Apel împotiva soluţiei dată de către instanţa de fond unei cereri al cărui obiect principal îl reprezintă rezoluţiunea unei convenţii încheiate între o persoană fizică şi o instituţie bancară

Prin sentinţa civilă nr. 1/ZZ.LL.2016 pronunţată de Judecătoria ... în dosar nr. unic de mai sus, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare de către pârâta A S.A. şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta B, în contradictoriu cu pârâtele BANCA C S.A. prin Sucursala ... şi A S.A. ..., prin reprezentant convenţional S.C. A ROMANIA S.R.L. ..., având ca obiect pretenţii; fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare de către pârâta A S.A., instanţa de fond a reţinut că termenul de prescripţie este cel de drept comun, conform art. 2.517 Cod civil (care prevede că termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen). Contrar aprecierii pârâtei, însă, instanţa de fond a reţinut că termenul de prescripţie pentru acţiunea de faţă a început să curgă nu de la data fiecărei plăţi. În acest sens, instanţa de fond a reţinut că în cauză este vorba nu despre o simplă acţiune în pretenţii, ci despre o acţiune având ca obiect, în principal, rezoluţiunea unei convenţii, capătul de cerere privind restituirea sumelor achitate în temeiul acestei convenţii fiind unul accesoriu. Astfel, instanţa de fond a constatat că prescripţia dreptului material la acţiunea având ca obiect rezoluţiunea acordului de voinţă intervenit între reclamantă şi pârâta BANCA C S.A., privind răscumpărarea imobilelor situate în ..., a început să curgă nu la data efectuării plăţilor de către reclamantă, ci la data luării la cunoştinţă de către reclamantă a săvârşirii de către pârâta BANCA C S.A. a faptului ilicit invocat (respectiv, neexecutarea ori executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin convenţia mai sus-menţionată). Sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 2.523 Cod civil, prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui. Or, este de observat că, raportat la motivele invocate de reclamantă sub aspectul capătului de cerere privind rezoluţiunea (în sensul că neexecutarea obligaţiilor contractuale s-ar referi la încheierea contractului de cesiune cu pârâta S.C. A S.A., fără a se ţine cont de suma achitată în temeiul convenţiei de răscumpărare), data la care reclamanta a luat la cunoştinţă de această cesiune de creanţă reprezintă reper pentru naşterea dreptului la acţiune. Prin urmare, având în vedere că această cesiune a fost realizată prin Contractul de cesiune de creanţe nr. 2/ZZ.LL.2013, iar notificarea cu privire la cesiune a fost comunicată reclamantei la data de ZZ.LL.2014 (filele 42-43 dosar), instanţa de fond a constatat că, în raport cu această din urmă dată, termenul de prescripţie pentru acţiunea de faţă urma să se împlinească abia la data de ZZ.LL.2017, însă acţiunea a fost introdusă în interiorul termenului de prescripţie, respectiv la data de ZZ.LL.2016.

În ceea ce priveşte capătul accesoriu de cerere privind restituirea sumelor achitate de reclamantă în temeiul convenţiei de răscumpărare, instanţa de fond a reţine că nici acesta nu este prescris. Fiind vorba despre dreptul la restituirea unor sume achitate de reclamantă în temeiul unei convenţii cu privire la care se solicită a se constata rezoluţiunea prin capătul principal de cerere, prescripţia nu poate să curgă decât de la momentul la care s-a născut acest drept (care în cauză nu poate opera decât de la data la care prin hotărâre definitivă se constată rezoluţiunea convenţiei de răscumpărare), iar nu de la data efectuării prestaţiilor succesive. În acest sens, este de observat că, potrivit art. 2.525 Cod civil, prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 248 alin. (1) şi (4) C.proc.civ., instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare de către pârâta A S.A.

Pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că, pentru garantarea restituirii creditului acordat de pârâta BANCA C S.A. către S.C. D S.R.L. prin Contractul de credit nr. 3/ZZ.LL.2006, a fost încheiat Contractul de ipotecă nr. 3/ZZ.LL.2006, autentificat sub nr. 4/ZZ.LL.2006 (filele 44-45 dosar fond), între BANCA C SA, în calitate de creditor ipotecar, pe de o parte, respectiv numiţii E şi F, în calitate de garanţi ipotecari, pe de altă parte, prin care aceştia din urmă au garantat restituirea creditului până la limita sumei de 530.114,29 euro, plus dobânzile şi toate costurile aferente contractului, prin constituirea unei ipoteci de rangul doi asupra imobilelor situate în ..., înscrise în CF nr. 5, nr. top 6/7 şi în CF nr. 7, nr. top. 8/9/2. Ulterior, prin Contractul de donaţie autentificat sub nr. 9/ZZ.LL.2011 (filele 46-48 dosar fond), numitul F în calitate de donator, a donat fiicei sale, respectiv reclamantei B, în calitate de donatar, prin mandatara E, imobilele mai sus-menţionate. Astfel cum rezultă din extrasele de carte funciară de la dosar (filele 49-50 dosar fond), dreptul de proprietate al reclamantei a fost înscris în cartea funciară în temeiul acestui contract, cu menţinerea ipotecii constituite în favoarea pârâtei BANCA C S.A.

