Proces verbal de contravenţie în domeniul circulaţiei pe drumurile publice încheiat de un organ necompetent, împrejurare faţă de care instanţa de apel a dispus anularea actului de sancţionare

Decizie *** din 23.03.2018


Prin sentinţa civilă nr. 1/ZZ.LL.2017 pronunţată de Judecătoria Satu Mare sub dosar nr. unic de mai sus, a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea contravenţională formulată de către petentul A, prin avocat, împotriva procesului-verbal 2 întocmit la data de ZZ.LL.2017 de către Biroul Siguranţa Circulaţiei din cadrul intimatei POLIŢIA LOCALĂ SATU MARE.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin procesul-verbal de contravenţie 2 încheiat la data de ZZ.LL.2017 de către Biroul Siguranţa Circulaţiei Rutiere din cadrul intimatei POLIŢIA LOCALĂ SATU MARE, petentul a fost sancţionat pentru săvârşirea faptei contravenţionale prevăzute de art. 143 alin. 1 lit. a) din R OUG 195/2002, respectiv a celei prevăzute de art. 156 pct. 4 din ROUG 195/2002 reţinându-se în sarcina sa că la aceeaşi dată, în jurul orelor 10:08, a staţionat voluntar cu autoturismul marca ... cu numărul de înmatriculare ... în intersecţia str. ... cu str. ... din municipiul ..., folosind în mod nejustificat luminile de avarie (fila 5 dosar fond).

Sub aspectul legalităţii procesului-verbal, instanţa de fond a reţinut că acesta a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de art.17 din O.G. nr.2/2001 cuprinzând toate menţiunile prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute.

Instanţa de fond a mai reţinut, de asemenea, şi împrejurarea că faptei reţinute în sarcina petentului i s-a dat o corectă încadrare juridică raportat la dispoziţiile OUG 195/2002, act normativ ce a stat la baza constatării contravenţiei şi aplicării sancţiunii aferente.

Instanţa de fond a constatat faptul că petentul a contestat sub aspectul legalităţii actul sancţionator prin aceea că sancţiunea contravenţională nu a fost aplicată de către un poliţist rutier din cadrul structurilor de poliţie aflate în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Rutiere, ci de către un agent constatator cu calitatea de poliţist local.

Asupra acestui motiv de nulitate invocat, instanţa de fond a reţinut că poliţiştii locali au calitatea de agenţi constatatori în cazul constatării contravenţiilor privind oprirea, staţionarea, parcarea autovehiculelor şi accesul interzis, având dreptul de a dispune măsuri de ridicare a autovehiculelor staţionate neregulamentar conform art. 7 lit. h din Legea 155/2010 a poliţiei locale, act normativ cu caracter special, ulterior OUG 195/2002 şi derogator de la acesta, astfel că nu se impune ca aceştia să deţină calitatea de poliţişti rutieri numiţi prin ordin al inspectorului general al I.G.P.R., atât timp cât legea conferă direct atribuţii de constatare a faptelor precum celor ce fac obiectul prezentei cauze în competenţa structurilor de poliţie locală, motiv pentru care acest motiv de nulitate a actului contestat a fost respins de către instanţă de fond.

Cu privire la incidenţa în cauză a decizie pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu numărul 3 din ZZ.LL.2017, în dosarul cu numărul 4/2017, privind competenţa poliţiştilor rutieri de aplica sancţiuni pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 39, art. 102 alin. (1) pct. 14 şi art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a constatat că aceasta nu a fost publicată până la data pronunţării prezentei sentinţe în Monitorul Oficial, nefiind astfel obligatorie, conform art. 517 alin. 4 C.proc.civ.

Sub aspectul temeiniciei, instanţa de fond a reţinut că, deşi O.G. nr.2/2001 nu cuprinde dispoziţii exprese cu privire la forţa probantă a actului de constatare a contravenţiei, acesta face dovada situaţiei de fapt şi a încadrării în drept până la proba contrară, în concordanţă cu art. 34 din O.G. nr. 2/2001.

