Desfacerea contractului individual de muncă pentru lipsa nejustificată de la locul de muncă. Forța majoră.

Situația generată de pandemia mondială de Covid 19 nu poate contura elementele unei forțe majore în condițiile în care a existat posibilitatea revenirii în România. S-ar fi putut vorbi de o forță majoră în ipoteza în care granițele țării ar fi fost închise total, iar salariatului i s-ar fi imputat absența nemotivată de la serviciu în perioada în care a subzistat măsura închiderii granițelor.

Prin sentinţa civilă nr. ___ din data de _____, pronunţată de către Tribunalul Dolj, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr. ___/___/___, a fost admisă contestatia formulată de contestatorul S.C.O.

A fost anulată decizia de sancţionare disciplinară nr. ___/____ emisă de intimatul S.A.D.

S-a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior.

A fost obligat intimatul să plătească contestatorului drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii şi până la data reintegrării efective.

A fost obligat intimatul sa plătească contestatorului suma de 3500 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Prin decizia contestată sub nr. ___/_____ emisă de S.A.J.D. s-a dispus aplicarea sancțiunii disciplinare a desfacerii contractului individual de muncă d-lui S.C.O., încadrat în funcția de medic primar la S.A.J.D. – S.C.C., începând cu data de 24.07.2020, în baza art. 248 al. 1 lit. e C. Muncii.

Abaterea disciplinară reținută a fi săvârșită a constatat în faptul că salariatul nu a justificat lipsa de la programul de lucru, din perioada 18.03.2020-04.06.2020, încălcând astfel prevederile Regulamentului intern şi atribuțiile din fisa de post, respectiv respectarea programului de lucru stabilit.

S-au reținut a fi încălcate următoarele dispoziții din ROI: capitolul VI - Îndatoririle şi răspunderile speciale ale personalului: art. 40 - pct. 3 „să respecte întocmai programul de lucru stabilit”, capitolul VIII - art. 68 - Abateri disciplinare - lit. d)- „prezentarea la serviciu cu întârziere sau lipsa nemotivată de la serviciu producând astfel perturbări în activitatea unității” şi lit. B - Atribuții speciale, pct. 3 din Fisa Post- „este obligat să respecte integral timpul de lucru conform programului stabilit de instituție...”

S-a avut în vedere procesul verbal nr. ___/______ din care rezultă faptul că d-nul S.C.O. din cadrul S.A.J.D. – S.C.C. are abateri de la disciplină.

În continuare, a fost redat conținutul deciziei nr. ___/______, contestate în cauză.

Cu privire la excepțiile invocate, asupra cărora instanța trebuie să se pronunțe cu prioritate conform art. 248 al. 1 Cod proc. civ., s-a constatat că în ședința din data 08.12.2020 instanța s-a pronunțat asupra excepției nulității absolute a deciziei de concediere pentru neefectuarea convocării şi asupra excepției tardivității emiterii deciziei de concediere.

În plus de cele reținute prin acea încheiere, instanța a adăugat următoarele considerente cu privire la motivul de nulitate constând în lipsa convocării, astfel:

Din cuprinsul Adresei nr. ___/_____ comunicată salariatului prin serviciul Poștei Române în data de 06.07.2020 rezultă faptul că salariatul a fost convocat la cercetarea disciplinară pentru ziua de 08.07.2020, având în vedere că a fost chemat la sediul S.A.J.D. „pentru a da notă explicativă în legătură cu lipsa nejustificată de la programul de lucru al instituției din perioada 18.03.2020-04.06.2020. Neprezentarea va atrage sancțiuni prevăzute de Codul muncii, fără cercetare prealabilă.”

Instanța a apreciat că această adresă constituie o convocare realizată în condițiile legii, în raport de dispozițiile art. 251 din Codul muncii, chiar dacă nu s-au menționat expres termenii de „convocare disciplinară”.

Totodată a considerat că se respectă dreptul la apărare în legătură cu raportul de muncă existent între părți şi din punct de vedere al timpului scurs de la data comunicării adresei (06.07.2020), până la data stabilită pentru prezentarea sa (08.07.2020).

Cu privire la excepția nulității deciziei de concediere invocată de intervenientul accesoriu pe motiv că în decizia contestată nu au fost arătate motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care nu a fost efectuată cercetarea, ceea ce conduce la sancțiunea nulității absolute a deciziei, în raport de prevederile art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul Muncii, instanța a respins-o deoarece în decizie au fost menționate motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului, respectiv faptul că s-a constatat lipsa depunerii următoarelor documente: cererea privind prelungirea concediului fără plată cu încă 30 zile din data de 27.04.2020, documentul medical cu parafa clinicii emitente care atestă izolarea salariatului la domiciliul fiicei din Paris, confirmarea de anulare a zborului pentru întoarcerea în ţară din data de 16.03.2020.

Instanța a admis contestația constatând că este întemeiată pe fond pentru următoarele considerente:

A apreciat instanța că lipsa contestatorului de la serviciu în perioada 18.03.2020-04.06.2020 a fost justificată de existenţa condițiilor excepționale generate de declararea pandemiei cu Covid 19, astfel că în sarcina contestatorului nu poate fi reținută săvârșirea abaterii menționată în decizie cu privire la lipsa nejustificată de la serviciu.

Motivele reținute prin decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă nu sunt concordante cu împrejurările reale şi concrete în care s-au desfășurat raporturile de muncă dintre contestator şi pârât, ca angajator, în perioada supusă analizei pentru constatarea existenței abaterii disciplinare reținută în sarcina sa şi cu privire la reținerea împrejurării că, nejustificat, deşi convocat, nu s-a prezentat la cercetarea disciplinară în fața Comisiei de Disciplină.

Potrivit dispozițiilor art. 247 al. 2 din Codul muncii, abaterea disciplinară reprezintă o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Din punct de vedere al existenței faptei ca acțiune sau inacțiune, instanța a constatat că salariatul nu a săvârșit abaterea disciplinară reținută în sarcina sa, respectiv fapta de a nu fi respectat programului de lucru stabilit din perioada 18.03.2020-04.06.2020, deoarece în acea perioada a fost în imposibilitate de a se prezenta la locul de muncă, ca urmare a faptului că la 16.03.2020, fiind în concediu legal de odihnă, se afla în Franța - Paris, la fiica sa, iar revenirea în România era programată pentru data de 16.03.2020, pentru care avea rezervat bilet de avion, însă nu s-a putut realiza întrucât avea sănătatea afectată de o viroză respiratorie, confirmată de medic prin Declarația de onoare din data de 18.03.2020 şi prin înscrisurile care au fost înaintate pârâtei, în limba franceză şi în traducere, prin care i s-a impus să rămână izolat la adresa fiicei sale, până la încetarea stării de urgență instituită de autoritățile franceze, precum şi ca urmare a suspendării curselor efectuate de operatorii economici aerieni din România spre Franța, precum şi din Franța către România şi implicit anularea zborurilor programate.

