Pretenţii

Decizia civilă nr. 133/21.02.2018

Prin sentinţa civilă nr. 638  din data de 02.02.2017, pronunţată în dosarul nr. 8114/180/2015*, Judecătoria Bacău a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei U.A.T. Bacău şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Bacău, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta V.I., cu domiciliul în Bacău, în contradictoriu cu pârâta M.F.P., cu sediul în Bucureşti, şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.337 lei reprezentând preţ actualizat achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 733/19.12.1996, precum şi a sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 733/19.12.1996 încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995 între SC T. SA Bacău şi reclamantă, aceasta din urmă a achiziţionat imobilul apartament în suprafaţă construită de 48,55 mp, respectiv suprafaţă utilă de 34,46 mp, teren aferent în cotă indiviză în suprafaţă de 24 mp şi anexă – împrejmuire cu lungimea de 1,8 ml, situat în condominium, respectiv municipiul Bacău. Anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătoare a ocupat imobilul achiziţionat în calitate de chiriaş.

Prin sentinţa civilă nr. 2294/12.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 14/110/2004, definitivă la data de 30.10.2013 prin Decizia civilă nr.23/30.10.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bacău şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2837/23.10.2014 pronunţată de ICCJ, instanţa a admis în parte acţiunea formulată de numiţii A.M.M. şi A.M.T., moştenitorii fostului proprietar al imobilului, în contradictoriu cu reclamanta, şi a constatat că imobilul situat în Bacău, a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu; de asemenea, instanţa a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 733/19.12.1996 încheiat între SC T. SA şi V.I., în calitate de cumpărător şi  a respins cererea de evacuare a proprietarilor din imobil.

Sub aspectul calităţii procesuale, s-a reţinut că aceasta presupune existenţa unei identităţi între cel ce figurează ca parte în procesul civil şi titularul dreptului din raportul juridic de drept substanţial. Prin cererea de chemare in judecată, reclamantul este cel care trebuie să-şi justifice atât propria calitate cât şi calitatea procesuală a paratului. Prin indicarea obiectului cererii sale, precum şi a temeiurilor de fapt şi de drept pe care se bazează acest obiect, reclamantul justifică pretenţia sa de a obţine recunoaşterea dreptului său pe calea acţiunii civile de la un anumit subiect procesual. Pornind de la aceste elemente, instanţa trebuie să constate dacă în raportul juridic de drept material dedus judecăţii, pârâtul este cel de la care se poate pretinde recunoaşterea dreptului reclamantului

În cauză, obiectul cererii deduse judecăţii îl constituie obligarea persoanei determinate de lege la plata preţului de piaţă al imobilului ori a preţului actualizat al acestuia. În conformitate cu prevederile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, modificată, U.A.T. Municipiul BACĂU nu are legitimare procesuală pasivă, motiv pentru care instanţa va admite excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei UAT Municipiul Bacău şi va respinge acţiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că potrivit art. 50 şi 50^1 din Legea nr. 10/2001 dreptul de a obţine preţul de piaţă al imobilelor aparţine numai acelor cumpărători chiriaşi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, în cuprinsul cărora s-a stabilit ca aceste contracte au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995.

În cauză, prin sentinţa civilă nr.2294/12.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr.14/110/2004, definitivă la data de 30.10.2013 prin Decizia civilă nr.23/30.10.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bacău şi irevocabilă prin Decizia civilă nr.2837/23.10.2014 pronunţată de ICCJ s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanta din prezentul litigiu, reţinându-se că actul juridic a fost perfectat cu încălcarea Legii nr.112/1995, în ceea ce priveşte obiectul contractului, deoarece imobilul din Bacău era monument istoric şi nu putea fi vândut în condiţiile Legii nr.112/1995.

Stabilindu-se cu putere de lucru judecat că actul juridic a fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr.112/1995, instanţa a constatat că nu sunt întrunite condiţiile art. 501 din Legea nr.10/2001 pentru ca reclamanta să beneficieze de preţul de piaţă al imobilului.

Hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă se bucură de putere de lucru judecat în condiţiile statornicite de art. 430 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 430 alin. 2 C. pr. civ. stabilesc faptul că nu numai dispozitivul hotărârii judecătoreşti dobândeşte autoritate de lucru judecat, ci şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Prin urmare, instanţa este ţinută de chestiunea litigioasă tranşată prin considerentele sentinţei civile nr. 2294/12.10.2012, iar acelaşi aspect nu poate fi repus în discuţie pentru a se ajunge la o finalitate diferită faţă de cea care ar decurge în mod firesc din aplicarea sa.

Astfel fiind, instanţa a reţinut că, pe calea prezentului litigiu, nu se poate reanaliza buna credinţă a reclamantei la încheierea contractului în raport de înscrisurile nou depuse la ultimul termen de judecată, întrucât, în acest fel, s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a considerentelor sentinţei civile nr. 2294/12.10.2012, ceea ce nu este permis.

Astfel fiind, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 501 din Legea nr.10/2001, pentru ca reclamanta să aibă dreptul la preţul de piaţă al imobilului, devin incidente dispoziţiile art. 50 alin. 2 şi 3 din Legea nr.10/2001.

