Contract de vănzare – cumpărare. Lipsă preţ. Nulitate absolută.

Contract de vănzare – cumpărare. Lipsă preţ. Nulitate absolută.

Preţul este obiectul prestaţiei cumpărătorului şi corespunde valorii lucrului vândut. El trebuie să fie fixat în bani, determinat sau determinabil, sincer şi serios. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, contractul este nul absolut, cel puţin ca vânzare cumpărare, căci îi lipseşte un element esenţial asupra căruia trebuie să se realizeze acordul de voinţă (art. 1295 Cod civil).

Secţia I civilă - Decizia civilă nr. 94/21 martie  2019.

Prin sentinţa civilă nr.109/11.03.2015, Judecătoria Sălişte a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale absolute şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat la 19.03.2015.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 6116/11.11.2016, Judecătoria Sibiu – Secţia Civilă a respins excepţiile lipsei de interes şi prescripţiei extinctive, a admis acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtă şi autorul reclamantului, B.N., autentificat sub nr. …/…2010 de B.N.P. B.R.G. şi Asociaţii, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi a obligat pârâta la plata sumei de 2.231,4 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat şi la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. P. P.C.  S.R.L., prin lichidator judiciar ., a declarat apel care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.908/12.10.2017 a Tribunalului Sibiu – Secţia I Civilă; apelanta a fost obligată la plata către intimat a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, S.C. P.T.C.  S.R.L., prin lichidator judiciar , a declarat recurs, solicitând casarea sa, reţinerea cauzei spre rejudecare şi, pe fond, respingerea acţiunii.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 05.01.2018 şi a fost înaintat spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe rolul căreia a fost înregistrat la 15.01.2018.

Prin decizia civilă nr. 835/13.03.2018  ÎCCJ a admis excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie și în consecință a declinat competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta S.C.  P.C. S.R.L., prin lichidator judiciar , în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.

Pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia cauza a fost înregistrată la data de 31.07.2018.

În motivarea  recursului se arată că hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea  greşită a normelor de drept material.

Recurenta  susţine că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că nu ar exista o contraprestaţie în contactul sinalagmatic autentic de vânzare-cumpărare, lipsind astfel scopul imediat, chestiune ce ar atrage nulitatea absolută a contractului în discuţie.

Instanţa de apel a încălcat și aplicat greşit normele codului civil privind prescripţia dreptului la acţiune, interesul în promovarea acţiunii şi cauza actului juridic, deoarece a reţinut ca inexistentă cauza contractului de vânzare cumpărare fără a exista un probatoriu în acest sens, și s-a folosit exclusiv de prezumţii şi s-a bazat pe afirmaţiile reclamantului, pe care le-a interpretat în mod trunchiat şi doar în beneficiul acestuia.

Mai întâi, se susţine că în  mod greşit s-a respins excepţia prescripţiei extinctive, raportat la motivele invocate de reclamant. În ceea ce priveşte lipsa preţului (de fapt lipsa achitării preţului) prin prisma vechiului cod civil, preţul fictiv sau derizoriu au fost considerate ca fiind nulităţi relative pentru care este incident  termenul de prescriţie de 3 ani.

În ceea ce privește fictivitatea preţului, acesta nu este un motiv de nulitate absolută a contractului, ci unul de nulitate relativă, astfel că acţiunea reclamantului este prescrisă.

Este reiterată şi excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii care profită creditorilor tatălui său şi nu reclamantului, excepţie pe care instanţa a soluţionat-o greşit.

În calitatea sa de moştenitor al defunctului, reclamantul a luat locul acestuia în ceea  ce priveşte contractul de vânzare cumpărare astfel încât nu are interesul să invoce nulitatea absolută a contractului pe motivul lezării intereselor creditorilor, întrucât în acest caz ar profita creditorilor, iar această lezare ar putea fi invocată exclusiv de către creditorii defunctului. 

Readucerea imobilului în masa succesorală rămasă după defunctul tată nu poate fi reţinută ca un interes personal în justificarea acţiunii, deoarece reclamantul însuși nu a invocat şi nu a motivat un interes propriu, ci doar interesul creditorilor fraudaţi.

În ipoteza în care interesul creditorilor prejudiciaţi prin înstrăinarea patrimoniului defunctului este cel ocrotit, atunci reclamantul nu are interes în promovarea prezentei acţiuni.

Fictivitatea preţului, în sensul că acesta nu ar fi fost cerut şi plătit în realitate, reprezintă un element al deghizării totale a unui contract de vânzare cumpărare, prin care se urmăreşte ascunderea naturii reale a actului care întruneşte acordul de voinţă al părţilor, care în acest caz, ar fi unul de donaţie, un astfel de raţionament corespunzând simulaţiei.

Or, reclamantul nu a invocat operaţiunea juridică a simulaţiei.