În ceea ce priveşte acordul de răscumpărare a imobilelor, a cărui rezoluţiune se solicită a se constatata în cauza de faţă, instanţa de fond a reţinut că acesta nu a fost materializat într-un contract scris, însă realizarea acestuia rezultă atât din susţinerile reclamantei şi pârâtei BANCA C S.A., cât şi din corespondenţa depusă la dosar de către reclamantă (filele 9-19 dosar fond). Astfel, prin cererea formulată în data de ZZ.LL.2011 (fila 9 dosar fond), adresată pârâtei BANCA C S.A., reclamanta B a adus la cunoştinţă băncii faptul că mama sa deţine firma S.C. D S.R.L., care a contractat mai multe credite şi, printre alte garanţii, a fost constituită ipoteca asupra casei părinţilor săi, care erau proprietari la acea vreme; ulterior, în urma divorţului părinţilor şi a partajului care a avut loc, casa a rămas pe numele tatălui reclamantei, care, la rândul lui, a donat-o acesteia. Reclamanta a menţionat că, din motive independente de voinţa sa şi a părinţilor, firma nu a mai putut plăti ratele la timp, intrând în insolvenţă-reorganizare, însă, fiind legată afectiv de această locuinţă, reclamanta a arătat că doreşte să facă un efort financiar, urmând să obţină un credit pentru ca, împreună şi cu sprijinul părinţilor, să răscumpere acest imobil. Astfel, reclamanta a formulat o ofertă de răscumpărare a imobilului, în sumă de 70.000 Euro. Având în vedere că această sumă nu a fost acceptată de pârâtă (fila 10 dosar fond), prin adresa formulată la data de ZZ.LL.2012, comunicată la data de ZZ.LL.2012 (fila 13 dosar fond), reclamanta a informat pârâta cu privire la faptul că va achita un avans în sumă de 20.000 Euro, iar diferenţa în cuantum de 70.000 Euro o va achita în rate pe o perioadă de cel mult un an. Astfel, prin adresa comunicată la data de ZZ.LL.2012 (fila 14 dosar fond), pârâta BANCA C S.A. a comunicat reclamantei că solicitarea sa referitoare la răscumpărarea imobilelor situate în ..., înscrise în CF nr. 7 şi în CF nr. 5, a fost aprobată astfel: achitarea unui avans în sumă de 20.000 Euro şi a diferenţei de 70.000 Euro, în rate lunare egale pe o perioadă de cel mult un an de zile. Această modalitate de plată a fost acceptată de reclamantă conform adresei formulate la data de ZZ.LL.2012, comunicate pârâtei la data de ZZ.LL.2012 (fila 15 dosar fond). De asemenea, prin adresa nr. 10/ZZ.LL.2012 (fila 16 dosar fond), pârâta a arătat că este de acord cu oferta de răscumpărare în condiţiile menţionate (respectiv, achitarea unui avans în sumă de 20.000 Euro şi a diferenţei de 70.000 Euro, în 12 rate lunare egale, pe o perioadă de un an de zile), precizând că, în momentul în care suma de mai sus, este achitată integral, banca, la solicitarea reprezentantului societăţii, va proceda la eliberarea unei adrese de radiere a sarcinilor şi interdicţiilor înscrise în favoarea băncii pentru imobilul înscris în CF nr. 7 şi în CF nr. 5.

Astfel cum rezultă din susţinerile părţilor şi din ordinele de încasare depuse în probaţiune de reclamantă (filele 22-27 dosar fond), aceasta din urmă a achitat pârâtei, în temeiul acordului de răscumpărare a imobilelor, suma de 28.000 Euro, ultima plată efectuată fiind în data de ZZ.LL.2013. Astfel, prin adresa nr. 11 (fila 19 dosar fond), pârâta BANCA C S.A. a adus la cunoştinţa reclamantei faptul că mai are de achitat suma de 62.000 Euro până la data de ZZ.LL.2013, iar, în cazul nerespectării termenilor şi condiţiilor angajamentului de plată, banca are posibilitatea de valorificare a bunurilor ipotecate, prin procedurile de executare silită, în scopul realizării creanţelor. Reclamanta a răspuns la această solicitare prin adresa formulată în data de ZZ.LL.2016 şi comunicată pârâtei la data de ZZ.LL.2016 (fila 21 dosar fond), arătând că nu are posibilitatea să achite diferenţa de 62.000 Euro până la sfârşitul lunii LL.2013, sens în care a solicitat un termen până la sfârşitul anului 2013 pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate.

Ulterior, respectiv la data de ZZ.LL.2013, între pârâta BANCA C, în calitate de cedent, şi pârâta A S.A., în calitate de cesionar, respectiv A ROMÂNIA S.R.L., în calitate de administrator active, a intervenit Contractul de cesiune a contractului de credit nr. 3/ZZ.LL.2006 (filele 28-40 dosar fond), încheiat cu S.C. D S.R.L., cu toate drepturile de garanţie inclusiv ipoteca instituită asupra imobilelor proprietatea sa, reclamanta fiind notificată cu privire la cesiune prin intermediul BEJ G, conform adresei emise în data de ZZ.LL.2014 şi comunicate la data de ZZ.LL.2014 (filele 42-43 dosar fond).

În ceea ce priveşte dispoziţiile legale aplicabile în cauză, instanţa de fond a reţinut că ipoteca asupra imobilelor mai sus-identificate a fost constituită sub imperiul Codului civil de la 1864, iar, potrivit art. 1.746 alin. (1) din acest act normativ, ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii. Conform art. 1.800 pct. 3 Cod civil (1864), ipoteca se stinge prin îndeplinirea formalităţilor şi condiţiilor prescrise detentorilor pentru purgarea bunurilor dobândite de ei. Oferta de purgă era reglementată ca fiind acea ofertă făcută de dobânditorul unui imobil ipotecat către creditorul ipotecar de a plăti datoriile şi sarcinile ipotecare până la concurenţa preţului prevăzut în actul cu titlu oneros prin care a dobândit imobilul sau, după caz, până la valoarea de preţuire a imobilului dobândit prin act cu titlu gratuit, în cazul în care creditorul ipotecar acceptă această ofertă, iar dobânditorul plăteşte preţul sau consemnează suma, imobilul este curăţit (purgat) de ipoteca respectivă. Codul civil de la 1864 a reglementat purga într-un capitol dedicat cauzelor de stingere a privilegiilor şi ipotecilor (art. 1.804-1.814).

