Prestaţie tabulară

Prin sentinţa civilă nr. nr. .../19.04.2016 pronunţată de Judecătoria ... în dosar nr. ...*, instanţa de fond a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de către pârâţii-reclamanţi reconvenţionali A şi soţul B.  A admis acţiunea civilă formulată de reclamanta-pârâtă reconvenţională R, în contradictoriu cu pârâţii-reclamanţi reconvenţionali A şi soţul B, având ca obiect prestaţie tabulară şi prin urmare: a constatat vânzarea cumpărarea intervenită între reclamanta-pârâtă reconvenţională R în calitate de cumpărătoare şi pârâţii-reclamanţi reconvenţionali A, şi soţul B, în calitate de vânzători cu privire la imobilul înscris în C.F. ... în natură casă, curte şi teren în suprafaţă de 892,5 m.p;  a dispus întabularea în cartea funciară a celor de mai sus pe numele reclamantei pârâte reconvenţional R. A obligat pârâţii-reclamanţi reconvenţionali A şi soţul B să achite în contul reclamantei-pârâte reconvenţional R suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond din probele administrate în cauză, respectându-se principiul contradictorialităţii a constatat că, potrivit antecontractului de vânzare cumpărare depus la dosarul iniţial nr. ... la data de ZZ.LL.1993, între părţi a avut loc o tranzacţie prin care vânzătorii, în speţă pârâţii în cauză au vândut cumpărătorului, imobilul reprezentând în natură casa, curtea şi grădina situate în ..., la preţul stabilit de comun acord de 2.600.000 lei vechi preţ care s-a plătit în momentul încheierii contractului, acesta fiind semnat de către cei doi vânzători B şi A, precum şi de cumpărătoarea R.

Conform antecontractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâţii B şi soţia A, şi numitele C şi D, existent la dosar la fila nr. 51, reiese că la data de ZZ.LL.1996 aceştia au cumpărat şi cota pe care pârâtul B, nu o avea în extrasul de cf., acesta cumpărând de la părinţii săi T şi R, cota pe care aceştia iniţial o deţineau în baza extrasului cf., respectiv 16/24 părţi din casă şi 714 mp teren cu titlu de drept de cumpărare potrivit încheierii nr. .../1992 cf. iar soţia A asupra 8/24 părţi din casă şi 268,5 mp teren cu titlu de drept de cumpărare în părţi egale şi ca bun comun potrivit încheierii nr. .../1996 cf.

Respectiv la data de ZZ.LL.1998, imobilul înscris în cf. ..., reprezentând în natură, casă, curte, grădină în intravilan în suprafaţă totală de 1072 mp. figurau ca proprietari B şi soţia A (prenume gresit), înscriere greşită deoarece în cartea de identitate (depusă în xerocopie) apare ca fiind A (nume si prenume corect), precum şi cele două persoane respectiv C asupra 44,75 mp teren şi D asupra 44,75 mp teren cu titlu de drept de moştenire potrivit încheierii nr. .../1991 cf.

Potrivit ultimei înscrieri din cf. din ZZ.LL.1998, potrivit încheierii nr. ... cf. în baza sentinţei civile nr. .../ZZ.LL.1998 emisă de Judecătoria ... asupra casei, curte şi teren în suprafaţă de 892,5 mp, de sub nr. de ordine A15, s-a dispus intabularea dreptului de proprietate cu titlu juridic de cumpărare în favoarea numitei R.

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reiese că la data de ZZ.LL.1991, s-a emis autorizaţia nr. NN privind efectuarea lucrărilor de construcţii şi instalaţii a clădirilor de locuit pe numele lui B, care avea ca obiect executarea lucrărilor de modificare a imobilului situat în ..., prin montarea a două vitrine şi o uşă metalică, imobil cu destinaţie de magazin.

Potrivit adresei emise de Primăria ..., nr. .../04.02.2015, fila 16 de la dosar,  reiese că în registrul agricol din anii 1992-1996, au figurat pe str. ..., T - cap de gospodărie, R - soţie şi F - copil. S-a menţionat potrivit aceleiaşi adrese că numita A, nu a figurat în registrul agricol anii 1992-1996 pe ... Iar potrivit adresei nr. ... emisă de Primăria ... la data de 09.09.2015, fila 18 de la dosar, reiese că în registrele agricole, anii 1997-2000, 2001, 2005, şi respectiv 2007, 2011 în str. ... au figurat cu proprietate T şi R.

Potrivit interogatoriilor luate părţilor prezente, respectiv numitei R, cât şi pârâtei reconvenţionale A, (filele 77-82) reiese că, în anul 1992 soţul lui A, în speţă B a avut o înţelegere (o vânzare cumpărare) cu părinţii lui cu privire la imobilul înscris în cf. ..., iar în 1993 B s-a căsătorit cu A, iar după 3 ani în 1996 au contactat proprietarele tabulare din cf. şi au încheiat un contract definitiv pentru 16,24 părţi din acelaşi imobil, care era proprietatea tabulară a soţului său B. În 1993 când s-a căsătorit cu B, imobilul înscris în cf ... era compus dintr-un magazin pe care îl gestiona întreaga fam. ... iar în spate era construită în prelungirea acesteia o casă în roşu, fără acoperiş, construită de părinţii lui B împreună cu acesta iar interiorul şi finisajele au fost făcute pe cheltuiala pârâţilor B şi A, cu ajutorul părinţilor, respectiv socrilor lor.

În 1995 se arată în cuprinsul interogatoriului de către pârâta A, că s-au înţeles să vândă acest imobil situat în ..., cumpărat anterior de la socrii acesteia, de către soţul său, urmând ca pentru acest imobil să convină de comun acord cu un preţ de 35.000.000 milioane lei, fiind un preţ mic, deoarece au recunoscut contribuţia părinţilor pârâtului B în ceea ce priveşte construcţia acestui imobil. În luna august 1995 se arată că s-au înţeles ca preţul să fie achitat în două tranşe, prima în valoare de 17.000.000 milioane lei vechi iar în decembrie se arată că s-au mai achitat 15.000.000 milioane lei vechi.

Pârâta A a declarat că după momentul vânzării casei în 1996, s-a încheiat un contract de mână, cu privire la vânzare acestei case pe care atât ea personal cât şi soţul B l-au semnat personal, dar deoarece nu a fost pusă în legalitate (fiind construită fără autorizaţie), neexistând extras cf, nu s-a putut transcrie dreptul de proprietate.

În ceea ce priveşte obiectul contractului de vânzare cumpărare, pârâta precizează că s-au înţeles cu privire la casa de locuit, dar fără a cuprinde în cuprinsul antecontractului şi magazia. Pârâta recunoaşte că pe cf. ..., există şi a existat un singur imobil intabulat, precum şi imobilul construit de B cu destinaţie casă de locuit.

Se precizează că în cuprinsul antecontractului de vânzare cumpărare sub semnătură privată depus la fila 6, nu s-a făcut referire la magazie ci doar la casa de locuit, făcând precizarea că în momentul de faţă ar semna contractul de vânzare cumpărare doar pentru casa de locuit şi nu pentru magazie.

În ceea ce priveşte interogatoriul luat reclamantei R, aceasta a precizat faptul că acea casă construită în spatele imobilului înscris în cf., se află pe o parte din fundaţia vechii case şi o parte pe fundaţie nouă iar potrivit obiectului vânzării cumpărării acelui contract de mână din 1993, reprezintă întregul imobil ce presupune a fi existent de la gardul de la stradă cât şi cât ţine acea casă, care este situată pe ..., înscrisă în cf. .... Reclamanta arată că suma per total de 38.000.000 lei a fost achitată în două tranşe, una când s-a vândut casa părintească a soţului său T iar a doua tranşă când s-au vândut cele două tiruri de porci. Reclamanta a precizat că s-au mutat în acea casă în 1996 în luna august.

Reclamanta arată că în momentul în care au auzit zvonuri cu privire la faptul că această casă urmează să fie vândută de către B aceştia s-au înţeles cu privire la această vânzare, la o dată anterioară, decât cea când au reuşit efectiv să plătească casa, iar după plata integrală a casei, aceştia s-au mutat acolo. În ceea ce priveşte funcţionarea celui magazin reclamanta arată că din ianuarie 1993, a fost începută activitatea la acel magazin.