Pe fondul cauzei se susţine că tribunalul a aplicat greşit textele de lege privind cauza contractului la situaţia de fapt relevată de probele de la dosar şi a ales să folosească doar anumite prezumţii benefice reclamantului şi să ignore mai multe probe directe administrate şi existente în dosar care dovedesc susţinerile pârâtei.

Instanţa de apel a respins apelul folosind motive noi care nu au fost folosite de către intimatul reclamant, nici în fond şi nici în apel, încălcându-se astfel principiul disponibilităţii părţilor, fiind astfel un caz de plus petita.

Niciun moment reclamantul nu  a invocat lipsa consimţământului vânzătorului, motiv de nulitate absolută în opinia instanţei de apel, astfel că a apreciat cauza prin prisma unor alte motive decât cele invocate de reclamant.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu există niciun înscris doveditor al plăţii preţului, deoarece documentul justificativ ce a stat la baza înscrierii operaţiunii în contabilitate a fost chiar contractul autentic de vânzare cumpărare. Plata făcându-se în numerar, nu putea exista vreun act justificativ.

Instanţa a ignorat depoziţia martorei C.I.  care a arătat că societatea dispunea la data vânzării de suma de 66.000 lei, dar nu s-a eliberat chitanţă deoarece fiind  încasat de o persoană fizică, aceasta nu poate elibera factură şi chitanţă conform dispoziţiilor legale.

Actele contabile se coroborează între ele şi demonstrează faptul că operaţiunea cumpărării imobilului şi achitării preţului au fost înregistrate în contabilitatea societăţii unde apare suma de 66.000 lei achitată către B.N. pe bază de chitanţă.

În ceea ce priveşte lipsa cauzei, în speţă nu s-a făcut o astfel de dovadă, iar potrivit art. 967 v. Cod civil cauza este prezumată până la dovada contrarie.

Un alt principiu încălcat de către instanţa de apel este cel al bunei credinţe a părţilor  contractante, care se prezumă până la proba contrarie, iar o probă contra nu s-a administrat.

O altă instituţie de drept material interpretară greşit  a fost contractul cu sine însuşi, contract care este perfect legal şi valabil.

La dosarul cauzei există dovezi clare ale intrării în posesia imobilului de către societatea pârâtă, reclamantul recunoscând că pe tema casei au fost angajate datorii pentru accesarea de fonduri europene.

CURTEA, analizând legalitatea deciziei atacate, în raport de criticile formulate, reţine următoarele:

Recursul este nefondat.

Prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, reclamantul a solicitat a se constata nulitatea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr…/…2010 la BNP B.R.G. şi asociaţii, invocând faptul că acesta este un contract fictiv, scriptic, întrucât s-a încheiat între tatăl său, decedat în prezent şi societatea al cărei unic asociat şi administrator era, că are o cauză falsă şi ilicită, respectiv că nu s-a plătit preţul.

În raport de aceste susţineri, prima instanţă a respins excepţiile invocate de pârâtă referitoare la lipsa de interes şi prescripţia dreptului la acţiune, şi constatând nulitatea absolută a contractului, a admis acţiunea astfel cum a  fost formulată, reţinând faptul că contractul are o cauză fictivă, întrucât s-a urmărit doar inducerea stării de insolvenţă a vânzătorului, lipsind şi preţul. 

Această soluţie a fost menţinută de către instanţa de apel, aceasta reţinând că defunctul B.N.  a încheiat cu sine însuşi contractul de vânzare-cumpărare a imobilului ce urma să fie pus la dispoziţia societăţii, elementul esenţial în raport de care s-a reţinut nulitatea absolută fiind plata, respectiv neplata preţului, aspect care ar fi dovedit existenţa fictivităţii şi lipsei cauzei în privința lui B.N..

Cu privire la această susținere, analizată de ambele instanţe de fond, Curtea reţine că preţul este obiectul prestaţiei cumpărătorului şi corespunde valorii lucrului vândut. El trebuie să fie fixat în bani, determinat sau determinabil, sincer şi serios. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, contractul este nul absolut, cel puţin ca vânzare cumpărare, căci îi lipseşte un element esenţial asupra căruia trebuie să se realizeze acordul de voinţă (art. 1295 Cod civil).

Cu privire la primele condiţii ale preţului – să fie fixat în bani, determinat sau determinabil – nu există vreo dispută între părţi.

Astfel de discuţii există cu privire la necesitatea ca preţul să fie sincer şi serios. Pentru ca preţul să existe, el trebuie să îndeplinească aceste condiţii.

Prin sincer, în literatura de specialitate, se înţelege un preţ real, pe care părţile să-l fi stabilit nu în mod fictiv, ci în scopul de a fi cerut şi plătit în realitate.

S-a reţinut în mod constant, atât în literatura de specialitate cât şi în jurisprudenţă, că preţul, obiectul prestaţiei cumpărătorului, este de esenţa contractului de vânzare-cumpărare, lipsa preţului ori fictivitatea acestuia atrăgând nulitatea actului juridic, cel puţin ca vânzare-cumpărare. Instanţa de apel a confirmat considerentele instanţei de fond cu privire la aceste aspecte.