Este de observat că acordul de răscumpărare ce face obiectul cauzei de faţă a fost încheiat în scopul menţionat mai sus (radierea ipotecii), însă, la momentul încheierii acestuia, erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, act normativ care a eliminat procedura privind purgarea imobilului.

Prin urmare, în lipsa unei reglementări specifice, instanţa de fond a reţinut că sunt aplicabile în cauză prevederile de drept comun în materie contractuală, însă, contrar aprecierii reclamantei din concluziile scrise, faptul că în convenţie nu s-a prevăzut caracterul de arvună penalizatoare a sumelor achitate de reclamantă nu semnifică nicidecum faptul că acestea se impun a fi restituite. Astfel, este de observat că suma de 28.000 euro, achitată de reclamantă în temeiul acordului de răscumpărare a imobilelor, nu are caracterul unei arvune (confirmatorie ori penalizatoare) întrucât părţile nu a convenit în acest sens. Conform art. 1.544 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cu privire la arvuna confirmatorie, dacă, la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte, cu titlu de arvună, o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, în caz de executare arvuna trebuie imputată asupra prestaţiei datorate sau, după caz, restituită, iar, potrivit art. 1.545 Cod civil, cu privire la arvuna penalizatoare, dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de contract, cel care denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite.

Suma achitată de reclamantă în temeiul acordului de răscumpărare (28.000 euro) nu se încadrează în niciuna din categoriile mai sus-menţionate întrucât aceasta nu a fost achitată la momentul încheierii convenţiei, ci eşalonat, iar această sumă nu a fost achitată cu titlu de arvună (penalizatoare ori confirmatorie), ci a fost achitată în contul creanţei deţinute de banca pârâtă împotriva debitorului principal S.C. D S.R.L., pentru radierea ipotecii înscrise asupra imobilelor aflate în proprietatea reclamantei. În acest sens, instanţa de fond a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1.474 Cod civil, „(1) Creditorul este dator să refuze plata oferită de terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor.

(2) În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât dacă natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată numai de debitor.

(3) Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului. În acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

(4) Dispoziţiile prezentului capitol privind condiţiile plăţii se aplică în mod corespunzător atunci când plata este făcută de un terţ”.

Aşadar, în contextul în care sumele achitate de reclamantă nu au fost prevăzute de părţi cu titlu de arvună, ci au avut ca scop stingerea obligaţiilor de plată ce incumbau debitoarei S.C. D S.R.L. şi pentru garantarea cărora a fost constituită ipoteca asupra imobilelor dobândite de reclamantă, instanţa constată că nu poate fi primită această solicitare a reclamantei, întemeiată pe neprevederea în convenţie a unei arvune penalizatoare.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că restituirea sumelor achitate de reclamantă conform celor de mai sus nu poate avea loc nici pentru motivele invocate în principal în acţiunea introductivă. Astfel, raportat la convenţia dintre părţi, instanţa de fond a constatat că reclamanta nu a făcut dovada, conform art. 249 C.proc.civ., cu privire la faptul că pârâta nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale. Or, pentru a se dispune rezoluţiunea contractului, este necesar să se dovedească faptul că debitorul nu şi-a executat obligaţiile contractuale; astfel, conform art. 1.516 Cod civil, „(1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.

(2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; 2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său”. În conformitate cu dispoziţiile art. 1.549 Cod civil, (1) Dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin.

(2) Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială.

(3) Dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii”. Potrivit art. 1.550 alin. (1) Cod civil, „rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită”.

În ceea ce priveşte condiţiile necesare pentru a se dispune rezoluţiunea contractului, instanţa de fond a reţinut că, pentru a se dispune rezoluţiunea, debitorul trebuie să fie în întârziere şi, totodată, trebuie să nu existe nici o justificare pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale. Raportat la dispoziţiile art. 1.522 alin. (1) Cod civil, instanţa de fond a constatat că prima condiţie a fost îndeplinită în cauză prin formularea cererii de chemare în judecată. Referitor la cea de-a doua condiţie necesară pentru a se dispune rezoluţiunea, respectiv inexistenţa unei justificări pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, instanţa de fond a reţinut că acesta nu este considerată îndeplinită dacă obligaţia nu a putut fi executată din cauza acţiunii sau omisiunii creditorului (art. 1.517 Cod civil).; or, în cauza de faţă, au fost relevate împrejurări de natură a exclude antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei întrucât fapta ce i-a fost imputată (încheierea cesiunii de creanţă) a intervenit ca urmare a faptului că reclamanta a fost cea care nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată asumată – respectiv, aceea de a achita, în rate lunare egale, diferenţa rămasă de achitat.

Mai mult, instanţa de fond a reţinut că, în cazul rezoluţiunii pe cale judecătorească, raportat la dispoziţiile art. 1.551 Cod civil, este necesar să se facă dovada faptului că neexecutarea este semnificativă în cazul contractelor cu executare dintr-o dată (uno ictu) sau că neexecutarea este repetată, în cazul contractelor cu executare succesivă. Astfel, conform art. 1.551 Cod civil, „(1) Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate. În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă.

(2) El are însă dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă.

(3) Dacă reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese”.

Or, este de observat că fapta imputată pârâtei (încheierea contractului de cesiune de creanţă) a fost săvârşită după expirarea duratei convenite de părţi pentru achitarea sumei de 90.000 Euro de către reclamantă. Prin urmare, nu poate fi vorba despre o neexecutare ori despre o executare necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale din partea pârâtei în contextul în care se invocă o faptă ulterioară expirării duratei pentru care a fost convenită a se face plata sumei de 90.000 Euro. Dimpotrivă, reclamanta a fost cea care nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate contractual, în mod repetat (prin neplata ratelor lunare la care s-a obligat), singura obligaţie asumată de pârâta BANCA C S.A. fiind aceea de a proceda la eliberarea unei adrese de radiere a sarcinilor şi interdicţiilor înscrise în favoarea băncii pentru imobilul înscris în CF nr. 7 şi în CF nr. 5, în momentul achitării integrale a sumei de 90.000 Euro (fila 16 dosar fond).