Instanţa de fond a constatat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, începând cu cauza Öztürk contra Germaniei din 21 februarie 1984, se reţine în mod clar şi constant că indiferent de distincţiile care se fac în dreptul intern între contravenţii şi infracţiuni, persoana acuzată de comiterea unei fapte calificate în dreptul intern ca fiind contravenţie trebuie să beneficieze de garanţiile specifice procedurii penale.

Aceasta deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, acest gen de contravenţie, intra în sfera „acuzaţiilor în materie penală" la care se referă primul paragraf al articolului 6 din Convenţia Europeană.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată şi de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumţiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept şi nu sunt interzise de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanţa scopului urmărit, dar şi respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franţa, cauza Västberga taxi Aktiebolag şi Vulic v. Suedia).

Forţa probantă a proceselor-verbale este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, care este liber să reglementeze importanţa fiecărui mijloc de probă, însă instanţa are obligaţia de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează şi apreciază probatoriul (cauza Bosoni v.Franţa, hotărârea din 7 septembrie 1999).

Instanţa de fond a mai reţinut că potrivit aceleiaşi jurisprudenţe a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Ioan Pop c. României, hotărârea din 28 iunie 2011), Curtea a analizat modalitatea concretă în care instanţele naţionale au respectat garanţiile prevăzute de art.6 din Convenţie, aplecându-se îndeosebi asupra echilibrului ce trebuie să existe între prezumţia de nevinovăţie specifică materiei penale şi prezumţia de legalitate şi validitate a procesului-verbal de contravenţie, existenţa în dreptul naţional. Astfel, Curtea a apreciat că invocarea de către instanţe a acestei din urma prezumţii, cu consecinţa obligării reclamantului la răsturnarea sa, nu putea avea un caracter neaşteptat pentru acesta, având în vedere dispoziţiile naţionale incidente în materia contravenţională (Anghel, par. 58 şi 59). Curtea a mai reţinut că petentului i s-a oferit cadrul necesar pentru a-şi expune cauza în condiţii de egalitate cu partea adversă şi că petentul nu a fost pus într-o situaţie dezavantajoasă faţă de autorităţi pentru simplu fapt că regimul contravenţional este diferit de regimul aplicabil în penal.

Raportând dispoziţiile legale la situaţia de fapt reţinută în sarcina petentului - contravenient, instanţa de fond a constatat că acesta nu a prezentat suficiente argumente pentru a răsturna prezumţia de veridicitate a procesului verbal de contravenţie. Argumentele de fapt invocate de către petent prin plângere nu sunt suficiente prin ele însele pentru a înlătura probele administrate în susţinerea procesului verbal de contravenţie de către agentul constatator, iar petentul nu a făcut dovada unei alte stări de fapt decât cea reţinută de agentul constatator, care în mod temeinic şi legal a constatat prin actul de control contestat săvârşirea contravenţiei de către petent şi vinovăţia acestuia.

Petentul a beneficiat de plenitudinea garanţiilor specifice dreptului la apărare în cadrul unui proces civil, subsumat principiului disponibilităţii, având astfel posibilitatea de a dovedi o situaţie contrară celei reţinute în sarcina sa prin orice mijloc de probă, însă acesta s-a limitat la solicitarea de administrare doar a probei cu înscrisuri, în care a depus la dosarul cauzei doar copia actului contestat.

Însă, din vizionarea fotografiilor depuse de către intimat la dosar, instanţa de fond a reţinut faptul că, într-adevăr, autovehiculul petentului era oprit în mod neregulamentar în locul indicat. Instanţa de fond a constatat că petentul nu a solicitat administrarea niciunui alt mijloc de probă pentru a proba existenţa unei alte stări de fapt, deşi avea această obligaţie în temeiul art.. 47 din O.G. nr. 2/2001 raportat la art. 249 din C.proc.civ., sarcină a probei ce nu contravine CEDO, astfel cum s-a arătat mai sus, astfel că susţinerile acestuia nu au putut fi avute în vedere, iar prezumţia relativă de veridicitate de care se bucură actul sancţionator nu a fost răsturnată.

