Acţiune în răspundere patrimonială a persoanelor ce au cauzat starea de insolvenţă. Aplicabilitatea procedurii insolvenţei în cazul asociaţiilor

Procedura generală prevăzută de legea 85/2006 se aplică, potrivit art. 1 al. 1 pct. 6 şi pentru orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice.

Deşi apelantul arată că cererea este inadmisibilă, deoarece OG 26/2000 prevede o procedură specială de dizolvare, potrivit art. 56 al. 1 din acest act normativ, Curtea a reţinut că textul de lege invocat precum şi procedura dizolvării prevăzută de OG 26/2000 are ca scop dizolvarea asociaţiei şi nu recuperarea debitelor acumulate de debitor. Instituţia dizolvării şi lichidării prevăzute de art. 54 şi urm. din acest act normativ nu tratează modalitatea de recuperare a datoriilor asociaţiei şi în acest caz se aplică prevederile generale ale procedurii insolvenţei. În acest sens, potrivit art. 2 din legea 85/2006, scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, iar art. 1 al. 1 pct. 6 prevede că această procedură se aplică pentru orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice.

În consecinţă, deoarece scopul celor două legi este diferit, iar art. 1 al. 1 pct. 6 din legea 85/2006 prevede în mod expres că această lege se aplică şi pentru orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice, rezultă că este pe deplin aplicabilă această lege în situaţia avută în vedere de lichidator.

-OG nr. 26/2000,art. 54;

-Legea nr. 85/2006, art. 1 alin. 1 pct. 6

Deliberând asupra apelurilor de faţă, se constată că prin sentinţa civilă nr. x/01.07.2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, în dosarul nr. xxx s-a admis excepţia tardivităţii, invocată de reclamant, şi în consecinţă s-a stabilit că pârâţii sunt decăzuţi din dreptul de a invoca excepţia tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată formulată de reclamant.

S-a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâţi, ca fiind neîntemeiată şi s-a respins excepţia tardivităţii, invocată de pârâţi, ca fiind neîntemeiată.

S-a admis cererea formulată şi modificată de lichidatorul judiciar, CABINET INDIVIDUAL S.A.T. în contradictoriu cu pârâţii K.A., C.D., V.P., L.M., C.L., Ş.Z., şi C.I.B. şi, în consecinţă :

Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să acopere pasivul debitorului, A.C.M.C., respectiv, să plătească suma de 80.923,58 lei.

Au mai fost obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească cheltuielile efectuate în procedura de insolvenţă a debitorului.

Pentru a pronunţa această hotărâre judecătorul sindic a reţinut următoarele :

În ceea ce privește excepția tardivității invocată de reclamant privitoare la decăderea pârâților din dreptul de a invoca excepții referitoare la modificarea cererii de chemare în judecată, judecătorul-sindic a reținut următoarele:

- potrivit art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă, reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat, caz în care instanța dispune amânarea și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat;

- în cauză, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 13.02.2015, iar precizarea cererii a fost înregistrată la data de 16.03.2015, înaintea primului termen de judecată fixat în dosar, așa încât, pe de o parte, se reține că reclamantul a formulat și înregistrat precizarea cererii în termenul prescris de lege, înainte primului termen de judecată fixat în proces, iar, pe de altă parte, că pârâții au invocat excepția tardivității depunerii cererii precizatoare cu mult după expirarea termenului prescris de lege pentru depunerea întâmpinării, cu cel puțin 10 zile înainte de termen, așa încât pârâții sunt ei înșiși decăzuți din posibilitatea de a invoca pretinse neregularități de procedură referitoare la cererea precizatoare;

- în orice caz, argumentul pârâților conform căruia reclamantul nu putea extinde, prin cererea precizatoare, cadrul procesual, introducând în proces alți pârâți, este incorect deoarece, așa cum se recunoștea constant și în jurisprudența asupra normelor de procedură anterioare, modificarea cererii este noțiunea juridică cu sferă mai largă, care include și completarea cererii de chemare în judecată, completare care se poate face cu referire la elementele cererii de chemare în judecată, printre care și părţile chemate în judecată ca pârâți;

- în concluzie, cât timp reclamantul se încadrează în condițiile prescrise de lege pentru modificarea cererii de chemare în judecată, el poate modifica / completa elementele cererii inclusiv cu referire la părțile chemate în proces ca pârâți, având posibilitatea de a chema în judecată alte persoane în calitate de pârâți, fără să fie obligat în acest scop să uzeze de prevederile art. 61-79 din Codul de procedură civilă;

În consecință, judecătorul-sindic a stabilit că pârâții sunt decăzuți din dreptul de a invoca neregularități referitoare la modificarea/precizarea cererii de chemare în judecată, inclusiv din dreptul de a invoca tardivitatea înregistrării acesteia.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâți, judecătorul-sindic a reținut următoarele:

- argumentul referitor la calitatea debitorului de asociație, care potrivit art. 56 din OG nr. 26/2000, este supusă dizolvării prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, este incorect, deoarece prevederile legii insolvenței se aplică și asociațiilor, conform art. 1 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței;

- argumentul referitor la conținutul raportului asupra cauzelor și împrejurărilor ajungerii în insolvență (f. 120, 127), întocmit conform art. 59 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, în sensul că dacă în raport nu sunt identificate cu certitudine persoanele responsabile de starea de insolvență a debitorului, atunci acțiunea în atragerea răspunderii ar fi inadmisibilă, este incorect, deoarece distorsionează absurd sensul prevederilor legale, care nu prescriu acest element ca o condiție de admisibilitatea, ci se raportează ipotetic la situațiile în care la momentul întocmirii raportului o identificare nu este posibilă;

În consecință, judecătorul-sindic a respins excepția ca fiind neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității pasive invocată de pârâtul V.P. prin întâmpinare, deoarece motivele și argumentele expuse în susținerea acesteia se subsumează condiției referitoare la răspunderea oricărei persoane pentru ajungerea debitorului în stare de insolvență, conform art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, respectiv la calitatea lui de primar și reprezentant al consiliului local membru în asociație, acestea vor fi calificate ca fiind apărări de fond și se analizează în considerentele referitoare la fondul cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește excepția tardivității/prescripției acțiunii, invocată de pârâți prin întâmpinare, judecătorul-sindic a reținut următoarele:

- conform art. 138 alin. (1) și art. 139 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cererea de atragere a răspunderii se exercită împotriva membrilor organelor de conducere și/sau de supraveghere, precum și a oricărei alte persoane care a cauzat starea de insolvență a debitorului, în termen de 3 ani, de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunțării deschiderii procedurii;

- în cauză, deschiderea procedurii insolvenței s-a dispus prin sentința civilă nr. 851 din 28.05.2014, iar cererea de atragere a răspunderii a fost înregistrată la dosarul de insolvență la data de 13.02.2015, în interiorul termenului de prescripție de 3 ani, conform art. 139 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței;

- motivele și argumentele pârâților referitoare la prescripția/tardivitatea exercitării acțiunii în atragerea răspunderii întemeiate pe art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, prin care se invocă aspecte referitoare la caracterul prescris al creanței care a stat ca temei al hotărârii de deschidere a procedurii, referitoare la formularea acesteia în termen de 40 de zile de la data numirii lichidatorului, sunt incorecte, pentru considerentele și prevederile legale expuse anterior;

În consecință, judecătorul-sindic a respins excepția ca fiind neîntemeiată.

În fond,

- prin sentința civilă nr. 851 din 28/05/2014 a fost deschisă procedura simplificată de insolvență a debitorului A.C.M.C. cod unic de înregistrare: xxx, fiind desemnat lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL S.A.T., cu sediul în xxx;

- lichidatorul judiciar a întocmit și depus la dosar raportul asupra cauzelor și împrejurărilor ajungerii în stare de insolvență (f. 4), completat (f. 3, 24) prin care a reținut, în esență, că pârâții, în calitate de reprezentanți ai membrilor asociației debitoare, nu și-au respectat obligația legală de conducere a contabilității debitorului, întrucât nu au fost predate complet documentele financiar-contabile și nu au fost înregistrate în contabilitatea toate operațiunile, așa încât sunt aplicabile prevederile art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvențe, respectiv că a ținut contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea;

- din tabelul definitiv de creanțe (f. 6), rezultă că totalul creanțelor asupra averii debitorului (pasivul debitorului) este în cuantum de 80.923,58 lei;

În drept,

- potrivit art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței:

„În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;

b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;

d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;

e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;

f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți;

g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori.”

De asemenea, potrivit art. 139 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței:

„Acțiunea prevăzută la art. 138 se prescrie în termen de 3 ani. Prescripția începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunțării deschiderii procedurii.”

- potrivit art. 998 din Codul civil:

„Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.”

În cauză,

- judecătorul-sindic statuează că cererea de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvență, întemeiată pe art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, reprezintă o specie a răspunderii civile delictuale directe, adică o răspundere pentru fapta ilicită proprie, așa încât prezintă caracteristicile răspunderii delictuale: a) presupune un raport juridic obligațional care izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o altă persoană chemată să răspundă are obligația de a repara prejudiciul; b) apare ca o sancțiune de drept civil, astfel încât are în vedere patrimoniul persoanei răspunzătoare de fapta ilicită prejudiciabilă, iar în cazul decesului acesteia, obligația de reparare a prejudiciului se va transmite moștenitorilor.

- fiind o specie a răspunderii delictuale directe, pentru atragerea răspunderii trebuie întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: a) existența unui prejudiciu; b) săvârșirea unei fapte ilicite; c) raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu; d) vinovăția celui ce a săvârșit fapta ilicită.