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei că pârâta BANCA C S.A., în calitate de cedent, a cesionat creanţa aferentă contractului de credit nr. 3/ZZ.LL.2006 fără a avea în vedere suma achitată în temeiul convenţiei de răscumpărare a imobilelor, în primul rând, instanţa de fond a reţinut că aceasta nu a fost dovedită. În cadrul răspunsului interogatoriul formulat în cauză (filele 7, 11 dosar fond), ambele pârâte au susţinut că suma de 28.000 Euro, achitată de reclamantă în baza acordului de răscumpărare a imobilelor, a fost scăzută din suma datorată de S.C. D S.R.L.

În al doilea rând, conform celor expuse mai sus, instanţa de fond a reţinut că această faptă imputată pârâtei (încheierea contractului de cesiune de creanţe) a fost săvârşită după neîndeplinirea repetată de către reclamantă a obligaţiilor de plată asumate în temeiul convenţiei de răscumpărare şi, prin urmare, nu poate conduce la rezoluţiunea contractului, raportat la art. 1.517 Cod civil.

În al treilea rând, instanţa de fond a reţinut că, prin această aserţiune, reclamanta a înţeles în fapt să conteste creanţa urmărită silit în dosarul de executare nr. 12/2014 de BEJ G. Or, prin Sentinţa civilă nr. 13/ZZ.LL.2015, pronunţată de Judecătoria ... în dosarul nr. 14/2014 (ataşat la prezentul dosar), a fost respinsă contestaţia la executare formulată de contestatoarea B, împotriva intimatei A S.A., prin SC A ROMÂNIA S.R.L. Prin apelul declarat împotriva aceste sentinţe, reclamanta a invocat inclusiv faptul că din suma de 90.000 Euro convenită cu Banca C pentru răscumpărarea imobilelor situate în ..., înscrise în CF nr. 7 şi în CF nr. 5, contestatoarea apelantă a achitat suma de 28.000 euro. Or, prin decizia civilă nr. 15/ZZ.LL.2016, pronunţată de Tribunalul Satu Mare în acelaşi dosar, s-a reţinut că negocierea părţilor pentru purga imobilului în limita sumei de 90.000 euro plătită creditorului ipotecar nu are semnificaţia modificării dreptului de urmărire la această valoare; astfel cum s-a amintit anterior în cuprinsul acestor considerente, ipoteca atribuie celui în folosul căruia s-a constituit dreptul de a urmări imobilul ipotecat pentru întreaga valoarea a ipotecii.

Prin urmare, este inadmisibilă solicitarea reclamantei prin care se tinde la repunerea în discuţie a caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei urmărite silit în dosarul de executare nr. 12/2014 de BEJ G. Totodată, din aceeaşi perspectivă, instanţa de fond a constatat că în cauză sunt fără relevanţă criticile aduse de reclamantă executării silite la termenul de judecată din data de ZZ.LL.2016 sub aspectul faptului că nu s-ar fi procedat în prealabil la executarea silită a debitorului principal (cu atât mai mult cu cât împotriva acestuia a fost deschisă procedura insolvenţei). Astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 430, alin. (1) şi (2) C.proc.civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Aşadar, nu doar dispozitivul unei hotărâri se bucură de putere de lucru judecat, ci şi considerentele care pregătesc dispozitivul. În esenţă, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Efectul de „lucru judecat” al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu, semnifică autoritatea de lucru judecat, care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauză (exclusivitatea); lato sensu semnifică puterea de lucru judecat, care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

„Autoritatea de lucru judecat" şi „puterea de lucru judecat" nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Cu alte cuvinte, existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză. Altfel spus, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauza şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, deoarece, în caz contrar s-ar ajunge la situaţia încălcării componenţei res judicata a puterii de lucru judecat.

Prin hotărârea pronunţată în cauza Beian contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Statul Român pe motiv că sistemul judiciar românesc nu asigură stabilitatea circuitului juridic prin faptul că permite pronunţarea în cauze identice a unor soluţii contradictorii şi diametral opuse. De asemenea, în cauza Pilot Service contra României, CEDO a statuat că obligaţia de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitiv, deoarece art. 6.1 din Convenţie nu face nici o diferenţiere între cauzele prin care s-a admis acţiunea şi cele prin care s-a respins acţiunea, hotărârea trebuind să fie respectată şi aplicată indiferent de rezultatul procesului. Mai mult de atât, în cauza Zazanis şi alţii contra Greciei, CEDO a statuat că obligaţia de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitivul acesteia, iar autorităţile nu pot repune în discuţie problema soluţionată prin hotărârea definitivă.

În plus faţă de cele menţionate anterior, în cauza Amuraritei contra Romaniei, CEDO a stabilit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6.1 trebuie interpretat prin prisma preeminenţei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenţiei, principiu enunţat în preambulul Convenţiei. Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate. Pentru respectarea acestui principiu statele trebuie să depună diligenţe pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe şi să interzică redeschiderea unor proceduri judiciare referitoare la aceeaşi problemă. Aşadar, instanţele sesizate ulterior nu trebuie să mai repună în discuţie constatările jurisdicţiilor anterioare. În concluzie, CEDO a stabilit că instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenţie.

Raportat la considerentele de mai sus, acţiunea reclamantei prin care se tinde la statuarea faptului că executarea silită asupra imobilelor ipotecate a fost iniţiată pentru o creanţă din care nu a fost dedusă suma de 28.000 Euro, achitată în temeiul convenţiei de răscumpărare, nu poate fi primită decât cu încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti mai sus-menţionate. Astfel, instanţa de fond a reţinut că, în cauza de faţă, reclamanta urmăreşte, în fapt, revizuirea sentinţei civile nr. 13/ZZ.LL.2015, pronunţată de Judecătoria ... în dosarul nr. 14/2014.

