Respingerea, ca neîntemeiată, a solicitării de schimbare de încadrare juridică din infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 194 alin. 1 lit. c din Codul penal, în infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. 2 din Cod

Curtea a apreciat că încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. 1 lit. c din Codul penal este legală.

Astfel, a reţinut că inculpatul – persoană vătămată a suferit un prejudiciu estetic considerabil, constând în alterarea însemnată a armoniei sale fizice, care nu poate fi înlăturat sau ameliorat pe cale naturală, având astfel caracter de permanenţă. Prejudiciu estetic grav şi permanent reprezintă modificarea morfologică sau estetică a aspectului fizic natural al persoanei, de natură a-i crea un prejudiciu fizic real şi evident, independent de posibilitatea, lipsită de certitudine, de ameliorare prin metode chirurgicale şi de durată. În accepţiunea acestei instanţe, înfăţişarea fizică a persoanei se constituie într-un drept subiectiv care a fost atins şi consumat când s-a comis fapta asupra sa, iar când repararea nu mai poate avea loc pe cale naturală, există prejudiciu estetic grav şi permanent.

În acest sens, sunt de reţinut argumentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție  - Secţiile Unite în cuprinsul Deciziei nr. II/2002, în cadrul soluţionării unui recurs în interesul legii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 182 alin. (2) din Codul penal anterior în cazul faptei de vătămare corporală săvârşită cu intenţie, care a avut ca urmare pierderea unuia sau mai multor dinţi. Instanţa supremă a arătat, în esenţă, că nu poate fi atribuit, în sens juridic, sensul noţiunii de „organ” unui dinte, mai ales dintre cei dispuşi la periferia segmentului din aparatul digestiv ce asigură funcţia fiziologică a masticaţiei, însă pe de altă parte, la stabilirea în concret a urmărilor avute în vedere de dispoziţiile art. 182 alin. (2) din Codul penal anterior, inclusiv a celor privind sluţirea şi producerea unei infirmităţi permanente, trebuie avute în vedere toate modificările survenite în structura anatomică a victimei şi influenţa acestora asupra posibilităţilor ei de masticaţie, pentru a se stabili dacă prin vătămarea respectivă s-a cauzat o modificare a fizionomiei victimei sau o diminuare a funcţiilor ei fiziologice, comparabile, ca importanţă, cu consecinţele vizate de textul legal menţionat. S-a mai arătat că, pentru determinarea prejudiciului estetic adus fizionomiei persoanei prin pierderea dinţilor mai pot fi avute în vedere şi unele criterii specifice precum sexul, vârsta, profesia acesteia, şi trebuie evaluată cu prioritate gravitatea concretă a rezultatului imediat produs prin actul de violenţă, iar nu situaţia atenuată prin înlocuirea dinţilor smulşi sau rupţi ori prin protezare. În accepţiunea Înaltei Curţi, o atare interpretare se impune nu numai pentru că recurgerea la procedee artificiale nu poate asigura redarea totalităţii însuşirilor anatomice şi fiziologice ale dintelui natural, ci şi datorită lipsirii celui lezat, cel puţin pentru o anumită perioadă, de înfăţişarea sa firească.

Instanţa de control judiciar a reţinut ca fiind de notorietate faptul că lipsa a patru dinţi din faţă modifică esenţial fizionomia celui lezat şi are efecte negative asupra funcţiei fiziologice a masticaţiei. În acest sens stă şi poziţia inculpatului – persoană vătămată din faţa instanţei de apel, care a susţinut că funcţia de masticaţie i-a fost grav lezată, precum şi capacitatea de a vorbi corect, în continuare având lipsă cei patru dinţi pierduţi urmare a agresiunii din partea inculpatului – persoană vătămată G.C.

Acestea sunt motivele de fapt şi de drept pentru care instanţa de apel a respins, ca neîntemeiată, solicitarea de schimbare de încadrare juridică din infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 194 alin. 1 lit. c din Codul penal,  în infracţiunea de lovire sau alte violenţe,  prevăzută de art. 193 alin. 2 din Codul penal.

Domenii speta

Spete similare