Măsurile stabilite de autorităţi în contextul combaterii pandemiei de coronavirus sunt prevăzute de lege şi au fost subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice, fiind adoptate şi implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării un

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal la data de 12.01.2022 sub număr unic ecris 20/39/2022, reclamanţii B.M. şi B.R., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României reprezentat prin prim-ministru şi Ministerul Afacerilor Interne prin Direcţia Generală Juridică, au solicitat anularea Hotărârii de Guvern nr. 34/6.01.2022, privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 08.01.2022, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia, iar în subsidiar, anularea măsurilor prevăzute de HG 34/6.01.2022 - anexa 2 la art. 1 cu privire la obligativitatea purtării măştii de protecţie de tip FFP 2 sau de tip medical în aer liber şi anularea măsurilor prevăzute de HG 34/6.01.2022 - anexa 3 care condiţionează accesul şi participarea la serviciile, activităţile şi evenimentele prevăzute în această anexă 3, indiferent de persoana fizică, persoana juridică de drept privat sau de drept public, care le asigură sau le organizează, de prezentarea dovezii vaccinării, a trecerii prin boala sau a testării. Reclamanții au solicitat și suspendarea efectelor HG 34/6.01.2022, privind prelungirea stării de alertă şi, în subsidiar, suspendarea măsurilor prevăzute de art. 2 şi art. 4 din anexa 2 şi raportat la anexa 3 care condiţionează accesul şi participarea la serviciile, activităţile şi evenimentele prevăzute de anexa 3 indiferent de persoana fizică, persoana juridică de drept privat sau de drept public, care le asigură sau le organizează, de prezentarea dovezii vaccinării, a trecerii prin boală sau a testării.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat faptul că sunt persoane nevaccinate, sănătoase şi netrecute prin boala Covid și se consideră nedreptăţiţi că trebuie să facă dovezile prevăzute de HG 34/6.01.2022, aşa încât nu se justifică discriminarea lor faţă de persoanele vaccinate covid, care în mod greşit sunt prezumate ca fiind sănătoase fără a li se impune şi lor (persoanelor vaccinate) a face dovada prin test că sunt sănătoase, condiţii cerute aşadar doar lor pentru a putea trăi în această societate.

Reclamantul B.M. a arătat că este liber profesionist (avocat), are venituri inconstante şi imprevizibile, ceea ce îi face imposibil (sau îi limitează în mod nejustificat) accesul uneori la diverse activităţi şi servicii şi la desfăşurarea relaţiilor fireşti cu ceilalţi din jur. Astfel, a arătat că în trecut frecventa diverse piscine, bazine de înot, săli şi terenuri de sport pentru a a-şi menţine sănătatea prin mişcare, practicând diverse sporturi (fotbal, baschet etc.).  HG 34/6.01.2022 nu doar îi limitează în mod nejustificat acest drept, ci chiar îl neagă, pretinzându-i-se, ca de fiecare dată, să prezinte un test negativ efectuat pe banii săi. De asemenea, a arătat că nu mai poate să îşi desfăşoare viaţa socială în mod normal, neputând merge la teatru, concerte, cinematografe şi restaurante. Totodată, ca avocat este nevoit ca pentru exercitarea profesiei să facă deplasări la diverse instanţe de judecată din ţară unde să susţină interesele clienţilor săi, dar nu poate face aceasta fiindu-i limitată exercitarea profesiei întrucât nu este primit în unităţile hoteliere (sau de cazare) unde ar trebui să se cazez peste noapte şi nici nu este primit în restaurante, unde ar trebui sa mănânce, fără dovada vaccinării, a vindecării de boală sau fără test.

Reclamanta B.R., în calitate de conferenţiar universitar doctor şi cercetător în domeniul filologie, lingvistică, limba franceză, a arătat că are nevoie permanentă de documentare, prin consultarea materialelor din bibliotecile din ţară, or aceasta presupune, pe lângă accesul în instituţiile respective şi cazare în unităţi hoteliere, acces în restaurante, librării. Totodată, pentru a-şi putea exercita profesia, conform standardelor universitare, are obligaţia de a participa la conferinţe şi workshopuri organizate în ţară, unde, din nou, este necesar accesul liber în unităţi hoteliere, restaurante, dar şi acces în magazine de îmbrăcăminte şi încălţăminte, pentru a putea avea o ţinută decentă.