Potrivit art. 1294 Co civil, vânzarea este convenţia prin care două părţi se obligă, una să transmită celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta să plătească celei dintâi preţul lucrului. Se impune ca preţul să existe, să fie sincer şi serios.

Cum existenţa preţului este de esenţa contractului de vânzare-cumpărare, reclamantul are obligaţia de a dovedi caracterul neserios al acestuia. În speţă însă, reclamantul a invocat lipsa preţului, astfel că fiind un fapt negativ, sarcina probei este inversată, pârâtul trebuind să facă proba contrară.

Preţul este neserios şi atunci când nu există preţ, situaţie în care se impunea analizarea inclusiv a cauzei contractului, aspect corect reţinut de către instanţa de apel.

Lipsa cauzei, în reglementarea art. 966 din Codul civil de la 1864, era sancţionată în mod diferit. Astfel, în cazul în care cauza lipseşte drept consecinţă a lipsei discernământului, ambele elemente ale cauzei - scopul mediat şi scopul imediat - lipsesc. În acest caz, sancţiunea care intervine este nulitatea relativă, întrucât lipsa discernământului este sancţionată cu nulitate relativă. În ipoteza în care lipsa cauzei se datorează lipsei contraprestaţiei (în contractele sinalagmatice), lipsei predării bunului (în actele reale), lipsei riscului (în contractele aleatorii) sau lipsei intenţiei de a gratifica (în contractele cu titlu gratuit)  sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii absolute.

Cauza, fiind una dintre condiţiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziţiei subiective a părţilor faţă de actul juridic încheiat.

Condiţie esenţială a oricărei convenţii, în conformitate cu art. 948 din Cod, cauza trebuie să existe, să fie reală şi licită, întrucât obligaţia fără o astfel de cauză nu poate avea nici un efect.

Potrivit art. 966 Cod  civil, obligaţia fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect, iar potrivit art. 968 din acelaşi cod, cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.

Aşadar, cauza este un element constitutiv nu numai al contractului, ci al oricărei obligaţii civile care se naşte prin voinţa celui ce se obligă. În contractele sinalagmatice nu există o singură cauză comună părţilor, ci câte o cauză a fiecăreia din obligaţiile reciproce ale acestora. Ea înglobează în sine atât scopul direct şi imediat al consimţământului - care în contractele sinalagmatice - este consideraţia contraprestaţiei celeilalte părţi, cât şi scopul indirect, imediat al consimţământului care este motivul subiectiv, concret, determinant al asumării obligaţiei legat de destinaţia şi nevoia concretă a cărei satisfacere se urmăreşte.

Referitor la stabilirea caracterului prescriptibil sau imprescriptibil al acţiunii în anularea unui act juridic întemeiat pe o cauză falsă, legea nu prevede tipul nulităţii întemeiată pe nevalabilitatea cauzei, dar acesta va fi determinat de interpret (instanţa de judecată) prin raportare la natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului.

În consecinţă, se apreciază că nulitatea absolută, a cărei invocare este imprescriptibilă, se raportează numai la lipsa scopului imediat al actului juridic, respectiv la reprezentarea contraprestaţiei, iar în cazul în care lipseşte scopul mediat (motivul determinant al încheierii actului juridic) sancţiunea este nulitatea relativă a actului, aceasta fiind instituită pentru ocrotirea unor interese individuale.

Potrivit considerentelor expuse, nulitatea unui act pentru o cauză falsă/imorală cu privire la scopul imediat al actului este cea absolută, iar invocarea acesteia este imprescriptibilă, aspect corect tranşat de către instanţa de apel în raport de starea de fapt reţinută în cauză, instanţa de recurs nefiind ţinută să facă o reinterpretare a stării de fapt, ci doar dacă în raport de această stare de fapt, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare  a legii, în considerarea celor invocate de părţi.

Faţă de cele menţionate se constată că în mod corect instanţele au constatat existenţa motivului de nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare pentru lipsa preţului (neplata preţului), din cele două perspective anterior analizate, astfel că în mod temeinic s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, acţiunea fiind imprescriptibilă.

De asemenea, în mod corect a fost respinsă excepţia lipsei de  interes al reclamantului, din modul de formulare al acţiunii fiind evident că se doreşte readucerea bunului în masa succesorală pentru a putea fi cules de către reclamant, în calitate de unic moştenitor al defunctului B N. Faptul că se invocă şi fraudarea intereselor creditorilor defunctului (printre care reclamantul se include, conform acţiunii), în justificarea cauzei imorale, nu poate duce la concluzia că reclamantul ar acţiona exclusiv în interesul celorlalţi creditori, deoarece în raport de aceştia nu se cunoaşte dacă mai sunt în termenul de a solicita valorificarea creanţelor lor, posibila golire de conţinut a masei succesorale prin eventualele executări silite ale acestor creditori, fiind un fapt ipotetic şi lipsit de relevanţă la acest moment.

Domenii speta

Spete similare