Într-adevăr, conform susținerilor intimatului, în perioada 14.03-25.03.2020 Franța se afla în zona galbenă, cu izolare la domiciliu, conform Hot. 10/14.03.2020 a Comitetului Naţional pentru Situații de Urgenţă, însă ulterior în Monitorul Oficial nr. 212 din 16.03.2020 a fost publicat Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, iar începând cu data de 25.03.2020 prin art. 8 din Ordonanța militară nr. 3/24.03.2020 privind măsuri de prevenire a răspândirii Covid 19 s-au suspendat toate zborurile efectuate de operatori economici aerieni spre Franța şi Germania şi din Franța şi Germania către România, pentru toate aeroporturile din România, pentru o perioada de 14 zile.

Ulterior, prin Ordonanțe militare, măsura suspendării cursurilor aeriene din România spre Franța şi din Franța către România a fost prelungită succesiv, după cum urmează:

Ordonanța militară nr. 7/04.04.2020, în art. 9 al. 3 a prevăzut că „Se prelungește măsura suspendării zborurilor efectuate de operatori economici aerieni spre Franța şi Germania şi din aceste țări către România, pentru o perioadă de 14 zile, începând cu data de 8 aprilie 2020.”

Ordonanța Militară nr. 9/16.04.2020, în art. I al. 3 a prevăzut că „Se prelungește măsura suspendării zborurilor spre Franța şi Germania şi din aceste țări către România, pentru toate aeroporturile din România, pentru o perioadă de 14 zile, începând cu data de 21 aprilie 2020.”

Ordonanța Militară nr. 10 din 27 aprilie 2020. în art. 3 pct. 4, a prevăzut că „Se prelungește măsura suspendării zborurilor spre Franța şi Germania şi din aceste țări către România, pentru toate aeroporturile din România, pentru o perioadă de 10 zile, începând cu data de 5 mai 2020 până la data de 14 mai 2020, inclusiv.”

Prin HG nr. 394/2020, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, Nr. 410/18.05.2020, a fost instituită starea de alertă pe teritoriul României, pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 18 mai 2020, în conformitate cu prevederile art. 4 din Anexa 3 din acest act normativ „în condițiile art. 5 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 55/2020, se stabilesc următoarele măsuri: 1. Suspendarea zborurilor efectuate de operatorii economiei din aviație spre Austria, Belgia, Confederația Elvețiană, Franța, Germania, Iran, Italia, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Regatul țărilor de Jos, Spania, Statele Unite ale Americii şi Turcia, şi din aceste țări către România pentru toate aeroporturile din România, potrivit art. 37 din Legea nr. 55/2020.”

Imediat ce contestatorul a putut reveni în țară, în condițiile descrise în acțiune - cursă specială T. Paris - București, organizată de Guvernul României, a anunțat pârâtul şi a solicitat să fie planificat în programul de lucru al Serviciului Ambulanță, deși cunoștea că numărul cazurilor de Covid 19 era în creștere, deci pericolul persista.

Despre situația în care se afla, independent de voința sa, a înștiințat-o pe pârâtă prin cererea transmisă prin fax la data de 16.03.2020, prin care a solicitat concediu fără plată, cerere care nu i-a fost rezolvată favorabil, conform răspunsului dat de pârâtă prin adresa nr. ___/_____, prin care a fost informat că pârâta nu aprobă concediu fără plată pentru niciun angajat, precum şi de împrejurarea că începând cu 15.03.2020, toți cetățenii care veneau din Franța aveau obligația să se autoizoleze la domiciliu, încât este evident că pârâta cunoștea despre restricțiile impuse şi în Franța cu privire la combaterea propagării virusului SARS COV 2.

Contestatorul a adresat pârâtului solicitarea subsidiară de a îl ponta în concediu de odihnă, ca alternativă, până la rezolvarea situației. La data de 19.03.2020 intimatul i-a respins cererea de acordare a concediului de odihnă şi a solicitat să prezinte documentul în traducere legalizată care dovedește izolarea la domiciliul fiicei sale şi astfel a răspuns acestuia prin email la 22.03.2020 că documentul în original va fi prezentat la revenirea în țară, deoarece erau impuse restricții cu privire la deplasarea de la domiciliu şi a transmis documentul în traducere liberă deoarece instituțiile erau închise temporar ca urmare a instituirii stării de urgență, prin acel mail a invocat şi situația de forță majoră care îl pune în imposibilitate de a da curs solicitării.

Ulterior în data de 06.04.2020 a purtat corespondență prin mail prin care a informat-o pe pârâtă, la solicitarea acesteia, despre starea în care se afla, iar pe 28.04.2020 a solicitat prelungirea concediului fără plată (cerere datată 27.04.2020) până la reluarea zborurilor companiei W.A. către România, cerere respinsă de pârâtă conform adresei nr. ____/____.

Imediat ce a fost posibil, s-a întors în România cu prima cursă charter T., organizată de Guvernul României pentru repatrierea cetățenilor români aflați în afara granițelor țării. Din data de 05.06.2020 şi până la 18.06.2020 a fost obligat să intre în carantină, prin izolare la domiciliu o perioadă de 14 zile, solicitând expres mailul din 09.06.2020 ca începând cu 20.06.2020 (când înceta perioada de izolare) să fie programat prin graficul de lucru, înțelegând să își reia atribuțiunile de serviciu.

Despre aceste aspecte pârâta a luat la cunoștință şi l-a programat, conform Adresei nr. ____/_____.

În speță, a apreciat instanța că este evident faptul că lipsește elementul subiectiv al abaterii disciplinare, respectiv vinovăția sub forma intenției şi culpei, sancțiunea disciplinară aplicată este nelegală, contestatorul fiind exonerat de orice formă de vinovăție ca efect al imposibilității obiective de a se prezenta la locul de muncă ca urmare a măsurilor luate de declararea Pandemiei de COVID 19 anunțată de OMS la 11.03.2020.

Toate înscrisurile şi corespondența electronică transmise pârâtei confirmă situația concretă de fapt, care nu putea fi prevăzută, nu putea fi evitată, astfel că în persoana sa nu poate fi reținută vinovăția.

Prin Decizia contestată pârâta a mai reținut că a refuzat să se prezinte în fața Comisiei de disciplină la data de 08.07.2020, deși fusese convocat, precum şi în ședința Comitetului Director din 22.07.2020, pentru a-şi asigura apărarea.