În consecinţă, pentru considerentele mai sus-expuse, raportat la dispoziţiile art. 1.550 C.proc.civ., instanţa de fond a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta B, în contradictoriu cu pârâţii BANCA C S.A. şi A S.A., prin A ROMÂNIA S.R.L., având ca obiect rezoluţiunea acordului de voinţă intervenit între reclamantă şi pârâta BANCA C privind răscumpărarea imobilelor situate în ..., înscrise în CF nr. 5 şi în CF nr. 7, din culpa pârâtei BANCA C; pe cale de consecinţă, instanţa de fond a respins ca neîntemeiate şi capetele accesorii de cerere, privind obligarea pârâtelor, în solidar, la restituirea preţului în sumă de 125.370 lei, echivalentul sumei de 28.000 Euro, achitat pârâtei BANCA C S.A. de către reclamantă pentru răscumpărarea imobilelor, respectiv privind obligarea pârâtelor la plata dobânzilor legale aferente, calculate de la data de ZZ.LL.2013 şi până la data restituirii sumei de 125.370 lei. Nefiind solicitate cheltuieli de judecată din partea pârâtelor, instanţa de fond a luat act de această împrejurare.

Împotriva sentinţei civile nr. 1/2016, reclamanta B prin avocat, a declarat apel, solicitând admiterea acestuia şi în principal - anularea în parte a sentinţei atacate, păstrarea cauzei spre judecare şi în urma unei noi judecăţi, admiterea cererii introductive de instanţă, iar, în subsidiar - schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererilor cu soluţionarea cărora a învestit judecătoria. În ambele situaţii, apelanta a solicitat obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prima instanţă şi în apel.

În motivare, s-a arătat că hotărârea atacată are şi o parte care îi profită apelantei reclamantei. Este vorba despre secţiunea referitoare la dezlegarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. Soluţia respingerii excepţiei este în opinia apelantei reclamante, un câştig al procesului. Drept urmare apelul declarat nu vizează segmentul pe care considerentele şi dispozitivul îl consacra excepţiei enunţate. Este motivul pentru care, prin cererile adresate instanţei de apel, apelanta reclamantă a solicitat anularea în parte, respectiv, schimbarea în parte a hotărârii primei instanţe.

În ce priveşte argumentarea cererii de anulare a sentinţei, apelanta reclamantă a susţinut următoarele:

Considerentele hotărârii apelate sunt consumate într-o proporţie covârşitoare între analiza cererii, în rezoluţiunea contractului de răscumpărare a imobilului şi a celei de restituire a preţului, cu dobânzile legale aferente. Lecturarea lor demonstrează, mai presus de orice îndoiala, folosirea riguroasa de către judecătorul fondului a limbajului, tehnic, propriu, dreptului privat. În aceste condiţii, este exclusă situaţia utilizării de către judecătorie a unor termeni, din lexicul comun acolo unde dreptul a cristalizat noţiuni proprii. Se poate reţine, aşadar, fără teama de a greşi, că partea cea mai însemnata a considerentelor este dedicată cererii în rezoluţiune, cererii în restituirea preţului şi cererii de acordare a dobânzilor legale.

Potrivit ultimei părţi a sentinţei - dispozitivul – judecătoria a respins, ca neîntemeiată, în contradictoriu cu pârâtele BANCA C SA şi A SA, cererea apelantei reclamante având ca obiect pretenţii.

Apelanta susţine că este de domeniul evidenţei, comparând cele două segmente ale hotărârii, că între considerente şi dispozitiv există neconcordanţă.

În opinia apelantei reclamantei, această nepotrivire nu ţine de semantică şi, astfel, în nici un caz nu ar putea fi considerată indiferentă pe tărâm juridic. Dimpotrivă, ea semnifică încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) şi c) C.proc.civ., precum şi ale art. 22 alin. 6 din acelaşi cod. Întotdeauna considerentele trebuie să explice dispozitivul. Dacă nu se întâmplă aşa, hotărârea este lovită de nulitate absolută în condiţiile art. 174 alin.(1) şi (2) C.proc.civ.

În consecinţa, apelanta reclamante susţine că se află în ipoteza reglementată de art. 480 alin. (6) C.proc.civ., situaţie în care instanţa de apel constatând, că exista un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), va trebui să anuleze în parte sentinţa şi să reţină procesul spre judecare, pronunţând o hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul.

În adoptarea acestei din urmă decizii, apelanta a solicitat instanţei de control să ţină seama de argumentele şi observaţiile sale privitoare la fondul pricinii, argumente şi observaţii care se regăsesc în apelul dedicat cererii susţinute în subsidiar.

În ce priveşte argumentarea cererii de schimbare în parte a sentinţei, apelanta reclamantă a susţinut următoarele:

Acordul de răscumpărare a imobilului - neobiectivat într-un contract, în sens instrumentum - s-a încheiat la data de ZZ.LL.2012, când apelanta reclamantă a acceptat, în urma negocierilor purtate, rezultate din corespondenţa ataşată cererii de chemare în judecată, condiţiile impuse de bancă. Acest contract în raport cu data naşterii sale, este guvernat de dispoziţiile Noului Cod Civil; sub acest aspect, hotărârea primei instanţe este legală.

