul locuieşte cu unul dintre părinţi săi, obligaţia de întreţinere trebuie şi poate fi stabilită, chiar dacă acest element factual nu este rezultatul unei statuări judiciare. Pe urmă, este necontestat faptul că în prezenta cauză locuinţa minorei este la pârâtă, aşa cum rezultă şi din ancheta socială efectuată în Italia şi cum s-a stabilit prin hotărârea de separare de corp. În plus, reclamantul nu a solicitat niciun moment stabilirea locuinţei minorei la acesta, necontestând soluţia de stabilire a locuinţei minorei la mamă.
În altă ordine de idei, fiind dedus judecăţii un drept al minorei şi constituind un element asupra căruia instanţa, inclusiv cea de apel, este ţinută să se pronunţe din oficiu, conform art. 919 alin. 2 C. proc. civ., instanţa nu este ţinută de limitele cererii stabilite de una dintre părţi, ci doar de principiul interesul superior al copilului şi de limitele legate trasate de legiuitor. Din acest punct de vedere, chestiunea obligaţiei de întreţinere constituie o veritabilă excepţie inclusiv de la principiul non reformatio in pejus, prevăzut de art. 481 C. proc. civ.
Relativ la chestiunea întinderii obligaţiei de întreţinere, art. 499 alin. 1 C. civ. prevede că ,,Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională.” Corelativ, art. 525 alin. 1 C. civ. prevede că ,,Minorul care cere întreţinere de la părinţii săi se află în nevoie dacă nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri.” Referitor la întinderea obligaţiei de întreţinere, art. 529 alin. 1 C. civ. statuează că ,,Întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti”. Totodată, în conformitate cu alineatul 2 al aceleiaşi norme ,,Când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii”.
Pornind de la normele ante-citate, Tribunalul reţine că în relaţia părinte-copil obligaţia de întreţinere decurge din raportul de filiaţie şi este, faţă de părintele debitor, o formă de manifestare a obligaţiilor ce compun exerciţiul autorităţii părinteşti. Astfel, în contextul îndatoririi de a-l creşte pe copil în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios, conform art. 488 alin. 1 C. civ., părintele are datoria şi de a răspunde în mod adecvat nevoilor materiale ale minorului, precum cele cu hrana, educarea, dezvoltarea aptitudinală ş.a. Întinderea acestei obligaţii este jalonată de dispoziţiile art. 529 C. civ. prin două repere: nevoile concrete şi efective ale minorului şi posibilităţile reale ale părintelui. Când vine vorba de analiza nevoilor în contextul obligaţiei de întreţinere, pot fi avute în vedere doar acele trebuinţe reclamante de dezvoltarea armonioasă a creditorului şi în lipsa satisfacerii cărora dezvoltarea sa armonioasă ar fi periclitată. Cât priveşte posibilităţile debitorului, legiuitorul a plafonat, prin art. 529 alin. 2 C. civ., obligaţia de întreţinere în cazul unui minor la un nivel maximal de o pătrime. De asemenea, în materia obligaţiei de întreţinere, momentul determinant în stabilirea întinderii obligaţiei debitorului îl constituie cel al sesizării instanţei, respectiv posibilităţile sale financiare de la acel moment, având în vedere prevederile art. 532 alin. 1 C. civ.
Transpunând considerentele enunţate la prezenta cauză, Tribunalul reţine că prin sentinţa instanţei italiene având ca obiect separarea de corp şi petitele privitoare la minoră, în sarcina reclamantului apelant a fost stabilită o obligaţie de întreţinere lunară de 200 de euro. Sentinţa a fost pronunţată în 7 octombrie 2015, iar prezenta acţiune a fost înregistrată pe rolul primei instanţe la data de 12 iunie 2017. De asemenea, în faţa primei instanţe, la termenul de judecată din data de 21 februarie 2018 reprezentantul convenţional al reclamantului a arătat că înţelege să facă dovada reşedinţei obişnuite a reclamantului în Italia, depunând în acest sens inclusiv copia cărţii de reşedinţă, tocmai pentru a justifica lipsa acestuia de la judecată şi competenţa instanţei române cu privire la divorţ. În egală măsură, din verificările efectuate de organele de poliţie la solicitarea instanţei de apel (f. 59) şi din ancheta socială efectuată la domiciliul acestuia (f. 60) a rezultat că reclamantul nu locuieşte la adresa de domiciliu din România de mai mulţi ani. Faţă de toate acestea, Tribunalul nu poate primi aserţiunea reclamantului apelant în sensul că acesta ar fi locuit în România de aproximativ doi ani şi nici solicitarea sa de stabilire a obligaţiei de întreţinere la nivelul a ¼ din venitul minim pe economie din România. De altfel, este de remarcat că reclamantul nu a investit prima instanţă cu un petit privind stabilirea unei obligaţii de întreţinere, caz în care devin pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 919 alin. 2 C. proc. civ. În schimb, Tribunalul reţine că nu s-a proba incidenţa vreunor schimbări semnificative de la momentul la care instanţa italiană a stabilit obligaţia de întreţinere în sarcina reclamantului şi până la momentul sesizării primei instanţe, motiv pentru care apreciază că se impune menţinerea obligaţiei de întreţinere la aceeaşi valoare, reclamantul având posibilitatea de a formula o cerere de modificare a măsuri, în cazul în care ulterior intervine în mod real vreo schimbare sub aspectul posibilităţilor acestuia. Aşa fiind, instanţa va admite apelul împotriva încheierii de completare a dispozitivului şi va stabili în sarcina reclamantului o obligaţie lunară de întreţinere în favoarea minorei, în cuantum de 200 de euro sau echivalentul în lei la data plăţii.
