Contestaţie decizie sancţionare

Sentinţa civilă nr. 152/02.03.2018

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 17.11.2017, sub nr. 4955/110/2017, reclamanta T.R.M. a chemat în judecată pe pârâta D.G.A.S.P.C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Dispoziţiei de sancţionare numărul 3648 din 02.11.2017 emisă de pârâtă.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că prin dispoziţia contestată, a fost sancţionată disciplinar cu avertisment scris pentru faptul că a încălcat prevederile articolului 28 literele e), e) bis şi k) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a D.G.A.S.P.C. Bacău, reţinându-se faptul că se face vinovată de săvârşirea abaterii constând în aceea că ,,au existat două rapoarte de audit şi în nici unul mi a fost identificat prejudiciul şi nu a fost raportat conducătorului entităţii audiate.” Reclamanta apreciază ca fiind nelegală şi netemeinică dispoziţia contestată, întrucât presupusă abatere disciplinará săvârşită în legătură cu modul în care şi-a îndeplinit atribuţiile cu privire la activitatea de audit public intern efectuai la Centru de Servicii Sociale „G." din Bacău nu a făcut obiectul  niciunei cercetări disciplinare, fiind încălcate dispoziţiile articolului 252 alineat 1 din Codul Muncii, fiind nelegală sancţionarea sa  upă aproape şase luni de la data luării la cunoştinţă de către directorul general a săvârşirii presupusei abateri disciplinare este nelegală.

Reclamanta mai invocă nulitatea dispoziţiei de sancţionare ca urmare a încălcării dispoziţiilor articolului 252 alineat 2 litera c) din Codul Muncii,  faţă de împrejurarea că pârâta nu i-a adus la cunoştinţă faptul că e subiectul unei cercetări disciplinare şi nu a avut posibilitatea să formuleze apărări, aşa cum este menţionat, în mod nereal, în dispoziţia de sancţionare la articolul 2 alineatul 2 conform căruia „motivul pentru care au fost înlăturate apărările salariatei este faptul că din nici un înscris nu rezultă identificarea unei iregularităţi sau a unui posibil prejudiciu fi raportarea acestora conducerii instituţiei audiate".

Sub un al treilea aspect, reclamanta apreciază că dispoziţia criticată este netemeinică întrucât nu a săvârşit nicio faptă contrară regulamentul intern. Astfel, prin ambele rapoarte de audit, reclamanta a propus la capitolul Recomandări, „derularea unei cercetări administrative reale asupra evenimentului cu respectarea cerinţelor legale în vigoare şi încheierea unui proces - verbal prin care să se stabilească împrejurările în care s-a produs paguba si cauzele care au determinat-o, precum şi oricare alte elemente necesare elucidării acestor împrejurări…” . Conform dispoziţiilor articolului 28 litera k) din Regulamentul de organizare şi funcţionare, arată reclamanta, auditorul intern nu are ca atribuţii „identificarea prejudiciului", ci, în cazul identificării unor iregularităţi sau posibile prejudicii, auditorul are ca sarcină să le raporteze imediat conducătorului entităţii publice şi structurii de control intern abilitate.

Mai arată reclamanta că potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii 672/2002, activitatea de audit public intern pe care o desfăşoară este supusă unor dispoziţii legale speciale, fiind desfăşurată in mod independent, obiectiv şi supusă verificării şi avizării de către C.J. Bacău, constatările şi recomandările auditorului neputând face obiectul verificărilor sau cenzurării de către persoane din cadrul unităţii care a dispus efectuarea auditului public intern.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.247. ari.252 din Codul Muncii, art. 1-13 din Legea 672/2002 privind auditul public intern.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii formulate, deoarece emiterea deciziei atacate a fost făcută cu încadrarea în termenul de 6 luni prevăzut de art. 252 alin. 1 din Codul Muncii, sens în care invocă Decizia RIL nr. 16/12.11.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

În ceea ce priveşte nulitatea dispoziţiei invocată de reclamantă pentru lipsa motivării, intimata arată că reclamanta, în calitate de angajată, a fost sancţionată cu avertisment, iar faţă de dispoziţiile art. 251 Codul Muncii, legiuitorul a apreciat că, în cazul aplicării acestei sancţiuni nu este necesară cercetarea disciplinară prealabilă a angajatului.

