Drepturi salariale restante. Prescripţie. Caracterul derogatoriu al dispoziţiilor art. 2506 alin. 4 din Codul civil în ceea ce priveşte efectele recunoaşterii dreptului făcută prin act scris asupra cursului termenului de prescripţie.

 Pentru a se produce efectul întreruptiv al termenului, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei trebuie să intervină, de regulă, în cursul acesteia, şi nu după împlinirea termenului de prescripţie în care creditorul putea acţiona.

Prin excepţie de la această regulă, dispoziţiile art. 2506 alin. 4 C.civ. instituie un regim juridic aparte recunoaşterii dreptului făcută prin act scris, stabilind că acesteia îi sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie, iar dispoziţiile art. 2507 C.civ., permit în mod expres renunţarea la prescripţia împlinită.

Prin urmare, legiuitorul a înţeles să confere recunoaşterii prin act scris valenţe similare renunţării la prescripţie, inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea renunţării la prescripţia deja împlinită, motiv pentru care nu subzistă în această ipoteză argumentele referitoare la imposibilitatea întreruperii prescripţiei deja împlinite

Prin sentinţa civilă nr. ____ din ___ pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr. ___/___/___ s-a respins excepţia prescripției.

S-a admis cererea formulată de reclamanta ____ în contradictoriu cu pârâta _____.

A fost obligată pârâta la plata drepturilor salariale restante, de 89.686 lei, actualizate la momentul plății, precum și la dobânda legală, precum și la plata contribuțiilor către bugetul de stat, pentru aceiaşi perioadă.

A fost obligată pârâta la 950 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţa a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, instanţa a apreciat că se impune respingerea acesteia întrucât a intervenit o recunoaştere din partea angajatorului cu privire la drepturile salariale restante în condiţiile art. 171 (2) Codul Muncii, prin emiterea adeverinţei nr. ___/05.08.2020 care atestă un rest de plata lunara şi anuala a salariului net din anul 2014 până în 2020, tot ca o recunoaştere din partea pârâtei reprezentând şi plăţile parţiale efectuate lunar cu titlu de avans achitat, care în mod normal se impută asupra sumelor restante, atâta timp cât nu sunt alte menţiuni.

Pe fond s-a reţinut că reclamanta este angajata societăţii pârâte pe perioadă nedeterminată, potrivit menţiunilor din adeverinţa din 2020.

Obligaţia principală a angajatorului este cea de plata a salariului, a contraprestaţiei pentru munca îndeplinita de salariat.

Sub aspect probatoriu, art. 168 Codul muncii prevede în mod imperativ că plata de către angajator a drepturilor salariale, se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plaţii către salariatul îndreptăţit, înscrisuri ce se păstrează şi se arhivează de către angajator în aceleaşi condiţii şi termene ca în cazul actelor contabile, conform legii.

În speţă, reclamanta a dovedit calitatea sa de salariată a pârâtei, în timp ce aceasta din urma, deşi îi revenea sarcina probaţiunii în calitate de angajator, nu a produs vreo proba din care sa rezulte efectuarea plătii către reclamantă a drepturilor salariale cuvenite în integralitatea lor, chiar recunoaşte că din pricina dificultăţilor financiare, nu a mai achitat salariile angajaţilor. Prin urmare, cererea reclamantei de plată a drepturilor salariale aferente este întemeiată.

De asemenea, conform dispoziţiilor speciale ale art. 166 al. 4 din Codul muncii, întârzierea nejustificată ori neplata salariului poate determina obligarea angajatorului la plata daunelor interese pentru repararea prejudiciului adus salariatului. În speţă, dobânda legală şi actualizarea reprezintă modalitatea adecvată de reparare a prejudiciului constând în neachitarea drepturilor salariale, nefiind aplicabile prevederile dreptului comun ale Codului civil, pentru că norma juridica specială (Codul muncii) deroga de la cea generala şi se aplica cu prioritate.

Sintetizând cele reţinute mai sus, instanţa a admis cererea precizată şi a obligat pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale restante în cuantum de 89686 lei actualizate, precum şi dobânda legală. Totodată, instanţa a obligat pârâta să vireze contribuţiile către bugetul de stat pentru sumele menţionate.