Reclamanții au mai arătat că sunt şi părinţii a doi copii minori, (5 ani) şi (8 ani), care, pentru a putea participa la activităţile şcolare şi extraşcolare, esenţiale pentru educaţia şi sănătatea lor fizică şi mentală, au nevoie de diverse echipamente sportive, rechizite, cărţi etc., accesul în librării, săli de sport, bazine de înot, magazine fiind astfel esenţial şi din acest punct de vedere.

În acest context, este evident că acestastă HG le interzice o serie de drepturi, pretinzându-le ca de fiecare dată să prezinte un test negativ efectuat pe banii lor ori dovada vaccinării.

Pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de către reclamanţi pe calea ordonanţei preşedinţiale reglementată la art. 997 şi următoarele Cod procedură civilă. A solicitat pârâta instanţei să analizeze şi să se pronunţe asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de suspendare a H.G. nr. 34/2022 şi din perspectiva prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 5S4/2004 a contenciosului administrativ:

În situaţia în care reclamanţii înţeleg să transforme cererea într-una de drept comun, în temeiul art. 1001 Cod procedură civilă, a înţeles pârâtul să invoce următoarele excepţii:

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate, pentru lipsa procedurii prealabile.

Raportat la dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, a invocat pârâtul şi excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în solicitarea de suspendare/anulare a H.G. nr. 34/2022, iar pe fondul cauzei, a solicitat pârâtul respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, prin întâmpinare, a solicitat anularea cererii de chemare în judecată ca netimbrată, pe cale de excepţie; respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, pe calea ordonanţei preşedinţiale, pe cale de excepţie; respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă pentru lipsa plângerii administrative prealabile, pe cale de excepţie; respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de interes, pe cale de excepţie; respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Examinând actele și lucrările dosarului, curtea a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:

Prin acțiunea formulată, așa cum a fost transformată potrivit art. 1001  din Codul de procedură civilă, reclamanții critică actul administrativ normativ adoptat pentru prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 08.01.2022 şi impunerea de măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de Covid 19, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 34/06.01.2022, solicitând anularea acestuia, iar în subsidiar anularea măsurilor prevăzute în Anexa 2 la art. 1 cu privire la obligativitatea purtării măștii de protecție de tip FFP 2 sau de tip medical în aer liber, și a măsurilor din anexa 3 de prezentare a dovezii vaccinării, trecerii prin boală sau a testării.

În esență, reclamanții invocă drept motive de nulitate nerespectarea criteriilor prevăzute de art. 2 din Legea nr. 55/2020; absența efectelor Hotărârii CNSU nr. 1/2022; nemotivarea hotărârii de guvern; lipsa de proporționalitate a măsurilor adoptate; anihilarea de drepturi și libertăți; lipsa unei justificări obiective și rezonabile pentru stabilirea unui tratament diferențiat; nerespectarea avizului Consiliului Legislativ; nejustificarea măsurii; încălcarea Deciziilor CCR nr. 457/2020 și nr. 392/2021.

Preliminar, răspunzând chestiunii vizând declararea stării necesare adoptării hotărârii de prelungire a stării de alertă, pe care curtea a înțeles să o tranșeze aici dată fiind necesitatea lămuririi ab initio a premisei de fapt determinantă și necesară adoptării actului administrativ cu caracter normativ contestat, s-a reținut că prin Hotărârea CNSU nr. 36/2020 privind constatarea pandemiei de COVID-19 şi stabilirea unor măsuri necesar a fi aplicate pentru protecţia populaţiei s-a certificat la nivelul României pandemia de COVID-19 declarată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii la data de 11.03.2020 (art. 1), evenimentul generator fiind recunoscut inclusiv prin adoptarea Legii nr. 55//2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.

În contextul acestui fenomen, în conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 55/2020, starea de alertă a fost instituită prin Hotărârea de Guvern nr. 394/2020, fiind prelungită succesiv prin alte hotărâri de guvern, ultima Hotărârea nr. 34/2022 contestată pendinte, care, potrivit textului legii, stare de alertă care reprezintă răspunsul la o situaţie de urgenţă de amploare şi intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporţionale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia şi necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa vieţii, sănătăţii persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale şi culturale importante ori a proprietăţii.

Ca atare, orice afirmație contrară prin care se susține inexistența sau nedeclararea epidemiei, ori nerespectarea criteriilor de amploare, intensitate și necesitate a luării măsurilor restrictive apare în mod vădit neîntemeiată.