- pentru atragerea răspunderii trebuie întrunite condițiile speciale ale răspunderii: a) calitatea de persoană care prin fapta sa ilicită a cauzat starea de insolvență a debitorului; b) săvârșirea uneia dintre faptele prevăzute de art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

- în ceea ce privește prejudiciul, acesta constă, pentru creditorii debitorului, în ajungerea lui în stare de insolvență, dublată de insolvabilitatea lui, adică lipsa sumelor de bani sau a bunurilor care pot fi lichidate în scopul plății obligațiilor exigibile către creditori.

- în ceea ce privește fapta ilicită, ea trebuie să se încadreze în una din categoriile prevăzute de art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, prevederea legii fiind limitativă.

- în ceea ce privește legătura de cauzalitate, răspunderea este atrasă de săvârșirea uneia dintre faptele din categoriile prevăzute de lege care a cauzat concurat sau contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvență, deci indiferent dacă fapta săvârșită reprezintă o cauză directă, o cauză concurentă sau doar o împrejurare cu contribuție cauzală la producerea prejudiciului, conform teoriei indivizibilității cauzei cu condițiile, în care se apreciază că un element cauzal (cauză necesară) nu acționează singular și izolat, ci este, de cele mai multe ori, condiționat de împrejurări care, deși nu determină nemijlocit efectul (prejudiciul), îl favorizează sau îl circumstanțiază, astfel încât acestea alcătuiesc împreună cu cauza o unitate indivizibilă, în cadrul căreia dobândesc, prin interacțiune cu cauza, un rol cauzal.

- în ceea ce privește vinovăția, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este o răspundere esențialmente subiectivă, deci va fi activată numai dacă există vinovăția autorului faptei ilicite prejudiciabile. Însă, în ceea ce privește existența și întinderea obligației autorului de a repara prejudiciul, nu are relevanță gradul de vinovăție cu care a săvârșit fapta ilicită prejudiciabilă, ci doar forma acesteia, care trebuie să fie intenția, fie în modalitatea intenției directe, fie în modalitatea intenției indirecte.

- în calitate de primari și reprezentanți convenționali desemnați prin hotărârile asociației, pârâții, care au fost în diferite perioade de timp și președinți ai asociației, aveau obligația, conform art. 35 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, ca în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii să depună la dosarul de insolvență actele și informațiile prevăzute la art. 28 alin. (1) din lege, obligație care nu a fost respectată nici în termenul legal și nici după înregistrarea cererii de atragere a răspunderii, așa cum rezultă din raportul asupra cauzelor și împrejurărilor ajungerii în stare de insolvență, din conținutul întâmpinărilor depuse de unii dintre pârâți (f. 1, volumul 2, K.A.), precum și din răspunsul la interogatoriu (f. 34-68);

- afirmațiile, neînsoțite de vreo dovadă în acest sens, că documentele contabile au rămas în posesia contabilului societății sau că nu le-a mai găsit, nu poate fi reținută ca o cauză exoneratoare de răspundere, deoarece obligația legală le incumba în calitate de președinți ai asociației, pârâții fiind obligați să ia toate măsurile necesare în acest scop, a păstrării și predării documentelor contabile;

- nedepunerea de debitor a tuturor documentelor financiar-contabile creează o prezumție relativă (care nu a fost răsturnată de pârâți) că nu și-au îndeplinit obligația de a ține contabilitatea debitorului în conformitate cu legea, precum și o prezumție relativă a legăturii de cauzalitate dintre această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență, deoarece nedepunerea nejustificată a documentelor contabile echivalează cu ascunderea lor față de participanții în procedură cu atribuții de verificare și control a activității debitorului, respectiv lichidatorul judiciar și judecătorul-sindic;

- în aplicarea prezumțiilor simple, lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, conform art. 1203 din Codul civil, prezumțiile trebuie să aibă puterea de a naște probabilitatea, ceea ce se impune în aplicarea regulii de drept în materie conform căreia prezumția este derivată din ceea ce se întâmplă cel mai adesea (praesumptio sumitur de eo quod plerumque fit);

- judecătorul-sindic a reținut că cel mai frecvent documentele contabile nu sunt predate sau sunt ascunse atunci când președintele asociației sau alte persoane care au deținut în trecut această funcție statutară, care are obligația depunerii lor, intenționează să sustragă de la verificare și control toată sau o parte din activitatea economică și financiară a debitorului, respectiv să ascundă faptul că anumite operațiuni contabile nu au fost înregistrate sau au fost înregistrate în neconformitate cu legea;

- ceea ce s-a și întâmplat, așa cum susține reclamantul, lichidatorul judiciar în răspunsurile la întâmpinare (f. 138), confirmat de pasaje din întâmpinările unor pârâți și din răspunsurile la interogatoriu, în sensul că anumite operațiuni financiar-contabile nu au fost înregistrate sau au fost înregistrate necorespunzător în contabilitatea debitorului în insolvență, fiind identificate cu aspect edificator și exemplificativ scoaterea din patrimoniu a motocositoarei evidențiate în bilanț, fără înregistrarea acestei operațiuni în patrimoniu, precum și plata făcută pentru altul, fără evidențierea în contabilitate a tuturor aspectelor operațiunii, cum rezultă din factura nr. 016 din 28/06/2011 (f. 29), precum și contractul de cesiune a drepturilor referitoare la organizarea festivalului comunităților de pe Valea Mureșului, contra sumei de 340.000 lei;

- această sumă nu a mai intrat în patrimoniul debitorului în insolvență, deși pârâții erau datori să urmărească încasarea acesteia, prin care s-ar fi acoperit întregul pasiv al debitorului în insolvență față de creditorii lui, pârâții dând dovadă de o pasivitate suspectă care trezește prezumția, coroborată și cu neregulile contabile, că fapta acestora (prin inacțiune) a fost de natură a conduce la procurarea folosinței valorii acestui bun (creanței) în folosul altei persoane, debitorul de la care trebuia încasată, respectiv Asociația M. V. M. M.;

- această din urmă asociație are ca membri o parte din membri asociației care are calitatea de debitor în insolvență în prezenta procedură, ceea ce întărește concluzia că faptele pârâților au fost săvârșite cu scopul de a procura asociației nou înființate foloase, respectiv valoarea facturii care nu a mai fost urmărită, ceea ce se circumscrie prevederilor art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței;

- în ceea ce privește aspectul de fond referitoare la calitatea pârâților de persoane responsabile de ajungerea debitorului în stare de insolvență, judecătorul-sindic a reținut că, pe de o parte, deși membri asociației au fost consiliile locale, pârâții erau cei care au semnat pentru și în numele consiliilor locale, fiind împuterniciți în repetate rânduri în acest sens, prin hotărârile asociației (f. ), inclusiv statutul asociației (f. 2-69) fiind semnat de pârâți, în calitate de persoane împuternicite și responsabile de actele și operațiunile membrilor asociației, iar, pe de altă parte, de facto, pârâții au fost persoanele care dețineau deplin și real puterea decizională cu privire la actele și operațiunile asociației, așa încât nu pot obține o exonerare de răspundere;

În concluzie, s-a reținut că sunt întrunite toate condițiile atragerii răspunderii pentru ajungerea debitorului în stare de insolvență, respectiv existența prejudiciului constând în neplata obligațiilor față de creditori, conform tabelului definitiv de creanțe (f. 6), săvârșirea unei fapte ilicite prevăzute de lege constând în aceea că nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea și că a folosit bunurile sau creditele debitorului în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, potrivit art. 138 alin. (1) lit. a) și d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, existența prezumată a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și ajungerea societății în stare de insolvență, precum și săvârșirea faptei ilicite cu vinovăție sub forma intenției.

În consecință, în temeiul art. 998 din Codul civil și art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, judecătorul-sindic a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar de atragere a răspunderii pârâților ca persoane care au contribuit, în solidar, la ajungerea debitorului în insolvență, deoarece nu se poate separa o contribuție distinctivă a vreunuia dintre pârâți, faptele acestora fiind deopotrivă concurente la crearea stării de insolvență și, așadar, a obligat pârâții să acopere pasivul debitorului, respectiv, să plătească suma de 80.923,58 lei, precum și cheltuielile efectuate în procedura de insolvență a debitorului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii L.M., C.L., Ş.Z., K.A., pârâtul C.D. şi pârâtul C.I.B..

Prin apelul declarat de pârâţii L.M., C.L., Ş.Z. şi K.A., au solicitat să se dispună admiterea apelului, anularea sentinţei nr. x/01.07.2016, pronunţate de Tribunalul Specializat Mureş, în dosarul nr. xxx, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În considerentele apelului pârâţii au învederat faptul că la termenul de judecată din data de 01.06.2016, după ce a constatat că procedura de citare este legal îndeplinită şi s-a făcut referatul cauzei, judecătorul-sindic a supus dezbaterii părţilor prezente excepţiile invocate în cauză, respectiv excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia tardivităţii acţiunii.

Pârâţii prin reprezentanţi convenţionali, precum şi reclamantul au dezbătut pe rând excepţiile puse în discuţie de către judecătorul-sindic.

După închiderea dezbaterilor asupra celor două excepţii invocate, judecătorul-sindic a reţinut cauza pentru soluţionarea excepţiei de inadmisibilitate şi excepţiei de tardivitate a cererii şi din lipsă de timp pentru deliberare a amânat pronunţarea la data de 16.06.2016, iar mai apoi la data de 24.06.2016, 28.06.2016 şi 01.07.2016.