În ceea ce privesc cererile în probaţiune, pârâta A a solicitat încuviinţarea probei cu doi martori în şedinţa publică din ZZ.01.2016, martori pe care s-a obligat să-i prezinte fără citare, urmând a indica numele şi adresa acestora în termen de 5 zile, respectiv M1 şi M2, martori la care ulterior pârâta a renunţat respectiv în şedinţa din ZZ.02.2016, aceasta considerând că a depus toate înscrisurile în dovedirea acţiunii.

 În cauză au fost audiaţi martorii propuşi de reclamantă, respectiv N, fila 98, O, fila 99, P fila 106 şi S, fila 105.

A fost solicitată cercetarea la faţa locului, drept pentru care a fost întocmit procesul verbal de la fila 109, în urma deplasării instanţei la faţa locului iar în ceea ce priveşte solicitarea efectuării unui raport de expertiză în materie construcţii, instanţa a considerat a nu fi utilă în cauză o astfel de probă, ca urmare a faptului că din deplasarea la faţa locului instanţa a analizat situaţia în concret, dându-şi seama că în cf. ...,  există modernizat prin extindere un singur imobil, cu două destinaţii, una casă de locuit şi un magazin la front, care împreună formează un întreg.

Din depoziţiile martorilor audiaţi, instanţa a constatat că la momentul în care B a cumpărat de la părinţii săi acest imobil, era deja prelungit imobilul iniţial prin faptul că soţii T şi R, au dărâmat o parte din imobilul iniţial din spate şi peste fundaţia imobilului vechi au ridicat în roşu o locuinţă, cei doi locuind acolo aproximativ 1 an sau 2.

Martorul P relatează faptul că după 1989 T împreună cu soţia au cumpărat un imobil pe str. ... din care au făcut un magazin şi au construit în prelungirea acestui magazin o locuinţă, unde au locuit o perioadă de timp.

Potrivit depoziţiei acestui martor, construcţia nouă este o prelungire a magazinului în care în prezent locuieşte o familie de oameni tineri iar construcţia şi extinderea din spatele magazinului care formează un tot comun cu magazinul, martorul arată că au fost construite de soţii T şi R.

Potrivit depoziţiei martorei N, fila 98, aceasta declară că peste casa veche (înainte de anul 1993) s-a mai ridicat un etaj de către soţii T şi R, iar ulterior după căsătoria lui B aceste investiţii au continuat, aceasta neputând preciza cu exactitate în ce stadiu se aflau acele lucrări la momentul căsătoriei băiatului lor B. Martora declară că acolo există un singur imobil sub un singur acoperiş iar în ce priveşte  contravaloarea imobilului vândut de către pârâţii B şi A, aceasta arată că a fost achitată în întregime acestora, iar după acest lucru soţii T şi R, mutându-se în acest imobil o perioadă de timp.

Raportat la acţiunea reconvenţională formulată de către pârâţii-reclamanţi reconvenţionali A, şi soţul B, instanţa a reţinut că pârâţii consideră că obiect al antecontractului de vânzare cumpărare, în speţă, ar fi casa nouă dar nu şi casa veche existentă iniţial deoarece nu şi-ar fi dat consimţământul şi pentru vânzarea aşa zisei case vechi, aceştia consideră că ar exista o eroare asupra identităţii obiectului vânzării, obiectul vânzării fiind unul nedeterminat, că nu există cauză licită, aceasta lipsind cu desăvârşire, datorită lipsei plăţii unui preţ pentru casa veche, făcându-se referire şi la procentele cumpărate de B, 16/24 părţi în 1992 şi de cele 8/24 părţi cumpărate în 1996.

Aceste apărări ale pârâţilor, au fost înlăturate de instanţă, deoarece din coroborarea  probelor administrate în prezenta (declaraţii de martori, cercetare la faţa locului, interogatoriu) reiese că pe terenul înscris în CF ..., a existat şi există un singur imobil, care a fost lărgit şi modernizat de către pârâţi cât şi familia părinţilor T şi R, în sensul că i s-a adăugat un etaj, a fost extins parterul motiv pentru care în momentul întocmirii acelui antecontract sub semnătură privată nu s-a făcut nici o referire la presupusa existenţă a două imobile, vechi sau noi sau cu destinaţie diferită, sau la o eventuală dezmembrare.

Antecontractul de vânzare cumpărare atacat are un obiect perfect determinat, fiind vorba de vânzarea unei singure case, curte şi teren, neexistând nici o eroare asupra identităţii acestui obiect iar împrejurările în care a fost întocmit acest antecontract, în speţă în anul 1993, acest lucru s-a făcut datorită faptului că nu exista la momentul respectiv o intabulare în cf., a întregii suprafeţei de teren, dar din moment ce în cuprinsul antecontractului depusă la dosar în xerocopie la fila nr. 6 (dosar ...) se specifică  ca obiect casă, curte şi grădină situate în ..., este clar că obiectul acelui antecontract a fost imobilul în întregimea sa, altfel se reţinea în cuprinsul antecontractului că este doar o parte din imobilul descris mai sus.

Intenţia şi respectiv înţelegerea făcută între pârâţi şi reclamanţi, inclusiv prin faptul că s-a convenit de comun acord ca imobilul să fie vândut la un preţ mai mic decât valoarea de piaţă la momentul respectiv este de la sine înţeles, că şi reclamanta împreună cu soţul său, au contribuit la construcţia şi respectiv modernizarea imobilului, cum de altfel pârâta recunoaşte în cuprinsul răspunsurilor date la interogatoriu.

În ceea ce privesc semnăturile existente pe antecontractul de vânzare cumpărare descris mai sus nimeni nu contestă că acestea ar fi false sau că cuprinsul actului ar conţine menţiuni potrivnice cu ceea ce părţile s-au înţeles la acea dată.

Din răspunsurile la interogatorii date de către reclamantă reiese că deşi înţelegerea cu privire la vânzare s-a făcut în 1993, dată la care a fost întocmit antecontractul, actele au fost perfectate mult ulterior (1998-prestaţie tabulară) pe motiv că ulterior achitării preţului fixat au reuşit să facă rost de actele în vederea intabulării.

Potrivit documentelor depuse la dosar reiese că fam. T şi R, au achitat toate taxele fiscale aferente acestui imobil încă din 1993, momentul la care s-a întocmit acel antecontract de vânzare cumpărare, acesta fiind folosit de reclamantă şi soţul său ca adevăraţi proprietari, fapt de notorietate în ....

În ceea ce-l priveşte pe pârâtul B, instanţa a făcut aplicarea disp. art. 225 C.pr.civ. vechi, care prevede că „dacă partea fără motive temeinice refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice”, prin urmare aceasta este o probă câştigată de către reclamantă.

Pentru considerentele arătate mai sus, instanţa de fond în baza art. 1294, 1295, 1073, 1079 Cod civil, a admis acţiunea civilă aşa cum a fost formulată de către reclamantă şi prin urmare a constatat vânzarea cumpărarea intervenită între reclamanta-pârâtă reconvenţională R în calitate de cumpărătoare şi pârâţii-reclamanţi reconvenţionali A şi B, în calitate de vânzători cu privire la imobilul înscris în C.F. ... în natură casă, curte şi teren în suprafaţă de 892,5 m.p.

În baza Legii nr. 7/96 a dispus întăbularea în cartea funciară a celor de mai sus pe numele reclamantei pârâte reconvenţional R.

Pentru considerentele arătate mai sus, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de către pârâţii-reclamanţi reconvenţionali Aşi soţul B.

 În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă vechi, a obligat pârâţii-reclamanţi reconvenţionali A şi soţul B să achite în contul reclamantei-pârâte reconvenţional R suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea achitată de către reclamantă cu titlu de onorariu pentru avocat X, potrivit chitanţei nr. .../16.05.2014, depusă la dosar la fila 124.

Împotriva încheierii de şedinţă din data de ZZ ianuarie 2016 şi împotriva sentinţei civile nr. .../19 aprilie 2016 pronunţată de Judecătoria ... în dosarul nr. ...* au declarat apel (filele 2-3) pârâţii-reclamanţi reconvenţionali A şi B, solicitând instanţei de control judiciar desfiinţarea acestora şi trimiterea cauzei la rejudecare.

La termenul din data de ZZ.01.2017 instanţa a stabilit că apelul este calea legală de atac.

Prin decizia civilă nr. .../Ap din ZZ.11.2017, Tribunalul Satu Mare a admis apelul formulat de apelanţii-pârâţi A, domiciliată în ... şi  B, ... împotriva Sentinţei civile nr. .../19.04.2016 pronunţate de Judecătoria ... în dosar nr. ...*, în contradictoriu cu intimata-reclamantă R, ..., având ca obiect prestaţie tabulară.