Apelanta reclamantă reproşează însă judecătoriei, faptul că, deşi a stabilit corect legea de drept substanţial incidentă, atunci când a aplicat-o, a procedat ca şi când Codul civil de la 1864 ar fi încă în vigoare. Judecătorul fondului a continuat să privească sancţiunea rezoluţiunii în spiritul tradiţiei pretoriene şi s-a dovedit, astfel incapabil să facă saltul spre concepţia modernă asupra acestei sancţiuni a actului juridic civil adusă de Codul civil în vigoare. În această materie, deosebirile dintre cele două reglementari sunt cu adevărat semnificative; sub vechiul cod, rezoluţiunea a fost construită pe ideea de culpă, pe când în condiţiile actualului cod civil, sancţiunea rezoluţiunii se întemeiază pe ideea de neexecutare. Numai astfel se justifică actualmente rezoluţiunea unilaterală sau norma cuprinsă în art. 1549 alin. (1) Cod civil conform căreia, dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, la rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin. Or, dacă prima instanţă ar fi abordat cererea în rezoluţiune în spiritul Noului Cod Civil, atunci, iu mod necesar, ar fi conchis că aceasta este întemeiată.

Dar cea mai însemnată critica pe care apelanta reclamantă o aduce sentinţei nu este cea pe care tocmai a expus-o, ci aceea care urmează. Ex abrupto, ea constă în faptul că judecătoria a analizat cererea în restituirea preţului, cu dobânzile legale aferente, doar ca un derivat al cererii în rezoluţiune.

În realitate, cererea de restituire a prestaţiilor efectuate reprezintă pentru apelanta reclamantă singura miză a procesului. Numai prin admiterea acestei cereri se poate, restabili echitatea. Altminteri, suma de 28.000 euro va reprezenta eminamente un bonus acordat băncii intimate pârâte, aceasta în condiţiile în care datoria apelantei reclamante a rămas neschimbată în urma acestei plăţi. De altfel, apelanta reclamantă a arătat că iniţial, nici nu a intenţionat să pretindă rambursarea crezând că suma plătită va fi considerată, aşa cum ar fi fost normal, o restituire parţială a împrumutului. Abia când cesionarul i-a pretins întreaga creanţă şi i-a replicat că această problemă nu o priveşte, trimiţând-o să o rezolve cu banca cedentă, apelanta reclamantă şi-a dat seama de situaţia cu adevărat dificilă în care se află. Fireşte – desigur, doar într-o logică a mercantilismului exorbitant practicat de adversari - banca s-a spălat pe mâini şi a trimis-o pe apelanta reclamantă de unde venise - la cesionar. Apelanta reclamantă a reacţionat cum a considerat de cuviinţă în acel moment; pe calea unei contestaţii la executare, a pretins, inter alia, diminuarea creanţei cu suma de 28.000 euro; deşi a demonstrat plata acestei sume, instanţa de executare i-a refuzat definitiv cererea.

În această situaţie gravă se află în momentul de faţă. Dacă nu obţine rambursarea pe această cale, câtă vreme nu are la îndemână alte mijloace eficace, dreptul nu va mai putea fi considerat ars aequi et boni, banca îmbogăţindu-se fără justă cauză pe seama patrimoniului apelantei reclamantei, cu concursul justiţiei.

După cum a sugerat mai sus, cererea în restituirea, prestaţiilor nu este în chip exclusiv o consecinţă a rezoluţiunii sau a altei sancţiuni a actului juridic civil. Ea poate şi în acelaşi timp trebuie să fie privită şi ca o cerere de sine stătătoare. În opinia apelantei reclamante, admisibilitatea şi temeinicia ei trebuiau analizate şi în ipostaza în care această cerere are statut independent.

Indeniabil, aşa-numita convenţie de răscumpărare a imobilului are valoarea unei obligaţii afectată de o condiţie suspensivă. În esenţă, potrivit acordului de voinţe, banca s-a obligat să procedeze la purgarea proprietăţii şi la eliberarea, în acest sens, a unui document care să îi permită reclamantei apelante radierea ipotecii şi a celorlalte sarcini care grevează dreptul de proprietate cu condiţia ca, până la data de ZZ.LL.2013, să achite 90.000 euro. Ostensibil, obligaţia asumată este condiţională, de vreme ce depinde de un eveniment viitor şi nesigur ca realizare (art. 1399 Cod civil), iar natura condiţiei este suspensivă, cât timp de îndeplinirea ei depinde eficacitatea obligaţiei (art. 1400 Cod civil).

Fiind mai presus de orice îndoială, în prezenţa unei asemenea obligaţii, stabilirea efectelor pe care obligaţia le produce presupune o analiză diferenţiată a celor trei faze ale condiţiei.

Pendente conditione, adică în perioada în care operaţiunea juridică depinde de condiţia suspensivă, efectele actului încă nu se produc. Este relevant însă, ca, în această etapă, apelanta reclamantă a efectuat o plată parţială, în sumă totală de 28.000 euro.

Eveniente conditione, nu interesează aici, căci presupune îndeplinirea condiţiei considerarea actului ab initio neafectat de modalităţi, efectele sale producându-se chiar de la data încheierii.

În fine, deficiente conditione, când condiţia suspensivă nu se mai realizează, iar actul trebuie considerat că nu a fost niciodată încheiat, cu consecinţa că între părţile contractante nu se datorează nimic. Cu toate acestea, după cum s-a reţinut pe cale jurisprudenţială şi doctrinară, dacă pendente conditione s-a făcut o plată parţială, s-au constituit garanţii ori s-au făcut acte de dispoziţie în legătură cu dreptul aflat sub condiţie suspensivă, deficiente conditione aceste operaţiuni sunt desfiinţate prin chiar efectul nerealizării condiţiei şi dau loc la restituirea prestaţiilor executate.

La aceeaşi concluzie - a existenţei dreptului său de a obţine rambursarea prestaţiilor – apelanta reclamanta susţine că se poate ajunge şi pe o altă cale.

Conform art. 1321 Cod civil, contractul încetează, între altele, prin îndeplinirea sau după caz, neîndeplinirea condiţiei. Este de domeniul evidenţei că îndeplinirea reprezintă cauza de încetare a contractului în ipoteza condiţiei rezolutorii, iar neîndeplinirea în ipoteza condiţiei suspensive.