Din interpretarea acestor texte de lege, rezultă că, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispoziţiilor Legii nr.112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, cumpărătorii chiriaşi au dreptul la restituirea preţului plătit de aceştia, actualizat.

Este ipoteza în care se află reclamanta, al cărei contract de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, reţinându-se încălcarea actului normativ sus-menţionat, la încheierea lui.

Prin urmare, reclamanta are dreptul la restituirea preţului reactualizat cu indicele de inflaţie de la data plăţii în condiţiile art. 50 alin. 2 şi 3 din Legea nr.10/2001.

Din concluziile raportului de expertiză reiese că preţul actualizat al apartamentului situat în Bacău, plătit de reclamantă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 733/19.12.1996, este de 10.337 lei.

Faţă de considerentele anterior expuse, instanţa a admis în parte acţiunea şi, în temeiul art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001, a obligat pârâta M.F.P. la plata către reclamantă a sumei de 10.337 lei cu titlu de preţ actualizat achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 733/19.12.1996.

În temeiul art. 453 alin. 2 C. pr. civ., luând în considerare măsura în care s-a dispus admiterea acţiunii raportat la valoarea obiectului cererii, instanţa a obligat pârâta M.F.P. la plata către reclamantă a sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.”

Împotriva acestei sentinţe, au promovat în termen legal apel, motivat prin cerere şi legal scutit de la plata taxelor judiciare de timbru, atât reclamanta cât şi pârâtul.

Pârâtul a criticat sentinţa apelată sub aspectul greşitei sale obligări la plata cheltuielilor de judecată, arătând  că a recunoscut în parte pretenţiile reclamantei, în ce priveşte obligarea sa la plata preţului actualizat, iar pe de altă parte, faţă de soluţia pronunţată, prima instanţă ar fi trebuit să dea eficienţă dispoziţiilor art. 453 , al. 2 NCPC şi să stabilească în mod judicios cheltuielile de judecată în sarcina ambelor părţi. Se solicită schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul exonerării sale de la plata cheltuielilor de judecată.

Prin apelul formulat, reclamanta a arătat că prima instanţă s-a pronunţat asupra capătului 2 de cerere, formulat în subsidiar, fără a pronunţa în concret o soluţie cu privire la capătul 1 de cerere.

În motivarea apelului, s-a mai arătat că prima instanţă a făcut o analiză incompletă a puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr.2294/12.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr.14/110/2004, neacordând atenţie şi considerentelor acesteia care statuează cu privire la buna sa credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, respectiv cu privire la faptul că, în calitate de cumpărător, nu a cunoscut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu şi deci nu putea fi cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, şi că nu li se poate reţine o intenţie de fraudare.

Se mai arată că singura entitate care deţinea  o listă a monumentelor istorice era Consiliul local Bacău, aceasta fiind actualizată, validată şi, respectiv, publicată în Monitorul Oficial abia în anul 2004, deci ulterior cumpărării de către apelantă a imobilului în litigiu, în anul 1996. la acel moment exista o listă datând din anul 1992, pe care imobilul figura cu altă adresă poştală, autorităţile locale neaducându-i la cunoştinţă statutul de monument istoric al clădirii.

Aceste aspecte, apreciază apelanta, denotă buna sa credinţă la momentul cumpărării imobilului în litigiu, în raport de care singura modalitate de reparare integrală a prejudiciului creat în patrimoniul său este obligarea pârâtului la plata preţului de piaţă al imobilului, preţul actualizat fiind derizoriu şi nu poate înlocui valoarea plătită iniţial, având în vedere că la acel moment cu suma respectivă ar fi putu achiziţiona orice imobil din Bacău, însă datorită inflaţiei suma restituită nu poate reprezenta o reparaţie echitabilă.

Mai arată apelanta că restituirea doar a preţului actualizat conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a statului român, aspect invocat în faţa primei instanţe însă aceasta nu l-a analizat, întemeindu-se doar pe excepţia puterii de lucru judecat pe care nu a pus-o niciodată în discuţia părţilor.

Se solicită admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată şi a obligării pârâtului MFP la plata preţului de piaţă actualizat corespunzător imobilului în litigiu.

Nici unul dintre apelanţi nu au formulat întâmpinări la apelurile depuse de partea adversă.

În apel nu s-au administrat probe noi.

Analizând probatoriul administrat în cauză, prin prisma motivelor de apel formulate, tribunalul apreciază că ambele apeluri sunt nefondate.

În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâtul M.F.P., instanţa reţine că poziţia procesuală exprimată de acesta prin întâmpinarea formulată la în faţa primei instanţe nu poate fi calificată ca o recunoaştere a pretenţiilor reclamantului, în sensul art. 454 NCPC, de natură să conducă la exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, din cuprinsul întâmpinării rezultă că pârâtul a cerut în principal respingerea acţiunii pe cale de excepţie, invocând atât prescripţia acţiunii, cât şi lipsa calităţii sale procesual pasive, şi doar în ultimul rând a fost de acord cu admiterea acţiunii doar în ce priveşte varianta subsidiară, respectiv restituirea preţului plătit.

