Drepturi băneşti pe perioada misiunilor internaţionale prevăzute de h.g. nr. 1086/2004. Calculul termenului de prescripţie

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal ladata de 25 februarie 2020, reclamantul D.V. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne (M.A.I.), Inspectoratul General al Jandarmeriei Române (I.G.J.R.) şi Brigada Specială de Intervenţie a Jandarmeriei (B.S.I.J.) a solicitat a se dispune:

- repunerea în termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru solicitarea de obligare a pârâţilor la plata drepturilor salariale din perioadele 20.02.2005 - 19.02.2006 ,21.03.2007 - 14.05.2008, 20.12.2009-21.06.2010 şi 24.06.2011 -24.12.2011, respectiv a diurnei în valută, a alocaţiei valorice suplimentare de hrană în cuantum de 5 euro/zi de persoană pentru misiuni efectuate în afara localităţii de dislocare şi a costurilor pentru facilitatea legăturii cu familia şi recreere, prevăzute de art. 1 şi art. 3 din H.G. nr. 1086/2004;

- obligarea pârâţilor M.A.I. şi B.S.I.J. la plata diurnei în valută, a alocaţiei valorică suplimentară de hrană pentru misiuni în afara localităţii de dislocare şi a costurilor pentru facilitatea legăturii cu familia şi recreere cuvenite conform art. 1 alin. (1) - (3), art. 2 alin (4) şi art. 3 din H.G. nr. 1086/2004, aferente perioadelor 20 februarie 2005 - 19 februarie 2006 şi 21 martie 2007 - 14 mai 2008, misiuni internaţionale desfăşurate sub egida UNMIK şi, în perioada 20 decembrie 2009 - 21 iunie 2010, misiunii internaţionale sub egida EULEX, pentru participarea reclamantului, în calitate de subofiţer jandarm, în cadrul misiunii în afara teritoriului statului român, în zona de operaţii Kosovo;

- obligarea pârâţilor M.A.I. şi I.G.J.R. la plata diurnei în valută, a alocaţiei valorică suplimentară de hrană pentru misiuni în afara localităţii de dislocare şi a costurilor pentru facilitatea legăturii cu familia şi recreere cuvenite conform art. 1 alin. (1) - (3), art. 2 alin. (4) şi 3 din H.G. nr. 1086/2004, aferente perioadei 24.06.2011 - 24.12.2011, pentru participarea reclamantului, în calitate de subofiţer jandarm, în cadrul misiunii în afara teritoriului statului român, în zona de operaţii Kosovo, sub egida EULEX;

- obligarea pârâţilor la actualizarea cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale a sumelor solicitate la capetele de cerere 2 şi 3, achitată de la data scadenţei şi până la data efectuării plăţii efective, dobândă stabilită în conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 actualizată;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 453 din C. pr.civ.

Prin sentinţa nr. 709 din data de 29.10.2020 Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis cererea de repunere în termenul de prescripţie; a respins ca nefondate excepţiile; a admis acţiunea în parte, obligând pârâţii I.G.J.R. şi Brigada Specială de Intervenţie a Jandarmeriei la plata către reclamant a contravalorii diurnelor în valută şi a costurilor pentru facilitarea legăturii cu familia şi recreere aferente perioadelor 20.02.2005-19.02.2006; 21.03.2007-14.05.2008; 20.12.2009 - 21.06.2010 şi respectiv 24.06.2011-24.12.2011 (misiuni în Kosovo sub egida ONU -UNMIK respectiv EULEX) sume actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală calculată de la data introducerii acţiunii (25.02.2020) până la data plăţii efective; a respins în rest acţiunea, cu obligarea pârâţilor I.G.J.R. şi B.S.I.J la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată de 500 lei onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâții Brigada Specială de Intervenţie a Jandarmeriei (U.M. 0465 Bucureşti) și Inspectoratul General al Jandarmeriei Române (U.M. 0251 Bucureşti).