Apelanţii pârâţi au subliniat faptul că prima instanţă a soluţionat acţiunea fără terminarea cercetării procesului şi fără dezbaterea în fond a cauzei, potrivit art. 244 şi art. 389 şi urm. Cod proc.civ., prima instanţă nesocotind astfel scopul şi conţinutul cercetării judecătoreşti şi părţile neavând posibilitatea să îşi apere interesele.

Deşi în preambulul sentinţei s-a reţinut că „dezbaterile asupra fondului cererii au avut loc în şedinţa din data de 1 iunie 2016, fiind consemnate în încheierea de şedinţă care face parte integrantă din prezenta sentinţă, termen la care, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea (...)", în mod evident această susţinere nu corespunde adevărului, în cauză nu au avut loc dezbateri asupra fondului cererii, deoarece nici măcar cercetarea fondului nu a fost finalizată.

La ultimul termen de judecată în cauză, judecătorul-sindic a supus dezbaterii părţilor doar cele două excepţii invocate de către pârâţi prin întâmpinare, fără a da cuvântul şi pe fondul cauzei.

În opinia apelanţilor pârâţi analizând încheierea de şedinţă din data de 01.06.2016, se observă fără putinţă de tăgadă, că fiecare avocat precum şi lichidatorul judiciar au pus concluzii doar pe cele două excepţii supuse dezbaterii de către judecătorul-sindic.

Reprezentanţii convenţionali ai părţilor nici măcar nu au evocat fondul pricinii, limitându-se doar la excepţia inadmisibilităţii şi tardivităţii cererii de chemare în judecată.

După susţinerea concluziilor, prima instanţă a reţinut cauza pentru soluţionarea excepţiilor. Sintagma de la sfârşitul considerentelor hotărârii: „şi în vederea pronunţării soluţiei” nu poate fi interpretată ca referindu-se la pronunţarea soluţiei pe fondul cauzei, deoarece fondul cauzei nu a fost dezbătut, sintagma putându-se referi doar la pronunţare soluţiei cu privire la excepţii.

Apelanţii pârâţi au subliniat faptul că, nejudecarea fondului cauzei rezultă şi din faptul că judecătorul-sindic nu a întrebat părţile dacă mai au cereri sau probe de propus, nu a declarat cercetarea procesului încheiată şi nu a deschis dezbaterile asupra fondului cauzei, încălcând astfel regulile de procedură prevăzute de disp. art. 244, art. 389 şi urm. Cod proc. civ.

În opinia apelanţilor pârâţi hotărârea primei instanţe este lovită de nulitate absolută în condiţiile disp. art. 174 alin. (2) Cod proc. civ., întrucât, prin nerespectarea dispoziţiilor art. 244, art. 389 şi urm. Cod proc. civ., au fost încălcate dispoziţiile privind:

- legalitatea (art. 7),

- contradictorialitatea (art. 14),

- oralitatea procesului civil (art. 15),

- dreptul la apărare (art. 13),

apelanţii fiind lipsiţi de posibilitatea de a se apăra şi de a exercita drepturile procesuale, rezultând astfel o vătămare de ordin public.

Nu a avut loc efectiv un proces în sensul disp. art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 20 alin. 3 din Constituţia României şi art. 6 Cod proc. civ.

Apelanţii pârâţi au susţinut faptul că vătămarea astfel cauzată nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii atacate şi reluarea procedurii în faţa primei instanţe, fiind aplicabile dispoziţiile art. 480 alin. 3 Cod proc. civ., altfel, în cazul reţinerii cauzei spre judecare de către instanţa de apel, apelanţii ar fi lipsiţi de un grad de jurisdicţie.

În opinia apelanţilor pârâţi, deşi instanţa a pronunţat o soluţie care reprezintă fondul cauzei, faptul că nu a constatat finalizată cercetarea judecătorească şi nu a acordat posibilitate părţilor să dezbată fondul cauzei, echivalează în fapt cu lipsa analizei cauzei şi în esenţă, nesoluţionarea acesteia într-un procedeu real şi efectiv.

În continuare apelanţii pârâţi au susţinut că aceeaşi opinie se arată şi în practica judiciară în materie, Tribunalul Mureş, Secţia Civilă, în Decizia nr. x/25.06.2015 a reţinut faptul că: „Dispoziţiile art. 480 alin. 3 din Codul de procedură civilă, referitoare la împrejurarea dacă prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului nu trebuie înţelese numai în sens formal, ci mai profund decât atât, ele trebuie interpretate în sens efectiv."

Tribunalul Iaşi, Secţia I Civilă, examinând apelul declarat împotriva hotărârii judecătoriei prin care aceasta a admis în parte cererea reclamantului (pronunţându-se astfel exclusiv asupra fondului cauzei după ce pusese în discuţia părţilor excepţiile invocate prin întâmpinare, dezbaterile limitându-se la aceste excepţii pe care instanţa le-a reţinut în pronunţare), tribunalul prin Decizia nr. x/17.10.2016 a anulat sentinţa apelată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe statuând că „pronunţându-se asupra fondului cauzei, în condiţiile în care nu a acordat părţilor cuvântul în dezbateri asupra acestor chestiuni, instanţa de fond a nesocotit principii fundamentale ale procesului civil, privind contradictorialitatea, dreptul la apărare", sentinţa fiind lovită de nulitate.

Pe fondul cauzei, în opinia apelanţilor pârâţi hotărârea pronunţată de către prima instanţă pe fondul cauzei este netemeinică deoarece instanţa nu a făcut o interpretare corectă a probelor administrate.

Apelanţii pârâţi au susţinut că obiectul pricinii vizează angajarea răspunderii persoanelor responsabile pentru ajungerea în insolventa a asociaţiei, însă răspunderea organelor de conducere este condiţionată de săvârşirea unor fapte care prin natura lor duc la deturnarea activităţii asociaţiei de la realizarea scopului pentru care a fost înfiinţată şi pentru satisfacerea unui interes personal sau al unui terţ. Este cât se poate de evident că încheierea unui contract de cesiune a dreptului de a organiza un festival nu îndeplineşte aceste criterii, cu toate acestea unul dintre argumentele pe care se fundamentează soluţia primei instanţe priveşte tocmai acest aspect.

În cuprinsul disp. art. 138 din Legea nr. 85/2006, enumerarea faptelor considerate ilicite are un caracter limitativ, legiuitorul stabilind, în mod expres şi exclusiv, categoriile de fapte ilicite pentru care membrii organelor de conducere ale persoanei juridice şi/sau alte persoane care au contribuit la ajungerea persoanei juridice în stare de insolventa pot fi trase la răspundere. Membrii organelor de conducere nu răspund pentru o simplă incapacitate managerială, ci pentru săvârşirea unor fapte cu caracter ilicit, ori faptele imputate apelanţilor pârâţi nu se circumscriu sferei ilicitului delictual.

Apelanţii pârâţi au arătat că prima instanţă, în motivarea soluţiei adoptate, face referire la Contractul de cesiune a dreptului de a organiza „Festivalul Asociaţiei C. M. – C., autentificat sub nr. 1835/30.07.2012 de către BNP M.-C.S., reţinând în mod incorect, că cesiunea acestui drept s-ar fi realizat contra sumei de 340.000 lei, deoarece din chiar cuprinsul contractului rezultă că cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit, art. 2 din Contract: „Prezentul contract se derulează fără plata a nici unei remuneraţii."

Instanţa de fond a reţinut că fapta ilicită a apelanţilor constă în aceea că suma de 340.000 lei nu a mai intrat în patrimoniul debitoarei în insolventa, deşi apelanţii erau datori să urmărească încasarea acesteia, prin care s-ar fi acoperit întregul pasiv al debitoarei.

În opinia apelanţilor pârâţi raţionamentul primei instanţe este greşit, în condiţiile în care, în primul rând, contractul de cesiune a fost încheiat cu titlu gratuit, astfel că nu s-a născut nicio creanţă în patrimoniul asociaţiei.

În al doilea rând, chiar şi în ipoteza unui contract cu titlu oneros, nu se poate afirma că neurmărirea încasării unei creanţe este o faptă ilicită care duce la apariţia stării de insolvenţă. Nici chiar declanşarea unei executări silite în vederea recuperării unei datorii nu este o garanţie suficientă că respectiva creanţă va fi îndestulată, astfel că susţinerea conform căreia prin urmărirea acelei presupuse creanţe pasivul asociaţiei ar fi fost acoperit, nu poate fi acceptată ca temei al angajării răspunderii apelanţilor.

Cedarea dreptului de a organiza „Festivalul Asociaţiei C. M. – C. către Asociaţia M. V. M. M. a fost impusă de necesităţi de ordin practic, legate de o mai bună şi eficientă organizare a festivalului din comuna Răstoliţa.

Apelanţii pârâţi au susţinut că Asociaţia M. a cooptat noi membrii cu resurse financiare semnificative, cum ar fi Primăriile mun. R., T.-M., T. şi a comunelor P., D. şi B., care au virat cotizaţiile aferente anilor 2011 şi 2012 (dovezile în acest sens fiind depuse la dosarul cauzei), motiv pentru care, la data încheierii contractului de cesiune Asociaţia deţinea disponibilităţile financiare necesare unei bune organizări a festivalului din comuna Răstoliţa.

Cesionarea dreptului de a organiza festivalul Văii Mureşului se impunea cu atât mai mult cu cât Asociaţia M. deşi avea potenţa financiară, nu avea dreptul potrivit Statutului de a organiza astfel de evenimente.

În opinia apelanţilor pârâţi nu se poate discuta de o utilizare de către apelanţi în interes propriu sau a unei terţe persoane a fondurilor asociaţiei, faptă ce ar intra sub incidenţa prevederilor disp. art. 138 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006.