Ca atare, instanţa de fond a constatat că susţinerile reclamantului în sensul că nu a săvârşit fapta contravenţională care i se impută sunt neîntemeiate, acestea nefiind susţinute de alte mijloace de probă de natură să înlăture în cauză prezumţia de temeinicie de care se bucură procesul verbal contestat.

Prin urmare, având în vedere că agentul constatator este un organ al statului învestit cu autoritate, astfel încât constatările făcute personal de către acesta şi inserate în procesul-verbal fac dovada vinovăţiei contestatorului cu privire la fapta reţinută în sarcina sa până la proba contrară şi dat fiind faptul că procesul-verbal contestat se bucură de prezumţia de legalitate şi temeinicie şi nu au fost administrate probe contrare acestei prezumţii, instanţa de fond a reţinut că starea de fapt relevată de acesta corespunde realităţii, petentul făcându-se vinovat de nerespectarea prevederilor legale privind circulaţia pe drumurile publice.

În legătură cu sancţiunea aplicată de agentul constatator, instanţa de fond a reţinut, că în conformitate cu criteriile prevăzute de art. 21 al. 3 din OG nr. 2/2001, aceasta a fost corect individualizată, petentului fiindu-i aplicată amenda contravenţională în cuantumul prevăzut de lege, în concordanţă cu gradul de pericol social al fiecărei fapte săvârşite.

Fapta de a opri într-o intersecţie şi a utiliza în mod nejustificat luminile de avarii prezintă un grad ridicat de pericol social, prin starea de ameninţare pe care o creează faţă de valorilor sociale ocrotite, pentru viaţa şi integritatea corporală a participanţilor la trafic, pentru integritatea bunurilor şi siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, petentul introducând un potenţial factor generator de urmăriri negative în societate, producerea acestora fiind evitată doar din întâmplare.

De asemenea, petentul nu a dovedit existenţa unor circumstanţe personale care ar justifica înlocuirea sancţiunii amenzii aplicate cu cea a avertismentului, nesolicitând administrarea vreunui mijloc de probă sub acest aspect.

Constatând că procesul-verbal de contravenţie ce face obiectul prezentei cauze este legal şi temeinic, instanţa de fond a respins plângerea formulată de contestator ca întemeiată.

Prin încheierea şedinţei camerei de consiliu din ZZ.LL.2017 dată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. unic de mai sus, în temeiul art. 442 alin. 1 şi 3 C.proc.civ., a fost admisă sesizarea din oficiu privind îndreptarea erorii materiale în dosarul nr. 5/2017, dispunându-se îndreptarea erorii materiale strecurată în minuta şi dispozitivul sentinţei civile numărul 1/ZZ.LL.2017 în sensul că, în tot cuprinsul acesteia prenumele reclamantului se va citi „B,, în loc de A, cum în mod greşit s-a consemnat.

Împotriva sentinţei civile nr. 1/2017, petentul contravenient  B, prin avocat, a formulat apel, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul admiterii plângerii contravenţionale astfel cum a fost formulată.

În motivare, apelantul arată că soluţia primei instanţe este nelegală şi netemeinică întrucât, astfel cum a arătat în plângerea contravenţională formulată, pe lângă faptul că a fost sancţionat pentru o faptă de natură contravenţională pe care nu a săvârşit-o, sancţiunea i-a fost aplicată de către un agent din cadrul Poliţiei Locale, care în opinia apelantului nu are competenţa de a aplica sancţiuni în temeiul OUG 195/2002, cu atât mai mult cu cât acesta i-a aplicat puncte penalizatoare, contribuind astfel la o eventuală suspendare a permisului de conducere a apelantului petent. Ori, în acest caz s-ar putea aprecia/ajunge la concluzia că Poliţia Locală are competenţă de a aplica şi sancţiunea complementara a suspendării dreptului de a conduce pe o anumită perioadă, ceea ce apelantul consideră că este inadmisibil.

Mai mult, aşa cum se poate observa, chiar dacă a solicitat în faţa instanţei de fond, intimata nu a făcut dovada faptului că agentul constatator (C) ar fi fost desemnat ca poliţist rutier prin dispoziţia inspectorului general al Inspectoratului general al Poliţiei Române, astfel cum este prevăzut în mod imperativ în Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002 art. 177 alin. 2.

