Operațiune administrativă. Posibilitatea de analiză în instanţa de contencios administrativ

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal la data de 28.08.2020, reclamanta S.C. X S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Primăria Comunei Ş. şi U.A.T. Ş. a solicitat: 

- anularea adeverinţei nr. 3582/15.06.2020 şi a răspunsului la plângerea prealabilă nr. 4256/15.07.2020;

- obligarea pârâţilor la modificarea registrului agricol în sensul în care subscrisa să figureze la rubrica terenuri aflate în folosinţă cu suprafaţa de 52 ha;

- obligarea pârâţilor la eliberarea unei adeverinţe prin care să se certifice că în anul 2020 reclamanta utilizează suprafaţa de 52 ha pe raza comunei Ș.;

- obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor în sumă de 36.000 euro (180 eur/ha x 20 hectare) câtimea obiectului acţiunii urmând a fi modificată după ce APIA va emite decizia de plată pe anul 2020, reprezentând subvenţia pe care reclamanta nu a încasat-o de la APIA ca urmare a întocmirii în mod greşit a adeverinţei cu suprafaţa de terenuri utilizate pe raza comunei Ș., necesară pentru depunerea cererii unice de plată pentru anul 2020.

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de proces.

La termenul din data de 28.01.2021, reclamanta a depus note de şedinţă prin care a detaliat situaţia juridică a contractelor de arendă, iar la data de 12.03.2021 a depus la dosar cerere de renunţare la capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor în sumă de 36.000 euro (180 eur/ha x 20 hectare), reprezentând subvenţia pe care nu a încasat-o de la APIA.

Prin sentinţa civilă nr. 289 din 15 iunie  2021, Tribunalul Botoşani  – Secţia  de Contencios Administrativ şi Fiscal, a admis, în parte, cererea formulată si precizată; a obligat pârâta să elibereze adeverinţă prin care să ateste utilizarea de către reclamantă, în anul 2020, a următoarelor suprafeţe de teren situate pe raza comunii Ș., judeţul Botosani: 0,49 ha, teren ce face obiectul contractului de arendă nr. 88/09.05.2019 încheiat cu P.A.; 1,15 ha, teren ce face obiectul contractului de arendă nr. 122/24.04.2018 încheiat cu A.M.D.; 0,50 ha, teren ce face obiectul contractului de arendă nr. 81/09.05.2019 încheiat cu B.D. şi B.C.; 5,63 ha, teren ce face obiectul contractului de arendă nr. 128/24.04.2018 încheiat cu D.C.; 0,97 ha, teren ce face obiectul contractului de arendă nr. 121/24.04.2018 încheiat cu C.E.; 0,90 ha, teren ce face obiectul contractului de arendă nr. 127/24.04.2018 încheiat cu O.C.; 0,18 ha, teren ce face obiectul contractului de arendă nr. 86/09.05.2019 încheiat cu C.N.; 0,69 ha, teren ce face obiectul contractului de arendă nr. 74/08.10.2013 încheiat cu O.J.; 1,42 ha, teren ce face obiectul contractului de arendă nr. 90/12.10.2013 încheiat cu M.M.; 0,65 ha, teren ce face obiectul contractului de arendă nr. 87/09.05.2019 încheiat cu M.M.L.; a  respins celelalte pretenţii ca neîntemeiate şi a  obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1550 lei cu titlu de cheltuieli  de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta S.C. X S.R.L.  şi  pârâta  U.A.T. Ș.

Motivându-şi recursul,  societatea reclamantă a apreciat că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod  procedură civilă. Normele de drept material încălcate sunt: art. 1166. art. 1174 alin. (3), art. 1243, art. 1281. art. 1838 alin. (1). art. 1845. art. 1848 alin. (11 si art. 1850 Cod civil, art. 1 alin. (1) si art. 6 alin. (6) lit. b1) din O.G. nr. 28/2008 privind registrul agricol, art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, art. 1 si art. 2 alin. (2) din OG nr. 33/2002. art. 5 lit. dl. lit. k) şi lit. 1) din OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

Tribunalul Botoşani, prin sentinţa recurată  a dispus admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, obligând pârâta să elibereze Adeverinţă prin care să se ateste utilizarea de către  societate  în anul 2020 doar a unei părţi din suprafaţa de teren totală de 52 ha pe care a solicitat-o prin acţiunea introductivă. De asemenea, a respins petitele de cerere prin care s-a solicitat anularea adeverinţei nr. 3582/15.06.2020 şi a răspunsului la plângerea prealabilă nr. 4256/15.07.2020 şi obligarea pârâţilor la modificarea registrului agricol în sensul în care societatea să figureze la rubrica terenuri aflate în folosinţă cu suprafaţa de 52 ha. Nu în ultimul rând, a admis în parte cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, acordând doar suma de 1.500 lei din totalul de 2.975 lei.

