Aplicarea art.30 din Legea nr.153/2017 în cazul polițiștilor care exercită atribuții ale unei funcții de conducere în baza unei dispoziții zilnice a inspectoratului de poliție

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani – Secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 29.09.2020, reclamantul Sindicatul Poliţiştilor şi Personalului Contractual din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean pentru membru de sindicat O.C., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean a solicitat:

- emiterea dispoziţiei de salarizare pentru membrul de sindicat O.C. pentru perioada 01.10.2017 - 01.12.2017, 30.09.2018-11.11.2018 şi 12.11.2019 - 29.02.2020;

- salarizarea membrului de sindicat O.C. în perioadele menţionate în conformitate cu atribuţiile funcţiei pe care le-a executat;

- plata sumelor rezultate dintre cuantumul aferent funcţiei executate şi cea pentru care a fost remunerat, inclusiv a sporurilor şi majorărilor actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală. 

Prin sentinţa nr. 34 din 28 ianuarie 2021 Tribunalul Botoşani  - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea, a obligat pârâtul la plata către reclamant a diferenţei dintre cuantumul drepturilor salariale aferente funcţiei de conducere exercitate în perioadele:

- 01.10.2017 – 01.12.2017

- 30.09.2018 – 11.11.2018

- 12.11.2019 – 29.02.2020

şi cuantumul drepturilor salariale efectiv acordate în intervalele menţionate, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie, la data plăţii, la care se va adăuga dobânda legală.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean, criticând-o pentru nelegalitate, susţinând că instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, înlăturând fără temei apărările instituţiei pârâtei.

Astfel cum a susţinut şi în faţa primei instanţe, nu există niciun temei legal pentru ca intimatul reclamant să fie salarizat cu aceleaşi drepturi pentru perioada cât a asigurat conducerea Birou Control Intern. Nu este de acord cu motivarea primei instanţe, în sensul în care intimatul reclamant ar fi îndreptăţit la salarizare potrivit coeficientului funcţiei de şef al Biroului Control Intern pentru o perioadă în care, în lipsa şefului biroului, având în vedere prevederile din fişa postului, reclamantul ar fi îndeplinit atribuţiile aferente acestei funcţii, întrucât nu există nici un fundament legal în ceea ce priveşte acordarea drepturilor salariale solicitate în astfel de situaţii, instanţa interpretând dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 153/2017, fără a ţine seama de ultima teză a acestui articol. A făcut referire la disp. art. 30 din Legea 153/2017 şi a precizat că prima instanţă a asimilat situaţia intimatului reclamant, cu exercitarea temporară a unei funcţii de conducere prevăzută de art. 30 anterior enunţat, fără să aibă în vedere faptul că aceeaşi dispoziţie legală prevede că această exercitare temporară a funcţiei de conducere trebuia realizată printr-o numire prin act administrativ a acelei persoane şi doar dacă în statute sau în legi speciale nu se prevede altfel. A solicitat să se constate că Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului are caracter de lege specială faţă de Legea nr. 153/2017, lege generală, şi prevede explicit care sunt modalităţile de modificare a raporturilor de serviciu ale poliţiştilor.

Ori, nici salarizarea poliţistului nu poate suferi modificări decât în urma emiterii unor acte administrative de modificare a raporturilor de serviciu, în cazul intimatului fiind nevoie de un act administrativ de mutare în interesul serviciului pe funcţia de conducere sau de împuternicire pe această funcţie. A considerat că „numirea temporară” la care face trimitere Legea nr. 153/2017, este corespondentă noţiunii de „împuternicire” prevăzută de Legea nr. 360/2002, nefiind posibilă existenţa numirii temporare în cazul poliţiştilor, întrucât legea specială, nr. 360/2002, prevede expres care sunt situaţiile de modificare a raporturilor de serviciu, printre acestea neregăsindu-se numirea temporară pe o funcţie. Însă, din punct de vedere al efectelor, numirea temporară pe funcţie este identică cu instituţia împuternicirii, ori în cazul reclamantului, neexistând un act administrativ de împuternicire pe funcţia de conducere, nu putea beneficia nici de drepturile salariale aferente acestei funcţii.

A învederat că potrivit art. 27 ind. 1 alin. 1 din Legea nr. 360/2002 Raportul de serviciu al poliţistului se poate modifica prin: delegare; detaşare; participare la misiuni internaţionale; împuternicire pe o funcţie de conducere; transfer; mutare; punere la dispoziţie.