Analizând argumentul reclamanților vizând carențele în motivarea actului și neîntemeierea acestuia pe studii de impact, curtea a notat că motivul trebuie verificat în raport cu exigențele formale ale tipologiei actului contestat, și că, spre deosebire de actul administrativ individual care conține particularizări ale situației personale, tehnica de elaborare a unui act normativ cuprinde de regulă un preambul cu o sinteză a motivelor generale pentru care a fost necesar a se adopta actul normativ. Or, se observă că hotărârea de guvern disputată în cauză are un asemenea preambul în care se justifică adoptarea actului “având în vedere prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 81/2018 privind reglementarea activităţii de telemuncă, cu modificările şi completările ulterioare, luând în considerare prevederile art. 16 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 15/2005, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 11 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 557/2016 privind managementul tipurilor de risc, cu modificările ulterioare, având în vedere faptul că evaluarea realizată în baza factorilor de risc prevăzuţi la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările şi completările ulterioare, indică necesitatea menţinerii unui răspuns amplificat la situaţia de urgenţă determinată de răspândirea noului coronavirus, aspecte materializate în cuprinsul documentului intitulat "Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 03.01.2022", întocmit la nivelul Centrului Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei, ţinând seama de propunerile cuprinse în Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 1/2022 privind propunerea prelungirii stării de alertă şi a măsurilor necesar a fi aplicate pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 3, 4, 6 şi art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările şi completările ulterioare.”

Pe de altă parte, trebuie văzut că din conținutul art. 30 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislative reiese că instrumentul de prezentare și motivare pentru hotărârea de guvern este nota de fundamentare ce însoțește proiectul de act normative, motivele care au stat la baza emiterii actului rezultând cu claritate și certitudine, astfel încât, în raport de toate acestea nu se susține critica reclamanților.

Privitor la criticile reclamantului vizând Avizul Consiliului Legislativ, acestea nu pot fi reținute cât timp pentru proiectul de Hotărâre privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 08 ianuarie 2022, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei un asemenea aviz a fost emis de Consiliul Legislativ, el este favorabil, fiind adoptat cu anumite observații și propuneri, și nici în raport de natura avizului de a avea caracter consultativ, iar nu obligatoriu. În plus, în observația de la pct. 2 este precizat că, prin avizul pe care îl emite, Consiliul Legislativ nu se pronunță asupra oportunității soluțiilor legislative.

Curtea a reținut că problematica prelungirii succesive a stării de alertă a format obiectul analizei Curţii Constituționale în Decizia nr. 392/08.06.2021, prin care s-a reţinut că pentru a garanta caracterul temporar al măsurilor dispuse in timpul stării de alertă, dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 prevăd că starea de alertă nu poate fi dispusă decât pentru o perioadă de cel mult 30 de zile. Cu toate acestea, în măsura în care după expirarea termenului de aplicabilitate a hotărârii anterioare a Guvernului de instituire a acestei stări, se constată că rațiunile care au determinat-o se menţin, legea prevede posibilitatea prelungirii stării de alertă, pentru acelaşi termen limitat (pct. 52)

Or, starea de alertă a fost prelungită  pentru o perioadă de 30 de zile, astfel că susținerea permanentizării este neîntemeiată, după cum, nici situația care a justificat instituirea sa nu s-a schimbat, concluzie ce rezidă din analiza factorilor de risc.

Examinând criticile privind restrângerea drepturilor, curtea a reținut că într-adevăr, art. 26 din Constituția României atestă că „Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată.” (alin.1), respectiv că „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.” (alin.2), și că actul administrativ normativ litigios are un efect de limitare a exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale.

În cauză s-a apreciat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru legalitatea măsurilor dispuse, respectiv că măsurile stabilite de autorităţi în contextul combaterii pandemiei de coronavirus sunt prevăzute de lege şi au fost subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice, fiind adoptate şi implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just şi proporţional echilibru între drepturile şi libertăţile fundamentale, în ansamblul lor.

Astfel, măsurile au avut ca temei art. 53 din Constituţie, potrivit căruia exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune după caz: pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată nediscriminatoriu şi fără a duce atingere existenţei dreptului sau libertăţii.

Or, restrângerile au fost instituite prin lege, premisa esențială sub acest aspect regăsindu-se în Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei Covid 19, fiind justificate prin rațiuni de apărare a sănătății publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor și pentru prevenirea consecințelor unui sinistru deosebit de grav.

Deși reclamanții contestă în mod expres măsura de obligativitate a purtării măștii de protecție de tip FFP2 sau de tip medical în aer liber, criticând legalitatea art. 1 din anexa 2 a hotărârii de guvern, curtea a reținut că respectiva măsură nu a fost dispusă prin dispoziția indicată, care prezintă un caracter permisiv, instituirea sa urmând a fi dispusă printr-un alt act normativ, respectiv ordinul comun al ministrului sănătății și al ministrului afacerilor interne, prevederea reluând practic dispozițiile art. 13 lit. a) din Legea nr. 55/2020, astfel cum a fost modificat prin OUG 192/2020. Drept pentru care, criticile de nelegalitate nu pot fi formulate direct și independent de textul legii pe care se întemeiază, ci numai subsecvent acestuia.