Instanța a constatat că prezentarea în fața comisiei de disciplină este un drept şi o facultate a salariatului, prin care i se garantează acestuia dreptul la apărare, iar nu o obligație, absența nu poate fi considerată ea însăși o abatere. S-a reținut că salariatul, față de conținutul adresei prin care a fost chemat la 08.07.2020 la sediul pârâtei pentru a da nota explicativă, s-a conformat, transmițând cererea în care a dat explicații cu privire la absența justificată de la locul de muncă în perioada 18.03.2020-04.06.2020.

S-a reținut că pârâtul nu i-a comunicat că este chemat la Comisia de disciplină pentru cercetare prealabilă, ci că este chemat la sediul instituției pentru a da notă explicativă, ceea ce salariatul s-a conformat prin depunerea în scris a notei explicative.

Salariatul a considerat că își poate formula în scris punctul de vedere prin cererea înregistrată şi corespondența înregistrată între părți şi prin înscrisurile depuse a justificat absența de la locul de muncă, încât a considerat că nu se impunea prezența personală, cu atât mai mult cu cât a prezentat afecțiuni ale sănătății pe fondul diabetului insulinodependent, iar stările emoționale puternice îi dăunau grav sănătății.

Prin cerere scrisă înregistrată sub nr. ___/_____, sub forma unei note explicative, a explicat succesiunea în timp a împrejurărilor care l-au împiedicat să revină în România în perioada 18.03.- 04.06.2020 întrucât din 05.06.2020 a intrat în izolare la domiciliu, cu referire la înscrisurile pe care le depusese deja.

Viroza respiratorie a fost confirmată de medic din cadrul Centrului medico-sanitar V.H., C., la data de 13.03.2020, când i s-a prescris tratament medical pentru viroza respiratorie, precum şi un test Covid. La data examinării, medicul i-a pus în vedere să rămână în izolare la domiciliul fiicei sale până la ridicarea stării de urgență, iar la 18.03.2020, în urma solicitării pârâtului, adresată prin poștă electronică în data de 17.03.2020, s-a emis Declarația de onoare, pe care a comunicat-o şi pârâtului.

În mod eronat a concluzionat pârâtul, în raport de data emiterii Declarației de onoare, că data de 18.03.2020 a fost cea de la care i s-a pus în vedere să rămână izolat, în realitate a început perioada de izolare din data de 13.03.2020, după examinarea medicală, rețetă medicală din 13.03.2020, în limba franceză şi în traducere în limba română.

În dovedirea acestor aspecte contestatorul a depus la dosar următoarele înscrisuri: declarație pe proprie răspundere din 18.03.2020, comandă şi factură medicamente din 18.03.2020, bon achiziție medicamente din 19.03.2020, factură din 19.03.2020, declarație pe proprie răspundere a numitei M.M.A. din 09.09.2020, toate actele în limba franceză şi în traducere în limba română.

Tratamentul medical a fost achiziționat de fiica sa, S.S., al cărei nume apare pe bonuri şi facturi, aceasta deoarece nu putea părăsi locuința.

De asemenea, contestatorul a invocat faptul că starea sa de sănătate nu impunea spitalizare şi nu a avut posibilitatea să fie testat Covid, testarea făcându-se la acea dată numai în spital, iar procurarea unor teste în particular nu a fost posibilă deoarece nu se găseau la comercializare.

În aceste condiții, din motive mai presus de voința sa, fiind izolat la domiciliul fiicei sale, nu a putut reveni în țară la data când avea rezervare, respectiv 16.03.2020 şi a solicitat pârâtului, în calitate de angajator, acordarea concediului fără salariu începând cu data de 17.03.2020. Aceste cereri i-au fost respinse cu motivarea că prin Decretul 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, serviciile de ambulanță se subordonează operațional ISU, primind sarcini şi responsabilități noi, motivare care nu poate fi primită în condițiile în care, pentru situații deosebite (dacă ar fi existat), același act normativ permitea pârâtului să angajeze personal fără concurs, pe postul său, prevăzând această posibilitate în Capitolul III - Domeniul sănătății, art. 16 „... în unitățile sanitare şi în serviciile de asistență socială se poate angaja fără concurs, la nevoie, pe durată determinată de 6 luni, personal contractual medical, personal auxiliar, farmaciști, personal de laborator şi alte categorii de personal contractual necesare”. Mai mult, pârâtul nu a produs nicio dovadă din care să rezulte faptul că a făcut demersuri la Inspectoratul pentru Situații de Urgență din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, prin care să aducă la cunoștința instituției solicitarea sa, cu arătarea situației concrete în care se afla, pentru a se pronunța asupra oportunității aprobării concediului fără salariu/concediului de odihnă.

În ceea ce privește afirmația contestatorului în sensul că în perioada în care dumnealui i s-au respins cererile de concediu fără plată şi concediu de odihnă, altora li s-a acordat concediu de odihnă, intimatul recunoaște prin întâmpinare că o persoană - dr. U.M. a beneficiat de concediu de odihnă în perioada 18-23.03.2020, invocând faptul ca își desfășura activitatea în cadrul D.I..I.-S.M.U.R.D. -S.D. şi nu în cadrul echipajelor medicale de intervenție.

Intimatul trebuia să ia în considerare la momentul cercetării abaterii disciplinare, pe lângă cele invocate de salariat, şi faptul că salariatul avea o vechime în muncă de 27 ani în această unitate, în care nu a fost sancționat, dat fiind faptul că sancțiunea avertismentului din 2019 aplicată prin dispoziția nr. ____/______, necontestată în instanță trebuia radiată de către angajator ca urmare a reabilitării conform art. 248 al. 3 C. Muncii „Sancțiunea disciplinară se radiază de drept în termen de 12 luni de la aplicare, dacă salariatului nu i se aplică o nouă sancțiune disciplinară în acest termen. Radierea sancțiunilor disciplinare se constată prin decizie a angajatorului emisă în formă scrisă”.

Totodată, contestatorul s-a bucurat de respect şi rezultate foarte bune (nota maximă conform fişelor de evaluare pe anii 2018 şi 2019), încât pentru contestator situația a fost gestionată necorespunzător, dat fiind faptul că era prima dată când s-a aflat într-o stare de nevoie față de angajator şi a fost tratat cu lipsă de înțelegere.

În aceste condiții este nelegală aplicarea celei mai grave sancțiuni din Codul muncii în situația contestatorului care nu a fost sancționat niciodată în cei 27 ani de activitate, a fost apreciat la locul de muncă şi nu s-a sustras sarcinilor de serviciu (conform declarației extrajudiciare a martorului dr. P.M.) şi a revenit la serviciu conform graficului, într-o perioadă în care evoluția cazurilor de COVID 19 era ascendentă şi s-a expus riscurilor de contaminare (deși suferă de diabet insulinodependent şi alte comorbidități reprezentate de afecțiuni cronice: hipertensiune arterială, dislipidemie), astfel că acuzația privind frica de a reveni la serviciu nu se susține.