Recurenta Brigada Specială de Intervenţie a Jandarmeriei a formulat următoarele critici:

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta B.S.I.J., a arătat că prima instanţă, ignorând apărările invocate, a reţinut calitatea procesuală pasivă a B.S.I.J. obligând acesta unitate, în mod nelegal, să achite reclamantului drepturile acordate pe o perioadă în care nu avut raport de serviciu. Pentru celelalte misiuni, neanalizând niciuna din susţineri şi nici probatoriul depus în cauză, a reţinut calitatea procesuală a B.S.I.J., obligând acesta unitate să achite drepturi achitate de către I.G.J.R. şi de partenerul extern. Instanța de fond nu s-a pronunțat relativ la excepţia tardivităţii sesizării instanţei de judecată, invocate de către pârâta B.S.I.J. Alte motive de critică vizează respingerea excepţiilor prematurităţii şi a inadmisibilităţii pentru neparcurgerea procedurii prealabile. Pe fondul cauzei a arătat că reclamantul intimat este jandarm, nu poliţist. Aşa fiind, instanţa de fond nu a înţeles nici măcar categoria profesională din care face parte reclamantul, în mod clar, neputând să analizeze în mod concret, solicitările acestuia raportat la situaţia de fapt şi de drept în cauza dedusă judecăţii. Poliţiştii din anul 2002 au fost demilitarizaţi şi au devenit funcţionari publici cu statut special. Poliţiştii participau la misiuni internaţionale în temeiul Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române iar militarii jandarmi în baza Legii nr. 42/2004. Până în anul 2015, când au intervenit cele două modificări ale H.G. nr. 518/1995, poliţiştii nu au încasat drepturi de diurnă în valută conform H.G. nr. 1086/2004, aşa cum s-a întâmplat în cazul militarilor jandarmi, categorie din care face parte şi reclamantul din cauza de faţă. În cuprinsul motivării sentinţei recurate nu se regăseşte nicio motivare în drept a acordării diurnei şi a costurilor privind facilitarea legăturii cu familia, singurele argumente fiind citarea art. 26 din Legea nr. 42/2004, a prevederilor art. 7 alin. 2 din H.G. nr. 1086/2004 şi trimiterea la prevederile Legii nr. 121/2011. Concluzia acestei înşiruiri de acte normative fiind aceea că reclamantul este îndreptăţit la plata acestor drepturi, fără a motiva în concret raportat şi la probatoriul depus în cauză hotărârea luată.

Pârâtul Inspectoratul General al Jandarmeriei Române, în recursul său a arătat următoarele:

Sentinţa recurată este nelegală, nefiind motivată, întrucât instanţa nu a reţinut şi nici nu a explicat în niciun fel raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, hotărârea neasigurând transparenţă asupra raţionamentului logico - juridic care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi graţie căreia să poată fi realizat controlul judiciar. Tribunalul nu a examinat în mod corect susţinerile părţilor, rezumându-se să redea o serie de dispoziţii legale, fără însă să indice în concret, modalitatea de aplicare a acestora la speţa dedusă judecăţii, limitându-se doar la o analiză superficială a pretenţiilor. H.G. nr. 1292/2003 reglementează drepturile de transport ale poliţiştilor, acestea fiind străine în raport de obiectul cauzei şi apărările efectuate. Poliţia Română nu este parte în această cauză dedusă judecăţii, iar intimatul-reclamant nu este poliţist, ci jandarm. În ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului General al Jandarmeriei Românei invocată prin întâmpinare, prima instanţă nu a interpretat şi aplicat corect, în primul rând, dispoziţiile art. 6 alin. 4 Legea 550/2004, privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, cu modificările şi completările ulterioare, art. 22 alin. (1) din Legea nr, 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, raţionamentul ÎCCJ din Decizia RIL 13/2016 în raport de starea de fapt reţinută. Intimatul - reclamant a fost încadrat la Brigada Specială de Intervenţie a Jandarmeriei şi nu la Inspectoratul General al Jandarmeriei Române. În mod greşit a respins instanţa de fond excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului General al Jandarmeriei Române, fără a ţine cont de faptul că intimatul - reclamant în perioadele 20.02.2005 - 19.02.2006, 21.03.2007 - 14.05.2008, respectiv 20.12.2009 - 21.06.2010 a participat la misiunile internaţionale, în calitate de cadru militar, fiind încadrat la Brigada Specială de Intervenţie a Jandarmeriei, iar în perioada 24.06.2011 - 24.12.2011, a fost încadrat la Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Suceava, fără a avea un raport de serviciu cu Inspectoratul General al Jandarmeriei Române, aşadar excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului General al Jandarmeriei Române trebuia admisă aşa cum a fost formulată prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei. De asemenea, Inspectoratul General al Jandarmeriei Române nu poate dispune cu privire la plata unor drepturi băneşti pentru personalul participant la misiuni internaţionale încadrat la alte unităţi militare cu personalitate juridică. Și soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, este neîntemeiată, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material. Prima instanţă nu a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 2500, art. 2501, art. 2517, art. 2522 şi art. 2523 din C. Civ, art. 19 din Decretul nr. 167/1958, art. 171 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, art. 27 alin. (3) din H.G. nr. 555/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, în vigoare la data emiterii hotărârii indicate. Instanţa de fond, în mod greşit, a admis cererea de repunere în termen, formulată de intimatul-reclamant, fără a analiza condiţiile de admisibilitate a acesteia, aceasta a avut în vedere doar afirmaţiile subiective ale acestuia, anume: „(...) reclamantul a invocat nepublicarea în Monitorul Oficial al României, şi pe cale de consecinţă, imposibilitatea luării la cunoştinţă, a H.G. nr. 1086/2004 (...)” - pag. 18 din sentinţă, astfel a apreciat că acestea sunt motivele temeinice şi justificate. Instanţa de fond a respins toate argumentele referitoare la obligaţia intimatului - reclamant de a cunoaşte existenţa H.G. nr. 1086/2004 cel târziu la data de 27.07.2015, respectiv 23.12.2015, însă a validat simplele afirmaţii ale intimatului-reclamant.

Raportat la data introducerii acţiunii, 25.02.2020, drepturile solicitate de către intimatul-reclamant sunt prescrise pentru perioada anterioară termenului general de prescripţie, instanţa de fond respingând excepţia de faţă, în mod nejustificat, fără argumente juridice, fundamentându-şi decizia pe simple afirmaţii. În ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile, invocată de Inspectoratul General al Jandarmeriei Române, prima instanţă nu a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 7 alin. (1), art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 1 din H.G 1086/2004 pentru stabilirea sporurilor specifice şi a drepturilor de diurnă, cazare şi hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român, cu modificările şi completările ulterioare, în raport de starea de fapt reţinută.

Pe fondul cauzei, prezentul litigiu a fost tratat fără a se efectua o analiză pertinentă a legislaţiei care fundamentează trimiterea în misiuni internaţionale a cadrelor militare din Jandarmeria Română şi cu ignorarea tuturor argumentelor invocate, precum şi a probelor depuse la dosarul cauzei în susţinerea acestora. Instanţa de fond a admis în parte acţiunea formulată de intimatul - reclamant şi a respins ca neîntemeiate pretenţiile acestuia (referitor la plata alocaţiei valorice de hrană) și în mod greşit a obligat pârâții la plata integrală a cheltuielilor de judecată către reclamant, fără a dispune compensarea acestora, aşa cum este stipulat la alin. 2 art. 453 NCPC.

Prin încheierea de şedinţă din data de 12.05.2021, Curtea, în temeiul art. 520 alin. 4 Cod procedură civilă, a suspendat judecarea cauzei până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept asupra sesizării înregistrate sub nr. 661/1/2021.

Examinând legalitatea sentinţei recurate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi motivelor de recurs invocate, curtea a reţinut următoarele:

În cauză, sunt incidente considerentele Deciziei nr. 18 din 29 martie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.  Prin această Decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins  ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 371/100/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2.523 din Codul civil, publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Guvernului nr. 582/2015 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar determină momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască existenţa drepturilor reclamate având ca obiect drepturi băneşti reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 pentru stabilirea sporurilor specifice şi a drepturilor de diurnă, cazare şi hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român, cu modificările şi completările ulterioare, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I”.