Cercetând restul argumentelor, curtea a arătat că drepturile și libertățile fundamentale vizate nu prezintă un caracter absolut, fiind susceptibile de limitări, și că măsurile contestate urmăresc drept scop legitim asigurarea sănătății publice. Potrivit art. 34 din Constituția României, dreptul la ocrotirea sănătății persoanei presupune, din partea statului, două obligații principale şi anume: de abținere, respectiv de a nu aduce atingere sănătății persoanei prin recurgerea la acțiuni violente/ nonviolente, şi de asigurare a cadrului necesar protejării dreptului, ambele subsumate interesului public legitim.

După cum s-a reținut în jurisprudența constituțională, restrângerea unor drepturi este permisă atunci când aceasta este impusă de necesitatea de a asigura securitatea juridică a drepturilor şi libertăților celorlalți, atât din perspectiva intereselor individuale, cât şi a celor naționale sau de grup şi a binelui public, fiind şi o modalitate de salvgardare a unor drepturi în situațiile în care exercițiul lor are un caracter antisocial. De asemenea, Convenția Europeană a Drepturilor Omului enumeră scopurile care pot da caracter legitim restrângerii unui drept relativ: securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății şi a moralei, protejarea drepturilor şi libertăților altora, împiedicarea divulgării de informații confidențiale sau garantarea autorității şi imparţialității puterii, iar, potrivit jurisprudenței CEDO, părţile pot lua, ţinând seama de nevoile de sănătate şi de resursele disponibile, măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera jurisdicţiei lor, accesul echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată. În același sens, art. 35 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care conține dispoziții referitoare la protecția sănătății publice, statuează că orice persoană are dreptul de acces la asistența medicală preventivă şi de a beneficia de îngrijiri medicale în condiţiile stabilite de legislațiile şi practicile naționale.

Într-o împrejurare de urgență medicală, în care sănătatea publică se găsește amenințată, cu consecința unor riscuri serioase și grave pentru viața, integritatea fizică și sănătatea persoanelor, manifestarea vieții private prin participarea la întâlniri de formare profesională, evenimente culturale, reuniuni private, competiții sportive ori prin frecventarea sălilor de sport, piscinelor, spații comerciale, unități de alimentație etc., poate suferi restrângeri în exercițiul dreptului sau libertății corespunzătoare, astfel de activități reprezentând dimensiuni ale vieții private, fără a-i epuiza conținutul. Așadar, restricționarea participării la activitățile respective de îndeplinirea unor anumite condiții clar stabilite nu anihilează dreptul în discuție, ci doar îl limitează temporar.

În ceea ce priveşte proporționalitatea ingerințelor cu scopul legitim urmărit, curtea a notat că România este parte semnatară a Regulamentului Sanitar Internaţional (2005) adoptat de Adunarea Generală a Organizației Mondiale a Sănătăţii (OMS), iar prin Hotărârea 758/2009 pentru punerea în aplicare a Regulamentului Sanitar Internaţional 2005 se arată că: art. 3 alin. (1) lit. d) în situaţia alertelor internaționale, evaluează informaţiile primite de la OMS referitoare la evenimente care ameninţă sănătatea publică şi care evoluează pe teritoriul altui stat, utilizează instrumentul de decizie prevăzut în anexa nr. 2 la RSI 2005 în vederea evaluării riscului de sănătate publică pentru România şi recomandă implementarea măsurilor de sănătate publică de răspuns atunci când este cazul. La nivelul Ministerului Afacerilor Interne îşi desfăşoară activitatea Grupul de suport tehnico - ştiinţific privind gestionarea bolilor înalt contagioase pe teritoriul României, care a fost înfiinţat prin Hotărârea nr. 3/2016 a Comitetului Naţional pentru Situaţii Speciale de Urgenţă, cu scop în monitorizarea alertelor internaționale emise de Organizația Mondială a Sănătății şi a stării de pericol pe care o generează pe teritoriul României, gestionarea şi coordonarea intervențiilor, instruirea personalului competent, în scopul prevenirii şi controlul bolilor cu potenţial foarte ridicat de transmitere şi răspândire pe teritoriul României. Începând cu luna martie 2020, în cadrul şedinţelor acestui Grup au fost prezentate recomandările Ministerului Sănătăţii, ale organismelor internaționale (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Centrul de Control al Bolilor din China), Institutului Naţional de Sănătate Publică, etc. care trebuie implementate pentru combaterea infecțiilor cu Coronavirus şi au fost discutate măsurile care trebuie aplicate la nivelul fiecărei instituții. Experții au analizat experiența ţărilor grav afectate de evoluţia virusului şi măsurile care au avut impact pozitiv în limitarea răspândirii acestuia şi care au vizat acțiuni în planul sănătății publice, concomitent cu limitarea sau întreruperea activităților socio-economice neesențiale, iar grupul de suport a analizat continuu recomandările experţilor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că statele au rolul de organizator neutru şi imparţial, veghind totodată la amenajarea tuturor intereselor aflate în joc (a se vedea, mutat is mutandis, cauzele Aktasc. Franţei, Bayrak c. Franţei. Gamaleddyn c. Franţei. Ghazal c. Franţei. Singh c. Franţei, decizii din 30 iunie 2009)."