Legislația muncii - art. 250 Codul muncii prevede că la aplicarea sancțiunii să se aibă în vedere împrejurările faptei, gradul de vinovăție, comportarea generală în serviciu a salariatului şi eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior, criterii care au fost ignorate de pârât, cum de altfel şi principiile ce guvernează raporturile de muncă, respectiv egalitatea între salariați, principiul bunei credințe, nediscriminării.

Nu există determinat gradul de vinovăție al salariatului reclamant, dovedit printr-o analiză temeinică a stării de fapt sau printr-o legătură de cauzalitate cu vreun efect negativ, consecințele negative ale abaterii disciplinare care să justifice sancționarea contestatorului.

În ceea ce privește respingerea apărărilor salariatului pe motiv că lipsește cererea privind prelungirea concediului fără plată cu încă 30 zile din data de 27.04.2020, documentul medical cu parafa clinicii emitente care atestă izolarea salariatului la domiciliul fiicei din Paris, confirmarea de anulare a zborului pentru întoarcerea în ţară din data de 16.03.2020, instanta a constatat că pe 28.04.2020 salariatul a solicitat prelungirea concediului fără plată (cerere datată 27.04.2020) până la reluarea zborurilor companiei W.A. către România, cerere respinsă de pârâtă conform adresei nr. ____/______, iar celelalte două acte nu erau necesare pentru a justifica lipsa la serviciu în acea perioadă, în raport de toată corespondenţa purtată pe mail între părți şi înscrisurile depuse de salariat. Astfel, parafa clinicii nu era obligatorie, având în vedere restricțiile de mișcare din acea perioadă şi confirmarea anulării zborului din 16.03.2020 nu era necesară, în condițiile în care salariatul a recunoscut prin toate înscrisurile că a fost în imposibilitate obiectivă să se întoarcă în ţară.

Instanța a considerat că în temeiul principiului bunei credințe reglementat de art. 8 C. Muncii, unitatea angajatoare trebuia să manifeste înțelegere faţă de problemele salariatului care erau foarte serioase în raport de toate elementele menționate mai sus, să le dea rezolvare legală prin acordarea unui concediu fără plată sau de odihnă, așa cum a solicitat şi acesta, având în vedere şi situația particulară în care se afla, respectiv declanșarea pandemiei în perioada în care se afla în străinătate în concediu de odihnă.

Angajatorul avea posibilitatea şi obligația să ţină cont de dispozițiile art. 50 din Codul Muncii, potrivit cărora contractul individual de muncă se suspenda de drept în următoarele situații: [...] c) carantină; f) forță majoră ŞI ar fi fost oportun să aprobe cererea salariatului de acordare a concediului fără plată sau concediu de odihnă.

Ținând cont de specificul şi de importanţa socială a serviciului public specializat, al cărui scop impunea o cercetare amănunțită a cazului până la dovedirea respectivelor afirmații, persoanele desemnate să desfășoare cercetarea disciplinară trebuiau să analizeze situația semnalată sub toate aspectele şi aveau obligația să trateze o astfel de problemă, în caz că ar fi fost reală, cu maximum de responsabilitate, potrivit legii.

În consecință, instanța a admis contestația formulată de contestator şi cererea de intervenție accesoriu formulată în interesul acestuia în baza art. 80 C. Muncii, a anulat decizia de sancționare disciplinară nr. ____/______ emisă de intimatul S.A.D., a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior, a obligat intimatul să plătească contestatorului drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii şi până la data reintegrării efective.

În baza art. 453 al. 1 Cod proc.civ. a obligat intimatul să plătească contestatorului suma de 3500 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel intimatul S.A.J.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În expunerea motivelor de apel, s-a arătat că instanța de fond a apreciat în mod eronat faptul că lipsa contestatorului S.C.O. de la serviciu din perioada 18.03.2021-04.06.2020 a fost justificată de existenţa condițiilor excepționale generate de declararea pandemiei cu Covid 19. Așa cum s-a relatat şi în întâmpinarea depusă la fondul cauzei şi cum se poate observa din înscrisurile depuse la dosar, nu există niciun document medical din care să rezulte viroza respiratorie, cu simptome de Covid-19. Mai mult decât atât, lipsește cu desăvârșire efectuarea unui test Covid care să confirme sau să infirme simptomatologia prezentată de salariat.

Cu toate acestea, instanța de fond a luat în considerare o „Declarație de onoare” datată 18.03.2020 prin care i s-a impus izolarea la adresa fiicei sale, fără a ține cont de relatările din întâmpinarea depusă la fondul cauzei, şi anume de faptul că „prin emailul comunicat instituției de către contestator în data de 18.03.2020, acesta menționa faptul că documentul primit de la clinica medicală emitentă va fi prezentat în original, cu parafa clinicii emitente la momentul revenirii în ţară”, lucru care nu s-a concretizat, întrucât, conform reținerilor comisiei de cercetare disciplinară, documentul medical nu a fost depus nici prin poştă electronică, nici fizic, la secretariatul instituției”.

S-a solicitat instanței de control judiciar să constate faptul că, în mod eronat, instanța de fond apreciază că perioada de izolare a contestatorului a început la data de 13.03.2020 luând în considerare o simplă reţetă medicală datată 13.03.2020.

Prin urmare, s-a învederat că instanța de fond a tratat cu superficialitate soluționarea prezentei spete, apreciind în mod eronat că apelantul a aplicat nelegal sancțiunea disciplinară constând în desfacerea contractului de muncă al contestatorului.

S-a arătat faptul că instanța de fond reconfirmă că în perioada 14.03.20-25.03.2020, Franța se afla în zona galbenă, în opinia apelantului, salariatul avea posibilitatea revenirii în ţară. Mai mult decât atât, s-a susținut ipoteza conform căreia, dacă se dorea revenirea în ţară, existau şi alte variante (precum transportul rutier).

În ceea ce privește reținerea instanței de fond a faptului că, din motive mai presus de voința sa, contestatorul nu a putut reveni în ţară, s-a menționat că aceasta este eronată. Chiar contestatorul a invocat faptul că starea sa de sănătate nu impunea spitalizare, prin urmare, în opinia apelantului, starea de sănătate nu era chiar atât de precară încât să nu poată efectua zborul din data de 16.03.2020 sau ulterior, însă într-o perioadă mai scurtă.

Mai mult decât atât, instanța de fond nu a luat în considerare apărările formulate de instituție, instituție cu personalitate juridică al cărei obiect de activitate este „acordarea asistenţei medicale de urgenţă prespitalicească pacienților”. Nu a luat în considerare „Răspunsul la interogatoriu” în care s-au învederat prevederile Decretului nr. 195/16.03.2020, ale Decretului nr. 240/14.04.2020 şi ale Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de Covid-19, ținând cont de specificul activității instituției şi nevoia de personal, atât pe perioada stării de urgenţă, cât şi pe perioada stării de alertă conform cărora conducătorii instituțiilor publice implicate în combaterea pandemiei de Covid-19 pot dispune unilateral întreruperea concediilor de odihnă, fără plată, de studii şi pentru formarea profesională ale personalului angajat şi reluarea activității pentru personalul propriu.