 A considerat că atât timp cât nici o dispoziţie legală nu prevede obligativitatea împuternicirii unei persoane pe o funcţie de conducere, existând posibilitatea ca atribuţiile unei funcţii de conducere să fie exercitate şi în baza prevederile din fişa postului, a apreciat că în prezenta cauză nu se poate vorbi despre o culpă în ceea ce priveşte neîmputernicirea intimatului reclamant cu consecinţa lipsei posibilităţii de salarizare aferente funcţiei de conducere.

Intimatul reclamant a fost salarizat în continuare pentru funcţia dc execuţie efectiv ocupată, problema împuternicirii fiind o chestiune de oportunitate a conducerii inspectoratului, ţinând de actul de conducere şi nu de legalitatea unei asemenea măsuri. În caz contrar s-ar putea ajunge ca în toate situaţiile în care o funcţie de conducere ar fi vacantă şi nu se realizează împuternicirea unei persoane pe funcţia de conducere în cauză (din diferite motive ce ţin de oportunitate apreciată ca atare de persoana care exercită actul managerial), persoana care exercită efectiv atribuţiile acelei funcţii de conducere în lipsă să fie salarizată cu salariul aferent funcţiei de conducere, ceea ce ar fi contrar dispoziţiilor legale.

Faţă de cele expuse, a solicitat admiterea recursului, şi pe cale de consecinţă, respingerea în totalitate a acţiunii formulată de reclamant.

Prin întâmpinarea depusă la dosar reclamantul Sindicatul Poliţiştilor şi Personalului Contractual din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean a învederat că recurentul argumentează poziţia sa pe inexistenţa unor documente pe care el însuşi avea obligaţia de a le întocmi. A solicitat să se observe că intimatul nu contestă faptul că reclamantul a prestat activitatea profesională respectivă (şi că este îndreptăţit să fie remunerat ca atare), intimatul invocă propria-i culpă, respectiv faptul că el (recurentul) nu a întocmit anumite documente (context în care consideră că ar exista doar atunci cadrul legal ca atare) pentru ca reclamantul să fie remunerat conform activităţii profesionale desfăşurate. Ori, tocmai acesta este obiectul acţiunii, realizarea plăţii pentru executarea atribuţiilor funcţiei respective s-ar fi realizat (trebuia) sau se realizează prin întocmirea documentelor respective de către angajator, aspect care constituie o obligaţie şi nu o opţiune de aplicarea a legii. Recurentul încearcă să dezinformeze afirmând că, în lipsa şefului Biroului Control Intern, atribuţiile funcţiei respective sunt executate de către reclamant. Acest lucru este parţial adevărat, însă este vorba de situaţia în care funcţia de şef Birou control Intern este ocupată/ remunerată ca atare, iar ocupantul lipseşte de la serviciu din anumite motive (misiune, boală, etc). Pentru asigurarea continuităţii serviciului poliţienesc, documentele sunt semnate de către o altă personă. Însă nu aceasta este situaţia de faţă tocmai pentru că funcţia de şef Birou Control intern a fost vacantă. Intimatul se contrazice singur. Dacă, ipotetic (în cazul vacantării funcţiei respective) reclamantul avea obligaţia respectivă (conform celor susţinute de recurent) de ce au mai fost necesare dispoziţiile zilnice ale şefului inspectoratului pentru ca reclamantul să execute atribuţiile şefului de birou. Tocmai pentru că nu existau circumstanţele invocate de către recurent.

Afirmă recurentul însuşi că art. 30 din Legea nr.153/2017 se aplică, inclusiv teza 2 de la alineatul (1), dar că instanţa de fond nu ar fi avut în vedere această teză. A precizat că teza 2 prevede „dacă în statute sau legi speciale nu se prevede altfel”. Însuşi recurentul susţine că a respectat legea, sens în care a înţeles că dispoziţiile sale de numire pentru exercitarea atribuţiilor funcţiei de către reclamant au fost date conform legilor speciale, indiferent de modalitatea/ forma utilizată de către intimat. Legile speciale nu interzic salarizarea persoanei care execută atribuţiile funcţiei vacante, deci nu se prevede altceva. Nici nu poate fi apreciat ca şi argument faptul că tot el, intimatul ar fi încălcat legile special sau că ar fi utilizat alţi termeni (desemnare) în locul celor menţionaţi expres în legile speciale, acest lucru echivalând cu invocarea propriei culpe de către recurent, aspect care nu poate fi primit.