În concret, actul administrativ atacat a fost adoptat ţinând seama de propunerile din hotărârile Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, ce la rândul lor au fost elaborate în urma efectuării unei analize minuțioase a factorilor de risc privind managementul situației de urgenţă generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României realizată de specialiști în domeniul sănătății publice şi a situațiilor de urgenţă, cu reţinerea factorilor de risc precum: amploarea situației de urgență, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel naţional, prin metode specifice de analiză şi calcul, intensitatea situaţiei de urgenţă, respectiv viteza de evoluţie, înregistrată sau prognozată, a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării de normalitate, insuficiența şi/sau inadecvarea capabilităților de răspuns, densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc, existența şi gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc. Măsurile nu sunt luate în mod absolut, ci urmăresc inclusiv surprinderea situațiilor de excepție și au în vedere instituirea de măsuri pe termene scurte nu pentru vătămarea unor drepturi ci pentru asigurarea posibilității de analiză continuă şi adaptare.

Astfel, din analiza factorilor de risc rezultă că numărul de cazuri înregistrează un trend ascendent la nivel european, dar și la nivel național, în ultimele 14 zile fiind înregistrate valori apropiate de 1 a ratei de reproducere (RO 0,90-0,97), cu creșterea în intensitate a răspândirii și evidențierea unui număr mare de focare active la nivel național (327 de focare la 03.01.2022), context în care este necesar ca măsurile non-farmaceutice existente pentru prevenirea răspândirii infecțiilor să fie adaptate, dar cu menținerea unui nivel ridicat de atenție și răspuns mai ales în circumstanțele situației epidemiologice de la nivelul țărilor din vestul Europei, precum și în condițiile răspândirii noii tulpini virale (Omicron) care poate determina o accelerare a trendului ascendent.

Critica proporționalității și necesității măsurilor omite modul de manifestare concretă în România a îmbolnăvirilor cu virusul SARS-CoV-2 în perioada de referință, alternativa propusă de părțile reclamante în sensul anulării restricțiilor având rezultatul previzibil al atingerii dreptului la sănătate pentru un număr mai mare de persoane în raport de cele care s-au îmbolnăvit.

Fiind stabilit că măsurile restrictive, instituite în vederea protejării cetățenilor, răspund unei nevoi sociale imperioase, în aprecierea căreia autoritățile statului dispun de o marjă de apreciere, este necesară efectuarea testului nediscriminării prin verificarea respectării principiului egalității de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile.

În acest sens, curtea a reținut că nu există discriminare când instituirea unor criterii „este justificată obiectiv de un scop legitim”, iar ținerea sub control a numărului de cazuri şi sprijinirea unor măsuri care să conducă la reducerea cifrei de infectări constituie „un scop legitim”.

Pe de altă parte, scopul activității de vaccinare a populației este asigurarea dreptului la sănătate individuală şi colectivă, prin eliminarea sau reducerea morbidității, invalidității şi a mortalității prin boli transmisibile. Activitatea de vaccinare este o componentă principală, prioritară a sistemului de sănătate publică prin care se urmăreşte asigurarea sănătăţii indivizilor în cadrul unor comunități sănătoase. Același lucru se poate spune și despre efectuarea testelor medicale pentru depistarea infectării.

În sensul O.G. nr. 137/2000, la art. 2 alin. (1) se prevede că prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, in domeniul politic, economic, social şi cultural sau in orice alte domenii ale vieţii publice.