În ceea ce privește reținerea instanței de fond a faptului că pârâtul a recunoscut că o persoană a beneficiat de concediu de odihnă în perioada 18-23.03.2020, s-a arătat că este total eronată. Apelantul a arătat că a recunoscut faptul că respectiva persoană a fost singura care s-a aflat în concediu de odihnă în perioada 18-23.03.2020, însă aceasta își desfășura activitatea în cadrul D.I.I.I. – S.M.U.R.D. – S.D. şi nu în cadrul echipajelor medicale de intervenție, așa cum era încadrat contestatorul. Mai mult decât atât, nu s-a luat în considerare nici faptul că niciun salariat al instituției, indiferent de compartimentul în care își desfășura activitatea, nu a beneficiat de concediu de odihnă în perioada 23.03.2020-31.05.2020.

Totodată, instanța de fond nu a luat în considerare răspunsul nr. 4 din interogatoriu conform căruia, odată cu instalarea stării de urgenţă pe teritoriul României prin Decretul nr. 195/16.03.2020, în cazul serviciilor publice de ambulanţă, s-a urmărit creșterea numărului de echipaje de intervenție, neputându-se estima evoluția cazurilor de Covid-19, iar serviciile de ambulanţă trebuiau să îndeplinească, pe lângă misiunile obișnuite de acordare a asistenţei medicale de urgenţă prespitalicească, transport medical asistat şi transport sanitar neasistat şi consultații de urgenţă la domiciliu şi alte noi sarcini, în funcție de evoluția pandemiei la nivel național. Acest lucru se impunea cu prisosință, întrucât timpul de rezolvare al unei solicitări a crescut simțitor (echiparea personalului medical cu echipament individual de protecție corespunzător, respectarea noilor prevederi de predare a pacientului în UPU/CPU camera de gardă a spitalelor, dezechiparea personalului după rezolvarea cazului medical; dezinfecția ambulanţei şi a aparaturii medicale utilizate la caz, etc).

În dovedirea celor relatate mai sus, au fost depuse adresele nr. ___/_____ şi ___/_____ prin care D.S.P.D. a înaintat lista medicilor rezidenți anul IV care au fost repartizați instituției pentru sprijinirea desfășurării activității în contextul infecțiilor cu coronavirus pe perioada stării de urgenţă. Mai mult decât atât, necesitatea prezenţei întregului personal de intervenție la programul de lucru a fost subliniat şi de faptul că prevederile Legii nr. 19/2020 privind acordarea unor zile libere părinților pentru supravegherea copiilor, în situația închiderii temporare a unităților de învățământ nu s-au aplicat, în perioada stării de urgenţă, personalului din unitățile sanitare.

De asemenea, conform prevederilor art. 28, capitolul V - Domeniul Sănătății din Decretul 240/2020, pe durata stării de urgenţă, serviciile de ambulanţă private efectuează şi alte servicii în afara celor contractate cu casele de asigurări de sănătate. Astfel, acestea au preluat o parte din activitatea de consultații la domiciliu şi transport sanitar neasistat ale serviciilor publice de ambulanţă.

De la instalarea stării de urgenţă şi până în prezent, în toate Definițiile de caz şi recomandări de prioritizare a testării pentru Covid-19 elaborate de Institutul Naţional de Sănătate Publică România (Centrul National de Supraveghere şi Control al Bolilor Transmisibile) se stipulează că „personalul medico-sanitar şi auxiliar asimptomatic, contact direct cu caz confirmat, se testează în a 6-a zi de la ultimul contact posibil infectant şi în perioada imediată contactului posibil infectant şi până la primirea rezultatului de laborator, personalul medico-sanitar şi auxiliar își va desfășura activitatea cu respectarea măsurilor de protecție standard”.

Prin urmare, instituția se află în imposibilitatea aprobării de cereri de concedii de odihnă, suplimentare, CFS, etc. pentru salariaţii acesteia.

Referitor la reținerea instanței că nu au fost făcute demersuri pentru a aduce la cunoștință situația contestatorului, s-a solicitat instanței de control judiciar să constate că aceasta este eronată. Astfel, au fost depuse la dosarul de fond cele două adrese emise de instituție şi comunicate atât Ministerului Sănătății, cât şi Ministerului Afacerilor de Interne, în atenția şefului Departamentului pentru Situații de Urgenţă, documente ce nu au fost observate de către instanța de fond.

Instanța de fond nu a luat în considerare nici cele două adrese emise de Direcția de Sănătate Publică Dolj (nr. ___/______ şi nr. ___/______) prin care au fost repartizați instituției un număr de 6 medici, tocmai pentru sprijinirea desfășurării activității S.D. în contextul infecțiilor cu coronavirus. Prin urmare se poate constata cu ușurința nevoia de personal medical începând cu data decretării stării de urgenţă pe teritoriul României.

În ceea ce privește invocarea forței majore şi a cazului fortuit, s-a solicitat respingerea acestora, arătând că acestea nu îndeplinesc condițiile cumulative prevăzute de Codul Civil, forța majoră fiind o împrejurare de origine externă, cu caracter excepțional, care este imprevizibilă și absolut invincibilă şi inevitabilă.

Așadar, pentru ca un eveniment sau o anumită împrejurare să poată fi calificată forță majoră este necesar să îndeplinească în mod cumulativ trei condiții: să fie externă, imprevizibilă, absolut invincibilă şi inevitabilă. Or în opinia apelantului, pandemia de Covid 19 invocată de salariat şi reținută de instanța de fond ca o posibilitate de suspendare a contractului de muncă nu reprezintă un caz de forță majoră.

Pe cale de consecință, se justifică aplicarea sancțiunii desfacerii contractului de muncă, iar instanța de control judiciar poate constata legalitatea şi temeinicia deciziei nr. ____/______.

Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea prezentului apel, modificarea în totalitate a hotărârii civile sus-menționate, în sensul respingerii contestației formulate de contestator, precum şi cererea de intervenție accesorie formulată în interesul acestuia de către S.N. „F. L.”.

În drept, apelul se întemeiază pe dispozițiile art. 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă şi prevederile legale invocate.

Intimatul contestator S.C.O. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului declarat de către partea potrivnică şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile apelate, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat.

În motivare, se arată că în mod nereal susţine apelanta că nu există nicio dovadă a stării de sănătate a contestatorului, având în vedere că la dosar a fost depusă reţeta medicală eliberată la 13.03.2020 şi declaraţia pe proprie răspundere din 18.03.2020.

