Ordonanţă preşedinţială

Decizie 36 din 22.01.2018


Decizia civilă nr. 36/22.01.2018

Prin dec.civ.nr. 559/24.08.2017, pronunțată în dosarul nr.9486/180/2017, Tribunalul Bacău a admis apelul civil formulat de către apelantul I.T. împotriva sentinţei civile nr. 4588 25.07.2017, pronunţată de Judecătoria Bacău în dosarul nr. 9486/180/2017, în contradictoriu cu intimata I.C., și a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată în ceea ce priveşte modalitatea de exercitare a programului  de vizită al reclamantului cu minora şi, în consecinţă, a înlăturat menţiunea prin care se limitează desfăşurarea  legăturilor personale cu minora doar prin "plimbare în parc", precum şi cheltuielile de judecată, în sensul că s-au compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi la judecata în primă instanţă.

A respins cererea apelantului de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța a avut în vedere următoarele considerente:

”Cererea de ordonanţă preşedinţială se judecă de urgenţă şi cu precădere, conform dispoziţiilor art. 999 alin.3 C.pr.civ. şi este adevărat că prin legea 272/2004 este reglementat principiul celerităţii în ceea ce priveşte orice decizie care se ia cu privire la minori.

Tribunalul reţine că acţiunea a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 19.05.2017, iar sentinţa a fost pronunţată la data de 25.07.2017, astfel încât nu se poate reţine că nu au fost respectate dispoziţiile legale invocate de apelant.

Oricum, pretinsa nerespectare a dispoziţiilor referitoare la judecata cauzei în conformitate cu dispoziţiile art. 999 alin.3 C.pr.civ. şi ale legii 272/2004, referitoare la celeritate, nu este un motiv care să determine nulitatea sentinţei civile apelate şi nici nu poate fi invocat pe calea apelului, întrucât legiuitorul a pus la dispoziţia părţilor o cale procedurală specială, conform dispoziţiilor art. 522-526 C.pr.civ., cale de care apelantul nu a înţeles să uzeze.

Referitor la administrarea probei cu înregistrările audio-video, probă solicitată de reclamant la termenul din data de 24.07.2017, tribunalul reţine că  a fost respinsă întrucât nu a fost obţinută cu bună credinţă, fiind astfel motivată soluţia şi de asemenea, contrar susţinerilor apelantului părţile au pus concluzii asupra acestei probe astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii din data de 24.07.2017.

De asemenea, tribunalul reţine că apelantul critică faptul că prima instanţă a respins proba cu  înregistrările audio-video şi a audiat unui singur martor, insuficient, în opinia sa. În apel, apelantul a renunţat la administrarea probelor solicitate, astfel încât analiza motivului de apel nu mai are nicio finalitate practică.

Referitor la probele administrate, tribunalul reţine că prima instanţă a făcut o judicioasă interpretare a acestora.

La filele 31-51 din dosarul primei instanţe se află înscrisurile care au fost emise în cadrul procedurii derulate în cadrul D.G.A.S.P.C. Bacău referitoare la programul de consiliere psihologică de cuplu şi care, contrar susţinerilor apelantului nu dovedesc nici existenţa unui abuz emoţional asupra minorei şi nici existenţa unei „alienări părinteşti”.

Prin adresa nr. 44778/08.05.2017 se precizează faptul că nu au fost identificate elemente care să susţină ipoteza abuzului emoţional asupra minorei din partea manei, aceasta manifestând comportamente care susţin relaţia de ataşament şi că pentru stabilirea unei forme de abuz emoţionala asupra minorei se impune o evaluare psihologică complexă cu metodologie validată ştiinţific.

În cuprinsul raportului de vizită din data de 21.03.2017 se menţionează faptul că minora părea bine îngrijită, vioaie, energică, căutând apropierea mamei, pentru ca la final să adoarmă în braţele acesteia.

Aşadar, raportat la toate aceste aspecte apreciem că susţinerile apelantului referitoare la abuzul emoţional exercitat asupra minorei şi la o pretinsă alienare părintească sunt neîntemeiate.

Depoziţiilor martorilor audiaţi în cauză le-a fost acordată valoare probatorie neputându-se reţine că a fost ignorată depoziţia martorului reclamantului.

Acest martor nu a făcut nicio referire la capacitatea intimatei de a se ocupa de minoră sau la relaţia care există între mamă şi fiică, ci doar la comportamentul acesteia în relaţia cu soţul său, relaţie care este extrem de tensionată.

Chiar conduita apelantului de a înregistra orice convorbire telefonică pe care o are cu intimata şi folosirea acestor înregistrări împotriva sa, formularea unor acuzaţii grave, ca aceea de abuz emoţional asupra minorei, nedovedit în cauză, sunt de natură a provoca un comportament agresiv al intimatei în relaţia cu apelantul şi adâncirea conflictului dintre părţi.