Pentru toate aceste motive şi având în vedere neîndeplinirea de către agentul constatator a condiţiilor legale pentru a avea aptitudinea de a constata contravenţii la OUG 195/2002 privind regimul circulaţiei rutiere şi de a aplica sancţiuni contravenţionale, apelantul petent solicită anularea Procesului verbal de contravenţie 2 din data de ZZ.LL.2017 cu consecinţa exonerării de la plata amenzii contravenţionale, precum şi înlăturarea punctelor aplicate.

În situaţia respingerii criticilor formulate, apelantul solicită instanţei sa dispună transformarea sancţiunii contravenţionale a amenzii aplicată de organul de control în sancţiunea contravenţionala a avertismentului (art. 7 OG 2/2001), cu motivaţia gradului scăzut de pericol social al faptei săvârşite, ţinând cont că nu s-a produs nici un prejudiciu şi ca este la prima fapta de acest gen, gradul de pericol social al faptei săvârşite de apelantul petent este suficient de redus pentru a putea solicita îndreptăţit, transformarea sancţiunii contravenţionale a amenzii în avertisment.

În conformitate cu prevederile art. 21 alin. 3 din O.G.2/2001 apelantul arată că sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acestei, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului. Or, în speţă, întrucât fapta nu a avut urmări grave, apelantul solicită instanţei să aprecieze că sancţiunea amenzii contravenţionale este disproporţionată faţă de gradul de pericol social concret al faptei şi că sancţiunea avertisment este suficientă pentru realizarea scopului şi funcţiilor sancţiunii contravenţionale.

Pe aceste considerente apelatul petent apreciază că soluţia primei instanţe este netemeinică şi nelegală.

În drept, invocă OG nr. 2/2001, OUG nr. 195/2002.

În temeiul art. 223 alin.(3) C.proc.civ. apelantul solicită judecarea cauzei şi în lipsă.

Prin întâmpinare (fila 15 dosar), POLIŢIA LOCALĂ SATU MARE, prin reprezentanţii săi legali, solicită respingerea apelului formulat ca nefondat şi pe cale de consecinţă menţinerea în tot a sentinţei civile atacate, pentru următoarele motive:

În fapt, intimata arată că apelantul a fost sancţionat pentru încălcarea dispoziţiilor art. 143 lit. a şi art. 156/4 din HG nr. 1391/2006, fiindu-i aplicată amenda contravenţională în limitele prevăzute de actul normativ incriminator, precum şi punctele de penalizare corespunzătoare,

Intimata apreciază soluţia instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală raportat la dispoziţiile legale invocate şi la probatoriul administrat în cauză, iar cu privire la procesul verbal 2/ZZ.LL.2017, instanţa de fond a constatat, de asemenea, că este legal încheiat, cu respectarea competenţelor legale, îndeplinind condiţiile impuse de OG nr. 2/2001.

Raportat la starea de fapt, s-a reţinut că faptele contravenţionale există, nefăcându-se dovada contrară stării de fapt reţinută de agentul constatator prin actul de sancţionare contravenţională prin probatoriul administrat în cauză.

Având în vedere cele precizate, intimata solicită respingerea apelului ca fiind nefondat.

În drept, invocă art. 205 C.proc.civ,

În baza art. 411 alin. 2 C.proc.civ. solicită judecarea şi în lipsă.

Analizând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi a dispoziţiilor art. 479 Cod pr.civ., instanţa a reţinut următoarele:

Prin procesul verbal atacat cu plângere, petentul a fost sancţionat pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 143 a şi 156 alin. 4 din HG 1391/2006 şi sancţionate de art. 100/2 şi 101/2 din OUG nr. 195/2002.

Motivul principal de apel invocat în legătură cu competenţa agentului constatator de a formula solicitarea de comunicare de date, precum şi de a constata contravenţia şi aplica sancţiunea, a fost găsit de tribunal a fi întemeiat.