Cu privire la situaţia care a generat aplicarea sancţiunii, menţionăm faptul că în data de 02.06.2016 microbuzul cu nr. de înmatriculare XXX, aflat în dotarea parcului auto al D.G.A.S.P.C. Bacău, respectiv al C.S.S. „G.", a suferit daune majore, incident care a  cauzat un prejudiciu instituţiei şi de aceea a fost constituită o comisie disciplinară, cu scopul de a analiza în concret împrejurările de fapt şi persoanele responsabile pentru producerea pagubei. La data de 22.03.2017 directorul economic din cadrul D.G.A.S.P.C. Bacău a întocmit Referatul nr. 28718/22.03.2017 prin care a raportat existenţa a trei (3) cazuri de prejudicii ce trebuie recuperate, unul dintre acestea fiind şi microbuzul distrus prin ardere în data de 02 iunie 2016, aparţinând C.S.S. „G.", sens în care directorul instituţiei a solicitat Comisiei de cercetare disciplinară prealabilă pentru stabilirea persoanelor vinovate şi recuperarea pagubei. Comisia de cercetare disciplinară a constatat, în ceea ce priveşte prejudiciul, că în cadrul compartimentului de audit public intern ar fi trebuit îndeplinite atribuţiile prevăzute de art. 13 din Legea nr. 672/2002 şi preluate în Regulamentul de organizare şi funcţionare al D.G.A.S.P.C. - art. 28, aprobat prin Hotărârea C.J. Bacău nr. 195/2016, deci identificarea prejudiciului şi raportarea lui trebuia făcută de angajatul acestui compartiment, deci reclamanta încearcă doar să justifice pasivitatea în care a stat, deşi cunoştea situaţia respectivă, încă de când a întocmit raportul de audit.

Se mai arată că reclamanta a fost sancţionată cu „avertisment" ceea ce reprezintă minimul în materie disciplinară, iar pe de altă parte, aplicarea unei sancţiuni se impunea în cazul responsabilului cu auditul, deoarece dacă acesta şi-ar fi respectat atribuţiile, alături de celelalte persoane implicate şi sancţionate disciplinar, s-ar fi preîntâmpinat recuperarea cu întârziere a prejudiciului în cauză.

Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat, în esenţă, susţinerile din acţiune, arătând în plus că a fost sancţionată la mai bine de 1 an şi 5 luni de la data producerii prejudiciului, că pârâta interpretează în mod greşit dispoziţia prevăzută în articolul 252 alineatul al doilea din Codul muncii atunci când apreciază că decizia de sancţionare nu trebuie să fie motivată, este nelegală dispoziţia de sancţionare atâta timp cât au fost respinse „apărările sale'" fără să fie măcar înştiinţată că sunt cercetată sau să i se solicite punctul de vedere.

Pe fondul cauzei, reclamanta mai arată pârâta susţine în mod neîntemeiat faptul că ar fi avut ca atribuţie de serviciu „ identificarea prejudiciului" deşi nu există nicio normă care să stabilească o astfel de obligaţie în sarcina auditorului intern, acesta neavând instrumentele şi mijloacele de probă prin care să determine prejudiciul efectiv şi că pârâta  face confuzie între atribuţiile auditorului public intern (acesta bucurându-se de independentă organizatorică şi exercitând o funcţie distinctă şi independentă de activităţile entităţii publice) şi cele ale conducerii entităţii publice care are atribuţii să stabilească, pe baza propunerilor, constatărilor sau concluziilor din raportul de audit intern, dacă există prejudiciu, care este cuantumul acestuia, cine se face vinovat de producerea acestuia şi modalitatea de recuperarea a acestuia.

Mai învederează reclamantă că  pârâta susţine în mod eronat faptul că la data întocmirii rapoartelor de audit ar fi cunoscut „ situaţia respectivă”, în condiţiile în care rapoartele de audit pe care le-a întocmit au fost efectuate ca urmare a ordinului de serviciu emis de directorul general al pârâtei la data de 22.03.2017, anterior acestui moment nefiind efectuate activităţi specifice de audit public intern la SCC „G.".

În dovedire, instanţa a încuviinţat pentru reclamantă proba cu înscrisuri, pârâta nesolicitând probe în apărare.

Analizând probatoriul administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

Cu privire la motivele de nelegalitate ale dispoziţiei contestate, invocate de către reclamantă, care trebuie analizate cu prioritate, instanţa apreciază că nu pot fi reţinute.

