Civil. Fond funciar, obligaţie de a face – punere în posesie.

Civil. Fond funciar, obligaţie de a face – punere în posesie.

Legea nr.165/2013

Hotărârea deţinută de către reclamantă vizează reconstituirea dreptului de proprietate şi nu punerea sa în posesie, cererea de restituire în natură intrând în categoria cererilor nesoluţionate, cărora li se aplică dispoziţiile Legii nr.165/2013.

Neavând o hotărâre definitivă şi irevocabilă pentru punerea în posesie, procedura punerii în posesie pentru 3,00 ha trebuie să urmeze regulile instituite de Legea nr.165/2013 care reglementează finalizarea procedurilor de restituire, în natură sau prin echivalent, a terenurilor reconstituite conform Legii 18/1991 cu modificările ulterioare, potrivit unei ordini expres prevăzută în acest act normativ.

(Tribunalul Ialomiţa – decizia civilă nr.1055 A din 24.10.2019)

Prin sentinţa civilă nr.1761 din data de 19.10.2018, pronunţată de Judecătoria Slobozia s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta SM în contradictoriu cu pârâţii Primarul localităţii C, Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietatea asupra Terenurilor C, Primarul localităţii S şi Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor S  şi intervenienta SC A & S I 2000 SRL.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut că potrivit adeverinţei nr. /2017, emisă de Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietatea asupra Terenurilor C, pentru reclamanta SM, moştenitoarea defunctului G.M.V., s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole în suprafaţă de 3,00 ha, potrivit Legii nr. 247/2005.

Ulterior, Comisia locala pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a emis răspunsul cu nr. /24.07.2006 către reclamantă, comunicându-i că, întrucât în rezerva comisiei locale nu mai există teren arabil, singurul amplasament pentru punerea sa în posesie este pe raza comunei S, judeţul, amplasament repartizat prin Hotărârea nr.222/05.07.2006 a Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 5 lit. c) din H.G. nr. 890/2005, reclamanta a fost rugată ca, în termen de 7 zile de la primirea prezentei adrese, să comunice acceptul său în scris pentru acest amplasament, astfel încât să poată fi întocmită documentaţia pentru punerea în posesie.

Prin adresa nr. /2013, emisă de Primăria C, reclamantei i s-a adus la cunoştinţă că, în conformitate cu prevederile legilor fondului funciar, s-a solicitat comunelor învecinate să precizeze dacă au teren disponibil, dar acestea au comunicat că nu dispun de teren pentru punerea sa în posesie, în aceste condiţii, singura posibilitate fiind acordarea de despăgubiri, conform prevederilor legale. 

În drept, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România: „Imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură.

La art. 12 alin. 1 din acelaşi act normativ se prevede că: „În situația în care restituirea terenurilor agricole pe vechile amplasamente nu este posibilă, după validarea întinderii dreptului lor de proprietate de către comisiile județene de fond funciar sau, după caz, de către Comisia de Fond Funciar a Municipiului București, fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia li se atribuie un teren pe un alt amplasament, în următoarea ordine:a) pe terenurile din rezerva comisiei locale de fond funciar;b) pe terenurile proprietate publică, trecute, în condițiile legii, în proprietatea privată a statului, sau pe terenurile proprietate privată a statului, care au fost administrate pe raza unității administrativ-teritoriale de institute, de stațiuni de cercetare ori de alte instituții publice;c) pe terenurile proprietate publică, trecute, în condițiile legii, în proprietatea privată a statului, sau pe terenurile proprietate privată a statului, care au fost administrate de institute, de stațiuni de cercetare ori de instituții publice pe raza localităților învecinate, aflate în același județ;d) pe terenurile ocupate de izlazuri.”

Potrivit art. 19 din H.G. nr. 401 din 19 iunie 2013 (pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România): „În situația în care la nivelul unității administrativ-teritoriale, al localității învecinate sau, după caz, al județului nu există disponibil de teren în vederea reconstituirii dreptului de proprietate, comisia locală de fond funciar întocmește tabelul nominal prevăzut în anexa nr. 11, pe care o înaintează, împreună cu întreaga documentație, Comisiei județene de fond funciar, respectiv a municipiului București, în vederea analizării și transmiterii unei propuneri de acordare de măsuri compensatorii, potrivit prevederilor Legii nr. 165/2013.”

Conform art. 16 din Legea nr. 165/2013: „Cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7).”