Susţine intimatul contestator că în mod corect şi susţinut de probe a reţinut prima instanţă că s-a aflat în imposibilitatea de a se întoarce în România la 16.03.2020 ca urmare a condiţiilor excepţionale generate de declanşarea pandemiei Covid 19 şi de restricţiile adoptate de statul francez.

Solicită să fie respinsă critica apelantei cu privire la faptul că starea de sănătate i-ar fi permis să revină în ţară, apreciind că apelanta dă dovadă de rea-credinţă, de necunoaştere a legislaţiei specifice şi implicit a măsurilor adoptate de statul român în perioada stării de urgenţă.

De asemenea, solicită respingerea motivelor de apel prin care se invocă nevoia crescută de personal şi a numărului de echipaje de intervenţie la nivelul instituţiei apelante pe perioada stării de urgenţă şi de alertă, neaplicarea pentru personalul din unităţile sanitare a dispoziţiilor privind zilele libere pentru supravegherea copilului, precum şi repartizarea unor medici rezidenţi pentru sprijinirea activităţii instituţiei apelante, întrucât aceste aspecte nu reprezintă veritabile critice ale sentinţei, ci doar aspecte de fapt care nu îndreptăţeau apelanta să aplice sancţiunea disciplinară a desfacerii contractului individual de muncă.

Conluzionând, arată că, în mod legal şi temeinic, prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată, reţinând că, în speţă, din situaţia de fapt confirmată prin probatoriul administrat, este evident faptul că lipsește elementul subiectiv al abaterii disciplinare, respectiv vinovăția sub forma intenției şi culpei, contestatorul fiind exonerat de orice formă de vinovăție ca efect al imposibilității obiective de a se prezenta la locul de muncă ca urmare a măsurilor luate de declararea Pandemiei de COVID 19 anunțată de OMS la 11.03.2020.

Înscrisurile şi corespondența electronică transmise apelantei au dovedit situația concretă a intimatului, care nu putea fi prevăzută, nu putea fi evitată, astfel că nu se poate reţine vinovăția în săvârşirea abaterii disciplinare.

În drept, au fost invocate disp. art.4711 alin.3 NCPC.

Intimatul intervenient în numele altei persoane S.N. „F.L.”, pentru membrul de sindicat S.C.O., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei pronunţate de către instanţa de fond.

În apel a fost administrată proba cu înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului, dispoziţiile legale aplicabile în cauză, sentinţa primei instanţe şi motivele de apel, Curtea constată că apelul este fondat, faţă de următoarele considerente:

Prin apelul declarat au fost invocate critici ce vizează temeinicia deciziei de sancționare contestate în cauză, asupra tardivităţii emiterii deciziei și a motivelor de nulitate referitoare la cercetarea prealabilă și încălcarea art. 252 alin. lit. c din Codul muncii pronunțându-se prima instanță în sensul respingerii acestora, astfel că în condițiile în care contestatorul nu a înțeles să declare apel în cauză, dezlegările instanței de fond cu privire la aceste aspecte au intrat în autoritatea lucrului judecat și nu mai pot fi contrazise.

Prin decizia de sancționare nr. ____/______ emisă de apelantul intimat s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă al intimatului contestator S.C.O., încadrat în funcția de medic primar la S.D. – S.C.C., începând cu data de 24.07.2020, în baza art. 248 alin. 1 lit. e C. Muncii, reținându-se în sarcina acestuia abaterea disciplinară constând în aceea că a lipsit nejustificat de la programul de lucru, în perioada 18.03.2020-04.06.2020, încălcând prevederile Regulamentului intern şi atribuțiile din fișa de post, respectiv respectarea programului de lucru stabilit.

Împotriva acestei decizii, intimatul contestator a formulat contestația ce face obiectul prezentei cauze şi care a fost admisă prin sentința apelată.

În ceea ce privește netemeinicia deciziei, prima instanță și-a însușit apărarea contestatorului care a susținut că în perioada 18.03.2020-04.06.2020 a fost în imposibilitatea de a se prezenta la locul de muncă urmare a faptului că la data de 16.03.2020 se afla în concediu de odihnă, în vizită la fiica sa în Franța, și urma să revină în țară la 16.03.2020, având bilet de avion rezervat, însă acest lucru nu a mai fost posibil întrucât a avut sănătatea afectată de o viroză respiratorie și i s-a impus izolarea la domiciliul fiicei sale, fapt pe care îl probează cu declarația pe proprie răspundere din 18.03.2020.

Analizând înscrisul cu care contestatorul a arătat că înțelege să facă dovada faptului că din motive medicale a fost împiedicat să revină în țară la data de 16.03.2020, stabilită inițial, și anume declarația pe proprie răspundere, instanța observă că sunt întemeiate criticile apelantului cu privire la data întocmirii acesteia. Astfel, declarația în cauză este datată 18.03.2020, fiind așadar ulterioară datei la care contestatorul ar fi trebuit să se întoarcă în România. De asemenea, este ulterioară datei la care contestatorul susține că a fost diagnosticat cu viroză respiratorie și i s-a impus izolarea la domiciliu. Totodată, se constată că în cuprinsul acesteia nu este indicat autorul, și anume numele, prenumele, funcția persoanei care a dat respectiva declarație, instituția unde își desfășoară activitatea, existând doar o semnătură indescifrabilă care nu permite identificarea titularului. Curtea mai reține că la dosarul cauzei au fost depuse două exemplare ale acestei declarații (filele 33 şi 93 dosar fond) între care există o diferență, în sensul că primul exemplar nu este ștampilat, iar cel de-al doilea poartă ștampila unei asociații – A.P.A.I.M.D., deci nici aceasta nu prezintă ştampila unei unități sanitare, ci a unei asociații din domeniul medical dentar. Justificarea contestatorului privind data declarației analizate, în sensul că încă din 13.03.2020 i s-a pus în vedere să rămână izolat până la ridicarea stării de urgență, iar la 18.03.2020, urmare a solicitării pârâtului, s-a emis declarația, pe lângă faptul că nu este verosimilă având în vedere că orice măsură de acest gen presupune în mod evident un act în formă scrisă, nu este susținută de nicio probă, astfel că nu poate fi primită.

Contestatorul a mai depus la dosar, odată cu răspunsul la întâmpinare, o rețetă din 13.03.2020 (fila 92 dosar fond) în care este menționat diagnosticul viroză respiratorie, fiind prescris un tratament, rețetă eliberată însă de un centru medico-dentar. Cu privire la acest aspect, este de subliniat contradicția dintre activitatea exercitată de acest centru medical şi diagnosticul de viroză respiratorie. În plus, se remarcă și faptul că cererea privind acordarea concediului fără salariu din 16.03.2020 (fila 31 dosar fond) a fost transmisă angajatorului de pe faxul centrului medico-dentar respectiv.