La art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ: Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (I), faţă de alte persoane, în afara cazului in care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

În legătură cu principiul egalității recunoscut prin art. 16 alin. (1) din Constituţia României, Curtea Constituțională a reţinut că „principiul egalităţii cetățenilor în drepturi presupune egalitatea de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile, după cum impune şi aplicarea unui tratament juridic diferit, pentru situaţii care se deosebesc in mod obiectiv şi rezonabil".

În acelaşi sens este şi jurisprudența constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenția privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fară o justificare obiectivă şi rezonabilă. Aşadar, nu se poate vorbi despre încălcarea principiului egalităţii şi, implicit, existenţa unei discriminări, decât atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri diferite.

Cu toate că reclamanții susţin existența unei discriminări prin adoptarea măsurilor analizate, prin acțiune nu se arată criteriul identificat, dintre cele prevăzute la art. 2 din O.G. nr. 137/2000, după cum trebuie reamintit aici că statele dispun de o marjă largă de apreciere în alegerea urmăririi unui obiectiv determinat în materie de sănătate publică şi în ceea ce priveşte definirea măsurilor prin care acest obiectiv poate fi realizat.

Referirile din cererea de chemare în judecată la absența unor studii sau rapoarte documentate cu privire la efectele virusului SARS-CoV-2  și la caracterul inadecvat al măsurilor sunt infirmate de analiza autorităților publice din România asupra factorilor de risc prin care se subliniază rata de contagiozitate, transmiterea sa aerogenă, rezultatul negativ asupra sănătății și vieții ființelor umane.

Analiza factorilor de risc din data de 03.01.2022 cuprinde toate elementele de fapt necesare pentru a lua o decizie informată, dar şi propunerea de a menține starea de alertă. Astfel, la pct. nr. II. Intensitatea situaţiei de urgenţă, respectiv viteza de evoluţie, înregistrată sau prognozată, a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării de normalizate s-a concluzionat că în absența menținerii/adaptării unor măsuri de restricţie, este posibilă păstrarea sau chiar accentuarea trendului ascendent al numărului de cazuri noi, manifestat în ultima perioadă.

De asemenea, s-a arătat că în perioada supusă analizei, răspândirea SARS-CoV-2 creşte în intensitate, context în care este necesar ca măsurile non-farmaceutice existente pentru prevenirea răspândirii infecțiilor să fie adaptate la trendul ascendent al evoluţiei situaţiei epidemiologice.

Or, concluzia specialiștilor a fost clară că pentru a fi menținute/adaptate măsurile de intervenție non-farmaceutice reglementate în prezent şi eventual pentru a putea implementa, la nevoie, într-un timp scurt, măsuri mai stricte, este recomandată menținerea stării de alertă la nivel naţional în perioada următoare

Propunerile regăsite în HCNSU nr. 1/2022 au fost elaborate în urma efectuării unei analize minuțioase a factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României la data de 03.01.2022 realizate de specialiști în domeniul sănătății publice şi a situațiilor de urgență.

Această analiză a factorilor de risc descrie în detaliu amploarea situației de urgenţă, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel național, prin metode specifice de analiză şi calcul, intensitatea situației de urgență, respectiv viteza de evoluţie, înregistrată sau prognozată, a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării dc normalitate, insuficienţa şi/sau inadecvarea capabilităților de răspuns, densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc, existenţa şi gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc.

Plecând de la ceea ce știinţa şi cercetarea au demonstrat legat de modalitatea de transmitere a virusului, autoritățile sunt obligate să dispună măsuri de urgenţă pentru protejarea populaţiei, neavând timpul necesar pentru efectuarea unor studii care implică alocarea unei resurse de timp și care se dovedesc a fi astfel contraproductive prin lipsa de promtitudine.

Totodată, de vreme ce nivelul actual de cunoaștere și înțelegere științifică a infecției cu virusul SARS-CoV-2 și efectele sale asupra ființei umane nu permite nici anticiparea modului în care fiecare persoană fizică va reacționa la îmbolnăvire și nici aplicarea unui tratament eficient cu rezultat de însănătoșire în orice situație, nefiind dezvoltat un antiviral eficient pentru infecție, iar informațiile disponibile indică prin caracterul aerogen al transmiterii virusului o rată de contagiozitate semnificativă, rata de contagiozitate fiind mai mare pentru vartianta Omicron față de varianta Delta, nu apar a fi nerezonabile măsuri pozitive adoptate de stat tinzând la reducerea răspândirii virusului pe calea aerului (prin limitarea numărului persoanelor implicate în interacțiunile sociale), scopul fiind de limitare a îmbolnăvirilor și a deceselor potențiale în rândul populației.