Potrivit următoarelor doua texte, - art. 1322 şi art. 1323 Cod civil, la încetarea  contractului părţile sunt liberate de obligaţiile asumate, dar ele pot fi ţinute la repararea prejudiciilor cauzate şi, după caz, la restituirea în natură sau prin echivalent a prestaţiilor primite în urma încheierii contractului. Restituirea prestaţiilor primite, dispune ultimul text enunţat, se face conform art. 1635 - 1649.

În consonanţă cu dispoziţiile art. 1635 alin. (2) Cod civil, ceea ce a fost prestat în  temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, este supus restituirii, afară numai dacă cel care a prestat a făcut-o ştiind că înfăptuirea cauzei este cu neputinţă sau, după caz, a împiedicat cu ştiinţa realizarea ei.

În speţă, situaţia dedusă judecăţii este întru-totul şi perfect acoperită de normele de drept precitate. La data de ZZ.LL.2013, adică în ziua următoare celei până la care apelanta reclamantă trebuia să îndeplinească condiţia (art. 1404 alin. 2 Cod civil), contractul a încetat din pricina neîndeplinirii condiţiei suspensive şi concomitent s-a născut dreptul apelantei reclamante de a obţine restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul „cauzei viitoare care nu s-a înfăptuit", apelanta reclamantă neîmpiedicând în vreun mod realizarea cauzei şi neprestând parţial ştiind că înfăptuirea cauzei este cu neputinţă.

În drept, apelanta şi-a fundamentat calea de atac pe dispoziţiile art. 466, art. 468, art. 470, art. 471 şi art. 480 alin. 2 şi alin. 6 C.proc.civ., precum şi prevederile legale arătate în cererea de apel.

În temeiul art. 223 C.proc.civ. apelanta a solicitat judecarea cauzei chiar şi în lipsa sa de la dezbateri.

Prin întâmpinare, intimata A S.A. prin SC A ROMÂNIA SRL ..., a solicitat respingerea apelului şi menţinerea sentinţei civile nr. 1/2016 pronunţată de Judecătoria ..., ca temeinică şi legală, pentru următoarele motive:

Referitor la solicitarea de anulare a sentinţei atacate, - din punctul de vedere al intimatei -, este neîntemeiată, argumentele prezentate de către apelantă nu dovedesc o neconcordanţă între considerente şi dispozitiv, iar considerentele hotărârii explică foarte clar şi concis soluţia pronunţată şi în nici un caz nu se foloseşte un limbaj tehnic care să nu poată fi înţeles de către părţi. Folosirea, chiar şi a unui astfel de limbaj nu este de natură a atrage nulitatea unei hotărârii, astfel cum în mod neîntemeiat susţine apelanta.

Intimata precizează faptul că apelanta reclamantă a fost reprezentată în faţa primei instanţe de către un avocat ales, care în situaţia în care limbajul folosit de judecător ar fi unul tehnic, ar putea să-i explice clientului termenii pe înţelesul său. Este una din datoriile avocatului de a-i explica clientului însemnătatea unor termeni juridici.

Intimata arată faptul că judecătorul fondului nu a încălcat dispoziţiile prevăzute de art. 425 alin. 1 lit. b şi lit. c din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 22 alin. 6 din acelaşi cod, considerentele explicând foarte clar dispozitivul hotărârii adoptate.

Referitor la cererea de schimbarea în parte a sentinţei, intimata a arătat că susţinerile apelantei reclamante sunt total nefondate şi făcute cu rea credinţă. Chiar apelanta reclamantă şi-a întemeiat acţiunea pe ideea de culpă a pârâtelor, iar cererea de restituire a preţului cu dobânzile aferente a fost solicitată de către reclamantă ca un derivat al cererii în rezoluţiune. Acest fapt rezultă indubitabil din modul de redactare al cererilor, precum şi din motivarea acestora.

Prin apelul declarant apelanta reclamantă îşi modifică poziţia avută în faţa primei instanţe: „iniţial noi nici n-am intenţionat să pretindem rambursarea".

Problema sumei de 28.000 de euro a fost tranşată de către instanţa care a analizat contestaţia la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. 14/2014, astfel că repunerea acum în discuţie este inadmisibilă.

Situaţia gravă în care se află acum apelanta reclamantă nu este din cauza pârâtelor. Prin motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta apelantă nu a făcut altceva decât să invoce faptul că nu a respectat acordul din cauza încheierii contractului de cesiune. Această susţinere este cu totul nefundamentată, fapt reţinut în mod corect şi de către prima instanţă.

Intimata consideră că în nici un caz nu poate fi vorba de o îmbogăţire fără justă cauză, cum susţine apelanta reclamantă, deoarece suma a fost scăzută din debitul datorat de către Societatea D SRL, debit care este garantat în acelaşi timp cu imobilul proprietatea apelantei.

Fără a folosi un limbaj tehnic, intimata pârâtă a apreciat că apelanta reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite prin acord astfel că nu este justificată rezoluţiunea din culpa intimatelor-pârâte. Consideră că în acest moment, apelanta reclamantă îşi invocă propria culpă în susţinerea intereselor, fapt ce contravine principiului „nemo auditur propriam turpitudem allegans". Raţionamentul apelantei în sensul că se impune restituirea sumei de 28.000 de euro deoarece nu s-ar fi realizat condiţia suspensivă intimata îl consideră inaplicabil prezentei speţe.

Faţă de cele relatate, intimata pârâtă a solicitat respingerea apelului şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

În drept, intimata şi-a întemeiat apărările pe dispoziţiile art. 205 C.proc.civ., art. 2500 şi urm. Codul Civil, art. 1549 şi urm. C.proc.civ.

Legal citată, cu menţiunea depunerii obligatorii a întâmpinării, intimata pârâtă BANCA C SA nu a întocmit actul de procedură stabilit de norma juridică.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor invocate, apelul declarat se constată a fi nefondat având în vedere considerentele ce urmează:

Instanţa de fond a examinat cererea reclamantei stabilind că sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materie contractuală potrivit prevederilor Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil.