1. Cu privire la admiterea în parte a petitului de cerere prin care s-a solicitat modificarea registrului agricol în sensul în care societatea  să figureze la rubrica terenuri aflate în folosinţă cu suprafaţa de 52 ha, consideră recurenta  că Tribunalul Botoşani a dispus în mod eronat obligarea pârâtului la eliberarea adeverinţei prin care să se ateste utilizarea de către societate în anul 2020 doar a unei suprafeţe de 12,58 ha. În concret, dispunând în acest sens, Tribunalul Botoşani a aplicat greşit următoarele dispoziţii legale: art. 1166, art. 1174 alin. (3), art. 1243, art. 1281, art. 1838 alin. (I), art. 1845, art. 1848 alin. (I) şi art. 1850 Cod civil şi art. 6 alin. (6) lit. b) din O.G. nr. 28/2008 privind registrul agricol.

A fost analizat fiecare contract de arendă.

În considerarea dispoziţiilor art. 1281 Cod civil, opozabilitatea faţă de terţi presupune că, de la momentul îndeplinirii formalităţilor impuse de lege, în speţă de la data de înscrierii contractului de arendare în registrul special ţinut de secretarul consiliului local, terţii trebuie să respecte efectele pe care actul juridic încheiat le produce între părţi şi se pot prevala de aceste efecte. Având în vedere principiul relativităţii efectelor contractelor, consacrat de art. 1281 Cod civil, un contract produce efecte numai faţă de părţi. Celelalte persoane care nu deţin calitatea de părţi, sunt terţi faţă de contract acesta fiindu-le opozabil.

În ceea ce priveşte Primăria comunei Ș., faţă de contractele de arendare aceasta are o calitate diferită de cea a unui terţ obişnuit, în considerarea faptului că este chiar autoritatea la care sunt înregistrate contractele de arendare şi în baza cărora eliberează adeverinţe care atestă utilizarea terenurilor de pe raza unităţii administrativ teritoriale.

Astfel, în virtutea principiului nemo censetur ignorare legem, general valabil, se presupune că reprezentanţii şi personalul Primăriei comunei Ș. cunosc dispoziţiile art. 1848 Cod civil şi că în lipsa depunerii la primărie a unor dovezi privind transmiterea către societate a refuzului de prelungire a contractelor de arendare care trebuiau să expire, contractele de arendă au fost reînnoite de drept.

Totodată, societatea nu are cum să facă dovada că arendatorii nu i-au transmis refuzul de prelungire a contractelor de arendare, fiind vorba despre dovedirea unui fapt negativ, sarcina unei astfel de dovezi fiind în mod evident imposibilă.