A precizat că Curtea de Apel Suceava a stabilit în speţe similare faptul că numirea pe o funcţie (exercitarea atribuţiilor acesteia) se realizeză ca atare, indiferent de forma în care o realizează angajatorul. Legiuitorul în art. 30 stabileşte ca şi condiţie necesară şi suficientă exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii de conducere şi nu altceva (modalitatea în care s-a dispus execitarea funcţiei). Prin dispoziţia dată, recurentul a dispus reclamantului exercitarea atribuţiilor funcţiei conform art. 30 (nu are relevanţă modalitatea, de vreme ce legile speciale nu interzic dispoziţiile intimatului), reclamantul fiind îndreptăţit să fie remunerat în condiţiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 153/2017. Recurentul în mod greşit afirmă că nici o dispoziţie legală nu prevede obligativitatea împuternicirii unei persoane pe o funcţie de conducere. Nici nu a solicitat acest lucru, ci doar respectarea de către intimat a prevederilor art. 30 din Legea nr. 153/2017.

Faţă de cele expuse, solicită respingerea recursului, menţinerea în totalitate a sentinţei instanţei de fond.

Analizând recursul formulat, ale cărui motive de critică se subsumează dispoziţiilor art. 488 pct.8 Cod procedură civilă, curtea a constatat următoarele:

Recurentul  IPJ a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin. 1 pct.8 Cod procedură civilă, susţinând că instanţa de fond a realizat o aplicare greşită a normelor de drept material.

În motivarea cererii, a arătat recurentul că nu există temei legal pentru salarizarea reclamantului cu drepturile corespunzătoare funcţiei de şef Birou Control Intern pentru perioada în care acesta a îndeplinit atribuţiile din fişa postului de şef birou.

Examinând susţinerile recurentului, curtea a constatat că acestea sunt întemeiate.

Astfel, art. 30 din Legea nr. 153/2017 prevede că:

„(1) Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii de conducere se realizează prin numirea temporară a unei persoane angajate/numite care îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei de conducere şi care nu a fost sancţionată disciplinar, până la ocuparea prin concurs a postului, dacă în statute sau în legi speciale nu se prevede altfel.

(2) În perioada în care persoana angajată/numită exercită cu caracter temporar o funcţie de conducere, aceasta beneficiază de drepturile salariale aferente funcţiei de conducere respective.”

Din conţinutul textului legal menţionat rezultă că prevederile referitoare la exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii de conducere prin numirea temporară a unei persoane este aplicabilă dacă prin statute sau legi speciale nu se prevede altfel.

Ori, reclamantul din prezenta cauza s-a aflat în una dintre aceste situaţiile derogatorii întrucât exercitarea atribuţiilor funcţiei de conducere nu s-a realizat ca urmare a unei numiri temporare, ci în baza Dispoziţiei Zilnice a Inspetoratului de Poliţiei Judeţean Botoşani nr. 10624 din data de 22.11.2019, astfel cum rezultă din adresa aflată la dosarul de fond.

Este real că practica instanţelor de judecată a fost neunitară sub aspectul acordării drepturilor solicitate de reclamant, însă prin Decizia RIL nr. 6/2021 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a realizat o interpretare a unor norme legale asemănătoare, aplicabile funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, iar raţionamentul reţinut este aplicabil şi prezentei speţe.

 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia RIL nr. 6/2021, care este obligatorie pentru instanţele de judecată, a statuat că:  „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 55 alin. (3) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, decizia de zi pe unitate prin care un ofiţer este desemnat să îndeplinească atribuţii suplimentare specifice funcţiei de conducere nu constituie o împuternicire pe funcţie, similară celei prevăzute de art. 55 alin. (3) din Legea nr. 293/2004.”

În considerentele deciziei, s-a reţinut că „susţinerile procurorului general în sensul că deciziile de zi pe unitate au produs, în concret, o modificare a felului muncii şi au operat o modificare a raportului de serviciu nu pot fi primite, întrucât nerespectarea condiţiilor legale pentru numirea într-o funcţie de conducere, chiar pentru o perioadă mai îndelungată de timp, aşa cum au reţinut unele instanţe, nu poate produce consecinţe juridice, iar exercitarea în fapt a unor atribuţii de conducere nu poate înlocui procedura legală de numire, aşa cum a fost concepută de legiuitor.”

Având în vedere acest raţionament, curtea constată că în lipsa unei numiri temporare a reclamantului pe funcţia de şef Birou Control Intern, cu respectarea dispoziţiilor legale, nu se poate reţine o modificare a raportului de serviciu al reclamantului, motiv pentru care acesta nu este îndreptăţit la acordarea drepturilor prev. de art. 30 alin.2 din Legea nr. 153/2017. 

Pe cale de consecinţă, curtea a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi, în rejudecare, a respins acţiunea formulată ca neîntemeiată. 

Domenii speta

Spete similare