În baza art. 453 Cod procedură civilă, instanţa a obligat pârâta la 950 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, arătând că instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile legale incidente.

Astfel, a arătat că din interpretarea art. 171 alin, l şi 2 din Codul muncii şi respectiv art. 2.541alin.l şi 2, art. 2.537 pct.1 şi art. 2.538 C.civ., al căror conţinut a fost expus în continuare, rezulta fără echivoc ca recunoașterea dreptului poate întrerupe termenul prescripției.

În speţă, pe lângă faptul ca în mod eronat s-a apreciat ca adeverința nr.___/05.08.2020 emisa de SCPP Craiova reprezintă o recunoaștere, pentru perioada ianuarie 2014-septembrie 2017 se împlinise termenul de prescripție prevăzut de art. 171 alin. 1 Codul muncii. Or, în aceste condiții, consideră ca nu poate fi reținuta întreruperea prescripției, așa cum a statuat instanța de fond, pentru ca nu poate fi întrerupt un termen împlinit.

Pe de altă parte, adeverința nr.___/05.08.2020 emisa de SCPP Craiova nu poate fi interpretata nici ca o renunțare la prescripție, în condițiile art.2507 C.civ., deoarece, conform art.2508 C.civ. renunțarea la prescripție este expresa sau tacita, iar renunțarea tacita trebuie sa fie neîndoielnica. Ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce. Or, adeverința menționata nu conține nicio prevedere în sensul renunțării la prescripția împlinita.

Faţă de cele arătate, consideră că în mod greșit şi cu aplicarea eronata a prevederilor legale ce reglementează prescripția şi regimul juridic al prescripției, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește drepturile salariate aferente perioadei ianuarie 2014-septembrie 2017. Consideră că pentru perioada precizata a operat prescripția extinctiva, termenul de prescripție fiind împlinit, chiar şi în condițiile în care s-ar retine ca a operat întreruperea prescripției prin plățile parțiale ale salariului către reclamantă efectuate în aceasta perioada sau prin recunoașterea drepturilor restante (adeverința nr. ____/05.08.2020).

Conform principiului stabilit prin art. 171 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicata, cu completările şi modificările ulterioare, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariate, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

Același act normativ prevede la art. 268 lit. c) ca cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.

Pe de altă parte, aşa cum a arătat, drepturile salariate nu au putut fi achitate întrucât unitatea are o situație economica precara, singura sursa de venituri fiind chiriile încasate pentru spatiile închiriate în Depozitul frigorific. Referitor la acestea, prin adresa nr.____/23.08.2017, ANAF Craiova a înștiințat ca, în baza prevederilor art. 236 din Legea nr. 207/2015 - Cod proc. fiscală, s-a luat măsură indisponibilizării sumelor existente precum şi cele viitoare, toti chiriașii fiind obligați sa vireze la ANAF toate sumele datorate SCPP Craiova, conform contractelor de închiriere.

Lipsa de lichidități a SCPP Craiova este dovedita şi de neplata obligațiilor fiscale, a impozitelor şi contribuțiilor cu reținere la sursa, pe care unitatea nu le-a putut plăti, context în care ANAF Craiova, încă din anul 2012, a sesizat organele de cercetare penala pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea 241/2005, întocmindu-se mai multe dosare penale.

În contextul celor arătate, solicită admiterea apelului şi schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește drepturile salariate aferente perioadei ianuarie 2014-septembrie 2017.

În drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile art. 466 alin. 1 C.proc.civ, art.470 C.proc.civ şi art. 480 Cod procedură civilă.

Curtea constată că apelul este nefondat, faţă de următoarele considerente.

Faţă de dispoziţiile art. 248 NCPC, Curtea a analizat cu prioritate criticile apelantei pârâte referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că acestea sunt întemeiate, faţă de următoarele considerente.