Prin urmare, consideră societatea recurentă că  se impunea eliberarea adeverinţei prin care să se ateste că a utilizat în anul 2020 şi suprafaţa de teren de 0.64 ha, arendată prin Contractul de arendare nr. 79 din 12.10.2013 încheiat cu D.M.  şi suprafeţele de teren arendate prin următoarele contracte, totalizând o suprafaţă de 5,27 ha: contractul nr. 6/14.05.2013  încheiat cu arendatorul TD.(suprafaţă de 0.72 ha), pentru o perioadă de 5 ani, durata contractuală iniţială împlinindu-se în data de 14.05.2018; contractul nr. 66 din 24.04.2014 încheiat cu arendatorul H.M. (suprafaţă de 1,42 ha), pentru o perioadă de 1 an, durata contractuală iniţială împlinindu-se în data de 24.04.2015; contractul nr. 89 din 09.05.2019  încheiat cu arendatorul O.M. (suprafaţă de 0,39 ha), încheiat pentru o perioadă nedeterminată; contractul nr. 84 din 25.04.2014 încheiat cu arendatorul Ş.V. (suprafaţă de 0,4 ha), pentru o perioadă de 1 an, durata contractuală iniţială împlinindu-se în data de 04.04.2015; contractul nr. 11 din 08.11.2009 încheiat cu arendatorul T.M. (suprafaţă de 0,5 ha), pentru o perioadă de 10 ani, contractul fiind însă înregistrat la Consiliul Local al Comunei Ș. în data de 14.05.2013, astfel că durata arendei urmează să se calculeze în funcţie de data de înregistrării contractului, împlinindu-se astfel în data de 14.05.2023. A susţinut că în mod eronat prima instanţă a reţinut că acest contract ar fi expirat şi nu ar fi fost reînnoit, fiind încă în termen. Pârâta a justificat refuzul de a înregistra acest teren în adeverinţa cu suprafeţele pe care  societatea le foloseşte  pe motivul că arendatorul a decedat în data de 30.10.2017. Însă aşa cum s-a arătat  în faţa primei instanţe, doar decesul, incapacitatea sau falimentul arendaşului reprezintă o cauză de încetare de drept a contractului de arendare, or societatea  nu se regăseşte  în niciuna dintre aceste situaţii. Contractul nr. 83 din 25.04.2014, încheiat cu arendatorul O.M. în data de 12.12.2019 (suprafaţă de 0,5 ha), pentru o perioadă de 7 ani, durata contractuală iniţială împlinindu-se în data de 12.12.2013; contractul nr. 36 din 05.04.2017 încheiat cu arendatorul R.H. (suprafaţă de 0,57 ha), pentru o perioadă de 3 ani, durata contractuală iniţială împlinindu-se în data de 04.04.2020; contractul nr. 77 din 02.06.2015 încheiat cu arendatorul F.C. (suprafaţă de 0,77 ha), pentru o perioadă de 5 ani, durata contractuală iniţială împlinindu-se în data de 02.06.2020.

Cu privire la respingerea petitului de cerere prin care s-a solicitat anularea adeverinţei nr. 3582/15.06.2020 şi a răspunsului la plângerea prealabilă nr. 4256/15.07.2020, consideră societatea recurentă că  Tribunalul Botoşani a aplicat greşit următoarele dispoziţii legale: art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, art. 1 şi art. 2 alin. (2) din OG nr. 33/2002, art. 5 lit. d), lit. k) şi lit. 1) din OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

În concret prima instanţă a respins acest capăt de cerere pentru că adeverinţa nr. 3582/15.06.2020 nu ar fi act administrativ, producător de efecte juridice, ci ar fi doar un act de informare.

Consideră recurenta că adeverinţa nr. 3582/15.06.2020 este un veritabil act administrativ individual, care poate fi analizat pe calea contenciosului administrativ. În concret, actul administrativ este definit la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004: „act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.” Aşadar, după cum se poate deduce din textul legal anterior menţionat, actul administrativ, pentru a fi act juridic, trebuie să aibă următoarele atribute: a) să fie o manifestare de voinţă unilaterală, b) să producă efecte juridice: c) să fie emis în regim de putere publică; d) să fie emis în vederea aplicării legii ori prestării de servicii publice. Altfel spus, prin această adeverinţă se stabileşte dacă societatea va primi subvenţii pentru o suprafaţă de teren mai mare sau mai mică, influenţând aşadar în mod cât se poate de direct dreptul societăţii la obţinerea subvenţiilor, drept care îi afectează chiar patrimoniul şi desfăşurarea activităţii economice.  Diferenţa dintre un act administrativ producător de efecte juridice şi un act informativ, văzut eventual ca o operaţiune material-tehnică, este acea că actul administrativ, ca manifestare de voinţă juridică, este susceptibil de a modifica ordinea juridică, dând naştere la drepturi şi obligaţii în favoarea sau în sarcina subiecţilor de drept, pe când actul informativ nu poate produce asemenea efecte. Or, adeverinţa nr. 3582/15.06.2020 este un act administrativ care dă naştere sau modifică dreptul societăţii de a primi subvenţii conform legislaţiei incidente. În acest sens,  a amintit  dispoziţiile art. 2 alin. (2) din OG nr. 33/2002: „Prin adeverinţă în sensul prezentei ordonanţe se înţelege documentul prin care se atestă un drept sau un fapt.”

