2.Drept societar. Societate radiată ca urmare a finalizării procedurii insolvenţei.

Prin sentinţa nr. x/6 iulie 2018 pronunţată de Tribunalul Mureş - Secţia contencios administrativ şi fiscal a fost admisă acţiunea astfel cum a fost precizată de reclamanţii M.A.A. şi T.I. în contradictoriu cu pârâtul D.G.R.F.P. Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş şi a fost obligat pârâtul să restituie reclamanţilor suma de 31601 lei, în cotă de 20% către reclamantul M.A.A. şi în cotă de 80% către reclamantul T.I., sumă la care se adaugă dobânda legală, calculată potrivit art. 124 alin. 1 ind. 1 din OG nr. 92/2003.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta D.G.R.F.P. Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, solicitând casarea sentinţei atacate, iar în urma rejudecării, respingerea în totalitate a acţiunii formulate de reclamanţi.

Recurentul a arătat că, prin încheierea comercială nr. 618/C/04.04.2012 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, a fost deschisă procedura insolvenţei reglementată de Legea nr. 85/2006, împotriva debitoarei S.C. C.C. S.R.L în dosarul nr. 234/1371/2012.

La data de 12.06.2012, a fost publicat în B.P.I. nr. 8398/12.06.2012 tabelul preliminar nr. 019/11.06.2012 de obligaţii a debitoarei în care a fost înscrisă de către administratorul judiciar creanţa deţinută de recurentă în contra debitoarei în cuantum de 626.491 lei, astfel cum s-a solicitat prin „cererea de admitere a creanţei" nr. 32105/17.05.2012 în dosarul anterior indicat. De asemenea, prin adresa nr. 2327/06.12.2013 emisă de pârâtă rezulta că societatea debitoare figura cu obligaţii fiscale în cuantum total de 531.306 lei, creanţă ce a fost cuprinsă de către lichidatorul judiciar, în tabelul definitiv consolidat de obligaţii nr. 047/06.03.2014, publicat în B.P.I. nr. 4872/11.03.2014.

Faţă de acestea, pârâta susţine că instanţa de fond a apreciat eronat că prin dispoziţiile art. 73 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei legea nu impune vreo obligaţie din partea persoanelor interesate, de a formula o contestaţie cu privire la creanţele înscrise în tabelul preliminar de creanţe. Căci, creanţa deţinută de pârâtă împotriva debitoarei falite S.C. C.C. S.R.L. în cuantum de 531.306 lei nu a fost contestată de către reclamanţii M.A.A. şi T.I., deşi ar fi avut această posibilitate, potrivit dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2006.

Consideră că, atât timp cât intimaţii-reclamanţi au stat în pasivitate, neformulând contestaţii nici împotriva tabelului preliminar şi nici împotriva tabelului definitiv, astfel încât creanţa deţinută de pârâtă în contra debitoarei să fie înscrisă în cele două tabele ca fiind o creanţă sub condiţie, prin neformularea contestaţiilor, a fost ocolită această cale legală, în contextul în care acea condiţie suspensivă ar fi fost îndeplinită anterior definitivării tabelului de creanţe, respectiv, anterior închiderii procedurii falimentului debitoarei şi, respectiv radierii S.C. C.C. S.R.L.

În ceea ce priveşte aspectele reţinute de instanţa de fond conform cărora s-ar impune restituirea către reclamanţii-intimaţi a sumei de 31.601 lei reprezentând obligaţii fiscale stabilite de organul fiscal prin decizia de impunere nr. 42/05.03.2018, anulată de instanţă, susţine că, atâta vreme sumele solicitate de către reclamanţi, respectiv creanţele deţinute de către pârâtă în contra debitoarei nu au fost înscrise ca şi creanţe sub condiţie (având în vedere că prin Sentinţa nr. 4861/29.11.2013 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 2100/102/2008**, irevocabilă prin Decizia nr. 4228/R/02.07.2014 pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureş în acelaşi dosar s-a admis acţiunea formulată de S.C. C.C. S.R.L. anulându-se Decizia nr. 155/22.05.2008 emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Decizia de impunere nr. 42/29.02.2018 emisă de pârâtă prin care s-au stabilit obligaţii fiscale în cuantum total de 471.888 lei), aceste sume nu pot fi restituite.