A respins ca neîntemeiat apelul formulat  de aceeaşi apelanţi împotriva Încheierii de şedinţă din data de ZZ.01.2016 pronunţată în acelaşi dosar.

A desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, respectiv judecătoriei ..., cheltuielile de judecată urmând a  fi avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

În ceea ce priveşte apelul declarat împotriva Încheierii din data de ZZ.01.2016 (f. 83), când instanţa a reţinut că va face aplicarea prevederilor art. 225 Cod  procedură  civilă, având în vederea lipsa pârâtului la dezbateri, instanţa a constatat că este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

La termenul de judecată din data de ZZ.12.2015 instanţa a încuviinţat interogatoriul pârâţilor, dispunând totodată, citarea acestora cu menţiunea „personal la interogatoriu”, sub sancţiunea prevăzută de art. 225 Cod procedură civilă, (citaţii filele 67, 68).

La termenul din data de ZZ.01.2016 s-a prezentat la luarea interogatoriului doar pârâta A, lipsă fiind pârâtul B.

În urma unor discuţii purtate cu pârâta A cu privire la lipsa pârâtului B,  instanţa a arătat că va face aplicarea art. 225 Cod procedură civilă.

În acest sens, instanţa de apel a apreciat că prima instanţa a procedat în mod corect, faţă de lipsa pârâtului la acel termen de judecată.

Astfel, potrivit prevederilor art. 225 Vechiul  Cod procedură civilă, „Dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice”. Aşadar, s-a reţinut că dacă partea, fără motive, temeinice nu se înfăţişează la luarea interogatoriului, instanţa va putea socoti aceste împrejurări ca o mărturisire  deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice.

În cauză, s-a opinat că prima instanţă chiar a manifestat un rol activ, întrebând partea pârâtă prezentă (soţia celuilalt pârât) dacă are cunoştinţă de lipsa acestuia, aceasta arătând că nu ştie de ce nu este, probabil că are motive întemeiate.

Drept urmare, în lipsa prezentării unor  motive temeinice, s-a reţinut că în mod corect a arătat prima instanţa că va face aplicarea art. 225 Cod procedură civilă, adică faptul că atitudinea pârâtului va fi apreciată, fie ca o mărturisire, fie ca un început de dovadă.

S-a apreciat că prezumţia de mărturisire putea fi răsturnată de cel chemat la interogatoriu, prin prezentarea sa în instanţă şi justificând atitudinea avută, să răspundă apoi la interogatoriul propus, în cauză însă, instanţa de apel a constatat că apelantul B  deşi prin cererea de apel pretinde că la termenul din data de ZZ.01.2016 a fost bolnav, depunând în acest sens la dosarul instanţei de apel adeverinţa medicală (f. 16), în faţa primei instanţe nu a invocat niciodată aceste aspecte, deşi au urmat mai multe termene de judecată până când instanţa a pronunţat soluţia finală, or, raportat la prevederile art. 108 Vechiul  Cod procedură civilă,  în condiţiile în care pârâtul nu a invocat aceste aspecte la prima zi de înfăţişare ce a urmat şi înainte de a pune concluzii în fond, s-a reţinut că aceste aspecte nu mai pot fi invocate pentru prima dată în faţa instanţei de apel.

Drept urmare, având în vedere considerentele arătate mai sus, instanţa de apel a respins ca neîntemeiat apelul formulat împotriva Încheierii de şedinţă din data de ZZ.01.2016 (f. 83).

În ceea ce priveşte apelul declarat împotriva Sentinţei civile cu nr. .../19.04.2016, Tribunalul a constatat  următoarele:

Potrivit prevederilor art. 295 Vechiul  Cod procedură civilă, instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, astfel, s-a reţinut că prin cererea de apel, apelanţii au invocat în primul rând faptul că au solicitat în faţa primei instanţe să se constate caracterul  fals al înscrisului sub semnătură privată cu denumirea contract de vânzare cumpărare, anexat acţiunii, aspect cu privire la care prima instanţă nu s-a pronunţat.

În acest sens, tribunalul a apreciat  că dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătoreşti întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care în circumstanţele concrete ale cauzei "justiţia a fost servită". Exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

Instanţa de apel a reţinut că printre pilonii de bază ai dreptului la un proces echitabil, se numără şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligaţia instanţei de motivare a soluţiilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

Motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă. Motivarea este de esenţa hotărârilor, reprezentând o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost analizate cu atenţie. Inexistenţa motivării atrage casarea hotărârii, la fel şi o motivare necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistenţa motivării.

S-a reţinut că aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa deja consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, astfel, Curtea a arătat  că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Ţările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; în acelaşi sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30). Obligaţia instanţei de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părţi este justificată, întrucât "numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).

Tribunalul a apreciat că instanţa nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susţinere a părţilor, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluţionarea cauzei, dar ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părţii de un veritabil acces la justiţie.

Raportându-ne la hotărârea atacată, s-a reţinut că se observă,  că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii depuse de apelanta A privind caracterul fals al înscrisului sub semnătură privată cu denumirea contract de vânzare cumpărare, anexat acţiunii, mărginindu-se a arăta în cuprinsul hotărârii că „în ceea ce privesc semnăturile existente pe antecontractul de vânzare cumpărare descris mai sus nimeni nu contestă că acestea ar fi false sau că cuprinsul actului ar conţine menţiuni potrivnice cu ceea ce părţile s-au înţeles la acea dată”.

Or, prin cererea depusă la data de ZZ.01.2016 (fila 75-76 din dosar) aceasta a arătat că solicită instanţei constatarea caracterului fals al înscrisului sub semnătură privată cu denumirea contract de vânzare cumpărare, arătând în motivarea acesteia faptul că acesta a fost antedatat, este fals datorită menţiunilor din cuprinsul acestuia, cu privire la suma la care s-au înţeles părţile, dar şi cu privire la momentul plăţii şi modalitatea de plată, menţiuni care nu corespund adevărului.

S-a mai reţinut că, prima instanţă nu a efectuată însă o analiză a acestor aspecte, motiv pentru care în raport de circumstanţele concrete ale cauzei şi  faţă de conţinutul înscrisurilor depuse în probaţiune, hotărârea primei instanţe a apărut ca nemotivată.

Instanţa de apel a respins în acest sens, apărările intimatei cuprinse în întâmpinarea depusă, în sensul că instanţa nu numai că nu trebuia dar nici nu putea să se pronunţe asupra unei astfel de solicitări, din moment ce o cerere de constatare a falsului nu a fost formulată prin întâmpinare şi acţiunea reconvenţională, ci numai cu prilejul concluziilor scrise depuse la serviciul de registratură după închiderea dezbaterilor.

În primul rând, s-a constatat că această cerere, a fost depusă cu mult înainte de ultimul termen de judecată şi a depunerii concluziilor pe fondul cauzei, mai exact la data de ZZ.01.2016 (fila 75-76), aspectul depunerii acestei cereri fiind menţionat şi în Încheierea de şedinţă din data ZZ.01.2016 (f. 83) ce a urmat depunerii lor.

În al doilea rând, instanţa a constatat că art. 180-184 Vechiul Cod de procedură civilă, care reglementează procedura falsului, nu instituie obligativitatea formulării unei astfel de cererii doar prin întâmpinare, cerere de chemare în judecată ori cerere reconvenţională.

Mai mult decât atât, spre deosebire de noul Cod de procedură civilă care prevede la art. 304 că denunţarea înscrisului ca fals se poate face cel mai târziu la primul termen de judecată după prezentarea înscrisului folosit în proces, sub sancţiunea decăderii, s-a reţinut că în vechiul Cod de  procedură  civilă nu exista o astfel de reglementare, astfel că în faţa primei instanţe falsul putea fi invocat cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor.

Raportat la toate aceste considerente, reţinând că sunt numeroase problemele a căror dezlegare este necesară, tribunalul, în temeiul art. 297 Cod  procedură  civilă coroborate cu art.6 parag.1 din Convenţie, a admis apelul declarat, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, constatând că raportat la Decizia Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 18.02.2013 publicată în M. Of. al României partea I, nr. 313 din 30 mai 2013, nu este ţinută de o singură retrimitere spre rejudecare, având în vedere faptul că „Dispoziţiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, nu se aplică proceselor în care prima instanţă a fost învestită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor” iar prima instanţă a fost învestită la data de ZZ.02.1998.