Având în vedere cele expuse mai sus, precum şi răspunsul Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor din care reiese că, în urma inventarierii nu mai există teren disponibil în vederea punerii în posesie a reclamantei, aceasta având dreptul, în schimb, la acordarea de măsuri compensatorii, instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta SM, considerând că este nelegală şi netemeinică şi solicitând modificarea în tot a acesteia şi obligarea intimatelor la punerea în posesie cu suprafaţa de 3,00 ha teren arabil extravilan asupra căruia i-a fost reconstituit dreptul de proprietate fie pe raza localităţii C, fie pe raza localităţii S, obligarea Primarului localităţii S sau C la plata de daune cominatorii în cuantum de 100 lei/zi calculate de la data pronunţării prezentei hotărâri şi până la punerea efectiv în posesie. 

În motivarea cererii de apel, apelanta arată că a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului in suprafaţa de 3,00 ha, situat pe raza localităţii C, cerere ce a fost soluţionata în anul 2005, iar prin adresa nr. /17.03.2006 Primăria C i-a comunicat faptul că s-a aprobat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 3,00 ha.

La data de 24.07.2006, prin Adresa nr. i s-a adus la cunoştinţa că încă de la nivelul anului 2006 pe raza localităţii C nu se mai află teren disponibil, motiv pentru care se propune punerea în posesie pe raza localităţii S.

Şi în anul 2009 i s-a comunicat aceeaşi situaţie a lipsei de teren şi faptul că ar putea să primească despăgubiri, dar nu se știe de la cine şi când.

Şi în anul 2015 a solicitat Primăriei C explicaţii pentru situaţia sa şi i s-a comunicat faptul că încă nu este definitivată inventarierea terenurilor şi nu se poate stabili dacă se află sau nu teren disponibil, aspect care creează şi mai mult o stare de incertitudine atât în ceea ce priveşte instituţia obligata să o pună în posesie, cât şi în ceea ce priveşte exercitarea în mod efectiv a dreptul său de proprietate.

Instanţa fondului şi-a însuşit explicaţiile intimatelor deşi rezultă în mod clar faptul că exista obligativitatea reconstituirii în natură. Faptul că nu există teren disponibil nu este un fapt de natură a prejudicia pe cei îndreptăţiţi de dreptul de a dispune de prerogativele dreptului de proprietate, mai ales că la momentul în care s-a stabilit a fi puși în posesie, pe raza localităţii Stelnica era teren disponibil.

Apelanta consideră că nu trebuie analizată situaţia terenurilor libere la momentul soluţionării cererii ci trebuie analizată balanţa funciară de la momentul în care i-a fost reconstituit dreptul de proprietate, deci la nivelul anului 2005.

Având în vedere că au trecut mai bine de 14 ani de la data la care este doar teoretic îndreptățită să îşi exercite dreptul de proprietate, consideră că se impune a se analiza prezenta cerere din perspectiva drepturilor garantate atât de Constituţie cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor omului, având în vedere că în mod nejustificat patrimoniul său este prejudiciat.

Pentru toate aceste aspecte apreciază că prezenta cerere este întemeiata şi solicită a se  dispune obligarea fie a Comisiei Locale C şi a Primarului Comunei C la punerea în posesie a apelantei cu suprafaţa de 3,00 ha în situaţia în care se va constata urmare a inventarierii că există teren disponibil, fie a Comisiei Locale S şi a Primarului Comunei S, în situaţia în care nu mai există teren pe raza localităţii C.

În drept, îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 64 din Legea nr.18/1991 iar în susţinere solicită proba cu înscrisuri. 

Prin întâmpinările formulate, intimatele Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată C şi Primarul comunei C solicită respingerea cererii de chemare în judecată întrucât este neîntemeiată.

Intimatele arată că, întrucât la dispoziţia comisiei locale nu a existat teren destinat realizării puneri în posesie, aceasta a întreprins demersurile necesare în vederea identificării de terenuri rămase disponibile şi pe raza altor localităţi, de la care s-a primit răspuns că nu dispun de nicio rezervă de teren arabil la nivelul comisiilor locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor.

Conform Hotărârii Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor nr./05.07.2006, comisia locala a comunei C a fost arondată pentru preluarea terenurilor agricole de la stat pe raza localităţii S iar apelantei i s-a comunicat amplasamentul pentru punerea în posesie prin adresa nr. /24.07.2006, după care suprafaţa de 3,00 ha a fost trecută în anexa nr.23.

Prin Sentinţa civila nr./2008 Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea formulată de Prefectul Judeţului I în contradictoriu cu Agenţia Domeniilor Statului privind predarea terenurilor amplasate pe teritoriul comunei S în vederea punerii în posesie a celor îndreptățiți , iar prin decizia nr.475/2009, sentința a rămas definitivă şi irevocabilă.