Mai mult, recurenta a arătat faptul că prin planul de reorganizare al debitoarei S.C. C.C. S.R.L., propus, paradoxal, chiar de către debitoare prin reclamantul M.A.A., plan derulat în cadrul procedurii insolvenţei care a făcut obiectul dosarului nr. 234/1371/2012 al Tribunalului Specializat Mureş a fost propusă îndestularea în proporţie de 100% a recurentei-creditoare, respectiv a fost acceptată creanţa în cuantum de 638.852 lei (inclusiv a sumei de 31.601 lei). În acelaşi context se arată că, din suma stabilită prin Decizia de impunere nr. 42/29.02.2008 debitoarea C.C. S.R.L. a efectuat plăţi voluntare, respectiv au fost distribuite sume rezultate din executarea silită (licitaţie organizată de organele de specialitate din cadrul pârâtei) fiind stinsă suma de 28.130 lei, astfel cum reiese din adresa nr. 1787/02.08.2018 emisă de Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice.

A mai arătat că, la data radierii societăţii debitoare, aceasta nu mai figura cu bunuri în patrimoniu, iar transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase se va face la data radierii, dar numai după plata creditorilor.

Reclamanţii M.A.A. şi T.I. au formulat întâmpinare la recursul promovat de pârâta D.G.R.F.P. Braşov – A.J.F.P. Mureş, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Au arătat că temeiul acţiunii introductive îl reprezintă art. 235 (3) din Legea nr. 31/1990 ce reglementează o situaţie juridică total distinctă de perioada reglementată de Legea insolvenţei nr. 85/2006. Art. 235 (3) reglementează perioada de după radierea unei societăţi, iar legea insolvenţei reglementează o perioadă dintr-o procedură specială, adică cea a insolvenţei.

Faţă de argumentele expuse de recurentă referitoare la necontestarea tabelului preliminar şi a tabelului definitiv din cadrul procedurii generale şi apoi din cadrul procedurii simplificate a falimentului, reclamanţii au susţinut că, în situaţia în care ar fi avut această conduită şi ar fi contestat în termenul legal tabelul preliminar sau tabelul definitiv în cadrul procedurii de insolvenţă a SC C.C. SRL, respectiv în termen de 5 zile de la data publicării tabelului în BPI – în 19.02.2012, contestaţia nu putea fi soluţionată, în mod favorabil, deoarece sentinţa prin care s-a dispus anularea deciziei de impunere nr. 42/2008, pe baza căreia s-au încasat sumele solicitate în prezenta acţiune, a fost pronunţată abia în anul 2013 la data de 29 noiembrie, deci mult peste termenul de contestaţie a tabelului preliminar. Într-o astfel de ipoteză, în lipsa unei asemenea sentinţe de anulare, creanţa înscrisă în tabelul preliminar în favoarea ANAF era o creanţă certă lichidă şi exigibilă, neputând fi eliminată sau modificată. Prin urmare imposibilitatea exercitării unui drept de contestare, (neexercitarea drepturilor procesuale cu rea-credinţă) nu poate conduce la o situaţie în care această problemă nu este remediată. În speţă, pe baza unei decizii nelegale, s-a încasat de la o persoană juridică o suma de 278.253 lei, aşa cum reiese din răspunsul la adresa Tribunalului Mureş, nr. 864/750 din data de 17.04.2018, care de fapt a cauzat falimentul societăţii.

Au susţinut că sumele încasate de recurentă pe baza unui act declarat nul prin hotărâre judecătorească definitivă, trebuie să fie restituite fără nici o condiţie, suma reprezentând o plată nedatorată.

Totodată, împotriva sentinţei nr. 736/6 iulie 2018 pronunţate de Tribunalul Mureş - Secţia Contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs şi reclamanţii M.A.A. şi T.I., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii cu consecinţa obligării pârâtei la restituirea sumei de 278.253 lei, la care de adaugă dobânda până la plata efectivă, precum şi cheltuielile de judecată.