Înlăturând în mod justificat abordarea cauzei din perspectiva asimilării sumei achitate în cadrul înţelegerii de răscumpărare cu o arvună, - părţile convenind doar să contracteze pentru plata unei sume de bani în schimbul răscumpărării imobilului ipotecat -, prima instanţă în mod judicios a verificat pretenţia reclamantei în contextul rezoluţiunii.

S-a reţinut în temeiul dovezilor administrate că reclamanta a nesocotit înţelegerea încheiată cu pârâta de ordin I, fiind cea care în termenul convenit mutual, de un an de la facerea convenţiei, nu a achitat sumele de bani la care s-a obligat.

Faţă de această conduită, fapta imputată pârâtei de a încheia după expirarea duratei stabilite de comun acord de plată a sumei de răscumpărare a bunului imobil ipotecat, a unui contract de cesiune de creanţă a fost în mod întemeiat considerată licită; s-a apreciat în mod justificat că transmiterea creanţei după expirarea termenului convenţiei nu întruneşte condiţia unei neexecutări ori a unei executări necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale din partea pârâtei.

Tribunalul a considerat argumentaţia instanţei de fond ca fiind concordantă cu starea de fapt reţinută în baza probatoriului încuviinţat, fiind semnificativ faptul că pârâta de ordin I BANCA C SA s-a obligat prin convenţia încheiată cu reclamanta să emită un acord de radiere a sarcinilor şi interdicţiilor la sfârşitul termenului contractual şi cu condiţia plăţii lunare a sumelor stipulate de plătitoarea reclamantă al căror cuantum total trebuia să concorde cu suma convenită de părţi.

Ori, prima instanţă a stabilit în cadrul stării de fapt că această obligaţie nu a devenit actuală şi nici nu a putut să fie îndeplinită întrucât premisa necesară nu fusese realizată de partea reclamantă, respectiv achitarea integrală a sumei de răscumpărare către bancă până la termenul stabilit de comun acord.

Totodată, în privinţa sumelor achitate parţial din convenţia de răscumpărare, tribunalul consideră justificată soluţia primei instanţe referitoare la puterea  de lucru judecat a sentinţei nr. 13/2015 pronunţată de Judecătoria ... în dosar nr. 14/2014. Câtă vreme reclamanta a contestat pentru aceleaşi argumente executarea silită în contradictoriu cu aceleaşi pârâte în dosarul anterior evocat, este firesc să nu poată fi reluată cercetarea judiciară a aceleiaşi stări de fapt fără să fie afectată puterea de lucru judecat, aşa cum judicios a reţinut prima instanţă.

Critica din apel referitoare la nulitatea hotărârii atacate este nefondată. Sentinţa pronunţată de instanţa de fond priveşte pretenţiile reclamantei astfel cum acestea au fost descrise prin cererea de chemare în judecată. Tocmai aceste pretenţii au căpătat soluţie prin hotărârea pronunţată, neexistând vreo nepotrivire între considerente şi dispozitiv.

Nici susţinerea apelantei referitoare la modul în care instanţa de fond a analizat pretenţia dedusă judecăţii nu poate fi primită.

Apelanta a considerat că cererea pentru acordarea pretenţiilor echivalente cu sumele plătite parţial conform înţelegerii de răscumpărare ar fi trebuit considerată ca având caracter de sine stătător, întrucât în opinia reclamantei aceasta era de fapt singura miză a procesului.

Tribunalul opinează în mod similar instanţei de fond că indiferent de interesul urmărit din partea care poartă un proces,  la fel de importantă este fixarea cadrului său şi cu privire la mijlocul juridic ales pentru desfăşurarea procedurii judiciare. Instanţa de apel consideră că prima instanţă a procedat legal la evaluarea pretenţiilor deduse judecăţii în cadrul reglementării privind rezoluţiunea. De altfel, în lipsa unui temei legal instanţa investită cu soluţionarea unei acţiuni nu poate realiza judecata, nefiind posibilă adoptarea unei hotărâri doar în considerarea interesului părţilor. Toate pretenţiile care se deduc unei proceduri judiciare trebuie să aibă un corespondent într-o normă de drept, acesta fiind temeiul intervenţiei autorităţii pentru a aşeza un raport afectat de încălcarea legii în normalitate.

În fine, tribunalul a constatat nefondată şi susţinerea apelantei asupra condiţiei de echitate pentru cererea de restituire a sumelor parţial achitate din răscumpărare. Astfel, temeiul în baza căruia partea reclamantă a plătit pârâtei de ordin I sume de bani îl constituie contractul intervenit între ele, respectiv legea părţilor.

Încetarea plăţilor pentru rest şi nerespectarea termenului convenit nu permit examinarea echităţii derulării contractului, opţiunea manifestă a părţii reclamante fiind aceea de a încălca înţelegerea. Ca urmare, în mod justificat instanţa de fond a respins pretenţia pentru restituirea părţii de preţ de răscumpărare achitat creditoarei obligaţiei, acesta fiind utilizat pentru acoperirea creditului acordat societăţii în favoarea căreia s-a constituit ipoteca asupra bunului imobil.

În privinţa restului susţinerilor apelantei, tribunalul a constatat că întrucât nu aui făcut obiectul motivaţiei acţiunii şi nici nu au fost aduse în discuţie prin vreun act de procedură în primă instanţă, nu pot fi primite pentru examinare direct în apel, ţinând seama de prevederile art. 478 C.proc.civ.

Având în vedere considerentele ce preced, apelul a fost respins ca nefondat potrivit art. 480 C.proc.civ. conform dispozitivului prezentei decizii.

Cheltuielile de judecată ale părţilor câştigătoare ale procesului nu au fost acordate conform art. 482 şi art. 453 C.proc.civ., întrucât nu au fost solicitate.

Domenii speta

Spete similare