Simpla invocare a prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este de natură a atrage, în mod necesar, răspunderea membrilor organelor de conducere, căci legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi răspundere în sarcina membrilor organelor de conducere ale societăţilor debitoare, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că prin faptele săvârşite s-a cauzat insolventa societăţii.

Apelanţii pârâţi au subliniat faptul că presupusele cauze ale ajungerii asociaţiei în insolventa, reţinute în raportul realizat de lichidatorul judiciar, nu se încadrează la răspunderea specială reglementată de dispoziţiile art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006. Între faptele imputate apelanţilor pârâţi şi ajungerea în stare de insolventa a asociaţiei nu există legătură de cauzalitate, starea de insolventa nu este consecinţa directă a faptelor imputate lor.

În opinia apelanţilor pârâţi deciziile reprezentanţilor unei societăţi se pot dovedi a fi greşite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos nu se încadrează printre faptele prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006. Aceasta, întrucât dispoziţiile art. 138 din Lege nu instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina membrilor organelor de conducere ale unei persoane juridice.

La data de 10 septembrie 2019 pârâtul C.D. a depus apel solicitând admiterea apelului, iar pe cale de consecinţă anularea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, ori reţinerea cauzei spre rejudecare, urmând ca în rejudecare instanţa să dispună admiterea excepţiei invocate, respingere cererii promovate de către lichidatorul judiciar, obligarea la suportarea cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar admiterea apelului, pe cale de consecinţă schimbarea în tot a hotărârii atacate şi admiterea excepţiilor invocate, respingerea cererii promovate de către lichidatorul judiciar, cu obligarea la suportarea cheltuielilor de judecată.

În motivare apelului pârâtul a învederat faptul că la data de 01.06.2016 judecătorul sindic supune dezbaterii părţilor prezente excepţiile invocate, respectiv cea a inadmisibilităţii acţiunii, şi cea a tardivităţii acţiunii, astfel cum se consemnează şi în cuprinsul încheierii de şedinţă din data indicată anterior.

Deşi părţile prezente pun concluzii strict asupra excepţiilor puse în dezbatere, judecătorul sindic trece la darea soluţiei complete în prezentul dosar şi dispune inclusiv pe fondul cauzei, fără a da cuvântul asupra acestuia.

Apelantul pârât a considerat că hotărârea pronunţată nu respectă dispoziţiile legale. De altfel, la art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă se precizează faptul că atunci când prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, hotărârea trebuie anulată. De asemenea, art. 480 alin. 6 din Codul de procedură civilă stipulează că atunci când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. 5, iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel anulând în tot sau în parte procedura urmată în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul spre judecare, pronunţând o hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul.

Potrivit art. 13 alin. 1-3 din Codul de procedură civilă, care reglementează principiul dreptului la apărare, acesta este garantat. Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului.

Apelantul pârât a arătat că potrivit art. 14 alin. 4-6 din acelaşi act normativ, care reglementează principiul contradictorialităţii, părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu. Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Iar potrivit art. 15 din Codul de procedură civilă, procesele se dezbat oral, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel sau când părţile solicită expres instanţei ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar.

În opinia apelantului pârât judecătorul sindic, în calitate de primă instanţă, s-a limitat să acorde cuvântul asupra excepţiilor invocate, nicidecum asupra fondului pricinii, însă s-a pronunţat asupra întregului litigiu.

Astfel s-au încălcat cele trei principii indicate mai sus şi reglementate în cuprinsul Codului de procedură civilă, ceea ce constituie o evidentă încălcare a art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor, adică a dreptului subsemnatului la un proces echitabil. Sancţiunea trebuie să fie nulitatea hotărârii atacate, iar în acest sens apelantul pârât înţelege să invoce dispoziţiile art. 176 pct. 6 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care, nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări în cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel. Or, ţinerea efectivă a dezbaterilor orale asupra fondului pricinii este o astfel de cerinţă, care nu poate fi ignorată. În cazul în care se apreciază că suntem în prezenţa unei nulităţi condiţionate, iar nu necondiţionate, atunci apelantul pârât înţelege să invoce prevederile art. 175 din Codul de procedură civilă şi consideră că vătămarea dreptului său la un proces echitabil este evidentă, iar de vreme ce prima instanţă deja a soluţionat pricina, consideră că înlăturarea acestei vătămări nu se poate face decât prin anularea hotărârii atacate.

Apelantul pârât a solicitat cu prioritate trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru ca în acest fel să nu fie privat de dublul grad de jurisdicţie, reglementat actualmente de Codul de procedură civilă.

În al doilea rând, raportat la excepţiile invocate şi respinse în integralitate de către judecătorul sindic  apelantul pârât a indicat în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii invocată de către apelant, că la data de 29.04.2014 se introduce cerere de deschidere a procedurii insolvenţei a debitoarei A.C.M.C. de către creditoarea SC A. SRL. Ulterior, la data de 28.05.2014, prin hotărârea intermediară nr. x/2014, judecătorul sindic dispune deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă a debitoarei A.C.M.C. şi intrarea în faliment a acesteia. Ca şi cerere conexă acestui dosar, la data de 13.02.2015 se introduce de către lichidatorul judiciar cererea de angajare a răspunderii conform art. 138 din Legea nr. 85/2006 a membrilor asociaţiei.

În opinia apelantului pârât aceste cereri ca sunt inadmisibile, raportat la dispoziţiile art. 56 din OG nr. 26/2000 care prevăd în mod expres faptul că:

(1) Asociaţia se dizolvă, prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate:

a) când scopul sau activitatea asociaţiei a devenit ilicită sau contrară ordinii publice;

b) când realizarea scopului este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice;

c) când asociaţia urmăreşte un alt scop decât cel pentru care s-a constituit;

d) când asociaţia a devenit insolvabilă;

e) în cazul prevăzut la art. 14.

(2) Instanţa competentă este judecătoria în circumscripţia căreia asociaţia îşi are sediul.

Totodată coroborând dispoziţiile evocate anterior cu cele prevăzute de Legea nr. 85/2006, lege în baza căreia se cercetează prezenta situaţie litigioasă, se constată faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 1 din legea anterior indicată,

(1) Procedura generală prevăzută de prezenta lege se aplică următoarelor categorii de debitori aflaţi în stare de insolvenţă sau de insolvenţă iminentă, cu excepţia celor prevăzuţi la alin. (2) lit.c) şi d):

1. societăţile comerciale;

2. societăţile cooperative;

3. organizaţiile cooperatiste;

4. societăţile agricole;

5. grupurile de interes economic;

6. orice alta persoana juridica de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice.

(2) Procedura simplificată prevăzută de prezenta lege se aplica debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă, care se încadrează în una din următoarele categorii:

a) comercianţi, persoane fizice, acţionând individual;

b) asociaţii familiale;

c) comercianţi care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) şi îndeplinesc una din următoarele condiţii:

1. nu deţin nici un bun în patrimoniul lor;

2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;

3. administratorul nu poate fi găsit;

4. sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerţului.

d) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin.(l), care nu au prezentat documentele prevăzute la art. 28 alin.(l) lit.b), c), e) şi h), în termenul prevăzut de lege;

e) societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive;

f) debitori care şi-au declarat prin cererea introductiva intenţia de intrare în faliment sau care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de reorganizare judiciară prevăzută de prezenta lege.

Asociaţiile au o procedură specială vizând posibilitatea dizolvării acestora. Pentru ele nu este reglementată o procedură de insolventa, ci dimpotrivă, ele sunt supuse unei proceduri de dizolvare, chiar şi în caz de insolvabilitate. Aceasta este o procedură specială, aplicabilă numai lor, ele bucurându-se de o consacrare legală distinctă, prin OG nr. 26/2000. Dacă legiuitorul ar fi dorit să supună asociaţiile reglementate prin OG nr. 26/2000 unei proceduri cum este cea a insolvenţei prevăzute de Legea nr. 85/2006, atunci ar fi trebuit să prevadă expres acest lucru, întrucât raporturile dintre cele două acte normative nu permit aplicarea unei reglementări generale (aceea a insolvenţei) unei situaţii speciale (cum este aceea a asociaţiilor organizate potrivit OG nr. 26/2000. Mai mult decât atât, Legea nr. 85/2006 nu reprezintă o reglementare complet nouă, pentru a fi apreciată că preia implicit toate procedurile de „desfiinţare" a unor persoane juridice în temeiul faptului că era un act normativ nou, intrat în vigoare ulterior apariţiei OG nr. 26/2000, întrucât ea nu reprezintă altceva decât o succesoare a Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, care nu prevedea nici ea asociaţiile printre persoanele juridice a căror „desfiinţare" o reglementa.

La data de 16.03.2015, data la care apelantul pârât a fost chemat în judecată de către lichidator, această asociaţie nu avea inserată nicio activitate economică în cuprinsul statutului. Ca atare, nici din această perspectivă nu se putea pune în discuţie aplicabilitatea Legii nr. 85/2006, sens în care la termenul din data de 20.04.2016 a înţeles să invoce această excepţie.

Aşa cum rezultă din cuprinsul înscrisurilor comunicate de către d-na lichidator, membri în cadrul asociaţiei erau Consiliile locale, iar nu persoanele fizice care se regăsesc la acest moment procesual părţi în litigiul pendinte.