A apreciat  recurenta că efectele juridice produse de adeverinţa nr. 3582/15.06.2020 sunt de netăgăduit, în condiţiile în care anterior emiterii acestui act  avea în utilizare o suprafaţă de teren totală de 52 ha, iar odată cu emiterea adeverinţei nr. 3582/15.06.2020, suprafaţa aceasta a fost cu mult redusă, fiindu-i vătămate astfel drepturile la subvenţii, care pentru anul 2020 au fost cu mult reduse faţă de anul anterior, 2019. Totodată, prin emiterea adeverinţei nr. 3582/15.06.2020 societatea  a „pierdut” calitatea de arendaş cu privire la  o parte din terenuri, aşa  cum a  constatat chiar şi prima instanţă, cel puţin o parte din refuzurile pârâtei de a emite adeverinţă pentru suprafeţele de teren pe care le utiliza au fost nejustificate şi nelegale, reţinându-se astfel de către Tribunalul Botoşani că în realitate  societatea avea respectivele terenuri în utilizare şi avea calitatea de arendaş.

Consideră recurenta că este destul de clar că adeverinţa nr. 3582/15.06.2020 produce efecte juridice şi economice cât se poate de reale, afectând dreptul societăţii de a primi subvenţii de la APIA. Or, acest aspect face ca adeverinţa în cauză să fie un veritabil act administrativ, ca act juridic de putere. A precizat că adeverinţa în cauză este un act administrativ individual, având în vedere că destinatarul acestui act este o persoană juridică individualizată în mod cât se poate de precis, respectiv societatea  S.C. X S.R.L. Ca atare, apreciază că se impune admiterea capătului de cerere prin care a solicitat anularea adeverinţei nr. 3582/15.06.2020 şi a răspunsului la plângerea prealabilă nr. 4256/15.07.2020.

Referitor la respingerea capătului de cerere prin care a solicitat pârâţilor modificarea registrului agricol în sensul în care societatea să figureze la rubrica terenuri aflate în folosinţă cu suprafaţa de 52 ha, consideră că Tribunalul Botoşani a aplicat greşit următoarele dispoziţii legale: art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi art. 1 alin. (1) din OG nr. 28/2008 privind registrul agricol.

Tribunalul Botoşani a respins acest capăt de cerere pentru că nu a existat prealabil o cerere adresată pârâtei prin care societatea  să solicite modificarea registrului agricol, astfel încât să existe un eventual refuz nejustificat din partea pârâtei, pe care instanţa să-l poată analiza în temeiul Legii nr.554/2004.

Considerăm recurenta că instanţa de judecată putea dispune modificarea registrului agricol în sensul solicitat de societate, prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 permiţând acest lucru.

Având în vedere că registrul agricol nu este un act administrativ juridic, ci doar o operaţiune material-tehnică prin care se ţine evidenţa terenurilor aflate în folosinţa diverselor persoane fizice şi juridice (această evidenţă stând la baza emiterii multor acte administrative, nu doar a adeverinţelor precum este cea din prezenta cauză), apreciază recurenta  că instanţa avea posibilitatea de a modifica registrul agricol în sensul solicitat, această posibilitate fiind garantată de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pentru admiterea acestui capăt de cerere  nefiind necesară parcurgerea procedurii prealabile, aşa cum este cazul atunci când este vorba despre un act administrativ.

În privinţa cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocat şi taxă judiciară de timbru, consideră recurenta  că pârâţii trebuie să fie obligaţi la plata în integralitate a acestora, fiind o consecinţă implicită a admiterii cererii de chemare în judecată în integralitate.

A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a  sentinţei recurate  cu consecinţa  admiterii acţiunii cu privire la toate capetele de cerere şi  obligarea pârâţilor la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat şi taxă judiciară de timbru.