Deși prin această decizie, sesizarea Curții de Apel Cluj a fost respinsă ca inadmisibilă, în speță se impun  considerentele acestei decizii, prin care instanța de recurs a trasat niște repere obligatorii  referitoare la verificările ce se impun a fi efectuate cu privire la prescripția dreptului material al acțiunilor întemeiate pe dispozițiile HG 1086/2004,  având în vedere dispozițiile art. 430 alin. 2 și 521 alin. 3  Cod pr. Civilă.

Instanța de recurs a reținut ca fiind relevante în prezenta cauză paragrafele 79 – 82 ale acestei decizii, fiind necesară mai întâi o scurtă prezentare a stării de fapt incidente în speță.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 25.02.2020 reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata diurnei în valută, a alocaţiei valorice suplimentare de hrană pentru misiuni în afara localităţii de dislocare şi a costurilor pentru facilitarea legăturii cu familia şi recreere cuvenite conform art. 1 alin. (1) - (3), art. 2 alin (4) şi art. 3 din H.G. nr. 1086/2004, aferente perioadelor 20 februarie 2005 - 19 februarie 2006 şi 21 martie 2007 - 14 mai 2008, misiuni internaţionale desfăşurate sub egida UNMIK și în perioada 20 decembrie 2009 - 21 iunie 2010, 24.06.2011 - 24.12.2011, misiunii internaţionale sub egida EULEX, în zona de operaţii Kosovo.

Reclamantul a susținut că nu a  avut cunoștință de drepturile conferite prin acest act normativ, întrucât  Hotărârea  Guvernului 1.086/2004  nu a fost publicată  în Monitorul Oficial al României și a aflat despre existența acestuia în data de 13.02.2020 de pe pagina de facebook a Sindicatului Independent al Polițiștilor din România.

Sub un prim aspect, în ceea ce privește faptul nepublicării HG 1086/2004 în Monitorul Oficial, Înalta Curte a subliniat că nepublicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004 are ca aparentă justificare faptul că aceasta reprezintă un act normativ ce reglementează drepturi şi obligaţii specifice unor raporturi juridice generate de participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român şi, din acest motiv, se circumscrie excepţiei permise de teza finală a art. 108 alin. (4) din Constituţie şi de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 24/2000. - Par. 84

Astfel, deşi din principiul general de drept „nemo censetur ignorare legem” decurge prezumţia de cunoaştere a legii, aceasta nu poate opera în privinţa Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004 pentru că prezumţia este într-o necesară şi directă relaţie cu aducerea la cunoştinţă a actului normativ prin publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I. Neavând regimul juridic de act normativ publicat pe această cale căreia legiuitorul, prin art. 108 alin. (4) din Constituţie şi art. 11 din Legea nr. 24/2000, îi conferă valoarea de unică sursă de aducere la cunoştinţa generală a informaţiilor privind conţinutul actelor normative, în privinţa hotărârii de Guvern în discuţie nu poate opera prezumţia de cunoaştere menţionată anterior. – Par. 85

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că nici în lege, nici în principiile generale de drept consacrate doctrinar şi jurisprudenţial nu se regăseşte suportul necesar spre a deduce o prezumţie legală de necunoaştere a legii în cazul în care este vorba de textul unui act normativ nepublicat în modalitatea specifică menţionată anterior. O asemenea reglementare trebuie privită ca orice act juridic care produce efecte faţă de destinatarii drepturilor şi obligaţiilor pe care le instituie, iar în situaţiile în care se ivesc litigii cu privire la aceste drepturi şi obligaţii se impune a se verifica în concret dacă respectivii destinatari au avut acces la informaţii suficiente spre a lua cunoştinţă de conţinutul actului ce li se adresează. – Par. 86.

Cele reținute în acest paragraf de Înalte Curte demontează întreaga apărare a reclamantului care se bazează pe unica sa afirmație în sensul că nu a avut cunoștință  de drepturile conferite de acest act normativ  pentru simplul motiv că  nu a fost publicat în Monitorul Oficial. 