Apelantul pârât a susţinut că raportat la excepţia inadmisibilităţii invocate de către pârâtul V.P. şi pe care a însuşit-o, a apreciat că şi aceasta a fost soluţionată greşit de către prima instanţă, care a apreciat că obiect al precizării/modificării cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 204 alin. 1 din Codul de procedură civilă, îl poate face şi introducerea în cauză a unor alte persoane, care până la acel moment nu au avut nicio legătură cu procesul, precum şi formularea unor pretenţii complet noi, inclusiv întemeierea pe un cu totul alt text de lege decât cel invocat iniţial. Prin cererea de angajare a răspunderii personale, formulată la data de 13.02.2015, lichidatorul judiciar a solicitat, numai angajarea răspunderii personale a pârâtului K.A. şi numai în temeiul art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006. Ulterior, la data de 16.03.2015, acelaşi lichidator a depus o precizare la cererea de angajare a răspunderii persoanelor responsabile pentru ajungerea în starea de insolventa a falitei, prin care a cerut chemarea în judecată şi a prezentului apelant pârât, alături de încă şase persoane, iar temeiul invocat de data aceasta 1-a reprezentat art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006.

Această conduită procesuală nu se încadrează în limitele noţiunii de modificare a cererii de chemare în judecată. Cu atât mai puţin, nu se poate discuta despre o „precizare" a cererii de chemare în judecată, care nici măcar nu are o consacrare legislativă. În fapt, suntem în prezenţa unei cereri de chemare în judecată noi, care are cu totul alt pârât, precum şi altă cauză, sens în care nici faptele şi nici temeiul de drept invocat de către reclamant nu mai sunt aceleaşi. Introducerea altor persoane într-un proces deja pornit nu se poate face decât în condiţiile art. 61-79 din Codul de procedură civilă, contrar celor reţinute de judecătorul sindic. Altminteri, se eludează tocmai raţiunea pentru care legiuitorul a instituit aceste prevederi legale speciale şi totodată, se renunţă la minima disciplină procesuală pe care a urmărit legiuitorul să o impună odată cu apariţia noului Cod de procedură civilă. Partea reclamantă avea la dispoziţie posibilitatea formulării unei noi cereri de chemare în judecată, nicidecum „lărgirea" cadrului procesual sub aspectul părţilor, iar din această perspectivă, soluţia pe care trebuia să o pronunţe judecătorul sindic ar fi fost aceea de respingere ca inadmisibilă a acestei aşa-zise precizări a cererii iniţiale.

Apelantul pârât a subliniat faptul că teza potrivit căreia invocarea acestei excepţii s-ar fi făcut tardiv o apreciază de asemenea eronată, întrucât de vreme ce nu se discută despre o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată, nu pot fi aplicate prevederile art. 204 din Codul de procedură civilă. Mai mult decât atât, această inadmisibilitate trebuia şi putea să fie invocată chiar de către instanţă, din oficiu, dacă ar fi calificat corect conduita procesuală a reclamantului lichidator judiciar ca fiind o nouă cerere de chemare în judecată.

Tot cu referire la inadmisibilitate a lato sensu a acestei cereri formulate de lichidator, apelantul pârât a mai arătat că lichidatorul însuşi a arătat că solicită „admiterea cererii de angajare a răspunderii personale a membrilor Asociaţiei C. M. – C.", însă şi prin prezenta declaraţie de apel, că apelantul pârât nu a avut şi nu are calitatea de membru al acestei asociaţii, ci consiliile locale ale unităţilor administrativ-teritoriale au deţinut calitatea respectivă, iar el s-a prezentat la şedinţe exclusiv în calitatea sa de organ executiv al unităţii administrativ teritoriale Comuna Stânceni, primar al comunei, reprezentant al consiliului local respectiv. Prin urmare, nu i se poate solicita angajarea răspunderii în calitate de membru al asociaţiei, în condiţiile un care nu a fost membru al său.

Apelantul pârât a susţinut referitor la chestiunea prescripţiei dreptului material la acţiune al creanţei principale, pentru care s-a deschis procedura insolvenţei faţă de A.C.M.C., că aceasta a fost şi ea invocată pe cale de excepţie, de pârâtul K.A., care s-a referit neclar la tardivitatea cererii de chemare în judecată, dar a fost analizată şi în componenţa prescripţiei de către instanţă. Prin concluziile puse apelantul pârât şi-a însuşit şi această excepţie, dar apreciază ca fiind greşită soluţia pronunţată de instanţă prin încheierea de şedinţă din data de 27.01.2016, motiv pentru care înţelege să o deducă spre analiză şi instanţei de control judiciar. Astfel, hotărârea judecătorească ce consfinţeşte creanţa pentru care s-a deschis procedura insolvenţei Asociaţiei C. M. – C. a rămas irevocabilă la data de 15.02.2011. A se vedea în acest sens sentinţa nr. x/15.02.2011 pronunţată de Judecătoria Reghin în dosarul nr. xxx. Mai departe, cererea de deschidere a procedurii insolvenţei Asociaţiei C. M. – C. a fost înregistrată la data de 29.04.2014. În fine, cererea de angajare a răspunderii personale a  apelantului pârât a fost formulată la data de 16.03.2015.

In opinia apelantului pârât din examinarea succesiunii în timp a actelor de procedură indicate mai sus, rezultă că dreptul de a solicita executarea silită a titlului executoriu de care beneficia A. SRL împotriva Asociaţiei C. M. – C. era prescris atât la data introducerii cererii de insolvenţă a asociaţiei menţionate, cât şi la data introducerii cererii de angajare a răspunderii personale a lui. Prin urmare, titlul executoriu cu pricina nu mai putea beneficia de concursul autorităţilor statului pentru a fi adus la îndeplinire şi cu atât mai puţin, el nu putea fi introdus pe tabelul creanţelor.

S-a reţinut de către judecătorul sindic în legătură cu această excepţie, prin încheierea de şedinţă din data de 27.01.2016, faptul că această chestiune a prescripţiei intervenite anterior datei deschiderii procedurii insolvenţei ar fi deja în puterea lucrului judecat, în condiţiile în care orice parte putea să conteste pe calea prevăzută de lege hotărârea de deschidere a procedurii, aceasta din urmă fiind definitivă. De asemenea, potrivit judecătorului sindic, în cadrul procedurii insolvenţei excepţii privind prescripţia creanţelor puteau fi invocate prin contestaţii la tabelul preliminar al creanţelor, şi nu pot fi invocate în cadrul procesual legat de dispoziţiile art. 138 din legea insolvenţei.

Apelantul pârât a considerat că aceste considerente sunt greşite întrucât puterea de lucru judecat invocată de judecătorul sindic nu îl priveşte. În acest sens, este îndeobşte cunoscut faptul că această putere de lucru judecat are caracter relativ, în sensul că este aplicabilă numai părţilor între care raporturile juridice au fost stabilite, iar despre o autoritate de lucru judecat nu poate fi vorba în cauză. Apelantul pârât nu poate fi ţinut de împrejurarea că această prescripţie nu a fost invocată în momentul deschiderii procedurii insolvenţei faţă de A.C.M.C., întrucât el nu a fost parte în acea procedură nici mijlocit şi nici nemijlocit. Până la momentul introducerii cererii de angajare a răspunderii personale apelantul pârât a avut calitatea de terţ, întrucât a fost atras în prezentul proces ca persoană fizică. Or, ca persoană fizică nu era până la acest moment nici debitor, nici creditor, nici asociat. Nu a fost nici preşedinte al asociaţiei şi nici nu a avut vreo funcţie de răspundere la momentul declanşării procedurii insolvenţei. Apelantul pârât a fost doar reprezentatul unuia din membri şi anume, al Consiliului Local al Comunei S., fiind primarul unităţii administrativ-teritoriale respective. Prin urmare, până la momentul chemării sale în judecată ca persoană fizică nu a avut niciun interes procesual (în sensul de interes născut şi actual) pentru a interveni în procedură şi a invoca prescripţia dreptului de a cere executarea silită a titlului de creanţă în baza căruia s-a declanşat insolventa. În calitatea sa de terţ persoană fizică nu putea nici să formulez contestaţie la tabelul preliminar al creanţelor, întrucât nu putea anticipa faptul că în viitor s-ar putea ca lichidatorul judiciar să solicite angajarea răspunderii sale personale pentru pretinsa aducere în stare de insolventa a asociaţiei.

Prescripţia invocată ar trebui să fie constatată în cadrul acestei proceduri, în ceea ce îl priveşte pe apelantul pârât şi pe ceilalţi pârâţi, efectul constând în respingerea cererii de angajare a răspunderii, chiar dacă procedura insolvenţei nu mai poate fi oprită, întrucât nu poate fi obligat să achit o creanţă prescrisă. In caz contrar, ar fi chemat să sufere o consecinţă pentru o împrejurare care este independentă de voinţa sa şi anume, pentru împrejurarea că anterior introducerii cererii de angajare a răspunderii sale personale, în fazele prealabile ale declanşării procedurii insolvenţei, persoanele responsabile au trecut cu nonşalanţă peste problema prescripţiei. Iar aici consideră că inclusiv lichidatorul judiciar trebuia să intervină şi să se manifeste activ atunci când s-a constituit tabelul creanţelor.