Inventarierea terenurilor agricole, conform Legii nr. 165/2613 privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent s-a făcut cu scopul de a scoate în evidenţă terenuri ce pot fi folosite pentru rezolvarea deficienţei de teren agricol care a rezultat la nivelul fiecărui UAT .

UAT C, în urma inventarierii, nu dispune de teren arabil pentru punerea în posesie a cetăţenilor înscriși în Anexa 23.

Faţă de cele expuse intimatele apreciază cererea de chemare în judecată a apelantei-reclamante ca fiind netemeinică şi nefondată şi solicită a fi respinsă.

În drept, îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 205, 206, 207 si 208 din Codul de procedura civila si dispoziţiile Legii nr. 18/1991,Legii nr. l/2000, Legii nr. 247/2005 , Legii nr. 193/2007 şi Legii nr. 165/2013.

Tribunalul, analizând sentinţa apelată în raport de motivele de apel invocate şi de probele administrate, văzând şi dispoziţiile art.476 cod procedură civilă, reţine următoarele:

Motivul de apel privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legilor din materia fondului funciar şi a punerii în posesie nu este fondat. 

În fapt, se reţine că prin Hotărârea nr./I/18.04.2006, s-a admis cererea şi s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 3,00 ha de la autor GMV, pentru moştenitoarea SM. 

Tribunalul apreciază că în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr.165/2013 având în vedere că potrivit art.4 din Legea nr.165/2013, această lege se aplică „…cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”. 

Potrivit art.3 pct.1 din Legea nr.165/2013 prin cereri trebuie să se înţeleagă şi cererile formulate în temeiul prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, cererile formulate potrivit Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.

În art.5 şi 6 din lege se prevede procedura de inventariere a terenurilor iar în art.11 alin.1 din lege se prevede obligaţia Comisiilor locale şi judeţene de fond funciar sau, după caz, a Comisiei de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti de a soluţiona toate cererile de restituire, de a efectua punerile în posesie şi de a elibera titlurile de proprietate până la data de 1 ianuarie 2016.

Acest termen a fost prorogat succesiv prin articolul unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2015 şi prin art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016 până la data de 1 ianuarie 2018, pentru ca prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 44/31 ianuarie 2017 art.11 alin.1 din lege să fie declarat neconstituţional iar ulterior, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98 din 15 decembrie 2016 articolul 11 din Legea nr.165/2013 să fie abrogat.

Raportând situaţia de fapt la textele de lege menţionate se reţine că reclamanta are o hotărâre a comisiei judeţene prin care i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 3,00 ha, teren cu care aceasta nu a fost pusă în posesie.

Nefiind pusă în posesie, hotărârea deţinută de către reclamantă vizează reconstituirea dreptului de proprietate şi nu punerea sa în posesie, cererea de restituire în natură intrând în categoria cererilor nesoluţionate, cărora li se aplică dispoziţiile Legii nr.165/2013.

Neavând o hotărâre definitivă şi irevocabilă pentru punerea în posesie, procedura punerii în posesie pentru 3,00 ha trebuie să urmeze regulile instituite de Legea nr.165/2013 care reglementează finalizarea procedurilor de restituire, în natură sau prin echivalent, a terenurilor reconstituite conform Legii 18/1991 cu modificările ulterioare, potrivit unei ordini expres prevăzută în acest act normativ.

Astfel în art. 12 din legea 165/2013 se prevede că : „(1) În situaţia în care restituirea terenurilor agricole pe vechile amplasamente nu este posibilă, după validarea întinderii dreptului lor de proprietate de către comisiile judeţene de fond funciar sau, după caz, de către Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia li se atribuie un teren pe un alt amplasament, în următoarea ordine: a) pe terenurile din rezerva comisiei locale de fond funciar; b) pe terenurile proprietate publică, trecute, în condiţiile legii, în proprietatea privată a statului, sau pe terenurile proprietate privată a statului, care au fost administrate pe raza unităţii administrativ-teritoriale de institute, de staţiuni de cercetare ori de alte instituţii publice; c) pe terenurile proprietate publică, trecute, în condiţiile legii, în proprietatea privată a statului, sau pe terenurile proprietate privată a statului, care au fost administrate de institute, de staţiuni de cercetare ori de instituţii publice pe raza localităţilor învecinate, aflate în acelaşi judeţ; d) pe terenurile ocupate de izlazuri.

(2) Pentru terenurile prevăzute la alin. (1) lit. d), regimul juridic şi categoria de folosinţă se pot schimba numai cu avizul prealabil al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi cu acordul cetăţenilor cu drept de vot din unitatea administrativ-teritorială, acord exprimat în urma organizării unui referendum local, potrivit legii, în termenul prevăzut la art. 6 alin. (1).