În rejudecare, instanţa de fond va proceda la soluţionarea cauzei respectând regulile în materia motivării hotărârilor judecătoreşti, în raport de specificul şi complexitatea litigiului şi va analiza şi celelalte critici şi motive invocate în vederea pronunţării unei soluţii temeinice şi legale.

Totodată, s-a mai apreciat de instanţa de apel ca în rejudecare prima instanţa urmează a stabili raportat la motivele invocate în susţinerea falsului şi raportat la faptul că apelanţii nu contestă semnătura de pe înscris, dacă în cauză este vorba despre o veritabilă cerere de constatare a falsului ori în cauză se urmăreşte să se facă dovada contrară cuprinsului înscrisului, căci o astfel de dovadă se poate face doar potrivit dispoziţiilor legale care guvernează dovada actelor juridice în procesul civil.

Totodată, referitor la cheltuielile de judecată efectuate de către părţi, instanţa de apel  a apreciat că acestea urmează a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs toate părţile, reclamanta R solicitând în baza art. 496 alin.2 din Noul Cod de procedură civilă casarea în parte a deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de apelanţii pârâţi împotriva sentinţei civile nr. .../2016 având ca obiect prestaţie tabulară, cu păstrarea respingerii ca neîntemeiat a apelului formulat de apelanţi împotriva încheierii de şedinţa din ZZ.01.2016, din acelaşi dosar, cu păstrarea ca corectă şi legală a sentinţei apelate nr. .../19.04.2016, cu cheltuieli de judecată în toate ciclurile procesuale, iar pârâţii B şi A  solicitând admiterea recursului şi trimiterea cauzei în  rejudecare instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. .../2018-R pronunţată de Curtea de Apel Oradea în şedinţa publică din ... 2018 în Dosar nr. ...**,  instanţa a admis ca fondat recursul civil declarat de R în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B şi A împotriva deciziei civile nr. .../Ap din ZZ.11.2017, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care o casează parţial cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului declarat  împotriva sentinţei civile nr. ... din ZZ.04.2016 a Judecătoriei  ....

A respins ca nefondat recursul declarat de B şi A în contradictoriu cu intimata reclamantă R împotriva aceleaşi decizii, pe cale de consecinţă, a menţinut dispoziţia din decizie privind respingerea ca neîntemeiat a apelului declarat de aceştia împotriva încheierii de şedinţă din ZZ.01.2016.

În motivarea acestei decizii Curtea a arătat că sub aspectul normelor de procedură aplicabile, trebuie a se reţine că prezentul proces  a fost pornit în anul 1998, fiind guvernat aşadar de dispoziţiile Vechiului Cod de procedură civilă, având în vedere prevederile art.25 alin.1 din actualul Cod de procedură civilă, criticile aduse hotărârii atacate urmând a fi analizate din perspectiva motivelor prevăzute de art.304 din Vechiul Cod de procedură civilă şi nu a celor invocate în recursul reclamantei (art.496 alin.2 din Noul Cod de procedură civilă).

Procedându-se la analizarea criticilor formulate de recurenta reclamantă, acestea  sunt găsite de instanţa de recurs ca fiind întemeiate, în considerarea argumentelor ce succed.

Astfel, este de reţinut că cererea privind constatarea caracterului fals al înscrisului sub semnătură privată reprezentând contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de ZZ.11.1993 a fost înregistrată la Judecătoria … de către A, pârâtă în cauză, la data de ZZ ianuarie 2016, pentru termenul de judecată din ZZ ianuarie 2016 (fila 75 din dosarul judecătoriei). Sub acest aspect,  nu poate fi acceptată susţinerea părţii recurente în sensul că această cerere ar fi fost formulată pentru întâia data abia prin concluziile scrise depusă după închiderea dezbaterilor, pentru că în speţă închiderea dezbaterilor a survenit în şedinţa publică din ZZ aprilie 2016 când s-a amânat pronunţarea pentru data de ZZ.04.2016. Într-adevăr, înăuntrul termenului de pronunţare, B şi A, ambii în calitate de pârâţi în cauză, au solicitat prin concluziile scrise înregistrate la instanţă în ziua de ZZ.04.2016 (fila 114) constatarea caracterului fals al contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de ZZ.11.1993, însă astfel cum s-a relevat mai sus o atare cerere fusese formulată pentru unul dintre termenele anterioare de judecată, ce-a premers momentului închiderii dezbaterilor. Or, într-o astfel de situaţie este evident că instanţa era datoare a lua în discuţia contradictorie a părţilor respectiva cerere, şi mai apoi a se pronunţa asupra ei.

Însă, în primul rând, se impunea a se da calificarea juridică corectă cererii respective,  fiind de observat că în discuţie nu se află nepronunţarea instanţei de fond asupra unui capăt de cerere distinct cu judecarea căruia să fi fost investită, ci este vorba despre o cerere în probaţiune întemeiată pe procedura reglementată de articolul 180-184 din Codul de procedură civilă, nefiind nicidecum în  discuţie neanalizarea vreunei cereri, în sensul omisiunii instanţei de fond de a se pronunţa asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost investită.

Prin înscrisul aflat în discuţie, pârâta a denunţat ca fals înscrisul pe motivul antedatării contractului, în sensul că s-a inserat data de ZZ noiembrie 1993, în loc de toamna anului 1995, prin urmare, faţă de cererea de defăimare a înscrisului aflat în discuţie prin actul depus la prima instanţă pentru termenul de judecată din ZZ ianuarie 2016, aceasta era datoare a verifica falsul, mai ales că era incidentă ipoteza reglementată de art.184 din Codul de procedură civilă, odată cu sesizarea instanţei civile fiind depusă ordonanţa din ZZ.LL.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria ... prin care se dispusese cu privire la înscrisul despre care se pretinde că a fost falsificat clasarea cauzei ce avusese ca obiect infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, pe motiv că  a intervenit prescripţia răspunderii penale. În atare situaţie, în care acţiunea publică este prescrisă, iar instanţa penală nu poate judeca falsul, cercetarea acestuia se face de instanţa civilă pe cale incidentală, putând recurge la toate mijloacele de probă care pot fi folosite şi de instanţa penală pentru a stabili dacă un înscris este fals.

Eroarea primei instanţe consistă aşadar în aceea că nu a rezolvat incidentul procedural în legătură cu înscrisul defăimat din perspectiva procedurii reglementate de prevederile art.180-184 din Codul de procedură civilă, procedură ce putea fi însă suplinită în etapa apelului, în aplicarea dispoziţiilor art. 295 alin.2 din Codul de procedură civilă.

Apoi, nu suntem în prezenţa unei hotărâri incomplete, necorespunzătoare, pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 261 alin.1 pct. 5 din Codul de procedură civilă, întrucât în considerentele sentinţei, instanţa de fond a făcut aprecieri cu privire la momentul întocmirii antecontractului de vânzare-cumpărare, reţinând că înţelegerea cu privire la vânzare a intervenit în 1993, când a fost întocmit antecontractul, dar că actele au fost perfectate ulterior pe motiv că atunci s-a reuşit a se face rost de actele în vederea întabulării, sens în care s-a făcut trimitere la răspunsurile la interogatorii date de către reclamantă şi totodată la documentele depuse la dosar din care reiese că familia T şi R a achitat toate taxele fiscale aferente imobilului încă din anul 1993, moment indicat ca fiind cel în care s-a întocmit acel antecontract de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, nu se poate reţine nicidecum că instanţa nu ar fi cercetat chestiunile aduse în discuţie de către pârâtă în cadrul apărărilor formulate, în sensul că actul aflat în discuţie ar fi fost antedatat, în considerentele hotărârii pronunţate făcându-se arătarea motivelor pentru care instanţa de fond a apreciat că momentul încheierii înţelegerii coincide cu cel consemnat în actul sub semnătură privată încheiat între părţi.

Se poate conchide că, în speţă, nu-şi găsea incidenţa motivul reglementat de art.297 alin.1 din Codul de procedură civilă, conform cu care  instanţa poate să desfiinţeze sentinţa dacă prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, o  necercetare a  fondului existând şi atunci când omite să se pronunţe asupra unei cereri, însă nu reprezintă minus petita situaţia în care instanţa a omis să se pronunţe asupra unei probe solicitate de parte, aceasta constituindu-se într-o greşeală de judecată care poate fi îndreptată în calea de atac a apelului.