Astfel, în ceea ce priveşte încălcarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 252 alin. 1 din Codul Muncii, instanţa constată că reclamanta a fost sancţionată la data de 02.11.2017, iar abaterea disciplinară, astfel cum a fost descrisă de intimată. poate fi considerată ca fiind săvârşită la momentul întocmirii raportului de audit, respectiv la data de 18.05.2017. Ca atare, în speţă nefiind relevantă data producerii prejudiciului, nu acesta fiind imputat direct reclamantei, instanţa apreciază că nu a fost depăşit termenul prevăzut de lege.

Raportat la data luării la cunoştinţă a intimatei de abaterea disciplinară, având în vedere şi Decizia nr. 16/2012 pronunţată de ÎCCJ în interesul legii, instanţa constată că raportul comisiei de cercetare disciplinară a fost înregistrat cu data de 26.10.2017, dată în raport de acre, emiterea dispoziţiei nu apare a fi făcută cu încălcarea termenului de 30 de zile.

De-asemenea, referitor la precizarea de către intimată, în cadrul dispoziţiei contestate, a faptului că au fost înlăturate apărările reclamantei şi a unei motivaţii în acest sens, instanţa reţine că, deşi este vorba de o menţiune nereală, în condiţiile în care intimata recunoaşte că nu a fost efectuată o cercetare disciplinară cu privire la reclamantă, nu a fost de natură să producă reclamantei o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea deciziei contestate, deoarece, nefiind obligatorie cercetarea disciplinară nici reclamanta nu avea un drept recunoscut şi ocrotit de lege, sub sancţiunea nulităţii, de a formula apărări în faţa angajatorului. Pe de altă parte, inserarea unor motive netemeinice pentru care au fost înlăturate presupusele apărări în egală măsură nu au vătămat-o pe reclamantă, dat fiind faptul că aceste apărări nu a fost formulate în realitate.

Pe fondul cauzei, instanţa reţine că, urmare a unui incident produs la data de 02.06.2016, un autoturism aparţinând instituţiei pârâte şi aflat în folosinţa C.S.S. „G." a fost avariat, suferind daune majore, astfel încât la sfârşitul anului respectiv s-a propus de către comisia de inventariere casarea acestuia. Incidentul a fost adus la cunoştinţa conducerii intimatei prin referatul întocmit de şeful centrului „ G.” din data de 17.06.2016.

Cronologia faptică prezentată mai sus se impune a fi completată cu împrejurarea că, la data de 30.06.2016 prin dispoziţia directorului general al instituţiei pârâte a fost desemnată o comisie de constatare a daunelor produse la microbuzul avariat, care întocmeşte la data de 06.07.2016 un proces verbal, prin care, aşa cum rezultă din raportul de audit întocmit de reclamantă (f.23), se avizează constatările şi evaluarea făcută de service-ul auto căruia i-a fost încredinţat microbuzul imediat după incident, fără a stabili împrejurările în care s-a produs paguba, cauzele acesteia, dacă au fost încălcate prevederi legale şi ce persoane se fac vinovate şi fără a propune o analiză economică.

Prin referatul din data de 22.03.2017, directorul economic al instituţiei pârâte, identifică la nivelul acesteia 3 cazuri de prejudicii nerecuperate, printre care se regăseşte şi avarierea microbuzului aflat în folosinţa C.S.S. „G.", valoarea acestuia fiind de 39224,9 lei, stabilită ca urmare a estimării costului reparaţiei de către un service autorizat, imediat după producerea accidentului respectiv. Prin acelaşi referat se solicită demararea procedurilor de recuperare a debitelor de la persoanele vinovate.

La aceeaşi dată, 22.03.2017, prin Ordinul de serviciu nr. 28684, directorul general al DGASPC dispune efectuarea, de către reclamantă şi un alt auditor intern, a unei misiuni de audit având ca obiectiv evaluarea prejudiciului generat în urma avarierii microbuzului respectiv.

Reclamanta întocmeşte un prim raport de audit intern la data de 09.05.2017, iar ulterior, care urmare a menţiunii făcute de directorul unităţii „consider că trebuie să propuneţi reactualizarea procedurii operaţionale”, îl reface în ceea ce priveşte recomandările făcute, noul raport fiind înregistrat la data de 18.05.2017.