Este neîntemeiată critica referitoare la faptul că au fost aplicate greşit criteriile prevăzute de legea 272/2004, în ceea ce priveşte stabilirea locuinţei minorei pentru că s-a avut în vedere faptul că intimata s-a ocupat încă de la naştere, în permanenţă de minoră, iar existenţa concediului pentru îngrijire copilului nu poate fi considerat un avantaj creat în mod artificial în scopul stabilirii locuinţei.

În opinia apelantului se impunea stabilirea locuinţei minorei la el pentru că ar fi părintele care a manifestat disponibilitate de a conlucra cu celălalt părinte şi a favorizat implicarea acestuia în viaţa copilului, însă tribunalul reţine că acesta nu a dovedit că a avut o astfel de conduită, astfel că acest criteriu nu poate fi avut în vedere pentru niciuna din părţi.

Tribunalul reţine însă că este întemeiat motivul de apel referitor la modalitatea de stabilire a programului de vizită.

Nu există nicio justificare pentru ca apelantul să aibă posibilitatea de a avea legături personale cu fiica sa doar prin luarea acesteia la plimbare în parc, o astfel de restrângere a posibilităţilor de relaţionare nefiind în interesul minorei, apelantul fiind singurul care va decide modalitatea şi locul în care se vor desfăşura legăturile personale cu minora, evident, cu respectarea condiţiilor impuse de vârsta şi nevoile acesteia.

De asemenea, în mod eronat a respins prima instanţă cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Cele două chitanţe de la filele 86 şi 100 din dosarul primei instanţe sunt înscrisurile originale care atestă plata onorariului de avocat, astfel că, în opinia tribunalului, acestea fac dovada ca cheltuielile de judecată au fost efectuate în prezenta cauză.

Având în vedere că reclamantul a făcut cheltuieli de 2000 lei, constând în onorariul apărătorului, că pârâta-reclamantă a suportat cheltuieli de judecată în cuantum de 1.500 lei, constând în onorariu avocat, conform chitanţei de la fila 73, faptul că cererile părţilor au fost admise în parte şi dispoziţiile art.453 alin.2 C.pr.civ. şi 477 alin.1 C.pr.civ., se impune compensarea cheltuielilor de judecată menţionate mai sus, în totalitate, chiar dacă cele două onorarii nu sunt egale.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art.480 alin.2 C.pr.civ., va admite apelul, va schimba, în parte, sentinţa civilă apelată în ceea ce priveşte modalitatea de exercitare a programului  de vizită al reclamantului cu minora şi în consecinţă va înlătura menţiunea prin care se limitează desfăşurarea  legăturilor personale cu minora doar prin "plimbare în parc", precum şi cheltuielile de judecată, în sensul că vor fi compensate cheltuielile de judecată efectuate de părţi la judecata în primă instanţă şi vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, care nu vin în contradicţie cu cele dispuse.

În temeiul dispoziţiilor art. 452 C.pr.civ., va respinge cererea de cheltuieli de judecată formulată de apelant, întrucât, deşi este partea care a câştigat procesul, fiind admis apelul, nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate.”

Împotriva acestei decizii, intimata I.C. a promovat contestație în anulare, invocând existenţa unei erori materiale, constând în aceea că, luând în considerare chitanţa depusă de către apărătorului intimatului ca fiind legal întocmită, instanţa de apel a procedat la compensarea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate de părţi la soluţionarea pe fond a cauzei nr. 9486/180/2017.

Din punctul de vedere al contestatoarei, această dispoziţie a instanţei de apel nu poate fi decât rodul unei vădite erori, cu atât mai mult cu cât dispoziţia nu este motivată în mod real, instanţa de apel necunoscând faptul că doamna avocat P.R. l-a asistat/reprezentat pe intimat în multiple cauze, unele dintre acestea aflându-se simultan pe rolul instanţelor, parchetelor şi executorilor judecătoreşti din Bacău.

Analizând contestația, Tribunalul constată că este nefondată:

Art.503 din Codul de procedură civilă stauează că :(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;

4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

(3) Dispoziţiile alin. (2) pct. 1, 2 şi 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.”

Potrivit art.442 alin.1din Codul de procedură civilă, “ (1) Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.”

Contestația în anulare reprezintă o cale de atac extraordinară,  de retractare, care poate fi promovată doar pentru  motivele enumerate limitativ de art.503 din Codul de procedură civilă.

Pe această cale nu se pot îndrepta eventuale pretinse greşeli de judecată, întrucât instanţa învestită să soluţioneze contestaţia în anulare nu reprezintă o instanţă de control judiciar, contestaţia în anulare fiind o cale de atac de retractare şi nu de reformare.

Tribunalul constată că pretinsele erori invocate de contestatoare nu sunt erori materiale în sensul art.442 alin.1din Codul de procedură civilă ci critici aduse deciziei, care însă nu pot fi valorificate pe calea contestației în anulare, cale de atac de retractare.

Soluția instanței cu privire la cheltuielile de judecată reprezintă dezlegarea dată apelului formulat cu privire la acest aspect și nu este rezultatul unei erori materiale.

Având în vedere aceste considerente, contestaţia în anulare urmează să fie respinsă.

În baza art. 453 C.pr.civ., o va obliga pe contestatoare să plătească intimatului cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.