Potrivit art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele investirii, iar în speţă instanţa de fond s-a pronunţat asupra tuturor cererilor care au fixat cadrul procesului, au determinat limitele acestuia şi au stabilit obiectul pricinii supuse judecăţii.

Omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra cererii de înscriere în fals aflată în discuţie nu echivalează cu nepronunţarea instanţei asupra unei cereri în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art.129 alin.6 din Codul de procedură civilă, întrucât obiectul pricinii asupra căruia instanţa trebuie să se pronunţe este stabilit prin cererea de chemare în judecată, iar nu prin probele solicitate în cauză. 

Prima instanţă s-a pronunţat asupra tuturor cererilor care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia, iar de vreme ce toate capetele de cereri formulate  au primit o dezlegare din partea judecătoriei, soluţia instanţei de apel apare ca fiind eronată.  Din perspectiva prevederilor art. 295 din Codul de procedură civilă, efectul devolutiv al apelului, ce provoacă o nouă judecată asupra fondului are consecinţe şi asupra probelor care pot fi administrate în apel, instanţa de apel putând încuviinţa completarea probelor administrate la prima instanţă, pe cale de consecinţă, apare ca fiind lipsită de temei legal soluţia instanţei de apel de a anula hotărârea primei instanţe şi a trimite cauza spre rejudecare pe motiv că sunt numeroase problemele a căror dezlegare este necesară, când în realitate era vorba despre discutarea unei proceduri probatorii, nicidecum despre necercetarea vreunui capăt de cerere cu care instanţa de fond să fi fost investită.

Ipoteza avută în vedere de legiuitor prin textul art.297 alin.1 din Codul de procedură civilă vizează două situaţii stricte şi prevăzute limitativ, care însă nu se regăsesc în speţă, tribunalul ca instanţă de apel având obligaţia legală de a verifica în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi totodată facultatea de a încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi, potrivit dispoziţiilor art.295 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, lacuna survenită la fond pe plan probatoriu se impunea şi putea fi suplinită, respectiv remediată în etapa apelului, aşa încât cauza nu trebuia trimisă spre rejudecare la judecătorie, aşa cum a procedat tribunalul, atâta timp cât nu au fost îndeplinite condiţiile art.297 din Codul de procedură civilă.

Se poate conchide aşadar, contrar celor reţinute de instanţa de apel că, în speţă, prima instanţă a intrat în cercetarea fondului cauzei, pronunţându-se asupra tuturor capetelor de cerere, pe care le-a admis sau respins motivat, instanţa de apel făcând o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor mai sus evocate, soluţie ce impune remedierea în actualul stadiu al procesului în sensul casării deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal, procesul fiind început anterior intrării în vigoare a Legii nr.202/2010. În acelaşi context se mai impune precizarea că solicitarea recurentei reclamante de casare în parte a deciziei în sensul respingerii apelului, cu consecinţa păstrării sentinţei civile nr. .../2016, nu poate primi o soluţie favorabilă în acest stadiu al procesului, întrucât instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

În considerarea argumentelor expuse, prin aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art.297 din Codul de procedură civilă este configurat motivul de casare prevăzut de art. 304 punctul 5 din Cod, ceea ce reclamă casarea hotărârii şi rejudecarea în fond a apelului de către instanţa de trimitere, ceea ce implică a se da rezolvare inclusiv incidentului procedural în legătură cu înscrisul defăimat ca fals.

În schimb, criticile pârâţilor privitoare la soluţia adusă de tribunal asupra apelului formulat de ei împotriva încheierii de şedinţă din data de ZZ.01.2016, nu pot fi acceptate, fiind de observat că motivarea soluţiei de respingere a apelului este completă, argumentată în fapt şi în drept, nesubzistând niciun motiv pentru casarea parţială a deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecare a apelului exercitat împotriva încheierii.

Înlăturând criticile apelanţilor pârâţi, tribunalul a pronunţat o decizie legală, deoarece nulitatea, fiind relativă, putea fi invocată de partea ce s-ar fi pretins vătămată, la prima zi de înfăţişare ce a urmat după neregularitate şi înainte de a pune concluzii de fond. În speţă, pârâtul B, nu a invocat neregularitatea actului de procedură în condiţiile art.108 alin.3 din Codul de procedură civilă, rezultând aşadar că nulitatea s-a acoperit dacă nu a fost invocată la termenul prevăzut de lege, ceea ce înseamnă că ea nu putea fi invocată direct în apel.

Pârâtul a fost citat cu menţiunea „personal la interogatoriu”, sub sancţiunea aplicării prevederilor art.225 din Codul de procedură civilă, în baza încheierii din ZZ decembrie 2015, iar la termenul de judecată stabilit în acest sens pe data de ZZ ianuarie 2016, nu s-a prezentat, astfel că, faţă de lipsa pârâtului de la dezbateri, instanţa a făcut aplicarea prevederilor art.225 din Cod. Ulterior, au urmat încă trei termene de judecată, pe ZZ februarie 2016, pe ZZ martie 2016, respectiv pe ZZ aprilie 2016, fără însă ca pârâtul să fi invocat vreo neregularitate legată de citarea sa la interogatoriu, abia prin cererea de apel învederând că nu s-a prezentat la interogatoriu pe motive de boală şi că nu a avut posibilitatea să depună motivele şi actele doveditoare datorită neacordării termenului de 15 zile. Chiar dacă acest termen nu a fost acordat de prima instanţă, astfel cum s-a reliefat mai sus, ele nu au fost învederate pe parcursul termenelor de judecată ce-au urmat şedinţei din ZZ ianuaire 2016, intervenind astfel acoperirea neregularităţii invocate.

Faţă de considerentele ce preced, instanţa, în baza dispoziţiilor art.312 alin.1, 2  şi 3 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul pârâţilor, a admis recursul reclamantei, a casat decizia parţial cu trimitere pentru rejudecarea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. ... din 19.04.2016,  urmând a fi menţinută dispoziţia din decizie privind respingerea apelului declarat împotriva încheierii de şedinţă din ZZ.01.2016,  cheltuielile de judecată urmând a fi avute în vedere la rejudecarea apelului.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Satu Mare sub dosar nr. ...***.

La termenul de judecată din data de ZZ.04.2018 instanţa a pus în discuţia părţilor natura juridică a aşa zisei cereri de înscriere în fals, raportat la motivele invocate în susţinerea acesteia şi raportat la faptul că nu se contestă semnăturile de pe înscris, stabilindu-se că nu este vorba despre o cerere de înscriere în fals ci se urmăreşte să se facă dovada contrară cuprinsului unui înscris.

Totodată, instanţa a respins proba cu interogatoriul intimatului B solicitată de către intimata A pentru motivele expuse în încheierea de la acel termen.

Prin concluziile scrise depuse în rejudecare la data de ZZ.04.2018, intimata-reclamantă R solicită instanţei de control judiciar respingerea apelului formulat de apelanţii-pârâţi ca nefondat şi netemeinic cu consecinţa menţinerii ca şi corectă, legală şi temeinică a sentinţei apelate, cu cheltuieli de judecată în apel în măsura în care sunt justificate prin înscrisuri.

Arată în esenţă, că reclamanta intimata R la termenul din ZZ.04.2018 în cadrul rejudecării apelului, prin reprezentant legal a declarat că nu mai are alte probe, cereri sau excepţii de ridicat în cauză, în timp ce apelanţii pârâţi reclamanţi reconvenţionali, ambii prezenţi, prin apelanta A, au declarat că doresc în probaţiune să fie luat interogatoriul apelantului B însă, instanţa a apreciat că o astfel de probă este inadmisibilă, atât timp cât această chestiune a fost tranşată definitiv de către Curtea de Apel Oradea, prin respingerea recursului soţilor recurenţi ....

Apoi, Tribunalul Satu Mare a pus în discuţia părţilor, raportat la motivele invocate de apelanţi în susţinerea falsului şi raportat la faptul că aceştia nu contestă semnătura si scrisul de pe înscris, dacă în cauză este vorba despre o veritabilă cerere de constatare a falsului ori în cauză se urmăreşte să se facă dovadă contrară cuprinsului înscrisului, o astfel de dovadă putându-se face doar potrivit dispoziţiilor legale care guvernează dovada actelor juridice în procesul civil.

 Astfel, ambele părţi au apreciat în final că nu este vorba de o reală cerere de constatare a falsului, ci se încearcă a se face dovada contrară cuprinsului înscrisului.