A susținut contestatorul, prin răspunsul la întâmpinare depus la fond, că medicamentele prescrise au fost achiziționate de fiica sa, S.S., al cărei nume apare pe bonuri şi facturi, anexând comanda şi factură medicamente din 18.03.2020 (fila 94 dosar fond) şi bon fiscal şi factură din 19.03.2020 (filele 94-95 verso). Observând aceste înscrisuri, cu privire la care prima instanță a apreciat că fac dovada celor susținute de contestator, se reține că cel din 18.03.2020 reprezintă o factură privind achiziționarea unor teste de glicemie, deci fără legătură cu diagnosticul de viroză respiratorie, iar în privința bonului și facturii din 19.03.2020, se constată că pe acestea, se regăsește, printre alte medicamente, și unul din cele două menționate în rețeta din 13.03.2020, respectiv doliprane 1000 mg, însă data la care se pretinde că a debutat viroza respiratorie care l-a împiedicat să efectueze călătoria către România este mult anterioară celei la care au fost eliberate aceste documente. În acest context, se impune şi menționarea faptului că potrivit declarației extrajudiciare a numitei M.M.A. (fila 97 dosar fond), care lucrează la același centru medico-dentar cu fiica contestatorului, acesta din urmă s-a simțit rău în perioada 14-17.03.2020, or înscrisurile cu care se dorește a se face dovada procurării medicamentului prescris datează din 19.03.2020.

Față de toate aceste argumente, de neconcordanțele menționate, probele analizate în precedent pot fi considerate ca fiind unele pro causa, astfel că nu pot fi de natură a forma convingerea instanței cu privire la situația de fapt. În atare condiții, Curtea le va înlătura din ansamblul probator, context în care se reține că nu s-a făcut dovada motivelor medicale invocate de contestator, a izolării acestuia la domiciliul fiicei sale din Franța, împrejurări ce ar fi reprezentat cauza imposibilității de a reveni în țară la 16.03.2020, în mod greșit apreciind instanța de fond în sens contrar, fiind întemeiate criticile apelantului sub aceste aspecte.

Mai mult decât atât, Curtea reține că zborurile România - Franța nu au fost suspendate odată cu declararea stării de urgență în România -16.03.2020, ci abia la data de 25.03.2020, cum de altfel a reținut şi prima instanță.

Astfel, conform art.8 alin.1 și 3 din Ordonanța Militară nr.3/24.03.2020, începând cu 25.03.2020, ora 23.00, ora României, au fost suspendate toate zborurile efectuate de operatorii economici aerieni spre Franța şi din Franța către România, pentru toate aeroporturile din România, pentru o perioadă de 14 zile.

De asemenea, potrivit art.11 din Ordonanța Militară nr.7 din 04.04.2020 a fost suspendat transportul rutier internațional de persoane prin servicii regulate, servicii regulate speciale şi servicii ocazionale de trafic internațional, pentru toate cursele efectuate de către operatori de transport spre Franța şi din Franța către România, pe toată perioada stării de urgență.

Așadar, chiar şi în ipoteza în care s-ar reține că reclamantul ar fi fost afectat de o viroză respiratorie cu debut la 13.03.2020, fapt nedovedit însă conform celor arătate anterior, până la data introducerii restricțiilor amintite, acesta a avut la dispoziție o perioadă suficientă în care putea reveni în țară, perioadă în care ar fi trebuit să facă demersuri în acest sens, fie că opta pentru transport aerian sau terestru, cu atât mai mult cu cât, la timpul respectiv, Ministerul Afacerilor Externe recomanda cetățenilor români care se aflau pe teritoriul Franței să-și scurteze vizita, fiind previzibile măsurile dispuse ulterior privind restricționarea circulației. Or, reclamantul a stat în pasivitate în toată această perioadă, abia la 06.04.2020 rezervându-și bilet de avion la compania aeriana W.A. pentru zborul din 15.05.2020 Paris - Craiova, care ulterior a fost și anulat.

În contextul situației de fapt reținute, în mod greșit și-a însușit prima instanță apărarea contestatorului privind exonerarea sa de răspundere ca efect al forței majore, fiind invocată în acest sens declararea pandemiei ca împrejurare ce nu a putut fi prevăzută şi evitată și care l-a împiedicat să se prezinte la locul de muncă.

Forța majoră este definită de Codul civil, la art.1351 alin.2, ca fiind orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.

Pentru a putea fi invocată forța majoră, cauză exoneratoare de răspundere, trebuie ca evenimentul extern, din cauza căruia nu au putut fi îndeplinite obligațiile, să nu fi putut fi prevăzut, învins și evitat de nici o altă persoană aflată într-o situație similară.

Este necesar, așadar, pe de o parte, ca evenimentul invocat să fie exterior conduitei părții, imprevizibil şi de neînlăturat, iar pe de altă parte, ca persoana care îl invocă să fi luat toate măsurile pentru a-l putea evita ori a-i limita efectele.

Această posibilitate se evaluează prin raportare la capacitatea şi diligența unui om mediu, normal, prudent și diligent.

Pornind de la aceste considerații teoretice, în cauză, în raport de datele mai sus prezentate, se reține că situația existentă în România şi Franța urmare a pandemiei mondiale de Covid 19 nu poate contura elementele unei forțe majore, contestatorul având posibilitatea revenirii în țară, așa cum am arătat anterior. S-ar fi putut vorbi de o forță majoră în situația în care granițele țării ar fi fost închise total, iar contestatorului i s-ar fi imputat absența nemotivată de la serviciu în perioada în care a subzistat măsura închiderii granițelor, situație care însă nu se regăsește în speță.

De altfel, prin contestația formulată în cauză, contestatorul a susținut, în partea de început, că a fost în imposibilitatea de a reveni în țară din cauza unor motive medicale reprezentate de o viroză respiratorie, ci nu din cauza pandemiei de Covid. Sub acest aspect, al motivului invocat care l-ar fi împiedicat să se întoarcă în România, este de menționat că în cererea privind acordarea concediului fără salariu din 16.03.2020, contestatorul a arătat că din cauza faptului că prezintă comorbidități reprezentate de afecțiuni cronice s-a aflat în imposibilitatea de a efectua călătoria către România, în acest sens fiind şi susținerile intervenientului în interes accesoriu. Se constată, așadar, că poziția contestatorului cu privire la împrejurarea ce a constituit motivul împiedicării sale de a reveni în țară nu a fost una constantă. În orice caz, se reține că niciunul din cele două motive invocate, și anume afectarea sănătății de o viroză respiratorie survenită pe parcursul vizitei în Franța sau motivele medicale preexistente, în niciun caz nu pot reprezenta o situație de forță majoră.

