Primă instanţă. Acord de recunoaştere a vinovăţiei

Sentinţă penală 52 din 19.09.2019


Instanţa a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Caraş-Severin cu inculpatul G.K., în dosarul penal nr. 46-D/P/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Caraş-Severin, cu privire la infracţiunea de contrabandă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 270 alin. 3 din Legea nr. 86/2006, privind Codul Vamal al României, modificată şi completată de OUG nr.54/2010, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal. A trimis dosarul penal nr. 46-D/P/2019, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Caraş-Severin, procurorului în vederea  continuării urmăririi penale.

Analizând legalitatea şi temeinicia acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Caraş-Severin cu inculpatul G.K., instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 - 482 Cod procedură penală, iar actul procedural a fost întocmit fără respectarea dispoziţiilor legale.

Astfel, potrivit art. 482 Cod procedură penală, acordul de recunoaştere a vinovăţiei trebuie să cuprindă: 

a) data şi locul încheierii; 

b) numele, prenumele şi calitatea celor între care se încheie; 

c) date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin. (1); 

d) descrierea faptei ce formează obiectul acordului; 

e) încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege; 

f) probele şi mijloacele de probă; 

g) declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală; 

h) felul şi cuantumul, precum şi forma de executare a pedepsei ori soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat; 

i) semnăturile procurorului, ale inculpatului şi ale avocatului.

În ipoteza în care cel puţin una dintre aceste cerinţe nu sunt îndeplinite, instanţa va respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi va trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale.

Analiza acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Caraş-Severin cu privire la inculpatul G.K. relevă, pe de o parte, că deşi prin ordonanţa din data de 03.09.2019, în dosarul de urmărire penală nr. 30-D/P/2015, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de: G.K., pentru comiterea infracţiunii de: contrabandă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. art. 270 alin. 3 din Legea nr. 86/2006, privind Codul Vamal al României, modificată şi completată de OUG 54 /2010, şi prin ordonanţa din data de 25.05.2019 (din eroare materială în acordul de recunoaştere a vinovăţiei s-a menţionat ca fiind 20.05.2019), în dosarul de urmărire penală nr.46-D/P/2019, s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de G.K. pentru comiterea infracţiunii de: contrabandă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 270 alin. 3 din Legea nr.86/2006, privind Codul Vamal al României, modificată şi completată de OUG nr. 54 /2010 (infracţiune recunoscută de inculpat prin declaraţia de inculpat din data de 23 mai 2015), acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost încheiat cu privire la aceeaşi infracţiune, dar în forma continuată, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal. Or, procurorul este cel care propune inculpatului încadrarea juridică și, odată ce încadrarea juridică a fost stabilită prin ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale sau printr-un asemenea act de schimbare a încadrării juridice, inculpatul nu are dreptul să o negocieze (Decizia nr. 5/2017 a Î.C.C.J. - Completul competent să judece recursul în interesul legii). Concluzionând, judecătorul a reţinut că acordul de recunoaştere a vinovăţiei se referă la altă faptă decât cea pentru care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale şi faţă de care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, întrucât secţiunea în drept a acordului diferă de actul de inculpare.

Aşadar, actele procesuale din cursul urmăririi penale sunt ambigue şi contradictorii. Actul cel mai important şi anume ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale are în vedere altă încadrare juridică decât cea expusă în cadrul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, echivalând practic cu lipsa punerii în mişcare a acţiunii penale. Acesta este şi motivul pentru care nu se poate urma procedura prevăzută de art. 484 alin. 1 Cod procedură penală, întrucât acordul nu conţine doar vicii de formă, ci veritabile vicii de legalitate, întrucât starea de fapt (2 acte materiale) nu corespunde cu încadrarea juridică dată în actul de inculpare.

Pe de altă parte, instanţa a constatat că, prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat cu inculpatul G. K. modalitatea de aplicare a pedepsei este cea prevăzută de dispoziţiile art. 83 Cod penal, respectiv amânarea aplicării pedepsei.