Referitor la fondul cauzei, apelantul pârât a apreciat că niciuna dintre faptele concrete pe care le-a indicat lichidatorul în cererea de chemare în judecată nu îi poate fi imputată personal. In privinţa sa nu s-au invocat defel prevederile art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006, referitoare la ţinerea contabilităţii. Prin urmare, referirile pe care le face judecătorul sindic, care cercetează pe toţi pârâţii pentru aceleaşi fapte, de-a valma, inclusiv nereguli de natură contabilă, consideră că sunt eronate şi de altfel, depăşesc limitele învestirii instanţei de judecată. Potrivit art. 397 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel. În ipoteza concretă, instanţa a acordat altceva decât s-a cerut, întrucât a reţinut vinovat apelantul pârât de nereguli în ţinerea contabilităţii deşi în privinţa lui nu se invocase o asemenea acuzaţie. Instanţa nu a stabilit vinovăţii precise, ci dimpotrivă, a apreciat că fiecare dintre ei, pârâţii, au fost vinovaţi pentru toate faptele, deşi spre exemplu el nu avea îndatoriri dintre cele care i s-au reţinut în sarcină ca neîndeplinite. Referitor la nepredarea documentelor contabile ori la neţinerea în ordine a contabilităţii, apelantul pârât a arătat că nu a fost preşedinte al asociaţiei, nici contabil şi nici cenzor. A participat la şedinţe în calitate de reprezentant legal al unuia dintre membri - Consiliul Local al Comunei S.. Prin urmare, cu siguranţă că pentru anii 2009-2012, care au fost aflaţi în discuţie, el nu a deţinut niciun fel de documente contabile ale asociaţiei, nici nu a dispus efectuare de plăţi, nici nu a dispus să nu se plătească anumite debite şi nici nu am avut în gestiune bunuri ale asociaţiei. Tot în susţinerea ideii de mai sus, apelantul pârât a constatat că se reclamă nereguli în ţinerea contabilităţii ori nepredarea documentelor contabile din perioada 2010-2012. In acest interval de timp nu a avut nicio funcţie care să implice responsabilitatea sa pentru conducerea evidenţei contabile ori păstrarea documentelor cu pricina. Ca atare, nu înţelege motivele pentru care i se atrage răspunderea pentru că nu a predat aceste documente lichidatorului ori pentru că ele au fost întocmite greşit, în condiţiile în care el nu aveam atribuţii în legătură cu ele.

Apelantul pârât a susţinut cu referire la criticile punctuale care se aduc inclusiv conduitei lui prin cererea de chemare în judecată din data de 16.03.2015 (singura în care sunt formulate pretenţii împotriva sa), privitor la împrejurarea că în anul 2011 ar fi fost utilizate fondurile asociaţiei pentru plata unor cheltuieli ocazionate de organizarea Festivalului Văii Mureşului din anul 2011, acţiune pentru care membrii entităţii nu au mai asigurat finanţarea în acel an, a arătat că ordonanţarea plăţilor în acel interval de timp nu a căzut în atribuţia sa. S-a explicat de către colegii săi care au fost direct implicaţi şi care au cunoscut în detaliu toate aspectele, cum s-au onorat anumite facturi, în concret cea emisă de Composesoratul de Pădure F. – A., iar apelantul pârât nu poate aduce date noi, întrucât nu a avut îndatoriri în această privinţă şi nici nu deţine informaţii suplimentare. Insă dacă aceasta este o cauză a insolvabilităţii asociaţiei, nu crede că îi poate fi imputată lui, motiv pentru care condiţiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite.

In opinia apelantului pârât relativ la nepunerea la dispoziţia lichidatorului a motocoasei evidenţiate în contabilitatea asociaţiei, nu a avut atribuţii în legătură cu gestiunea asociaţiei şi nici cu ţinerea documentelor referitoare la această gestiune. A susţinut că acea motocoasă nu mai există în posesia asociaţiei, întrucât a fost acordată ca premiu la unul dintre concursurile ţinute în cadrul festivalului.

Aspectul referitor la cesionarea drepturilor privind organizarea festivalului apelantul pârât a considerat că nu poate fi luat nici el în considerare drept cauză a insolvenţei asociaţiei, întrucât aşa cum s-a arătat chiar în raportul întocmit de lichidatorul judiciar, problemele de ordin financiar ale asociaţiei au apărut anterior anului 2012, când s-a agreat acea cesiune, respectiv în anii 2009-2010. Prin urmare, cesionarea drepturilor privind organizarea festivalului nu poate fi considerată, prin ea însăşi, drept cauză de insolventa a asociaţiei sau cel puţin, nu poate fi considerată drept cauză unică. Insuşi judecătorul sindic a reţinut că prin Hotărârea nr. 3/17.07.2012 a Adunării Generale a Asociaţiei C. M. – C. s-a decis cesionarea drepturilor referitoare la organizarea Festivalului Văii Mureşului contra sumei de 340.000 lei, deci nu gratuit, dar i se impută, alături de ceilalţi pârâţi, că nu a urmărit încasarea sumei respective, deşi ar fi fost dator să procedez la o astfel de urmărire. Nu se arată însă care erau obligaţiile ce îl îndatorau pe  apelantul pârât la urmărirea încasării acelei sume, cu atât mai mult cu cât în calitatea sa de persoană fizică nu a fost nici măcar membru al asociaţiei. Desigur că nu a avut atribuţii contabile ori de conducere directă în cadrul asociaţiei în acea perioadă şi nici nu a fost ordonator de credite. Se rezumă judecătorul sindic să postuleze concluzia că de facto pârâţii (între care figurez şi apelantul pârât) au fost persoanele care deţineau deplin şi real puterea decizională cu privire la actele şi operaţiunile asociaţiei, aşa încât nu pot obţine o exonerare de răspundere. Este greşită punerea aceasta a semnului egalităţii între apelantul pârât, în calitatea sa de persoană fizică şi în calitatea sa de reprezentant al Consiliului Local al Comunei S., entitate care era membră a asociaţiei. În niciun moment, atunci când a participat la şedinţele adunării generale a asociaţiei, nu a acţionat în nume propriu, ci în permanenţă a procedat la reprezentarea intereselor membrului asociat în numele căruia eram prezent acolo. Imprejurarea că vremelnic s-a aflat  apelantul pârât în acea poziţie apreciază că nu poate constitui motiv de angajare a răspunderii personale pentru insolvenţa asociaţiei. Pentru a evidenţia disocierea aceasta între persoana fizică şi funcţia pe care o îndeplineşte, au fost multiple situaţii în care nu a participat personal la adunarea generală a asociaţilor în calitate de reprezentant al Consiliului Local al Comunei S.. Spre exemplu, la dosarul cauzei se săseşte Hotărârea nr. 2/23.03.2011, prin care s-a decis pentru anul 2011 aceeaşi cesiune care mi se impută mie în anul 2012, unde pentru Consiliul Local al Comunei S. a semnat viceprimarul comunei de la acea data, d-l M.G.. Şi aceasta este o dovadă în plus că nu deţinea de facto nicio putere decizională deplină, participarea la luarea deciziilor nefăcându-se în virtutea aptitudinilor mele de persoană fizică şi prin urmare, nici răspunderea nu ar trebui să fie angajată într-o asemenea manieră. În schimb, aprecierea judecătorului sindic în sens contrar s-a făcut fără nicio dovadă concretă.

La data de 8 octombrie 2019 pârâtul C.I.B. a depus la dosar apel solicitând admiterea apelului aşa cum a fost formulat, să se dispună în principal anularea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii dosarului spre rejudecare, la instanţa competentă, iar în caz de rejudecare să se dispună admiterea excepţiilor invocate în cauză, respingerea cererii de angajare a răspunderii personale a lui, ca neîntemeiată. În subsidiar, a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, admiterea excepţiilor invocate în cauză, cu consecinţa respingerii cererii de angajare a răspunderii sale personale, cu cheltuieli de judecată.

In motivarea apelului pârâtul a învederat faptul că la data de 01.06.2016, s-a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii, a tardivităţii, dată la care toate părţile prezente au depus concluzii asupra acestor excepţii, judecătorul sindic rămânând în pronunţare, strict pe aceste excepţii, fără a se da cuvântul pe fondul cauzei, dar prin sentinţa nr. 628 din data de 01.07.2016, judecătorul sindic se pronunţă şi dispune inclusiv pe fondul cauzei, fără ca acesta să fie evocat.

Prima instanţă a desluşit cauza fără a intra la judecata pe fondul cauzei, sancţiunea fiind aceea că, hotărârea trebuie anulată, întrucât, s-a încălcat dreptul la apărare a lui, precum şi dreptul la un proces echitabil, bazat pe principiul contradictorialităţii, cauzând o vătămare care conduce automat la anularea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, la instanţa de fond, în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicţie, reglementat de legislaţia în vigoare.

Cu privire la excepţiile invocate, însuşite de apelantul pârât şi respinse întrutotul, de către judecătorul sindic, a considerat că, sub aspectul excepţiei inadmisibilităţii, cererea formulată de la data de 13.02.2015, în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006, este inadmisibilă prin raportare la art. 56 din O.G. nr. 26/2000, care reglementează procedura specială de dizolvare a asociaţiilor şi care arată faptul că, instanţa competentă este judecătoria în circumscripţia căreia asociaţia îşi are sediul, în speţă, Judecătoria Reghin.

Apelantul pârât a arătat faptul că, A.C.M.C., având cod fiscal nr. 20327989, nu are în statutul acesteia nici o activitate economică pentru a se supune incidenţei Legii nr. 85/2006.

In opinia apelantului pârât trebuie făcută distincţia între persoana fizică C.I.B. şi calitatea de membru al asociaţiei, statut pe care îl deţine Consiliul Local R.-M. şi nu el - persoana fizică, context în care nu i se poate solicita angajarea răspunderii personale în calitate de membru al asociaţiei, în situaţia în care nu a fost membru al acesteia.

In ce priveşte excepţia inadmisibilităţii invocată de către pârâtul V.P. şi însuşită de către apelantul pârât, aceasta a primit o soluţionare greşită, din partea instanţei de fond, întrucât, cererea iniţială, a fost îndreptată împotriva unei singure persoane, K.A., în temeiul art. 138 alin. 1 litera d din Legea nr. 85/2006, iar apoi la data de 16.03.2015, reclamanta-intimată printr-o cerere precizatoare, solicită şi judecata cauzei faţă de apelantul pârât, împreună cu alte 6 persoane.