Prin recursul  promovat  U.A.T.  Ș. a  arătat că în anul 2020, numitul I.N. s-a prezentat la Primăria Ș. pentru a solicita adeverinţa APIA având asupra lui doar o împuternicire fără a prezenta un tabel centralizator cu suprafeţele de teren pe care societatea le are în arendă. Conform art.36 alin.(5) din Regulamentul (UE) nr. 1307/2013, suprafaţa pentru care fermierii solicită plăţi directe trebuie să fie la dispoziţia acestora. Aşadar, fermierul trebuie să prezinte la depunerea cererii unice de plată sau a modificărilor aduse acesteia documentele necesare care dovedesc utilizarea terenului agricol. Acest lucru nu s-a întâmplat, fapt pentru care agentul care se ocupă de registrul agricol nu a putut elibera adeverinţa APIA având în vedere şi faptul că în anul 2019 au apărut neconcordanţe la contractele de arendă. Înscrierea datelor în registrul agricol în a cărei rază administrativ teritorială îşi are domiciliul capul gospodăriei se face pe baza declaraţiei date pe propria răspundere sau pe bază de documente, de capul gospodăriei sau în lipsa acesteia, de un alt membru major al gospodăriei care dispune de capacitate deplină de exerciţiu. Pentru persoanele juridice datele se înscriu în registrul agricol pe baza decaraţiilor date de reprezentantul legal, respectiv, însoţite de documente, conform Legii 54/2017. În cazul de faţă datele din anul precedent din registrul agricol nu au putut fi raportate din oficiu cu menţiunea ,,report din oficiu” la rubrica ,,semnătura declarantului” deoarece proprietarii care au încheiat contracte de arendă cu această societate au cerut rezilierea contractelor din cauza nelucrării terenului şi neprimirii arendei cuvenite. La încheierea contractelor de arendă proprietarii de teren neavând pregătire în domeniu nu au ştiut că pot include în contractul de arendare clauze de asigurare a bunurilor agricole fapt pentru care societatea S.C. X S.R.L. a profitat de acest lucru. În ceea ce priveşte rezilierea contractului de arendă, aceasta are loc prin neîndeplinirea obligaţiilor asumate în sarcina celeilalte părţi. Dacă una dintre părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale, fără un motiv justificativ, cealaltă parte are la îndemână acest temei legal al încetării contractului dar datorită împrejurărilor persoanele sau adresat Primăriei Ș. pentru a anunţa faptul că vor rezilierea contractelor cu S.C. X S.R.L. şi nu pot lua legătura cu nici un reprezentant al acesteia, fapt pentru care Primăria Ș. a notificat în scris societatea S.C. X S.R.L. prin adresa nr. 3778/24.06.2020 să se prezinte la sediul instituţiei în vederea clarificării situaţiilor ivite dar aceasta nu s-a conformat nici atunci şi nici în anul 2021.

Faţă de cele precizate şi arătate instanţei de fond pentru a nu crea un abuz de drept în ceea ce priveşte folosirea probelor destul de concludente depuse la dosar, pentru a facilita un proces echitabil instanţa trebuia să audieze ca martori arendatorii şi pe urmă să se pronunţe. Dar în situaţia dată, instanţa a fost părtinitoare implicând administraţia publică, în speţă Primăria, parte în contractul de arendă, pe când acestea sunt doar opozabile conform Codului civil.

Prin întâmpinarea  depusă societatea recurentă a invocat  în principal excepţiea nulităţii recursului  pentru nemotivare. În subsidiar, a solicitat  respingerea ca nefondată a cererii de recurs formulată de UAT Comuna  Ș. şi obligarea pârâtei recurente să suporte cheltuielile de judecată pricinuite de acest proces.

În ce priveşte fondul recursului a arătat că  recurenta invocă în principal faptul că sentinţa atacată ar fi nelegală deoarece contractele de arendă ar fi fost reziliate de arendatori. Însă,  aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar şi aşa cum  s-a arătat şi în faţa primei instanţe, niciunul dintre actele de reziliere invocate nu poate produce niciun efect juridic. A precizat, de asemenea, că încheierea ulterioară a unor contracte de arendă cu privire la acelaşi teren nu poate afecta drepturile pe care societatea le are cu privire la respectivele terenuri în temeiul contractelor de arendă încheiate anterior. Contractul de arendă poate înceta prin ajungerea la termen, prin acordul părţilor şi, conform art. 1850 Cod civil, prin decesul, incapacitatea sau falimentul arendaşului, or, încheierea ulterioară a unui contract de arendă nu este prevăzut ca fiind un motiv de încetare a contractului de arendă încheiat anterior. Altfel spus, contractele de arendă încheiate anterior au prioritate faţă de contractele de arendă încheiate cu SC F.A.M. SRL, acestea din urmă fiind încheiate ulterior, deci nu pot să încalce acordurile de voinţe valabil exprimate între societate şi  arendatorii indicaţi  de pârâtă  în recurs.