Au arătat că, prin acţiunea introductivă, au solicitat instanţei de fond obligarea pârâtei la restituirea sumei de 471.888 lei şi a dobânzii în cuantum de 490.811 lei. La data de 16.05.2018, întrucât nu erau în măsură să dovedească achitarea acestor sume, o evidenţă clară şi punctuală despre modul şi cuantumul în care au fost stinse obligaţiile fiscale fiind deţinută doar de pârâta intimată, au micşorat pretenţiile la suma de 112.386 lei, cu dobânzile aferente, sumă care reieşea din documentele fiscale (chitanţele nr. 0989336/14.11.2012, 10204487/23.11.2012, 4402705/12.04.2013) care încă se mai aflau în posesia lor în urmă cu 4 ani după închiderea procedurii de faliment al SC C.C. SRL, ai cărei asociaţi erau.

La data de 18 mai 2018, prin încheiere, instanţa de fond a emis o adresă către pârâtă cu menţiunea de a preciza expres, cu referire la chitanţele depuse de reclamanţi; de asemenea, prin raportare la Decizia nr. 42 din 29.02.2008 dacă plăţile voluntare efectuate de către reclamanţi au stins vreo obligaţie instituită prin Decizia nr. 42 din 29.02.2008. Pârâta a depus adresa nr. 864/750/17.04.2018 emisă de către Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice din cadrul AJFP Mureş, însă, instanţa de fond, nu a luat în considerare acest document, a trecut la analizarea celor trei chitanţe depuse de reclamanţi, iar, în urma analizării acestora din perspectiva unor decizii de compensare incomplete, care nu indicau, în mod concret ce anume obligaţii fiscale se compensează, a ajuns la concluzii şi la calcule eronate, pronunţând o sentinţă prin care au fost încălcate normele de drept material; prin urmare, sunt incidente prevederile art. 488(1) pct. 8 Cpc.

Faţă de aceste considerente, recurenţii-reclamanţi apreciază că se impune admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate cu rejudecarea cauzei, pentru ca instanţa de recurs să treacă la analizarea acestui document  - Adresa nr. 864/750/17.04.2018, relevant în soluţionarea cauzei deduse judecăţii.

În cazul admiterii recursului şi reţinerii cauzei spre rejudecare, recurenţii-reclamanţi au arătat că înţeleg să majoreze pretenţiile lor la suma de 278,253 lei şi dobânda aferentă, până la plata efectivă.

Au susţinut că, prin adresa nr. 864/750 din data de 17.04.2018 emisă de pârâtă, este prezentată situaţia defalcată a plăţilor efectuate de reclamanţi privind decizia de impunere nr. 42/2008, rezultând, fără dubiu, că suma de 278.253 lei a fost achitată în întregime de societatea SC C.C. SRL, prin diferite moduri: plată voluntară prin ordine de plată, decizii de compensare, popriri, etc. Prin urmare, impozitul de profit stabilit prin decizia nr. 42/2008 - anulată în întregime prin sentinţa nr. 4861/2013 pronunţată în dosarul nr. 2100/102/2008**- a fost achitat în întregime de societate, rămânând cu titlu de debit doar suma de 193.635 lei, care nu poate constitui obiectul restituirii.

Au mai susţinut recurenţii şi că falimentul societăţii a intervenit întrucât intimata a trecut la executarea silită a sumelor impuse prin decizia de impunere nr. 42/2008, care, ulterior, a fost anulată, definitiv. Întrucât societatea SC C.C. SRL, în urma închiderii procedurii de faliment, şi-a pierdut calitatea de persoană juridică şi, în urma radierii, nu a mai avut capacitate de folosinţă, astfel neavând nici calitate procesuală activă, nu a avut nici o cale legală de a solicita întoarcerea executării silite. Prin urmare, sigura cale de a recupera aceste sume executate, în mod nelegal, aparţine foştilor asociaţi conform prevederilor art. 235 (3) din Legea 31/1990.