Apelantul pârât a susţinut că suntem în prezenţa unei cereri de chemare în judecată nouă, neputându-se vorbi de o precizare la cererea iniţială, care are cu totul alte părţi şi temei de drept, fiind aplicabile prevederile art. 61-79 din Codul de Procedură Civilă, sancţiunea fiind în acest caz respingerea ca inadmisibilă a precizării cererii introductive.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru creanţa în baza căreia s-a deschis procedura insolventei fată de A.C.M.C., invocată de către pârâtul K.A., apelantul pârât a solicitat admiterea acesteia, dar instanţa de fond la data de 27.01.2016, a respins-o.

In opinia apelantului pârât, raportat la creanţa rămasă definitivă în dosarul cu nr. xxx, în speţă, sentinţa nr. x/15.02.2011, a Judecătoriei Reghin, raportat la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei asociaţiei, din data de 29.04.2014 şi raportat la formularea cererii de angajare a răspunderii personale, în speţă, data de 16.03.2015, rezultă faptul că, dreptul de a pune în executare titlul executoriu s-a prescris, iar reţinerea de către judecătorul sindic a puterii lucrului judecat, este greşită, fiind incidenţă doar părţilor în care raporturile juridice au fost stabilite, el având calitatea de terţ, calitatea de parte a dobândit-o la data formulării cererii de angajare a răspunderii personale.

In ce priveşte fondul cauzei, apelantul pârât a arătat faptul că, motivele invocate de către lichidatorul judiciar, nu pot fi reţinute în sarcina lui, întrucât, se arată faptul că, sunt incidente prevederile art. 138 alin. 1 litera a din Legea nr. 85/2006, faţă de apelantul pârât, iar printre cauzele care au determinat ajungerea asociaţiei în insolvenţă se numără neconducerea evidenţelor contabile în conformitate cu prevederile legale în materie, faptă care intră sub incidenţa textului de lege mai sus menţionat.

Apelantul pârât a susţinut că din lecturarea raportului privind cauzele ajungerii în starea de insolvenţă a Asociaţiei C. M. – C., rezultă că, această entitate nu a mai desfăşurat activitate începând cu anul 2011, iar cauzele privind starea de insolvenţă a acestei asociaţii privesc perioada 2009 - 2011.

Conform textului de lege invocat, în speţă, art. 138 alin. 1 litera a din Legea nr. 85/2006, în cazul în care raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 159 alin. 1 sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă să fie suportată de membrii organelor de conducere şi / sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului prin una dintre următoarele fapte: ... au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane.

In opinia apelantului pârât răspunderea organelor de conducere este condiţionată de săvârşirea unor fapte care prin natura lor conduc la deturnarea activităţii asociaţiei de la realizarea scopului pentru care a fost înfiinţată şi are în vedere satisfacerea unui interes personal al acestuia sau al unui terţ.

Apelantul pârât a subliniat faptul că în ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale acţiunii, reclamanta nu dă eficienţă conceptului de folosinţă aşa cum este definit prin prisma actelor de dispoziţie, care presupun plăţi prin virament din contul persoanei juridice în contul administratorului, transferul de fonduri spre acelaşi cont, retrageri de numerar fără justificare din contul societăţii, spre finanţarea contului administratorului, predarea unui instrument de plată pentru acoperirea de datorii personale, întocmire de note de cheltuieli personale, etc. şi nu face dovada raportului de cauzalitate, a vinovăţiei şi intenţiei apelantului pârât, acţiunea nefiind susţinută de probe în acest sens.

In perioada arătată de lichidator apelantul pârât nu a beneficiat şi nu a obţinut foloase de nici un fel în detrimentul sau de pe urma acestei asociaţii.

O condiţie esenţială pentru admisibilitatea cererii impuse de către legiuitor constă în existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită a  apelantului pârât raportat la prejudiciul cauzat şi ajungerea debitorului în starea de insolvenţă, iar simpla cesiune a dreptului de organizare a festivalului Văii Mureşului, nu poate constitui temei de atragere a răspunderii personale a lui. De altfel, pentru atragerea răspunderii patrimoniale personale este necesar a se face dovada legăturii de cauzalitate între starea de insolvenţă a asociaţiei şi cesionarea unor drepturi.

In opinia apelantului pârât această operaţiune de cesiune nu este dovedită de către lichidator a constitui un mijloc ruinator şi nu conduce automat la incidenţa prevederilor art. 138 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006 atâta timp cât, nu s-a probat că prin respectiva faptă s-ar fi cauzat sau ar fi fost determinantă pentru starea de insolvenţă a asociaţiei.

Răspunderea instituită de art. 138 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006 are un caracter special, ea trebuind să cuprindă şi elementele prevăzute de art. 1357 şi urm. noul Cod Civil, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre acestea şi vinovăţia.

Apelantul pârât a subliniat faptul că, invocarea de către lichidator a simplului argument de cesionare a dreptului de a organiza festivalul Văii Mureşului, nu este în măsură să atragă răspunderea personală, ea trebuie probată şi coroborată cu faptul că, pârâţii au dispus în interes personal.

Opinia lichidatorului judiciar creează doar premisa intentării acţiunii de angajare a răspunderii personale, dar nu poate fi considerată o dovadă certă, cu privire la una din faptele prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006.

In baza contractului de cesiune nu au avut loc transferuri cu caracter patrimonial, neexistând sub nici o formă intenţia fraudării creditorilor.

Apelantul pârât nu a avut calitatea de ordonator de credite în această perioadă, nu a încheiat contractul cu S.C. A. S.R.L., nu a angajat răspunderea asociaţiei în acest sens, nu a semnat contracte sau comenzi de materiale şi prestări servicii, nu a fost membru în comisii de recepţii, neangajând în nici un fel răspunderea asociaţiei.

In perioada 2009 - 2011 apelantul pârât nu a făcut parte din comitetele directoare care prin ordonatorul de credite, în speţă, preşedintele, ar fi putut efectua plăţile către furnizori fără a se ajunge la situaţia creată.

 Cu privire la cuantumul sumei, apelantului pârât nu i-a fost comunicată cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, tabelul creditorilor, în vederea formulării unei contestaţii, nici nu a fost înştiinţat cu privire la litigiul cu S.C. A. S.R.L., fiind privat de posibilitatea angajării unui apărător şi formularea apărării în acest sens.

Apelantul pârât a susţinut în ce priveşte contractul cu nr. 53/29.06.2009, el nu l-a semnat, nu a făcut parte din comisiile de recepţie şi nu a semnat procese verbale în acest sens. A răspuns adresei lichidatorului judiciar, conformându-se întrutotul în sensul celor arătate de acesta, aşa cum rezultă din adresa nr. 488/12.03.2015.

In opinia apelantului pârât instanţa de fond a interpretat greşit speţa dedusă judecăţii, punând semnul egalităţii între persoana fizică C.I.B. şi calitatea sa de reprezentant al Consiliului Local R.-M., entitate care era membră a asociaţiei.

La data de 23 octombrie 2019 reclamanta ASOCIAŢIA C. M. – C. a depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea apelului şi menţinerea sentinţei atacate.

La data de 29 octombrie 2019 apelantul pârât V.P. a depus la dosar apel provocat prin care a solicitat admiterea apelului incident formulat, anularea sentinţei x/01.07.2018 pronunţat de Tribunalul Specializat Mureş, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

In motivarea apelului pârâtul a învederat faptul că la termenul de judecată din data de 01.06.2016, prima instanţă a pus în discuţia părţilor doar excepţiile invocate de pârâţii din primul ciclu procesual, respectiv excepţia inadmisibilităţii şi cea a tardivităţii, amânând pronunţarea pentru data de 16.06.2016.

La acel termen de judecată nu a fost pus în discuţie fondul cauzei. De fapt, judecătorul sindic nu a trecut nici măcar la etapa cercetării procesului, aspect normal având în vedere faptul că au fost puse în discuţie, cu prioritate, excepţiile procesuale invocate.

Apelantul pârât a apreciat că în mod nelegal judecătorul sindic s-a pronunţat asupra fondului cauzei în contextul în care nu a acordat părţilor posibilitatea de a pune concluzii pe fondul cauzei. Astfel, i-a fost încălcat în mod vădit dreptul la apărare şi a fost încălcat principiul contradictorialităţii.

In opinia apelantului pârât sentinţa primei instanţe este lovită de nulitate absolută prin raportare la prevederile art.174 C.p.c, art.244 C.p.c. şi art.389 C.p.c.

Analizând apelurile formulate în cauză, instanţa a constatat următoarele.

Cu privire a apelul formulat de C.I.B., Curtea a reţinut că se impune a fi admisă excepţia tardivităţii acestuia. Acest apel a fost depus la poştă la data de 2.10.2019, astfel cum rezultă din ştampila aplicată pe plicul de la fila 33 din dosarul de apel. Comunicarea sentinţei apelate s-a efectuat la data de 13.08.2019, prin intermediul Buletinului Procedurilor de Insolvenţă.

Procedura insolvenței a fost deschisă prin sentinţa 851/28.05.2014, fiind astfel aplicabile prevederile legii 85/2004.

Art. 7 din această lege stabileşte următoarele.

(1) Citarea părţilor, precum şi comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor şi notificărilor se efectuează prin Buletinul procedurilor de insolvenţă.