(3) Atribuirea terenurilor de către comisia locală se face în ordinea de înregistrare a cererilor iniţiale de restituire, cu respectarea strictă a ordinii categoriilor de teren prevăzute la alin. (1). Fostul proprietar sau moştenitorii acestuia pot refuza terenul din rezerva comisiei locale de fond funciar sau din izlazul comunal, propus în vederea restituirii.”

Rezultă din acest text de lege că există o ordine atât în ceea ce priveşte categoria terenului pe care se realizează atribuirea, dar şi data înregistrării cererilor iniţiale de restituire.

Având în vedere că acțiunea de definitivare a procesului de restituire şi de aplicare a prevederilor Legii nr. 165/2013 este în desfășurare, nu se poate solicita instanţei de judecată să ignore aceste dispoziţii şi să dispună punerea în posesie a reclamantei sau acordarea de despăgubiri.

Faţă de prevederile legale menţionate şi de probele administrate în cauză, tribunalul consideră că soluţionarea prezentei cauze şi punerea în posesie a reclamantei sau acordarea de  despăgubiri, cu ignorarea dispoziţiilor legii 165/2013 şi fără a respecta modalitatea, ordinea şi competenţa instituite de acest act normativ, ar conduce la o încălcare a prevederilor legale, dar şi o nedreptățire a persoanelor înscrise la rândul lor în evidența privind cererile nesoluționate de la nivelul Comisiei Locale, ceea ce determină şi instanţa de apel să aprecieze, ca şi prima instanţă, că cererea reclamantei este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte invocarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie (CEDO) de către reclamantă, tribunalul apreciază că într-adevăr aceasta are un bun în accepţiunea art.1 Protocol 1 din CEDO şi nu a putut până în prezent să-şi exercite dreptul de proprietate dar prin instituirea unor noi proceduri în domeniul restituirii proprietăţii, aşa cum sunt ele reglementate prin Legea nr.165/2013, nu se aduce atingere dreptului de proprietate deţinut de către reclamantă sau cel puţin această ingerinţă, la acest moment, este legală. 

Astfel trebuie menţionat că urmare numărului uriaş de cauze cu care se confrunta Statul Roman în privinţa restituirii imobilelor confiscate abuziv, care indica eşecul Statului de a rezolva această problemă, Curtea Europeana a decis declanșarea procedurii-pilot împotriva României, fiind cunoscută în acest sens Hotărârea din 12.10.2010 în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României. Declanșarea acestei proceduri a atras acordarea unui termen de graţie, prelungit până pe data de 12 mai 2013, termen în care Statul avea obligația de a remedia problemele sistemice ale mecanismelor de retrocedare.

Pentru a se conforma obligațiilor de respectare a dreptului de proprietate, la expirarea termenului de graţie acordat, pe data de 17 mai 2013, a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România.

Ca o consecință a termenului de graţie acordat, CEDO a suspendat judecarea tuturor cauzelor care se încadrau în tiparul celor care au declanșat procedura-pilot.

După expirarea acestui termen de graţie, într-o altă hotărâre, din 29.04.2014,  în cauza Preda şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat caracterul efectiv al prevederilor noii legislaţii în materia restituirii proprietăţilor, legislaţie care oferă posibilitatea de soluţionare adecvată a cererilor de reparaţie, pentru majoritatea situaţiilor.

Analizând garanţiile oferite de noua legislaţie (dispoziţii de procedură clare şi previzibile, însoţite de termene imperative şi de un control jurisdicţional efectiv), CEDO a concluzionat că aceasta oferă în principiu un cadru efectiv şi accesibil, de natură să garanteze respectarea dreptului de proprietate în materia restituirii proprietăţilor într-o serie largă de situaţii.

Curtea a estimat că sistemul de eşalonare a despăgubirilor instituit de noua lege se încadrează în marja largă de apreciere de care se bucură statele în alegerea soluţiilor economice, mai ales atunci când acestea trebuie să păstreze echilibrul bugetar între venituri şi cheltuieli.

Cât priveşte termenele instituite, chiar dacă a constatat că ele pot conduce la finalizarea procesului de restituire peste un număr mare de ani, CEDO a considerat că această situaţie excepţională este inerentă, având în vedere complexitatea factuală şi juridică ce priveşte chestiunea restituirii bunurilor naţionalizate.

Pentru considerentele reţinute tribunalul apreciază apelul ca fiind nefondat, urmând ca în baza art.480 alin.1 cod procedură civilă să îl respingă. 

Văzând şi prevederile art.634 alin.1 pct.4 Cod procedură civilă

Domenii speta

Spete similare