Astfel, fără a contesta momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie sau durata acesteia, a susţinut apelanta că adeverinţa nr. ___/05.08.2020 emisă de ______ nu reprezintă o recunoaştere a dreptului material la acţiune, cu atât mai mult cu cât pentru perioada ianuarie 2014 - septembrie 2017 se împlinise termenul de prescripţie, şi nu ar putea fi avută în vedere nici ca renunţare la prescripţia împlinită, în sensul art. 2507 C.civ., aceasta neconţinând nici o prevedere referitoare la renunţarea la prescripţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 2537 alin. 1 pct. 1 Cod civil prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia.

Prin adeverinţa nr. ___/08.08.2020 apelanta pârâtă a atestat cuantumul drepturilor salariale neridicate cuvenite intimatei reclamantei în perioada 2014 - 2020, sens în care a menţionat, la rubrici separate, sumele lunare reprezentând salariu brut, salariu net, avans, lichidare, achitat, rest de plată.

Ori, pretenţiile deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată reprezentau tocmai contravaloarea diferenţelor de drepturi salariale restante aferente perioadei ianuarie 2014 – iunie 2020, al căror cuantum a fost atestat de adeverinţa în discuţie, astfel că în mod corect a reţinut prima instanţă că prin aceasta apelanta a recunoscut pretenţiile deduse judecăţii, fiind incidente aşadar dispoziţiile art. 2537 pct. 1 C.civ.

Este adevărat că, de regulă, pentru a se produce efectul întreruptiv al termenului, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei trebuie să intervină în cursul acesteia, şi nu după împlinirea termenului de prescripţie în care creditorul putea acţiona.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 2506 alin. 4 C.civ., recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit, în aceste cazuri fiind aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.

Prin aceste dispoziţii legale legiuitorul a instituit un regim juridic aparte recunoaşterii dreptului făcută prin act scris, în sensul că acesteia îi sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie, iar dispoziţiile art. 2507 C.civ., permit în mod expres renunţarea la prescripţia împlinită.

În aplicarea acestor dispoziţii, câtă vreme în cauză recunoaşterea dreptului s-a făcut prin adeverinţa nr. ___/05.08.2020, aşadar prin act scris, erau aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie, inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea renunţării la prescripţia deja împlinită, motiv pentru care nici criticile referitoare la imposibilitatea întreruperii termenului de prescripţie pentru perioada ianuarie 2014 - septembrie 2017 nu vor putea fi primite.

Nu prezintă relevanţă împrejurarea că în cuprinsul adeverinţei nu se găsesc menţiuni în sensul intenţiei apelantei de a renunţa la prescripţie, câtă vreme legiuitorul a înţeles să confere recunoaşterii prin act scris valenţe similare renunţării la prescripţie, îndeplinirea condiţiei referitoare la existenta unui înscris constatator al recunoașterii dreptului fiind suficientă pentru aplicarea regulilor de la renunţare.

Nici criticile referitoare la fondul cauzei nu sunt întemeiate, situaţia economică precară şi lipsa de lichidităţi nefiind de natură de a exonera apelanta, în calitate de angajator, de obligaţia de plată integrală a drepturilor salariale cuvenite intimatei.

Salariata reclamantă şi-a îndeplinit obligaţia de a presta munca în favoarea angajatorului, astfel încât a luat naștere dreptul acesteia la remunerația salarială, respectiv obligația corelativă a angajatorului de a plăti acesteia drepturile salariale cuvenite conform contratului individual de muncă, în cuantumul şi la termenele stabilite prin acesta, în aplicarea dispoziţiilor art. 40 alin. 2 lit. c şi art. 166 din Codul muncii.

Prin urmare, indiferent de sursa de finanțare ori de eventualele dificultăţi financiare, angajatorul are obligația să asigure sumele necesare plății salariului, în caz contrar salariatul având dreptul de a solicita instanţei de judecată obligarea la plata drepturilor salariale neachitate, precum şi dreptul de a solicita plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs, potrivit art. 166 alin. 4 din C. muncii.

În raport de aceste considerente, constatând că nu subzistă nici unul din motivele de apel invocate în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 1 NCPC Curtea a respins apelul ca nefondat.

Urmare a respingerii căii de atac promovate apelanta a căzut în pretenţii astfel încât, în temeiul art. 453 NCPC, a fost obligată la plata către intimată a cheltuielilor de judecată efectuate

Domenii speta

Spete similare