4.Cu privire la apelul formulat împotriva sentinţei civile
Sub acest aspect, apelantul reclamant a invocat faptul că acesta nu şi-a manifestat acordul cu privire la păstrarea numelui de către pârâtă şi că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune o atare soluţie, considerentele primei instanţe neconstituind motive suficiente în sprijinul soluţiei. Prin sentinţa civilă atacată instanţa a dispus păstrarea de către pârâtă a numelui dobândit prin căsătorie reţinând două argumente: un acord implicit al reclamantului asupra păstrării numelui de către pârâtă ca urmare a consimţirii la divorţ şi faptul că schimbarea numelui ar presupune o serie de inconveniente patrimoniale şi nepatrimoniale.
Relativ la prima chestiune, Tribunalul reţine că acordul la păstrarea numelui nu poate fi dedus pe cale implicită din acordul la desfacerea căsătoriei, cele două aspecte având o natură distinctă şi independentă. Or, nici din înscrisurile depuse şi nici din poziţia exprimată prin reprezentant convenţional nu se poate deduce un acord al reclamantului în sensul păstrării numelui de către pârâtă.
Pe urmă, instanţa a invocat că revenirea de către pârâtă la numele anterior ar presupune schimbarea actelor de identitate, ceea ce presupune costuri patrimoniale şi timp, şi că este important ca pârâta să aibă acelaşi nume cu mama, măsura fiind şi în interesul superior al minorei. Instanţa nu poate primi nici aceste argumente. Costurile necesare schimbării actelor de identitate nu pot avea în niciun caz natura unor motive temeinice pentru încuviinţarea păstrării numelui, în caz contrar, încuviinţarea ar deveni regula, iar nu excepţia, având în vedere că atare costuri există invariabil. Pe urmă, singurul argument avansat de pârâta reclamantă reconvenţional a fost acela al dorinţei de a avea acelaşi nume cu minora. Dincolo de argumentele juste şi indeniabile dezvoltate de către prima instanţă sub acelaşi aspect, este de observat că acestea exced motivelor invocate de către însăşi pârâtă. Or, chiar dacă interesul superior al copilului poate constitui un temei pentru încuviinţarea păstrării numelui, după cum prevede art. 383 alin. 2 C. civ., pentru a se dispune în acest sens, partea trebuie să argumenteze în ce sens o măsură contrară ar contraveni acestui interes. Simpla existenţă a unei deosebiri de nume între părinte şi copil neputând avea valoarea unui motiv temeinic, pentru că dacă ar fi fost aşa legiuitorul ar fi statuat expres că atunci când din căsătorie au rezultat copii minori regula o reprezintă păstrarea numelui, în schimb legiuitorul a ales să prevadă că doar existenţa unor motive conexe interesului superior al minorului permit o atare soluţie. Aşa fiind, dincolo de simpla existenţă a unei deosebiri de nume, trebuie să existe anumite circumstanţe sau împrejurări din care să se poată deduce că păstrarea numelui de către părinte se impune în vederea conservării interesului superior al minorului, circumstanţe care însă nu au fost invocate şi cu atât mai puţin probate.
Apelantul a solicitat, de asemenea, obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, singurele cheltuieli probate fiind cele cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 40 de lei, respectiv 20 de lei pentru apelul împotriva sentinţei şi 20 de lei pentru apelul împotriva încheierii de completare a hotărârii. Având în vedere că instanţa va admite apelul împotriva sentinţei şi va admite în parte apelul împotriva încheierii de completare a sentinţei, iar taxa judiciară de timbru ar fi rămas aceeaşi în raport de cel din urmă chiar dacă instanţa ar fi fost investită doar cu aspectul admis, Tribunalul va admite şi capătul de cerere accesoriu şi va dispune obligarea intimatei apelante la plata sumei de 40 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Judecătoria Moinești
Stabilirea locuinţei minorei
Judecătoria Bârlad
Pensii de intretinere
Judecătoria Vălenii de Munte
Minori si Familie
Tribunalul Iași
Trafic de minori
Judecătoria Fetești
Minori şi Familie. Tăgadă paternitate.