Pentru aceste considerente, au solicitat admiterea recursului, rejudecarea cauzei cu reţinere, şi pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii şi obligarea intimatei la plata/restituirea sumei de 278.253 lei, la care se adaugă dobânda aferentă până la plata efectivă.

Împotriva recursului promovat de reclamanţi, a formulat întâmpinare pârâta D.G.R.F.P. Braşov – A.J.F.P. Mureş, care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a căii de atac promovate de reclamanţii M.A.A. şi T.I..

În principal, pârâta a dezvoltat susţinerile din cuprinsul cererii de recurs.

În plus, referitor la afirmaţiile recurenţilor-reclamanţi conform cărora falimentul societăţii debitoare ar fi intervenit întrucât organele de specialitate ale intimatei au trecut la executare silită a obligaţiilor fiscale, a arătat că prin planul de reorganizare al debitoarei C.C. S.R.L, propus de către debitoare prin reclamantul M.A.A., plan derulat în cadrul procedurii insolvenţei care a făcut obiectul dosarului nr. 234/1371/2012 al Tribunalului Specializat Mureş, a fost propusă îndestularea în proporţie de 100 % a intimatei, respectiv a fost acceptată creanţa în cuantum de 638.852 lei.

De asemenea, a susţinut că atâta timp cât sumele solicitate de către recurenţii-reclamanţi, respectiv creanţele deţinute de către pârâtă în contra debitoarei, nu au fost înscrise drept creanţe sub condiţie, aceste sume nu pot fi restituite.

Prin sentinţa nr. 761/08.05.2014 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, în dosarul nr. 234/1371/2012, prin care s-a dispus închiderea procedurii de faliment a debitoarei C.C. S.R.L., judecătorul sindic a reţinut că: „lichidatorul judiciar nu a fost în măsură să facă vreun act de lichidare a averii debitoarei, pentru simplul motiv că nu a identificat nici un activ sau o altă valoare care să facă obiectul unor astfel de demersuri." Împotriva sentinţei anterior menţionate, recurenţii-reclamanţi ar fi avut posibilitatea/interesul de a formula calea de atac a recursului, prin care ar fi putut solicita continuarea procedurii de insolvenţă a debitoarei, până la soluţionarea acţiunii în contencios administrativ care a făcut obiectul dosarului nr. 2100/102/2008** al Tribunalului Mureş, şi, implicit, clarificarea cuantumului creanţei deţinută de pârâtă în contra debitoarei C.C. S.R.L., cale de atac de care aceştia nu au înţeles să uzeze.

Prin dispoziţiile art. 117 alin. 6) din O.G. nr. 92/2003/R privind Codul de procedură fiscală, legiuitorul a reglementat situaţiile în care pot fi restituite obligaţiile fiscale, şi anume: „(6) Dacă debitorul înregistrează obligaţii fiscale restante, sumele prevăzute la alin. (1), (2) şi (21) se vor restitui numai după efectuarea compensării potrivit prezentului cod." În acest context, pârâta a arătat că societatea debitoare figura cu obligaţii fiscale în cuantum total de 531.306 lei, creanţă ce a fost cuprinsă de către lichidatorul judiciar în Tabelul definitiv consolidat de obligaţii nr. 047/06.03.2014, publicat în B.P.I. nr. 4872/11.03.2014, sumă care a inclus şi obligaţiile fiscale stabilite prin Decizia de impunere nr. 42/29.02.2008, (471.888 lei compusă din 278.888 lei - debit - impozit pe profit şi 193.635 lei - accesorii aferente impozitului pe profit). Aşadar, la masa credală a fost acceptată (nefiind contestată) o sumă mai mare decât suma stabilită prin decizia de impunere anterior indicată.

Pârâta apreciază că nu sunt incidente dispoziţiile art. 235 din Legea nr. 31/1990 invocate de către recurenţii-reclamanţi motivat de faptul că debitoarea C.C. S.R.L. nu mai figura cu bunuri în patrimoniu, iar transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase se va face la data radierii, dar numai după plata creditorilor. Or, atât timp cât creanţa deţinută de pârâtă nu a fost recuperată, nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor legale anterior indicate.