Astfel, cu privire la acest aspect, tribunalul reţine că prin Decizia nr. 3/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39, art. 102 alin. (1) pct. 14 şi art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 7 lit. h) din Legea poliţiei locale nr. 155/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, doar agentul constatator din cadrul poliţiei rutiere are competenţa de a solicita proprietarului sau deţinătorului mandatat al unui vehicul comunicarea identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, precum şi de a aplica sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege, în cazul necomunicării relaţiilor solicitate.” 46. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010, în domeniul circulaţiei pe drumurile publice, pe lângă multe alte atribuţii, poliţia locală constată contravenţii şi aplică sancţiuni pentru încălcarea normelor legale privind oprirea, staţionarea, parcarea autovehiculelor şi accesul interzis, având dreptul de a dispune măsuri de ridicare a autovehiculelor staţionate neregulamentar.

În considerentele deciziei ICCJ (46), se prevede că potrivit dispoziţiilor art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010, în domeniul circulaţiei pe drumurile publice, pe lângă multe alte atribuţii, poliţia locală constată contravenţii şi aplică sancţiuni pentru încălcarea normelor legale privind oprirea, staţionarea, parcarea autovehiculelor şi accesul interzis, având dreptul de a dispune măsuri de ridicare a autovehiculelor staţionate neregulamentar.

 47. Această normă este derogatorie de la norma generală, prevăzută de OUG nr. 195/2002, fiind de strictă interpretare, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

 48. În exercitarea acestei competenţe, potrivit art. 20 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 155/2010, poliţistul local are dreptul să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispoziţiile legale ori dacă sunt indicii că acestea pregătesc sau au comis o faptă ilegală.

49. Pe de altă parte, conform art. 7 lit. m) din acelaşi act normativ, în domeniul circulaţiei pe drumurile publice, poliţia locală cooperează cu unităţile/structurile teritoriale ale Poliţiei Române pentru identificarea deţinătorului/utilizatorului autovehiculului ridicat ca urmare a staţionării neregulamentare sau al autovehiculelor abandonate pe domeniul public.

53. În acest context este importantă clarificarea noţiunii de „poliţist rutier”, sens în care se evidenţiază dispoziţiile art. 177 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002, potrivit cărora „Poliţiştii rutieri sunt ofiţerii şi agenţii de poliţie specializaţi şi anume desemnaţi prin dispoziţie a inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române”.

54. În concret, norma legală indicată instituie îndeplinirea cumulativă a două condiţii pentru calitatea de politist rutier, şi anume, pe de o parte, să fie ofiţer sau agent de poliţie specializat, iar, pe de altă parte, să fie desemnat prin dispoziţie a inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române.

55. Dacă prima condiţie ar putea fi considerată ca fiind îndeplinită de un poliţist local, prin prisma prevederilor art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 155/2010, potrivit cărora poliţiştii locali cu atribuţii în domeniul circulaţiei rutiere sunt obligaţi să urmeze un program de formare iniţială organizat într-o instituţie de învăţământ din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, cea de-a doua condiţie rămâne neîndeplinită.

56. În concluzie, nu se poate pune semnul egalităţii între poliţistul rutier şi poliţistul local, competentele acestuia din urmă în domeniul circulaţiei pe drumurile publice fiind limitate şi expres prevăzute de lege.

 Având în vedere că potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 C.pr.civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, iar în speţă agentul constatator ce a aplicat sancţiunea contravenţională nu face parte din poliţia rutieră, tribunalul constată, sub aspectul legalităţii, că procesul verbal atacat cu plângere a fost încheiat de un organ necompetent, împrejurare faţă de care se impune anularea actului de sancţionare.

În consecinţă, în temeiul art. 34 alin. 2 din O.G. nr. 2/2001, art. 479, art. 480 C.proc.civ., instanţa urmează să admită apelul, să schimbe în tot sentinţa apelată în sensul că va admite plângerea la contravenţie formulată de petent şi va dispune anularea procesului verbal încheiat de intimat

 În baza principiului disponibilităţii, nu va acorda cheltuieli de judecată, acestea nefiind solicitate de părţi.