Legea aplicabilă prescripției

Sentința civilă nr. 6371 din 29.10.2019 a Judecătoriei Galați, definitivă prin Decizia civilă nr. 402 din 30.06.2020 a Tribunalului Galați.

Obiect: anulare act notarial

Problema de drept: Legea aplicabilă prescripției

Soluția instanței de fond:

în ceea ce priveşte legea aplicabilă, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. 2 şi 3 Cod civil (reluate în art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 71/2011), cât ale art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011,”contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa”. Potrivit art. 6 alin. 3 Cod civil şi art. 4 din Legea nr. 71/2011, actele juridice lovite de nulitate absolută ori relativă sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi. Aşadar, validitatea sau eficacitatea actelor juridice se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic.

În temeiul art. 6 alin. 4 Cod civil, prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Raportat la data încheierii contractului autentificat de Biroul Notarial „______” sub nr. ______, respectiv 20.11.2007, în cauză sunt incidente dispoziţiile Codului civil 1864.

În ceea ce priveşte instituţia prescripţiei, faţă de art. 6 alin.4 Cod civil, legea aplicabilă este Decretul nr.167 din 10 aprilie 1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Art. 948 din Cod civil 1864 prevede ca fiind condiţii esenţiale pentru validitatea unei convenţii capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, obiect determinat şi o cauză licită.

Cercetarea validităţii contractului presupune, deci, examinarea capacităţii părţilor contractante sub aspectul capacităţii de folosinţă, cât şi sub acela al capacităţii de exerciţiu. De asemenea, presupune o cercetare de conţinut a contractului, privind în special voinţa juridică prin cele două laturi esenţiale: consimţământul şi cauza sau scopul actului juridic.

În conformitate cu art. 953 Cod civil 1864, consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol.

Alin.2 al articolului 954 Cod civil 1864 prevede că eroare nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când considerația persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia.

Art. 3 din Decretul nr. 167/1958 stabileşte termenul prescripției de 3 ani.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 din decretul nr. 167/1958, în caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul sau legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.

Art.18 din acelaşi act normativ statuează obligaţia instanţei de judecată ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare nr. 11017/ 20.11.2007, invocând error in personam, astfel încât potrivit dispoziţiilor art. 9 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie a început să curgă cel târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii contractului, respectiv 20.04.2009, împlinindu-se anterior promovării cererii de chemare în judecată, 12.09.2018.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept anterior expuse, instanţa va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi va respinge cererea de chemare în judecată în consecinţă.

Conform art. 453 Cod procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Având în vedere soluţia pronunţată cu privire la cererea principală, instanţa va respinge, ca neîntemeiată, cererea accesorie privind cheltuielile de judecată formulată de către reclamanţi şi, cu respectarea principiului disponibilităţii, va lua act că  pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Căi de atac exercitate: Sentința civilă nr. 6371 din 29.10.2019 a Judecătoriei Galați, a fost atacată cu apel de către reclamanți.

Apelul a fost respins prin Decizia civilă nr. 402 din 30.06.2020 a Tribunalului Galați.

Soluția instanței de control judiciar:

Potrivit art. 476-478 C.pr.civ., efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a solicitat la instanţa de fond dar şi la ceea ce s-a apelat. Apelul, este o prelungire a procesului derulat în faţa instanţei de fond, care presupune o rejudecare a cauzei în fapt şi în drept. Lipsa de rol activ nu constituie motiv de reformare.

Judecătorul este ţinut de motivele de fapt, dar şi de petitul cererii de chemare în judecată.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat nulitatea, constatarea nulităţii relative a contractului de vânzare-cumpărare, cu motivarea că a existat un viciu de consimţământ asupra calităţii de proprietar pe bunul vândut.

Deşi se prevalează şi de vânzarea bunului altuia, motivarea în fapt, expusă inclusiv prin motivele de apel, vizează existenţa unei erori de consimţământ, în referire la calitatea de proprietar a pârâtului asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11017/20.11.2007 la BNP Ciucă&Asociaţii.

În consecinţă, raportat la motivarea în fapt dar şi la data încheierii contractului, instanţa s-a considerat învestită cu o cerere de nulitate a unui contract, întemeiată pe art. 948, 953 şi 954 C.civ. de la 1864.

Se constată că, potrivit textelor mai sus menţionate, viciul de consimţământ, invocat de reclamanţi, nu produce nulitate. În consecinţă sancţiunea aplicabilă este nulitatea relativă, solicitată de altfel şi de către reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată la instanţa de fond.

În raport de data încheierii contractului 20.11.2007, dar şi de disp. art. de 6 alin. 4 C.civ., în mod corect instanţa de fond a considerat ca fiind aplicabile Decretul nr.167/1958, potrivit cu care excepţia prescripţiei poate fi invocată şi din oficiu.

Procedând la verificarea modului în care instanţa a aplicat regulile de calcul în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, se constată următoarele:

Potrivit art. 3 din Decretul 167/1958, termenul general de prescripție este de 3 ani. Conform art. 9 alin.2 din acelaşi  Decret, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul sau legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.

Legea stabileşte două momente alternative privind începerea prescripției şi anume: momentul subiectiv, reprezentat de data la care titularul dreptului a cunoscut despre naşterea dreptului la acţiune, respectiv momentul obiectiv,  cel al expirării termenului de 18 luni, bazat pe criteriul omului diligent şi prudent, deoarece ignoranța şi neglijenţa nu pot constitui un motiv legal de amânare a momentului de la care începe să curgă termenul legal de prescripţie. Acest termen de 18 luni, are rolul de a marca în mod obiectiv, începutul termenului general de prescripţie.

Raportând aceste criterii la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 11017/20.11.2007 la BNP Ciucă&Asociaţii, se constată următoarele:

Termenul de 18 luni, înlăuntrul căruia, reclamanţii trebuia să cunoască cauza de nulitate a început să curgă la data de 20.11.2007 şi a expirat la data de 20.05.2009, când începe să curgă termenul general de prescripţie. Termenul general de prescripție, raportat la data de 20.05.2009, s-a împlinit la 20.05.2012.

Având în vedere că prezenta acţiune a fost depusă la data de 12.09.2018, termenul imperativ de 3 ani, prev. de art. 3 Decretul 167/1958, a fost cu mult depăşit.

Prin motivele de apel, reclamanţii au solicitat ca acest termen să se raporteze la data la care au luat cunoştinţă de cauza de nulitate, lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului, dar o asemenea solicitare contravine art. 9 alin.2 din Decretul 167/1958, care sancţionează pasivitatea.

Având în vedere această dispoziţie imperativă, faptul că neglijenţa nu poate constitui un motiv legal de amânare a momentului de la care începe să curgă termenul legal de prescripţie, soluţia instanţei de fond este corectă.

Domenii speta

Spete similare