În probaţiune apelanţii - pârâţi, au mai depus acte din care rezultă că în ultimii trei ani, ei au achitat impozitul pentru imobilul aflat în litigiu, apoi, s-a trecut la dezbaterea apelului, părţile având cuvântul în susţinerea respectiv combaterea acestuia, iar instanţa de apel a rămas în pronunţare pentru o săptămână, pentru ca părţile să depună concluzii scrise.

" S-a susţinut de către apelanţii A şi B că, pe de o parte antecontractul de vânzare - cumpărare este antedatat în sensul că deşi s-a încheiat în 1996 , acesta este datat cu anul 1993, că preţul real ar fi fost de 35.000,000 ROL din care ar fi primit în două tranşe 17.000.000 Rol, iar apoi 15.000.000 ROL, adică în total 32.000.000 ROL, rămânând un rest aşa - zis neachitat de 3.000.000 ROL şi că, obiectul contractului de vânzare - cumpărare ar fi fost doar cu privire la casa de locuit (extinderea imobilului iniţial) dar nu şi cu privire la imobilul iniţial care constituie magazinul si care se află la frontul şi sub extinderea construcţiei noi.

De asemenea, au mai susţinut apelanţii A şi B că la vârsta încheierii tranzacţiei ar fi fost nişte tineri naivi şi neştiutori de nici unele, că părinţii cumpărători (mama) ar fi fost animaţi de intenţii mercantile malefice şi că profitând de ignoranţa lor i-ar fi indus în eroare începând din 1993 până acum" câţiva ani, când verificând nişte aspecte la Cărţile funciare ar fi aflat de realele consecinţe juridice asupra imobilului în cauză, constatând „cu surprindere" că imobilul nu se mai afla pe numele lor.

A arătat în dese rânduri şi arată continuare (reieşind şi din interogatoriile luate) că înţelegerea cu privire la vânzare s-a făcut în 1993, dată la care a fost întocmit antecontractul, dar actele cu privire la imobil au fost perfectate prin prestaţie tabulară ulterior în 1998, pe motivul că, ulterior achitării preţului fixat s-a reuşit obţinerea actelor în vederea întabulării; de altfel, din 1993 din momentul întocmirii antecontractului, toate taxele fiscale aferente imobilului au fost plătite de familia T şi R, imobil folosit de reclamantă şi soţul său ca adevăraţi proprietari, fapt de notorietate în ....

Tot din răspunsurile date în cadrul interogatoriilor, reiese pe de o parte faptul că, preţul real convenit şi plătit de către cumpărătoare vânzătorilor a fost de 38.000.000 ROL, iar apelanţii pretind că de 35.000-000 ROL din care acum vânzătorii apelanţi recunosc că ar fi primit doar, 32.000.000 ROL în două tranşe; ori apreciază că în primul rând dacă nu ar fi primit preţul integral apelanţi nu ar fi stat în pasivitate două decenii, iar pe de altă parte cu privire la pretinsa restanţă de 3.000.000 ROL, actualmente nu aduc nici o dovadă potrivit dispoziţiilor legale care guvernează dovada actelor juridice în procesul civil.

Prin cercetarea la faţa locului instanţa de fond a putut conchide că a existat şi există un singur imobil, lărgit şi modernizat de către pârâţi dar şi familia părinţilor M şi R, prin adăugarea unui etaj şi extinderea parterului, motiv pentru care la întocmirea antecontractului nu s-a făcut nici o referire la presupuse existenţă a două imobile vechi sau noi, sau cu destinaţie diferită sau la o eventuală dezmembrare.

Contribuţia părinţilor la lărgirea şi extinderea imobilului este recunoscută de altfel de către pârâtă şi în cadrul răspunsurilor dat la interogatoriu, deşi în altă ordine de idei pretinde existenţa complet separată a două imobile, unul vechi şi unul nou şi pretinde ca voită, doar vânzarea imobilului cel nou.

Intimata-reclamantă consideră cel puţin puerilă motivaţia apelanţilor că la mijlocul anilor 90 ar fi fost tineri şi neştiutori, că părinţii versaţi în „rele" i-ar fi înşelat crunt şi că atâta timp - peste 20 de ani - nu au cunoscut efectele juridice ale actelor lor, deoarece ar fi aflat întâmplător despre acestea acum câtva ani, când au şi început demersurile juridice în prezentul dosar împotriva mamei cumpărătoare.

Faptul că depune acum dovadă că au achitat impozitele în ultimii 3 ani este o dovadă care profită, ei – susţine reclamanta intimată. Plătesc aceste impozite de acum 3 ani, de când imobilul în litigiu a revenit pe numele lor în CF, în urma anulării sentinţei iniţiale din 1998; se pune fireasca întrebare de ce n-au făcut acelaşi lucru din 1993 până acum 3 - 4 ani, dacă tot nu au avut - aşa cum pretind - ştiinţă de sentinţa din 1998.

 În final, nu poate să nu sublinieze încă o dată şi să-şi pună cel puţin retoric întrebarea, cum se face că din 1993 anul în care s-a întocmit contractul de vânzare - cumpărare între ei, au trebuit să treacă 22 de ani în care părinţii au plătit toate taxele fiscale cu privire la acest imobil, pe care l-au folosit ca adevăraţi proprietari, chiar tabulari fapt de notorietate în oraşul ..., pentru ca acum să vină fiul şi nora noastră cu această pretinsă chichiţă, că ei nu aşa au înţeles vânzarea, că ar exista două imobile, că din acestea doar unul ar fi fost cumpărat contra unui preţ plătit - nici acela integral, conform celor pretinse.

Cum îşi închipuie pârâţii că îi poate crede cineva că în 1993 ar fi vândut mai mult decât credeau ei, că ar fi vândut în loc de unul, două imobile şi că de atunci au trecut 22 de ani în care ei nu şi-ar fi dat seama de această presupusă şi incredibilă situaţie, nefolosind ci imobilul aşa zis vândut în plus, neştiind cine îl foloseşte, neplătind nimic ca taxe pentru acesta şi neaflând de asemenea, nimic de la CF, şi toate acestea într-un minuscul oraş de talia ..., în care toată lumea se ştie cu ceilalţi şi toate lumea ştie ce fac ceilalţi.

În consecinţă, intimata-reclamantă având în vedere întreaga probaţiune din dosar, întreaga situaţie faptică şi de drept, solicită instanţei să respingă apelul ca nefondat şi netemeinic cu consecinţa menţinerii ca şi corectă, legală şi temeinică a sentinţei apelate.

Prin concluziile scrise înregistrate la dosar în rejudecare, la data de ZZ.04.2018, apelanţii B şi A solicită instanţei de control judiciar admiterea apelului si desfiinţarea contractului sub semnătura privata încheiat la data de ZZ.11.1993, desfiinţarea Sentinţei Civile nr. .../19.04.2016 a Judecătoriei ... si respingerea acţiunii reclamantei, pentru următoarele motive:

Prin cererea reconvenţionala a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului sub semnătura privata încheiat la data de ZZ.11.1993 datorita erorii asupra consimţământului părţilor contractante, a nedeterminării obiectului contractului a lipsei cauzei care este ilicita si imorala, precum si a lipsei calităţii de proprietari a vânzătorilor.

Arată în esenţă că în ceea ce priveşte consimţământul părţilor, cu ocazia interogatoriului cumpărătoarei, R arată că nu a discutat cu vânzătorii despre intenţia ei de a cumpăra şi spaţiul comercial. Conform raportului de evaluare a spaţiului comercial acesta are o suprafaţa de 138 mp şi crede ca era necesar ca, comparatoarea să pună în discuţie intenţia ei de a cumpăra atât casa de locuit cât si spaţiul comercial, pentru ca vânzătorii să nu fie în eroare.

Eroarea obstacol face ca voinţa internă a parţilor să nu se întâlnească. Chiar dacă părţile au semnat contractul acesta nu poate produce efectele specifice vânzării, întrucât in temeiul principiului voinţei interne aplicabil în raporturile juridice civile, are prioritate voinţa internă şi nu cea exteriorizată.

Cu privire la voinţa interna a vânzătorilor de a vinde doar casa de locuit, instanţa de fond a audiat martorii N si O, propuse chiar de reclamanta, iar aceste martore arata ca sunt vecine cu comparatoarea si ştiu din casa acesteia ca atunci demult B a vândut către părinţi doar casa cu etaj, magazinul rămânând in continuare a lui B.