Cu alte cuvinte, reclamantul invocă o prezumție absolută de necunoaștere a legii, rezultată din simplul motiv al nepublicării acesteia în Monitorul Oficial, prezumție care nu poate fi primită de instanța de recurs, trebuind să fie analizate probele pe care le propune fiecare parte care tinde să dovedească faptul că  legea a fost cunoscută  de reclamant sau putea fi cunoscută de acesta cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii.

Cu privire la HG nr. 1086/2004, curtea a constatat că acest act normativ nu a fost publicat în Monitorul Oficial, având în vedere că, în conformitate cu art. 108 alin. 4 teza finală din Constituție, hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate, iar  potrivit art. 27 alin. 3 din HG nr. 555/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului (în vigoare la data adoptării HG nr. 1086/2004, abrogată prin art.  3 din HG nr. 50/2005), nu erau supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă legea nu dispunea altfel, ordinele, instrucțiunile şi alte acte cu caracter normativ care aveau ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică și siguranță națională.

Prin urmare, simplul fapt  al nepublicării actului normativ în Monitorul Oficial nu este suficient pentru a concluziona – de plano – că reclamantul nu a avut cunoștință de drepturile conferite de acest act normativ, fiind necesar a se stabili, conform Deciziei 18/2021 - paragraf  87 -  în fiecare litigiu în parte, dacă şi în ce măsură destinatarul unui act normativ nepublicat a avut posibilitatea de a afla despre existenţa lui, spre a solicita să i se asigure accesul la textul respectivului act şi dacă acesta a fost împiedicat să cunoască reglementările relevante, în pofida demersurilor utile şi adecvate pe care le-a întreprins pentru o atare finalitate.

O atare verificare se impune având în vedere că, indiferent de codul civil aplicabil în speță,  atât dispozițiile Decretului  lege 167/1958 cât și ale noului Cod Civil presupun stabilirea celor  două momente care determină  începutul curgerii prescripției:

Art.  7 din Decretul 167/1958 - Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Art. 2.523 teza a doua cod civil - Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

În acest context, curtea a sublinat că și dacă sunt avute în vedere dispozițiile Decretului 167/1958, este necesar a se stabili și în acest caz atât un moment subiectiv  cât și un moment obiectiv, respectiv data de la care titularul dreptului a cunoscut sau trebuia să cunoască existența dreptului său. 

Prin urmare,  regula generală  privind începutul prescripţiei extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii - alternativ - a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume:

- un moment subiectiv, principal, constând în data cunoaşterii naşterii dreptului la acţiune

- un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia cunoscută naşterea acestui drept.

Determinarea momentului la care titularul dreptului la acţiune trebuia să cunoască naşterea dreptului reclamat se face după împrejurări, aceasta însemnând că, de la caz la caz, este necesar să se verifice dacă şi în ce măsură titularul dreptului concret pretins trebuia să cunoască faptul că dreptul său la acţiune a luat naştere.

Conform paragrafului  80 din Decizia nr. 18/2021  legea nu instituie reguli după care să se procedeze la evaluarea capacităţii unei persoane de a cunoaşte naşterea dreptului prescriptibil şi nici repere orientative pentru o asemenea evaluare, concluzia care se poate deduce este aceea că legiuitorul a lăsat judecătorului deplina putere de a aprecia, în fiecare dintre situaţiile particulare ce formează obiectul unei proceduri judiciare contencioase, dacă părţile interesate demonstrează că a fost manifestată o conduită rezonabil de diligentă spre a se cunoaşte existenţa dreptului subiectiv în coordonate adecvate pentru a fi exercitată o acţiune în justiţie validă.

Aplicând aceste repere date de Înalta Curte de Casație și Justiție la speța de față, curtea a constatat că reclamantul nu a făcut dovada că a avut o conduită  rezonabil de diligentă  spre a cunoaște  existența dreptului  solicitat, că s-a adresat pârâților cu vreo solicitare în acest sens și că  a fost refuzat sau împiedicat  să cunoască reglementări relevante, și nici că  a întreprins un demers util și adecvat în această privință.