(3^1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), prima citare şi comunicarea actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se introduce o acţiune, în temeiul dispoziţiilor prezentei legi, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, se vor realiza, conform Codului de procedură civilă, şi prin Buletinul procedurilor de insolvenţă. Instanţele judecătoreşti vor transmite actele de procedură în cauză, din oficiu, pentru publicare în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

(9) Publicarea actelor de procedură sau, după caz, a hotărârilor judecătoreşti în Buletinul procedurilor de insolvenţă înlocuieşte, de la data publicării acestora, citarea, convocarea şi notificarea actelor de procedură efectuate individual faţă de participanţii la proces, acestea fiind prezumate a fi îndeplinite la data publicării.

Prin decizia 1137/2007, pronunţată de Curtea Constituțională, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a  constatat că dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sunt contrare art. 24 şi art. 53 din Constituţie, în măsura în care se interpretează că prima comunicare a actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se promovează o acţiune în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, se realizează numai prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, iar nu şi potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.

După cum se observă cu uşurinţă, Curtea Constituțională a considerat necesar ca doar prima comunicare a actelor de procedură să fie efectuată prin BPI, nu şi celelalte comunicări ulterioare, cum este şi comunicarea hotărârii de primă instanţă.

În consecinţă, termenul de referinţă în acest dosar şi care marchează începutul curgerii termenului de apel este data de 13.08.2019, data comunicării hotărârii prin Buletinul Procedurilor de Insolvenţă şi nu data de 4.09.2019, data comunicării hotărârii prin intermediul procedurii prevăzute de codul de procedură civilă.

Potrivit art. 468 al. 1 din codul de procedură civilă, termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Curtea de apel a constatat că acest termen nu a fost respectat, astfel încât a admis excepţia tardivităţii şi a respins acest apel ca fiind tardiv.

Cu privire la apelul provocat formulat de V.P., Curtea a reţinut că, potrivit art. 473 din codul de procedură civilă, în caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să declare în scris apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces. Dispoziţiile art. 472 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

În consecință, poate formula apel provocat doar o parte care în apel are calitatea de intimat, nu orice persoană care a figurat ca parte în primă instanţă.

Analizând apelurile principale formulate de L.M., C.L., Ş.Z., K.A. şi C.D., se observă că niciuna dintre aceste părţi nu a formulat apel în contradictoriu cu V.P., ci doar în contradictoriu cu Cabinetul Individual S.T.. Acest aspect a fost confirmat de apelanţi şi în şedinţa din data de 14.01.2020.

În consecinţă, curtea a reţinut că V.P. nu putea folosi calea procedurală a apelului provocat, ci putea formula doar apel principal, astfel încât excepţia inadmisibilităţii este întemeiată iar acest apel a fost respins ca inadmisibil.

Cu privire la apelurile principale formulate de L.M., C.L., Ş.Z., K.A. şi C.D., Curtea a reţinut că primii patru apelanţi au criticat doar modalitatea în care instanţa s-a pronunțat pe fond fără să dea cuvântul părţilor asupra fondului cauzei, iar C.D. a criticat suplimentar şi modalitatea de soluţionare a excepțiilor procesuale de către judecătorul fondului.

Cu privire la excepţia inadmisibilității, curtea a reţinut că procedura generală prevăzută de legea 85/2006 se aplică, potrivit art. 1 al. 1 pct. 6 şi pentru orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice.

Deşi apelantul C.D. arată că cererea este inadmisibilă, deoarece OG 26/2000 prevede o procedură specială de dizolvare, potrivit art. 56 al. 1 din acest act normativ, Curtea reţine că textul de lege invocat precum şi procedura dizolvării prevăzută de OG 26/2000 are ca scop dizolvarea asociaţiei şi nu recuperarea debitelor acumulate de debitor. Instituţia dizolvării şi lichidării prevăzute de art. 54 şi urm. din acest act normativ nu tratează modalitatea de recuperare a datoriilor asociaţiei şi în acest caz se aplică prevederile generale ale procedurii insolvenţei. În acest sens, potrivit art. 2 din legea 85/2006, scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, iar art. 1 al. 1 pct. 6 prevede că această procedură se aplică pentru orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice.

În consecinţă, deoarece scopul celor două legi este diferit, iar art. 1 al. 1 pct. 6 din legea 85/2006 prevede în mod expres că această lege se aplică şi pentru orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice, rezultă că este pe deplin aplicabilă această lege în situaţia avută în vedere de lichidator. De asemenea, este lipsit de relevanţă că asociaţia nu avea trecut în statut menţiuni cu privire la activitatea economică, deoarece textul de lege arătat mai sus se referă la desfășurare activităţilor economice, nu al autorizarea acestora. Astfel, în mod corect judecătorul fondului a respins această excepţie a inadmisibilităţii.

În ceea ce priveşte soluţia judecătorului de fond, prin care a admis excepţia tardivității şi a stabilit că pârâții sunt decăzuţi din dreptul de a invoca excepţia tardivității cererii de chemare în judecată, Curtea a reţinut că această modificare a cererii a intervenit la data de 16.03.2015, anterior primului termen de judecată fixat la data de 17.06.2015.

Potrivit art. 204 al. 1 din codul de procedură civilă, reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat.

Modificarea cererii poate privi atât obiectul acesteia cât şi cadrul procesual din punct de vedere al părţilor. Modificarea tardivă a cererii de chemare în judecată poate fi invocată şi de judecător din oficiu deoarece priveşte buna desfăşurare a procesului şi reprezintă una dintre garanţiile soluţionării acestuia într-un termen rezonabil. În aceste condiţii, nu se poate considera că o astfel de excepţie a fost invocată tardiv, astfel încât instanţa va înlătura din dispozitiv soluţia dată de judecător cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiei tardivităţii cererii de modificare. Totuși, judecătorul fondului a observat în mod corect că modificarea cererii a respectat termenul impus de art. 204 al. 1 din codul de procedură civilă şi că această modificare poate privi inclusiv cadrul procesual din punct de vedere al părţilor, astfel încât şi instanţa de apel va constata că sunt îndeplinite condiţiile de termen şi de întindere a formei modificării efectuate de reclamant.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, pe care apelantul o leagă de data emiterii titlului executoriu, Curtea a reţinut că în materia insolvenţei şi a atragerii răspunderii persoanelor vinovate pentru starea de insolvență, există dispoziţii derogatorii prevăzute de legea 85/2006. Din acest punct de vedere, potrivit art. 2523 din codul civil, prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

În continuare, potrivit art. 139 din legea 85/2004, acţiunea prevăzută la art. 138 (care se referă la atragerea răspunderii, temeiul juridic al acţiunii de faţă) se prescrie în termen de 3 ani. Prescripţia începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii.

În speţa de faţă procedura a fost deschisă la data de 28.05.2014, iar cerere de atragere a răspunderii a fost formulată  la data de 13.02.2015. În consecinţă, termenul de prescripţie nu trebuie raportat la data emiterii titlului executoriu (data naşterii creanţei), ci de la data deschiderii procedurii şi numirii lichidatorului, deoarece acesta nu putea avea la cunoştinţă de persoana care a provocat insolvenţa înainte ca acesta să fie constatată de instanţă şi înainte să fie numit în această calitate.

În consecinţă, momentul începerii termenului de prescripţie este raportat la altă dată decât cea invocată de apelant, astfel încât această excepţie a fost în mod corect respinsă de judecătorul fondului.

Cu privire la motivul de apel comun, invocat de toţi apelanţii principali, Curtea a reţinut, din cuprinsul încheierii de la termenul în care au avut loc dezbaterile ce au precedat soluţia instanţei pe fond, că părţile au pus concluzii doar pe excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii invocării tardivităţii cererii de modificare a cererii  şi prescripţiei, fără ca în încheiere să apară că parţilor li s-a dat cuvântul şi pe fondul cauzei. Mai mult, în mod expres judecătorul fondului a menţionat în partea de mijloc a încheierii că rămâne în pronunţare pe excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii.

Totuși, judecătorul s-a pronunţat şi asupra fondului cererii prin admiterea cererii şi obligarea pârâţilor să acopere pasivul debitorului.

Procedând în acest fel, judecătorul fondului a încălcat prevederile art. 14 al. 4, 5 şi 6 din codul de procedură civilă care stabilesc că părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu. Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Potrivit art. 175 al. 1 din codul de procedură civilă, actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.

Curtea a reţinut că vătămarea constă în încălcarea dreptului la apărare şi încălcarea dreptului de a fi ascultat. În acest sens, părţile la proces au dreptul să prezinte orice observaţii pe care le consideră relevante pentru cauză. Acest drept este efectiv numai în cazul în care cererile şi observaţiile părţilor sunt într-adevăr „ascultate”, adică examinate în mod adecvat de către instanţa sesizată. Astfel, instanţa trebuie să efectueze o examinare efectivă a mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate de părţi [Kraska împotriva Elveţiei, pct. 30; Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct.59, Perez împotriva Franţei(MC) pct. 80].

Reţinând că părţile nu au fost ascultate, iar acestea nu au avut ocazia să prezinte judecătorului poziţia acestora rezultată în urma administrării probatoriului şi a elementelor intervenite pe parcursul derulării procesului (cum ar fi analiza unor argumente juridice, combaterea sau susținerea probelor administrate, invocarea normelor de drept la situaţia de fapt relevată în speță, din punct de vedere al poziţiei părţilor), rezultă că judecătorul nu a putut să pronunţe o hotărâre prin cercetarea fondului.

În aceste condiţii, Curtea a decis anularea în parte a hotărârii apelate (în privinţa soluţiei pronunţate pe fond) şi văzând cererea apelanţilor de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe, va face aplicare art. 480 al. 3 din codul de procedură civilă şi a dispus rejudecarea cererii de către prima instanță.

Domenii speta

Spete similare