Astfel, deși nu este afirmat că persoanele vaccinate/trecute prin boală (imunizate) nu prezintă niciun risc pentru transmiterea virusului, totuși, conform datelor (vaccinare-covid.gov.ro/reducerea transmiterii), în privința acestora se susține o limitare de aproape două ori a riscului transmiterii, un risc mai redus de infectare şi de dezvoltare a formelor severe/grave ale bolii generate de SARS-CoV2 sau de deces.

În acest sens, în preambulul Regulamentului (UE) 2021/953 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2021 (5) se menționază „ Potrivit dovezilor științifice actuale, care continuă să evolueze, se pare că persoanele vaccinate sau care au avut un rezultat negativ recent la un test pentru depistarea COVID-19 și persoanele care s-au vindecat de COVID-19 în ultimele șase luni prezintă un risc redus de infectare a altor persoane cu SARS-CoV-2. Libera circulație a persoanelor care, potrivit unor dovezi științifice solide, nu reprezintă un risc semnificativ pentru sănătatea publică, de exemplu pentru că sunt imune și nu pot să transmită SARS-CoV-2, nu ar trebui să fie restricționată, întrucât astfel de restricții nu ar fi necesare pentru realizarea obiectivului de protecție a sănătății publice. În cazul în care situația epidemiologică o permite, libera circulație a unor astfel de persoane nu ar trebui să fie supusă unor restricții suplimentare legate de pandemia de COVID-19, cum ar fi testarea în contextul călătoriilor pentru depistarea infecției cu SARS-CoV-2 sau carantina ori autoizolarea în contextul călătoriilor, cu excepția cazului în care, pe baza celor mai recente dovezi științifice disponibile și în concordanță cu principiul precauției, astfel de restricții suplimentare sunt necesare și proporționale pentru protecția sănătății publice și sunt nediscriminatorii.”

În aceste circumstanțe ce evident nu pot fi contrazise, condiționarea accesului persoanelor nevaccinate la anumite activităţi de prezentarea testului negativ în realitate ar tinde la protejarea înseși a persoanelor nevaccinate. Or, fără a nega dreptul la exercitarea libertăţii de conştiinţă şi a principiului consimţământului liber în ceea ce priveşte intervenţiile medicale asupra propriului trup, nu poate fi omis că riscul formelor severe de boală grevează sistemul medical public, situație în care nu se mai poate vorbi despre o asumare a riscului exclusiv din partea persoanei care nu dorește imunizarea prin vaccinare.

Pe tărâmul discriminării poate fi ridicată într-adevăr o problemă față de persoanele care nu pot fi vaccinate împotriva virusului Sars-Cov2 din cauza unor probleme medicale. Însă, în prezenta cauză reclamanții nu s-au apărat în această manieră, nepretinzând existența unor afecțiuni preexistente care i-ar fi împiedicat să accepte vaccinarea, susținând dimpotrivă că sunt persoane sănătoase, context în care curtea, chemată să soluționeze situațiile concrete deduse judecății, iar nu ipotetice, nu poate proceda la o analiză a existenței unei asemenea discriminări în raport cu categoria unor asemenea persoane în care reclamanții nu se încadrează.

Așadar, nu se poate susține că persoana nevaccinată sau netrecută prin boală și care nu afirmă contraindicații pentru vaccinare se află într-o situație medicală echivalentă sau identică aceleia în care se găsește, după caz, persoana vaccinată sau persoana infectată anterior cu virusul SARS-CoV-2, întrucât posibilitatea identică de îmbolnăvire a acestor din urmă persoane și gradul lor egal de contagiozitate rămân la stadiul de simple afirmații care contrazic opinia specialiștilor în medicină și care omit perspectiva răspunsului imunologic diferit, respectiv a consecințelor prin prisma gravității bolii determinate de virus (asimptomatic, forme ușoare / medii / grave de boală) sau a riscului de a deceda, dar și perioada în care o persoană rămâne contagioasă în absența unui răspuns imunologic prealabil îmbolnăvirii sale.

Curtea a insistat pe argumentul că la baza hotărârii contestate au stat analizele specialiștilor reuniți în Grupul de suport tehnico - ştiinţific privind gestionarea bolilor înalt contagioase pe teritoriul României, iar măsurile au fost propuse având în vedere evoluția răspândirii infecției la nivel naţional şi de riscurile pe care le poate genera, instanţele judecătorești neputându-se substitui autorității administrative într-o decizie de oportunitate, câtă vreme excesul de putere nu este dovedit.