Este evident astfel ca între parţi nu a intervenit niciodată o promisiune de vânzare având ca obiect întreaga construcţie din str. ....

În prezent comparatoarea pretinde că a cumpărat întreaga construcţie formată din casa de locuit şi spaţiu comercial deoarece împreuna formează un întreg.

Chiar dacă împreună formează un întreg din cercetarea la fata locului efectuată de instanţa de fond rezultă că în str. ... exista un magazin la front, iar în curte o casă. Prin urmare nu exista acces din magazin în casa, fiind două construcţii cu destinaţii diferite, magazinul înscris în CF şi casa neînscrisă în CF. În dovedire a depus la dosar planşele foto, doua facturi de energie electrică dintre care una pentru magazin şi alta pentru casă.

Deoarece reclamanta recunoaşte că nu a discutat cu vânzătorii despre magazin, martorele arată ca B a vândut doar casa nu şi magazinul, în contractul anexat obiectul vânzării este casa, crede că pretenţia reclamantei că a cumpărat întreaga construcţie împreuna cu. 892 mp teren nu este susţinută de dovezi, iar la data încheierii contractului ambele părţi se aflau în eroare asupra identităţii obiectului, deoarece vânzătorii aveau convingerea vânzării casei, în timp ce reclamanta credea că cumpăra întregul imobil.

Cu privire la cauza contractului arată faptul că contractul anexat prezentei acţiuni constituie o recunoaştere a părţilor ca au încheiat un anumit raport juridic şi şi-au asumat anumite obligaţii. Acest contract face dovada până la proba contrară, fiindcă legiuitorul prezumă ca ea corespunde realităţii.

Răspunzând la interogatoriu la Tribunalul Satu Mare reclamanta arată că la data de ZZ.11.1993 data încheierii contractului, preţul stipulat în contract nu era achitat, ca a achitat preţul mai târziu, după aproximativ un an şi că preţul a fost de 38 milioane lei si nu 2,6 milioane aşa cum scrie în contract.

Mai arată cumpărătoarea că preţul de 38 milioane lei a fost achitat în doua transe însă doar o transă a achitat-o ea personal fiului ei B, iar a doua transa a fost achitată de V către B. Arată că nu a fost prezentă la plata celei de a doua transe însa ştie de la cei doi fii că preţul a fost achitat integral.

Pentru lămurirea acestei situaţii de fapt B a dat amănunte în fata instanţei de apel arătând că nu a primit integral suma la care s-a înţeles cu cumpărătoarea, şi că plata celei de a doua transe s-a efectuat intre el si fratele lui fără ca vânzătoarea A şi cumpărătoarea R să fie de fată.

Prin urmare, la momentul încheierii contractului nu a fost predată nici o suma de bani, şi nici ulterior preţul nu a fost achitat integral, astfel actul nu a avut un scop imediat si implicit nici un scop mediat lipsind în consecinţa cauza, ca si condiţie esenţiala de validitate a oricărui act juridic civil.

Pe de alta parte nu se poate vorbi de o cauza licita si morala a contractului încheiat de R care le-a pretins vânzătorilor B si soţia A semnarea unui contract de vânzare cumpărare ştiind că nu a plătit preţul în ziua încheierii contractului, fiind răsturnată prezumţia legiuitorului că actul corespunde realităţii.

În condiţiile în care cumpărătoarea nu a făcut prin nimic altceva dovada plaţii integrale a preţului de 38 milioane, deşi ii revenea sarcina probei, această sarcină nu poate fi reţinută ca dovedita prin conţinutul contractului sub semnătura privata din ZZ.11.1993 din moment ce exista dovada contrara a celor expuse în act, şi anume interogatoriul reclamantei. Mai mult decât atât contractul din ZZ.11.1993 valorează doar început de dovada datorită neîndeplinirii condiţiei multiplului de exemplar.

Chiar împrejurarea ca B s-a întâlnit cu V care i-a dat suma de 17 milioane lei în 1996 nu este de natura a dovedi plata preţului, titlul cu care a fost dată suma de 17 milioane lei putând fi altul, între aceştia existând şi un împrumut.

Cu privire la susţinerile reclamantei ca plăteşte impozitele pentru magazin, aceste susţineri nu sunt dovedite. A fost depus la dosar împreuna cu acţiunea certificatul de atestare fiscală eliberat de Finanţele ... din care rezulta ca casa din ... figurează pe numele de B care nu are impozite restante. Astfel actele de la Registrul Agricol depuse de reclamanta în dovedirea plaţii impozitului nu sunt concludente deoarece plata impozitului se efectua la Finanţe şi nu la Primărie De asemenea a depus la dosar chitanţele de plata a impozitului pe ultimii trei ani pe numele de A. Nici folosinţa nu ii aparţine reclamantei aceasta recunoscând cu ocazia interogatoriului la instanţa de fond ca magazinul funcţionează de la începutul anului 1993.

Din aceste motive solicită instanţei de control judiciar admiterea apelului formulat, desfiinţarea Sentinţei Civile nr. ... din 19.04.2016 a Judecătoriei ..., constatarea nulităţii absolute a contractului sub semnătura privata încheiat la ZZ.11.1993, desfiinţarea acestuia si respingerea acţiunii reclamantei.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel invocate şi în limitele prevăzute de dispoziţiile art. 294-296 C. pr. civ., tribunalul apreciază soluţia primei instanţe ca fiind întemeiată, urmând a respinge apelul formulat, ca neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, cu privire la critica apelanţilor referitoare la faptul că prima instanţă a înlăturat apărările pârâţilor cu o motivare foarte vagă, ceea ce echivalează cu lipsa motivării, instanţa de apel arată că această chestiune a fost tranşată de către instanţa de recurs care în considerentele Deciziei civile cu nr. .../2018-R a arătat că „prima instanţă a intrat în cercetarea fondului cauzei, pronunţându-se asupra tuturor capetelor de cerere, pe care le-a admis sau respins motivat”, în cauză neputându-se reţine aşadar o nemotivare a hotărârii. Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 315 C. pr. civilă această chestiune nu mai poate fi analizată de către instanţa de apel.

În al doilea rând, instanţa de apel arată că nu poate primi nici susţinerile apelanţilor referitoare la faptul că instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt care nu este conformă cu realitatea şi nu este susţinută de dovezi.

Din contră, din probele administrate la dosarul cauzei, rezultă cu certitudine că între părţi s-a încheiat un antecontract de vânzare cumpărare, (depus în original la fila 5 din dosarul ...) prin care B şi soţia în calitate de vânzători s-au obligat să vândă cumpărătoarei R „casa, curtea şi grădina situate în ...”. Totodată, în cuprinsul acestui înscris s-a menţionat faptul că „preţul de vânzare s-a stabilit de comun acord la 2600000 lei, preţ care s-a plătit în momentul încheierii prezentului contract”.

De altfel, apelanţii nu negă întocmirea acestui înscris, nu neagă semnăturile de pe acesta, aspectele pe care le contestă, fiind data întocmirii acestuia, preţul stabilit şi efectuarea plăţii, solicitând astfel prin reconvenţionala formulată, nulitatea acestui înscris.

Aceste susţineri nu pot fi primite de către instanţa de apel.

În primul rând,  instanţa de apel arată că data întocmirii unui înscris sub semnătură privată este un fapt material. Indicarea datei în înscris este numai o menţiune a părţilor, care nu poate să aibă o altă putere probatorie decât celelalte menţiuni ale înscrisului. Proba contrară se va putea face în aceleaşi condiţii ca şi împotriva celorlalte menţiuni ale înscrisului, ceea ce înseamnă că, în principiu, data trecută în înscris nu va putea fi combătută decât tot printr-un înscris (art. 1191 alin. 2 V. C. civ), evident cu excepţiile reglementate de lege.

În condiţiile în care apelanţii nu au depus la dosar nicio dovadă în sensul că data încheierii acestui înscris ar fi o altă dată şi nu ZZ.11.1993 menţionată în cuprinsul acestuia, instanţa de apel apreciază că susţinerile acestora sunt neîntemeiate

În al doilea rând, instanţa de apel arată că data înscrisului sub semnătură privată nu constituie o formalitate necesară pentru validitatea înscrisului.