În ceea ce privește invocarea cazului fortuit, se reține că potrivit art.1351 alin.3 C.civ., cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. Contestatorul nu a indicat în concret care este evenimentul ce ar putea fi caracterizat drept caz fortuit, limitându-se la invocarea, într-o teză subsidiară, a prevederilor legale care definesc această noțiune, iar situația generată de declararea pandemiei mondiale de Covid nu poate constitui în speța de față un astfel de caz, în contextul în care, raportat la motivele expuse în precedent, Curtea a concluzionat că a existat posibilitatea pentru contestator de a reveni în țară, nefiind în prezența unei imposibilități absolute în acest sens, însă a ales să nu facă, rămânând în pasivitatea mai ales în perioada cuprinsă între declararea stării de urgență în România şi impunerea unor restricții de circulație, astfel că nu se poate reține lipsa vinovăției acestuia și nu se poate vorbi de incidența cauzelor exoneratoare de răspundere reglementate de art.1531 C.civ.

Faţă de cele reţinute, se constată că salariatul-contestator a săvârșit abaterea disciplinară retinută în sarcina sa, fiind îndeplinite cumulativ condiţiile care atrag răspunderea disciplinară prevăzute de art. 247 din Codul muncii.

În ceea ce priveşte dozarea sancţiunii aplicate, va constata Curtea că măsura dispusă, în raport de fapta comisă, împrejurările în care a fost săvârșită, respectă criteriile prevăzute în mod imperativ de art. 250 Codul Muncii, şi anume: împrejurările în care fapta a fost comisă; gradul de vinovăţie al salariatului; consecinţele abaterii disciplinare; comportarea generală în serviciu a salariatului şi eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de acesta.

Astfel, art. 250 C.Muncii stabileşte criteriile ce trebuie avute în vedere la momentul aplicării sancţiunii disciplinare, criterii care, în mod firesc ţin de persoana salariatului şi au rolul de a atenua sau agrava răspunderea disciplinară. Dozarea sancţiunii este apreciată în funcţie de gravitatea abaterii, cât şi de circumstanţele personale ale autorului acesteia.

În cauză, aprecierea gravităţii faptei a fost corelată cu toate aceste criterii şi tocmai de aceea s-a aplicat sancţiunea disciplinară prev. de art. 248 alin.1 lit.e Codul muncii, legea stabilind gradual o anumită scară a sancţiunilor disciplinare, în raport de fapta comisă şi de persoana şi activitatea angajatului, fiind posibilă aplicarea directă a celei mai grave sancțiuni.

În această privinţă prezintă relevanţă majoră situaţia particulară existentă la nivelul instituţiei angajatoare S.D., prin prisma obiectului de activitate, situație generată de declararea pandemiei mondiale și de decretarea stării de urgență, respectiv de declararea stării de alertă în România și care a impus creșterea numărului de echipaje de intervenție, inclusiv în contextul îndeplinirii unor sarcini noi, condiții în care nevoia de personal medical s-a accentuat, fapt dovedit cu adresele nr. _____/_______ şi ____/_______ prin care D.S.P.D. a înaintat lista medicilor rezidenţi anul IV care au fost repartizați instituției pentru sprijinirea desfășurării activităţii în contextul infecțiilor cu coronavirus pe perioada stării de urgență, dar care a fost ignorat de prima instanță. Or, față de aceste aspecte, Curtea nu-și poate însuși aprecierea primei instanțe potrivit căreia unitatea angajatoare trebuia să manifeste înțelegere față de problemele salariatului, să le dea rezolvare legală prin acordarea unui concediu fără plată sau de odihnă, având în vedere şi situația particulară în care se afla, respectiv declanșarea pandemiei în perioada în care se afla în străinătate în concediu de odihnă. O împrejurarea importantă ce trebuie avută în vedere la alegerea sancțiunii este reprezentată de nevoia acută de personal medical în considerarea tocmai a acestui fenomen mondial – pandemia de covid, mult invocat de contestatorul intimat, ale cărui efecte dorește însă a fi reținute doar în sens favorabil, atunci când sunt invocate de partea adversă în defavoarea sa, apreciind că sunt doar aspecte de fapt care nu îndreptățeau apelanta să aplice sancțiunea, așa cum se arată în întâmpinarea formulată la apel.

Ca atare, nesancționarea faptei pe măsura gravității acesteia nu ar putea conduce la crearea unui climat de disciplină în cadrul unității. Disciplina muncii este o condiție obiectivă, necesară şi indispensabilă desfășurării activității fiecărui angajator, iar necesitatea respectării unei anumite ordini, a unor reguli care să coordoneze conduita indivizilor, pentru atingerea scopului comun se impune cu forța evidenței.

Fapta constatată nu putea să nu fie sancționată conform gravității acesteia, în caz contrar s-ar crea un sentiment de nemulțumire în rândul colegilor de serviciu care au răspuns afirmativ la sarcinile şi atribuțiile primite în contextul pandemiei de Covid, prezentându-se la serviciu într-o perioadă dificilă, deosebită, fiind privați de beneficiul acordării unor concedii de odihnă, fără salariu etc., sau al acordării unor zile libere pentru supravegherea copiilor, conform Legii nr.19/2020, făcând parte din categoria exceptată tocmai în considerarea specificului activității pe care o desfășoară şi a nevoii accentuate de personal din sistemul medical.

Împrejurarea că după o absență de câteva luni contestatorul a revenit în final la serviciu, când evoluția cazurilor covid era în creștere, expunându-se riscurilor de contaminare, contrar opiniei primei instanțe, nu este apreciată de Curte ca reprezentând o circumstanță atenuantă, ci o stare de normalitate, decurgând din specificul profesiei, care ar fi trebuit să-i caracterizeze conduita încă de la declararea pandemiei, fapt care nu s-a întâmplat, acesta, potrivit propriilor susțineri exprimate în cererea de acordarea a concediului fără salariu din 16.03.2020, optând să nu revină în țară tocmai în aprecierea faptului că prezintă comorbidități reprezentate de afecțiuni cronice, care cresc riscul de evoluție severă în cazul infecției cu virusul Sars-CoV-2. Astfel, în cererea privind acordarea concediului fără salariu amintită, se arată că „ținând seama de faptul că prezint comorbidități reprezentate de afecțiuni cronice (HTA, diabet insulinodependent, dislipidemie), mă aflu în imposibilitatea de a efectua călătoria către România”.

De asemenea, se reține că în contextul gravității faptei comise, gravitate dedusă inclusiv din specificul muncii salariatului şi situația excepțională existentă în perioada în care a fost săvârșită, aspectele privind vechimea contestatorului în unitate şi rezultatele ultimelor evaluări nu sunt de natură a conduce la reconsiderarea sancțiunii aplicate.

În raport de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 2 NCPC, Curtea va admite apelul şi va schimba în tot sentinţa apelată, în sensul că va respinge contestația ca nefondată.

Domenii speta

Spete similare