Pe baza acestei analize, curtea a apreciat că nu are niciun motiv să considere restrângerile reglementate de acest act ca fiind exagerate în raport cu gravitatea situaţiei ce le-a generat, fiind evident că restricțiile participării persoanelor la activităţile menţionate în anexe sunt justificate de riscul transmiterii virusului la un număr foarte mare de persoane, precum şi al contractării de către persoanele nevaccinate a unor forme grave ale bolii cauzată de SARS-CoV2.

Față de acestea, curtea nu a primit argumentul reclamanților referitor la existența unei discriminări create prin impunerea dovezii de prezentare  a unui test negativ de către persoanele nevaccinate/netrecute prin boală, arătând suplimentar că soluția testării gratuite depinde de capacitatea de testare din România, de necesarul de resurse financiare și umane ce trebuie alocate pentru aceasta, motiv pentru care numai o comparație între necesarul resurselor pentru vaccinare și necesarul resurselor similare pentru testarea persoanelor nevaccinate/netrecute prin boală poate conduce la concluzia discriminării, fiind rezonabil ca statul să urmărească păstrarea justului echilibru al tuturor intereselor, urmărind cu prioritate asigurarea interesului public, inclusiv cel financiar.

În mod evident, finalitatea hotărârilor de Guvern litigioase constă în asigurarea mijloacelor de limitare a efectelor virusului SARS-CoV-2, reprezentând măsuri pozitive pentru protejarea drepturilor la viață, sănătate sau integritate fizică ale oricărei persoane, inclusiv drepturile fundamentale ale părților reclamante, având ca domeniu de aplicare populația României, anume aproximativ 20 de milioane de locuitori.

Așadar, pornind de la premisa unei conduite administrative de bună-credință a autorității publice pârâte, scopul măsurilor litigioase reiese a fi protejarea sănătății publice, iar nu impunerea implicită a vaccinării persoanelor împotriva virusului SARS-CoV-2, întrucât o astfel de obligație nu își are vreun temei în legislația primară

De altfel, măsuri similare sunt utilizate și în alte state având un regim constituțional democratic, membre ale Uniunii Europene; or, în materia drepturilor și libertăților fundamentale există instrumente comune de reglementare la nivel european, precum Convenția (europeană) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și, în mod corespunzător, se identifică standarde echivalente din perspectiva drepturilor respective.

În acest context nu se poate reţine că actul administrativ contestat a fost emis prin comiterea un exces de putere, fiind dată respectarea cadrului legal, fundamentarea şi analiza preliminară a factorilor ce trebuie avuți în atenție, prevederea în lege a măsurilor, caracterul lor necesar, just, proporțional și nediscriminatoriu, nefiind afectat justul echilibru între interesele generale ale societății şi interesele reclamanților.

În ceea ce privește cererea de suspendare, curtea a reținute caracterul întemeiat al apărării pârâților în sensul inadmisibilității unei asemenea măsuri provizorii în raport de prevederile art. 5 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, dispoziții care prevăd inaplicabilitatea prevederilor art. 14 în integralitatea sa, inclusiv sub aspectul termenului căii de atac, aceasta însemnând că, deşi regula o reprezintă posibilitatea suspendării executării actului administrativ atacat, în ceea ce priveşte actele administrative emise pentru înlăturarea consecinţelor epidemiilor, încetarea provizorie a efectelor nu este posibilă. Pe cale de consecință rezultă inaplicabilitatea inclusiv a prevederilor art. 15 întrucât acestea fac trimitere la dispoziții inaplicabile, neavând relevanță alegerea căii procedurale – cerere principală sau cerere accesorie ori incidentală în cadrul acțiunii principale – ci identitatea de rațiune avută pentru instituirea normei și identitatea de premisă și scop juridic.

 Pe de altă parte, chiar într-o opinie diferită, de aplicabilitate a dispozițiilor art. 15, nu poate fi omis că motivele de nelegalitate invocate pentru anularea HG nr. 34/2022 au fost găsite neîntemeiate, situație în care nu este dată în chip evident condiția cazului bine justificat impusă de art. 14 coroborat cu art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, mai ales că în susținerea existenței cazului bine justificat s-au invocat în esență aceleași argumente cu privire la anularea actului administrativ. Cum condițiile cazului bine justificat și a pagubei iminente trebuie întrunite cumulativ, în absența îndeplinirii uneia din cele două condiții, cererea de suspendare nu poate fi primită.

 În raport de aceste considerente, găsind că actul normativ contestat este legal în raport de motivele de nelegalitate invocate, și că este exclus din sfera actelor administrative pentru care se poate dispune suspendarea executării, curtea a respins acțiunea ca nefondată.

Domenii speta

Spete similare