Prioritar, curtea a reținut că  actul normativ care a stat la baza reglementării drepturilor pretinse de reclamant, respectiv Legea nr. 42/2004 a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 242/18 martie 2004, reclamantul putând şi trebuind să cunoască existenţa dispoziţiei din art. 28 şi în consecinţă, având posibilitatea de a face demersuri, în  sensul solicitării de a i se comunica dacă aceste drepturi au fost stabilite, cu atât mal mult cu cât, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 42/2004 şi pana la plecarea în misiune a trecut aproximativ 1 an.

Pe de altă parte, instanţa a reţinut că HG nr. 1086/2004  nu era un document clasificat/secret, în sensul dat acestei noţiuni de art. 15 lit. b - f din Legea 115/2002 privind protecţia  informaţiilor clasificate, ci  era un act normativ cu caracter nepublic, dar care putea fi pus la dispoziţia oricăror persoane interesate, inclusiv la dispoziţia reclamantului.  Pârâtul I.G.J.R. a arătat că HG nr. 1086/2004  putea fi consultată la sediul structurilor M.A.I., inclusiv ale Jandarmeriei Române, reclamantul nefăcând nicio dovadă că  acest drept i-a fost negat.

De asemenea, a notat curtea că în Monitorul Oficial nr. 558/27 iulie 2015, a fost publicată  HG nr. 582/2015 pentru modificarea şi completarea HG nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar. Art.  I pct. 11 din HG nr. 582/2015 a făcut trimitere expresă la HG nr. 1086/2004, cu privire la dreptul de a beneficia de diurnă şi cazare, „cu aplicarea dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004 pentru stabilirea sporurilor specifice şi a drepturilor de diurnă, cazare şi hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român, nepublicată în Monitorul Oficia) al României, cu modificările şi completările ulterioare.”

În articolul unic, pct. 2 al HG nr. 999/2015 pentru modificarea HG nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar (publicată în Monitorul Oficiat nr. 958/23 decembrie 2015), s-a prevăzut că personalul Ministerului Afacerilor Interne care participă la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român în comun cu forţele armate ale României sau similare celor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 121/2011 privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român, pentru forţele armate, beneficiază de diurnă, cazare şi hrană care se stabilesc în raport cu nivelul acestora utilizat la data de 31 decembrie 2009, potrivit legislaţiei aplicabile forţelor armate care participă la misiuni în afara teritoriului statului român, în lipsa acordării acestor drepturi de către aliaţii, partenerii sau organizaţiile internaţionale sub egida cărora se desfăşoară misiunile şi operaţiile.

Așa cum a reținut ÎCCJ în paragraful 83,  menţionatele hotărâri de Guvern nu conţin vreo dispoziţie derogatorie de la regulile generale ale prescripţiei extinctive, după cum nu conţin vreo dispoziţie neclară ori lacunară referitoare la aceeaşi materie a prescripţiei.

 Trimiterea pe care HG nr. 582/2015 o face la drepturile de natură salarială reglementate prin HG nr. 1.086/2004 şi împrejurarea că acest din urmă act normativ nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, constituie repere obiective care se cer a fi avute în vedere în demersul de evaluare a conduitei reclamantului, respectiv a diligenţei pe care acesta trebuia să o manifeste spre a cunoaşte naşterea dreptului litigios.

Prin raportare la actele normative anterior relevate și la considerentele ÎCCJ din  paragraful 83, în demersul de evaluare a conduitei reclamantului, curtea a constatat că reclamantul  nu s-a aflat în imposibilitatea de a cunoaşte existenţa HG nr.  1086/2004 şi faptul că diurna pentru misiunile internaționale  se acordă  cu aplicarea prevederilor  acesteia. De asemenea, este de remarcat faptul că  reclamantul nu are nicio justificare pentru faptul că nu a solicitat,  după data de 27.07.2015, când existenţa H.G. nr. 1.086/2004 a fost menţionată în cuprinsul unui text publicat în Monitorul Oficial,  accesul la dispoziţiile H.G. nr. 1.086/2004.