Noțiunea de „pedeapsă” (art. 479 din Codul de procedură penală) comportă pedeapsa principală și pedeapsa complementară (pedeapsa accesorie aplicându-se doar în anumite condiții), iar forma de executare înseamnă modalitatea în care pedeapsa aplicată de instanță va fi executată (detenție, sau suspendare sub supraveghere, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 91, art. 92, art. 93 din Codul penal).

În situația în care acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie cu soluția renunțării la aplicarea pedepsei, acesta trebuie să respecte toate condițiile stipulate în art. 80 și art. 82 din Codul penal, iar pentru soluția de amânare a aplicării pedepsei, astfel cum stipulat în speţa de dedusă judecăţii, se au în vedere art. 83 și urm. din Codul penal.

Amânarea aplicării pedepsei este o modalitate de individualizare a pedepsei ce constă în posibilitatea (facultatea) acordată judecătorului de a stabili o pedeapsă pentru persoana care a comis una sau mai multe infracțiuni, pe care, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, o poate amâna (mai riguros, suspenda) până la împlinirea termenului de supraveghere.

Condiţiile amânării aplicării pedepsei sunt prevăzute în art. 83 Cod penal, conform căruia trebuie îndeplinite atât condiții pozitive, dar şi negative.

Dacă existenţa unor condiţii pozitive ar oferi posibilitatea instanţei de judecată de a hotărî amânarea sau nu a pedepsei, art. 83 alin. (2) Cod penal stabileşte condiţiile negative ce nu lasă dreptul de opţiune a instanţei de judecată, considerând că infracţiunea este gravă sau infractorul prezintă un grad de risc care trebuie să fie urmat de aplicarea de drept a pedepsei.

Astfel, instanţa a apreciat că într-adevăr, chiar dacă faţă de un inculpat ar fi îndeplinite condiţiile pozitive prevăzute de art. 83 al. 1 Cod penal, însă nu şi cele negative prevăzute de art. 83 al. 2 teza I Cod penal, care prevăd că nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare. Or, pedeapsa pentru infracţiunea pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de inculpatul G. K., de contrabandă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 270 alin. 3 din Legea nr.86/2006, privind Codul Vamal al României, modificată şi completată de OUG nr.54/2010, este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

Prin expresia pedeapsa prevăzută de lege se înțelege, conform art. 187 Cod penal: „pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită, în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”, deci pedeapsa prevăzută de lege are ca limite minimul şi maximul special indicat de legiuitor în norma de incriminare, fără luarea în considerare a  reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, situaţie în care instituţia amânării aplicării pedepsei nu se poate dispune pentru inculpatul G. K.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că acordul de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă un element de justiţie negociată, introdus în cuprinsul Codului de procedura penală în scopul asigurării celerităţii procesului penal.

În reglementarea acestei instituţii procesual penale legiuitorul a acordat, în anumite condiţii, expres prevăzute pentru încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, prioritate în aplicare principiului oportunităţii, cu consecinţa degrevării instanţelor judecătoreşti de soluţionarea anumitor cauze penale.

Prin esenţa sa, acordul de recunoaştere a vinovăţiei presupune asumarea de către inculpat a încadrării juridice a faptei sale realizate de către organele de urmărire penală şi acceptarea unei pedepse negociate cu acestea din urmă.

Funcţia de judecată, în procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, a instanţei este restrânsă, aspect care se reflectă în specificitatea soluţiilor pe care le poate adopta, strict în limitele prevăzute de art. 485 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală. Or, în condiţiile în care infracţiunea pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală nu este aceeaşi cu infracţiunea negociată de procuror cu inculpatul, iar modalitatea în care pedeapsa aplicată de instanță va fi executată nu este una legală, conformă cu condiţiile necesare amânării aplicării pedepsei, acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat cu inculpatul G. K. nu poate fi admisibil.

Instanţa nu a urmat procedura remediu, prevăzută de art. 484 alin. 1 Cod procedură penală, întrucât aceasta este posibilă numai dacă se urmăreşte acoperirea omisiunilor a uneia/unora din cerinţele prevăzute la art. 482 Cod procedură penală. Or, în cauză, nu se poate vorbi despre omisiuni, ci despre un acord între procuror şi inculpat nelegal, împrejurare care nu poate fi suplinită.