Prin referatul înregistrat sub nr. 68822/10.07.2017, directorul instituţiei intimate solicită Comisiei de cercetare disciplinară din cadrul DGASCPC cercetarea cauzelor şi analizarea activităţii defectuoase cu privire la incidentul urmare a căruia a fost avariat microbuzul indicat mai sus, fiind vizate mai multe persoane, angajaţi ai instituţiei, între care nu se regăseşte şi reclamanta.

La data de 26.10.2017, este înregistrat raportul Comisiei de cercetare disciplinară, prin care, printre altele, se constată vinovăţia reclamantei, în sensul celor prevăzute în decizia de sancţionare şi se fac recomandări pentru recuperarea prejudiciului, în esenţă, prin formularea unei acţiuni civile.

Astfel, cum rezultă din dispoziţia contestată, reclamanta a fost sancţionată pentru încălcarea art. 28, e, e bis şi k din Regulamentul de organizare şi funcţionare al D.G.A.S.P.C., însă fapta este descrisă ca fiind omisiunea, existentă în ambele rapoarte de audit efectuate, de a identifica în concret prejudiciul şi de a îl raporta entităţii audiate.

În ceea ce priveşte motivaţia aplicării acestei sancţiuni, din întâmpinare rezultă că emitentul dispoziţiei şi-a însuşit constatările comisie de cercetare disciplinară, apreciindu-se că dacă reclamanta şi-ar fi îndeplinit în mod corespunzător atribuţiile, alături de celelalte persoane implicate şi sancţionate disciplinar, s-ar fi preîntâmpinat recuperarea cu întârziere a prejudiciului.

Contrar susţinerilor intimatei, instanţa apreciază că pe de o parte, reclamantei nu i se poate imputa în mod real fapta descrisă în decizia de sancţionare, iar pe de altă parte, nu se poate reţine o legătură de cauzalitate între maniera de întocmire a rapoartelor de audit, deci modul de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu de către reclamantă şi deficienţele înregistrate la nivelul instituţiei pârâte în ce priveşte recuperarea prejudiciului şi găsirea unei fezabile din punct de vedere economic cu privire la bunul avariat.

Sub un prim aspect, instanţa reţine că însuşi ordinul de serviciu prin care s-a dispus efectuarea misiunii de audit a fost emis tardiv raportat la data incidentului în cursul căruia autoturismul respectiv a fost avariat, astfel încât orice constatări ar fi făcut reclamanta, în sensul dorit de instituţia pârâtă, nu rezultă în ce fel s-ar fi accelerat recuperarea prejudiciului. În ceea ce priveşte recuperarea prejudiciului de la persoanele direct implicate (şoferul autoturismului, şeful Centrului „G.” ş.a.), instanţa constată că s-a reţinut vinovăţia acestora cu privire la producerea avariei şi chiar dacă aceştia nu au fost sancţionaţi disciplinar, faţă de tardivitatea procedurii disciplinare (aspect care în mod evident nu poate fi imputat reclamantei), există posibilitatea ca aceştia să fie chemaţi în judecată civilă, conform art. 254 C.muncii.

În ceea ce priveşte pretinsă faptă săvârşită de reclamantă, din examinarea celor două rapoarte de audit, care de –altfel au fosta probate de conducerea unităţii, singura menţiune cu privire la primul, fiind făcute în ce priveşte procedura operaţională,  instanţa constată că reclamanta a indicat valoarea pagubei, a făcut recomandări pertinente, în sensul efectuării unei cercetări disciplinare şi chiar raportarea formală a prejudiciului în sensul dorit de pârâtă nu ar fi înlesnit producerea pagubei.

Sintetizând, instanţa reţine că fapta comisă de reclamantă nu există raportat la dispoziţia legală avută în vedere (art. 28, lit. k din Regulament), din aceasta nerezultând că auditorul intern are obligaţia de a descoperi, identifica concret un anume prejudiciu, ci doar de a-l raporta, ca orice altă neregularitate, dacă le descoperă. Cu alte cuvinte, aşa cum a arătat şi reclamanta, auditorul intern nu are atribuţii nici de comisie disciplinară, nici de comisie de stabilire şi evaluare e pagubei, aceste entităţi funcţionând separat şi fiind desemnate chiar la nivelul intimatei.

Pentru considerentele ce preced, instanţa reţine că dispoziţia contestată nu este temeinică, neputând fi imputată reclamantei nici fapta descrisă în concret şi nici aşa cum este ea prevăzută de regulamentul respectiv, astfel încât aceasta urmează a fi anulată, sens în care instanţa va admite contestaţia.

Domenii speta

Spete similare