Prin urmare, reţinând că reclamantul avea posibilitatea de a cunoaşte existenţa drepturilor conferite prin H.G. 1086/2004  cel mai târziu începând de la data de 27.07.2015, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 2532 alin. 5 din noul Cod civil, conform cărora: „prescripţia nu începe să curgă iar dacă a început să curgă, ea se suspendă cât timp debitorul, în mod deliberat ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia.”

Chiar admiţând – ab absurdum - o astfel de ascundere a existenței obligațiilor stabilite prin H.G. nr. 1.086/2004  până la data de 27.07.2015, ulterior acestei date reclamantul avea posibilitatea de a solicita accesul la dispozițiile H.G. 1.086/2004, în speţă nefiind dovedit un refuz al autorităţii pârâte de a permite un astfel de acces. Cu alte cuvinte, cel mai târziu de la acel moment reclamantul nu mai poate invoca imposibilitatea cunoașterii dispozițiilor care reglementează drepturile solicitate, față de principiile nemo censetur ignorare legem  și ignoratia juris non excusat.

De asemenea, nu se poate susține cu temei că, în lipsa unei cereri exprese, pârâții ar fi avut obligația de a informa reclamantul cu privire la conținutul actului nepublicat, câtă vreme acesta nu are caracter individual. Însă, reclamantul, în virtutea funcției și atribuțiilor sale, avea la îndemână pârghii suficiente pentru a cunoaște în mod concret conținutul actului, căi  de care reclamantul nu a dovedit și nici măcar nu a susținut că a uzat.

Concluzionând, față de prevederile art. 2523 din noul Cod civit, potrivit cărora: „Prescripţia extinctivă începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui”,  curtea a reţinut, în lumina principiilor mai sus enunțate, că reclamantul trebuia si putea să cunoască naşterea dreptului său  la indemnizațiile reglementate prin H.G. nr. 1.086/2004 din momentul publicării în Monitorul Oficial, Partea I  a  H.G. nr. 582/2015, respectiv la data de 27.07.2015, acesta fiind momentul obiectiv de la care prescripția a început să curgă, în această speță, ceea ce înseamnă că termenul  de prescripţie  s-a  împlinit la data de 27.07.2018, acțiunea formulată la data de 25.02.2020,  fiind prescrisă.

Concluzionând, curtea a constatat că acțiunea reclamantului este prescrisă, acesta fiind  destinatarul unui act normativ nepublicat dar  despre existenta căruia a avut  posibilitatea de a afla, nefiind împiedicat să cunoască reglementările relevante și nefăcând niciun demers util şi adecvat pentru  o atare finalitate. Așadar,  momentul obiectiv de la care reclamantul trebuia și putea să cunoască existența actului și de la care a început să curgă termenul de prescripție, în conformitate cu prev. art. 2523 din C.civ.,  este, cel mai târziu data de 27 iulie 2015.

Pe de altă parte, reclamantul nu a probat existența unor motive temeinice pentru repunerea în termenul de prescripție, conform art. 2522 alin.1 C.civ., nefiind suficientă simpla pretindere a necunoașterii efective a dispozițiilor legale ce instituiau dreptul. Reclamantul nu a dovedit că ar fi fost împiedicat de împrejurări obiective sau de vreunul dintre pârâți să aibă acces la actele normative care reglementau drepturile sale din perioada participării la misiuni internaționale, accesul la documente nepublice fiind posibil, însă nesolicitat de reclamant, așa cum s-a menționat anterior. Totodată, în condiţiile în care s-a stabilit că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască reglementarea cuprinsă în HG nr.1086/2004 referitoare la indemnizaţiile solicitate prin prezenta acţiune este data de 27.07.2015, acesta era obligat să formuleze cererea de repunere în termenul de prescripţie înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile socotit de la această dată, potrivit art.2522 alin.2 din Codul civil.

Prin urmare, apreciind criticile recurenţilor ca fiind întemeiate, curtea a admis recursurile, a casat în parte sentinţa recurată, în sensul că: a respins cererea de repunere în termenul de prescripţie ca nefondată; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune și a respins acţiunea ca prescrisă, menținând celelalte dispoziţii din sentinţa recurată ce nu contravin prezentei decizii.

Domenii speta

Spete similare