Nici susţinerile apelanţilor referitoare la obiectul convenţiei,  respectiv existenţa erorii (respectiv faptul că s-a vândut doar casa nouă nu şi casa veche existentă iniţial),  nu pot fi primite, în mod corect apreciind prima instanţă că antecontractul de vânzare cumpărare are un obiect perfect determinat, fiind vorba de vânzarea unei singure case, curte şi teren, fiind evident că obiectul acelui antecontract a fost imobilul în întregimea sa, altfel se reţinea în cuprinsul antecontractului că este doar o parte din imobilul arătat.

În acest sens, instanţa de apel arată că vechiul cod civil a prevăzut în materie de vânzare cumpărare, unde ambele părţi au atât drepturi, cât şi obligaţii, fiind deci atât debitori, cât şi creditori, o regulă specială, derogatorie de la regula generală de interpretare a clauzelor contractului.

Astfel, art. 1312 alin. 1 din V. C. civ. prevedea că „vânzătorul este dator să explice curat îndatoririle ce înţelege a lua asupra-şi”, iar conform art. 1312 alin. 2 „Orice clauză obscură se interpretează în contra vânzătorului”.

Deci, în cazul contractului de vânzare cumpărare, clauzele contractuale privind obligaţiile vânzătorului trebuie  interpretate în favoarea cumpărătorului.

Ca atare, susţinerile apelanţilor referitoare la faptul că nu s-a vândut întregul imobil situat ... nu pot fi primite.

În ceea ce priveşte susţinerea apelanţilor referitoare la intervenţia nulităţii pentru neîntocmirea înscrisului în atâtea exemplare câte părţi sunt, instanţa de apel arată că nu poate fi primită, în condiţiile în care se admite că partea care a contribuit la întocmirea înscrisului, nu poate invoca nevalabilitatea acestuia pentru acest motiv conform principiului „nemo auditur propriam turpidudinem allegans ” (nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obţine valorificarea unui drept).

Totodată instanţa de apel arată că susţinerile apelanţilor referitoare la lipsa calităţii de proprietari asupra imobilului la data încheierii contractului, nu pot influenţa soluţia finală a instanţei, în condiţiile în care nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă că promisiunea de vânzare (cum este cazul în speţa) a unui bun imobil făcută de un coindivizar, ar fi lovită de nulitate. Această soluţie îşi are raţiunea  în faptul că coindivizarul vânzător are posibilitatea să cumpere, de la celălalt coindivizar şi cotele părţi ale acestuia, iar apoi să fie în măsură a perfecta vânzarea.

Instanţa de apel nu poate reţine incidenţa în cauză nici a relei credinţe a cumpărătoarei şi nici a lipsei cauzei ori a cauzei ilicite şi imorale.

În acest sens, instanţa de apel arată că potrivit art. 967 V. C. civ. cauza este prezumată până la dovada contrarie, iar potrivit art. 968 V. C. civ. „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice”.

În speţa de faţă, apelanţii nu au făcut dovada contrarie în vederea răsturnării prezumţiei relative privind existenţa cauzei ori a unei cauze licite şi morale, susţinerile lor nefiind însoţite de nicio dovadă în acest sens.

În ceea ce priveşte susţinerile apelanţilor referitoare la preţul convenit pentru vânzare respectiv, plata lui instanţa de apel arată următoarele:

Preţul este obiectul obligaţiei cumpărătorului şi constă în suma de bani datorată de cumpărător vânzătorului ca echivalent al lucrului vândut. Condiţiile pentru validitatea contractului de vânzare cumpărare în privinţa obligaţiei cumpărătorului sunt: preţul să fie stabilit în bani, preţul să fie determinat sau determinabil, preţul să fie sincer, preţul să fie serios.

În cuprinsul actului întocmit (f. 5) părţile au prevăzut preţul vânzării, 2600000 lei, consemnând şi faptul că acesta s-a plătit în momentul încheierii contractului.

Chiar dacă cu prilejul interogatoriului luat, intimata reclamantă R a recunoscut faptul că suma de 2.600.000 lei stipulată în contract nu este reală, întrucât suma plătită a fost de 38.000.000 şi s-a plătit în 2 tranşe, aceste aspecte nu sunt de natură a atrage nulitatea convenţiei, câtă vreme acest din urmă preţ întruneşte condiţiile cerute de art. 1303 V.C. civ. „Preţul vânzării trebuie să fie serios şi determinat de părţi”.

Apelantul B a recunoscut în faţa instanţei de apel că a primit o dată suma de 15.000.000 de lei, iar ulterior suma de 17.000.000 lei.

De altfel, instanţa de apel constată că în cauză a avut loc o simulaţie constând în deghizarea parţială a preţului, dar fără însă ca preţul să fie derizoriu, aşa cum de altfel a reţinut şi prima instanţă atunci când a arătat că părţile s-au înţeles de comun acord ca imobilul să fie vândut la un preţ mai mic decât valoarea  de piaţă la momentul respectiv.

De asemenea, instanţa de judecată urmează a respinge şi susţinerile referitoare la neplata preţului, sarcina probei sub acest aspect, în condiţiile menţiunilor din cuprinsul înscrisului de la fila 5 din dosar, revenind vânzătorilor apelanţi.

 În acest caz în care are loc o deghizare a preţului, dar fără ca preţul să fie derizoriu (de cele mai multe ori părţile urmăresc prin simularea parţială a preţului neplata în întregime a taxelor prevăzute de lege), contractul este valabil, devenind aplicabile regulile simulaţiei.

Raportat la considerentele arătate mai sus, instanţa constată că în mod corect prima instanţă a respins cererea reconvenţională a apelanţilor prin care au solicitat „constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare” (antecontractului) cu consecinţa admiterii acţiunii prin care intimata reclamantă R a solicitat instanţei să constate intervenită vânzarea cumpărarea care a avut loc între părţi cu privire la imobilul înscris în CF nr. ... căruia în natură îi corespunde casă, curte şi teren în suprafaţă de 892, 5 mp.

Tribunalul arată că soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la cererea principală este întemeiată.

În acest sens, instanţa arată că pentru transmiterea dreptului de proprietate asupra unui imobil (teren) este necesar ca acordul de voinţă al părţilor să îmbrace forma autentică.  Instanţa reţine că înscrisul depus la dosar, pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile nu respectă această cerinţă, dar acesta are valoarea unui antecontract de vânzare cumpărare. Aşadar, promisiunea bilaterală de vânzare  cumpărare constituie neîndoielnic, un contract sinalagmatic care dă naştere exclusiv unui drept de creanţă, corelativ obligaţiei de a face, adică de a încheia în viitor, contractul de vânzare cumpărare.

Temeiurile de drept ale unei asemenea cereri le constituie atât prevederile art. 1073 si art. 1075 Cod civil, care permit în principiu suplinirea consimţământului debitorului în materia obligaţiilor de a face - cât şi cele ale art. 970 alin. 2 Cod civil, potrivit cărora  ”convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres în ele dar şi la toate urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea le dă obligaţiei după natura sa”.

În acest sens, Tribunalul arată că din interpretarea dispoziţiilor art. 1073 şi 1077 C civ de la 1864 şi ale art. 5 alin. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005, rezultă că partea care şi-a executat obligaţia asumată, de plată a preţului are posibilitatea de a solicita pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare, câtă vreme antecontractul/promisiunea de vânzare cumpărare îndeplineşte cerinţele generale de validitate a actelor juridice, prevăzute de art. 948 C. Civ.

Or, în cauza de faţă, tribunalul reţine că toate aceste condiţii arătate mai sus sunt îndeplinite, în mod corect prima instanţă dispunând admiterea acţiunii.

Drept urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 296 V. C. pr. civ. instanţa urmează a respinge ca neîntemeiat apelul formulat de către A şi B împotriva Sentinţei civile nr. .../19.04.2016, pronunţată de Judecătoria ... în dosar nr. ...* pe care o apreciază ca fiind legală şi temeinică.

În ceea ce priveşte cererea intimatei formulată prin întâmpinarea depusă în apel de obligare a apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată, instanţa de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. pr. civ. care prevăd că „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată” urmează a o admite având în vedere faptul că apelul formulat a fost respins, iar apelanţii au căzut în pretenţii.

În acest sens, constatând că la dosarul cauzei intimata a făcut dovada efectuării unor cheltuieli de judecată prin depunerea la dosar a chitanţei de plată a onorariului de avocat (fila 89) în cuantum de 2500 de lei, instanţa de apel urmează a dispune obligarea apelanţilor să plătească intimatei suma de 2500 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat achitat în apel.

Domenii speta

Spete similare