Analizând recursurile declarate în raport de motivele de nelegalitate invocate, care se circumscriu celui prevăzut de art. 488.pct.8 din Codul de procedură civilă, Curtea reţine:

Aşa cum subliniază reclamanţii intimaţi, în întâmpinarea formulată la recursul declarat de DGRFP Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, interesează în mod deosebit temeiul indicat de reclamanţi în vedere obţinerii restituirii sumei indicate iniţial şi ulterior modificate împreună cu dobânda aferentă.

Aceştia au avut drept fundament dispoziţiile art. 235 ale Legii nr. 31/1990, dispoziţii care nu le conferă însă un drept la restituirea sumelor încasate în procedura specială a insolvenţei.

În primul rând trebuie reţinut că prin sentinţa 761 din 08.05.2014, Tribunalul Specializat Mureş a dispus închiderea procedurii de faliment deschisă pe seama debitoarei S.C. C.C. S.R.L., în care reclamanţii au deţinut calitatea de asociaţi.

Soluţia a rămas definitivă prin respingerea recursului declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş (decizia nr. 4897 din 30.09.2014 a Curţii de Apel Tg. Mureş).

În cadrul acelei proceduri de insolvenţă (reorganizare urmată de faliment) în cadrul planului de reorganizare propus de debitoare, admis de judecătorul sindic au fost efectuate plăţi parţiale până la intrarea în faliment.

Pe fondul imposibilităţii respectării graficului de plăţi agreat şi al imposibilităţii de redresare a fost dispusă intrarea în faliment, iar pe fondul lipsei de active sau de lichidităţi s-a dispus închiderea definitivă a procedurii şi radierea societăţii debitoare din registrul comerţului (30.09.2014).

Din motivele expuse nu a fost posibilă aplicarea dispoziţiilor art. 133 din Legea nr. 85/2006: „Dacă creanţele au fost complet acoperite prin distribuirile făcute, judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii falimentului şi de radiere a debitorului din registrul în care este înmatriculat:

a) chiar înainte ca bunurile din averea debitorului să fi fost lichidate în întregime, în cazul în care toţi asociaţii persoanei juridice sau persoana fizică, după caz, solicită acest lucru în termen de 30 de zile de la notificarea lichidatorului făcută administratorului special, urmând ca bunurile să treacă în proprietatea indiviză a asociaţilor/acţionarilor, corespunzător cotelor de participare la capitalul social;

b) în toate celelalte cazuri, procedura se închide numai după lichidarea completă a activului, eventualele sume reziduale ultimei distribuiri urmând a fi depuse într-un cont la dispoziţia asociaţilor sau persoanei fizice, după caz”.

Anterior definitivării soluţiei de închidere a procedurii insolvenţei şi de radiere a societăţii, prin decizia definitivă 4228/R din 02.07.2014 este desfiinţată parţial creanţa fiscală înfăţişată de organul fiscal în dosarul de faliment, prin anularea deciziei de impunere nr. 42/2008 care impunea obligaţii fiscale suplimentare de 471.888 lei. Această soluţie nu este prezentată în cadrul procedurii insolvenţei.

Revenind la temeiul pretenţiilor reclamanţilor reţinem că dispoziţiile art. 235 din Legea nr. 31/1990 reglementează modul de lichidare a patrimoniului societăţii ca urmare a dizolvării voluntare sau judiciare declanşate în temeiul acestui act normativ.

Lichidarea reglementată de acest text reprezintă reglementarea generală în materia societăţilor, pe când lichidarea reglementată de Legea nr. 85/2006 (sub imperiul căreia s-a derulat procedura privind-o pe debitoarea S.C. C.C. S.R.L) constituie reglementarea specială ce intervine în situaţia societăţilor aflate în stare de insolvenţă, după distincţiile acolo arătate.

Societăţile cu răspundere limitată se pot dizolva şi prin faliment (art. 227 alin.1 lit. f din Legea nr. 31/1990) însă în acest caz  dizolvarea se pronunţă de tribunalul învestit cu procedura falimentului, rezultând deci că nu poate fi urmată procedura de dizolvare şi lichidare reglementată de Legea nr. 31/1990.