Ca atare, susţinerile sale nu sunt fondate şi, faţă de soluţia de admitere în parte, acest pârât putea fi obligat, proporţional cu măsura admiterii acţiunii, la plata cheltuielilor de judecată.

În acest sens, tribunalul constată că, contrar celor invocate de apelant, prima instanţă a făcut o corectă individualizare a cuantumului acestor cheltuieli.  Astfel, din încheierea de dezbateri rezultă că reclamanta a solicitat obligarea la plata onorariului de expert şi a celorlalte cheltuieli, la dosar fiind depusă doar chitanţa pentru plata onorariului de expert, în cuantum de 1000 lei, pe care prima instanţă l-a redus la suma de 200 lei, având în vedere suma pentru care a fost admisă acţiunea raportat la totalitatea pretenţiilor reclamantei, fiind evident că restul de 800 lei a rămas în sarcina reclamantei.

În consecinţă, apelul pârâtului apare ca vădit nefondat.

Referitor la apelul promovat de reclamantă, tribunalul reţine, în primul rând, că faţă de maniera de formulare a petitului acţiunii de către reclamantă, respectiv, în principal şi în subsidiar, nu se poate considera că soluţia de admitere în parte a acţiunii pronunţată de prima instanţă ar reprezenta un caz de minus petita, respectiv o încălcare a principiului disponibilităţii. Astfel, ambele cereri, atât cea principală cât şi cea subsidiară, au ca obiect pretenţii, având în esenţă acelaşi fundament juridic, iar admiterea cererii subsidiare echivalează din punct de vedere valoric cu o admitere în parte a cererii principale. Ca atare, chiar dacă, pentru rigoare formală, prima instanţă ar fi putut respinge cererea principală şi admite  în parte cererea subsidiară, nu se poate considera că prin soluţia pronunţată, raportat atât la modul de formulare a dispozitivului cât şi la considerentele sentinţei apelate, cauza nu a fost soluţionată în integralitatea ei.

Pe fondul cauzei, instanţa constată că prima instanţă a analizat în mod corect puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr.2294/12.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr.14/110/2004, cu menţiunea că este vorba de dezlegarea dată în mod irevocabil unei chestiuni de drept care obligă o instanţă învestită ulterior cu acest aspect şi nu de o excepţie procesuală, în care să se invoce tripla identitate specifică autorităţii de lucru judecat, astfel încât nepunerea în discuţie contradictorie a acestui aspect de către prima instanţă nu a fost de natură să încalce principiul contradictorialităţii.

În ceea ce priveşte efectul substanţial a chestiunilor de drept dezlegate prin sentinţa civilă indicată mai sus, tribunalul constată că, deşi în mod corect apelanta invocă constatarea bunei sale credinţe, raportat la temeiul de drept al acţiunii, respectiv dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, chestiunea bunei credinţe a cumpărătorilor nu este relevantă în speţă, astfel cum a reţinut şi Curtea de apel Bacău prin decizia civilă nr. 23/2013, confirmată de ÎCCJ, în sensul că nulitatea prevăzută de art. 11 din Legea nr. 112/21995 nu este condiţionată de buna sau reaua credinţă a cumpărătorilor.

Astfel, întrucât fundamentul pretenţiilor principale ale reclamanţilor rezidă în dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, care condiţionează restituirea unui preţ de piaţă actualizat al imobilului ce a făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, desfiinţat ulterior, de respectarea dispoziţiilor acestei legi la încheierea acestui contract, iar eludarea prevederilor aceleiaşi legi dă dreptul doar la restituirea preţului plătit actualizat, este evident că elementul cheie al speţei îl constituie încălcarea sau nu a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu şi nu buna sau reaua credinţă a cumpărătorilor.

Ca atare, în mod corect prima instanţă a acordat prevalenţă dezlegărilor date prin sentinţa civilă nr.2294/12.10.2012 acestei chestiuni şi nu consideraţiilor cu privire la lipsa oricărei intenţii de fraudă a reclamantei, sens în care tribunalul constată că, odată tranşat irevocabil aspectul încălcării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, datorită statutului de monument istoric al imobilului în litigiu, în cauză devin incidente dispoziţiile art. 50, al. 2 din Legea nr. 10/2001, iar reclamanta nu are dreptul decât la restituirea preţului de plată actualizat, astfel încât doar cererea formulată cu titlu subsidiar este admisibilă, sens în care se constată legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate.

Tribunalul mai constată că, faţă de caracterul imperativ al dispoziţiilor legale invocate de reclamantă ca temei de drept al cererii, susţinerile sale legate de o eventuală îmbogăţire fără justă cauză a statului în detrimentul său nu pot fi analizate, fiind irelevante în acest cadru procesual, neputând eventual fundamenta decât o cerere formulată pe calea dreptului comun şi nu în temeiul legii speciale.

Faţă de cele ce preced, instanţa constată că nici apelul reclamantei nu poate fi primit, astfel încât în temeiul art. 480, al. 2 NCPC, va respinge ambele apeluri ca nefondate.

Domenii speta

Spete similare