De asemenea avem în vedere şi dispoziţiile art. 260 din Legea nr. 31/1990 (alin.2 „Lichidarea nu liberează pe asociaţi şi nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a societăţii”, alin.4 „ În termen de 60 de zile de la numire, lichidatorul trebuie să depună la oficiul registrului comerţului, pentru menţionare în registrul comerţului, un raport privind situaţia economică a societăţii. Dacă, potrivit raportului, debitorul îndeplineşte condiţiile pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă, lichidatorul are obligaţia de a solicita deschiderea acestei proceduri în termen de 15 zile de la data depunerii raportului”) care susţin ideea că şi în ipoteza (neidentificată în cauză) a demarării procedurii de dizolvare şi lichidare conform legii nr. 31/1990 apariţia insolvenţei determină urmarea procedurii speciale.

Rezultă că cele două proceduri de lichidare se exclud, fiind evident că deschiderea procedurii insolvenţei nu permite ca ulterior închiderii ei să se reia procedura de lichidare prevăzută de legea 31/1990, căci aşa cum am precizat mai sus, situaţia bunurilor rămase în patrimoniul de lichidat şi care ar fi reveni asociaţilor deţinea o reglementare expresă ( art. 133 al legii nr. 85/2006).

Dispoziţiile invocate de reclamanţi în sprijinul demersului lor apar astfel ca nefiind incidente, căci societatea a fost radiată ca urmare a finalizării procedurii insolvenţei, procedură specială al cărei scop este exact acesta, al lichidării patrimoniul unei persoane prin clarificarea tuturor aspectelor legate de pasivul şi activul acesteia

Aplicând astfel principiul specialia generalibus derogant (normele speciale derogă de la cele generale) rezultă că în mod greşit a fost făcută aplicarea legii de către prima instanţă, recunoscând reclamanţilor calitatea de succesori ai societăţii radiate cu vocaţie la recuperarea sumelor rezultate din lichidare conform Legii nr. 31/1990.

De asemenea, nu poate fi reţinută nici incidenţa textului art. 117 din O.G nr.92/2003aplicat de prima instanţă, motivele de mai sus fiind în sensul că plăţile efectuate în cadrul procedurii insolvenţei s-au definitivat prin închiderea procedurii şi neinfirmarea în cadrul acelei proceduri a creanţei fiscale.

Restituirea la care face referire acest text este una justificată de desfiinţarea titlului de creanţă, însă având în vedere contextul factual şi legal rezultă că până la închiderea definitivă a procedurii titlul de creanţă nu a fost infirmat, ulterior închiderii acestei proceduri nemaiprezentând relevanţă juridică desfiinţarea sa.

Un ultim argument îl reprezintă şi principiul securităţii juridice, principiul fundamental de drept consacrat de jurisprudenţa în materia protecţiei drepturilor omului a Curţii Europene de Justiţie, potrivit căruia odată pronunţată o soluţie definitivă a unei instanţe (în cazul nostru de lichidare) aceasta nu mai fie repusă în discuţie (cauza Brumărescu împotriva României).

În lumina celor prezentate rezultă că nu mai prezintă relevanţă susţinerile, respectiv apărările referitoare la acţiunile întreprinse sau nu de asociaţi în procedura insolvenţei, eficienţa contestaţiilor împotriva tabelelor conţinând creanţele nu va mai fi deci analizată de instanţă.

De asemenea apreciind ca fiind întemeiat recursul pârâtei, cu consecinţa respingerii integrale a cererii reclamanţilor, soluţia negativă asupra recursului acestora pentru acordarea integrală a sumei indicate se impune în mod evident ca o consecinţă.

Fiind cuprinsă în recursul reclamanţilor, dezlegarea admisibilităţii cererii de majorare a pretenţiilor nu mai prezintă utilitate pe fondul respingerii acestuia drept consecinţă a admiterii recursului părţii adverse.

Domenii speta

Spete similare