Examinând cu prioritate, potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă  excepţia  nulităţii recursului promovat de  pârâtă, curtea a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 489 alin.1 Cod procedură civilă „recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute în alin. 3”, iar aliniatul 2 al aceluiaşi articol prevede că „aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488”.

Prin urmare, nulitatea recursului este dată nu numai atunci când motivele sale lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul unei motivări necorespunzătoare, chiar amplă fiind.

Din moment ce nu este o problemă ce ţine de volum, o motivare care nu dezvoltă motive de nelegalitate, ci doar cuprinde temeinicia afirmată a pretenţiilor sau contestarea soluţiei primei instanţe, nu reprezintă o motivare în sensul procedural al recursului.

Se observă că instanţa de fond a  admis în parte  cererea  formulată şi precizată de  reclamantă, obligând  pârâta să elibereze  adeverinţă prin care să ateste  utilizarea  de către reclamantă  în anul 2020 a suprafeţelor de teren, conform dispozitivului sentinţei.

A reţinut prima instanţă – în esenţă -  că  „actele de reziliere” depuse la dosar  nu sunt semnate de ambele părţi contractante, nu reprezintă acte de reziliere unilaterală pentru a produce efecte juridice având în vedere că nu au fost notificate în scris  debitorului şi că nu sunt incidente  cazurile speciale  de încetare a contractului enumerate de art. 1850 Cod civil.

Deşi recurenta nu este ţinută de ordinea în care sunt prevăzute motivele de casare în cuprinsul art. 488, este însă necesară exprimarea unor critici de nelegalitate faţă de argumentele şi raţionamentul urmat în cuprinsul hotărârii atacate, nefiind suficientă relatarea faptelor procesului în condiţiile în care motivele de recurs nu vizează situaţia de fapt.

Altfel spus, criticile formulate trebuie să se refere la cele motivate de instanţa de fond, nu la împrejurări străine raţionamentului juridic urmat, şi aceasta într-o manieră concretă, care să permită posibilitatea exercitării controlului de legalitate pe baza apărărilor formulate de parte, iar nu deduse de instanţa de recurs.

În speţă, în cuprinsul cererii de recurs formulată de pârâtă nu se regăsesc critici aplicate considerentelor sentinţei de fond, care a reținut că acţiunea reclamantei este parţial fondată. Prin urmare, s-ar fi impus indicarea punctuală a motivelor de casare prin raportare la soluţia pronunţată, la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia şi la normele de drept procesual sau material pretins încălcate sau aplicate greşit.

Succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii nu este structurată din punct de vedere juridic în sensul celor expuse anterior şi nu conţine vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în motivele de casare prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, în limita cărora se poate exercita controlul judiciar.

Faţă de cele ce preced, constatând că motivele invocate nu se subsumează unuia dintre cazurile de casare, în temeiul art. 489 alin. 2 Cod procedură civilă care sancţionează cu nulitatea nemotivarea cererii de recurs „în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488”, curtea a admis excepţia invocată şi a  anulat, ca nemotivat, recursul declarat în cauză de către pârâtă.

Examinând sentinţa recurată prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a motivelor de recurs  formulate de  societatea reclamantă, curtea a reţinut următoarele:

Având în vedere că atât adeverinţa nr.3582/15.06.2020, a cărei anulare s-a solicitat prin primul capăt de cerere al acţiunii introductive, cât şi o nouă adeverinţă care să certifice utilizarea de către reclamantă în anul 2020 a suprafeţei de 52 ha pe raza comunei Ș. nu pot avea la bază decât menţiunile din registrul agricol, curtea a apreciat ca fiind oportun a iniţia analiza motivelor de recurs invocate de reclamantă cu cel de-al treilea motiv, prin care se critică respingerea capătului de cerere prin care s-a solicitat modificarea registrului agricol.

Instanţa de fond a respins acest capăt de cerere pentru că nu a existat prealabil o cerere adresată pârâtei prin care societatea  să solicite modificarea registrului agricol, astfel încât să existe un eventual refuz nejustificat din partea pârâtei, pe care instanţa să-l poată analiza în temeiul Legii nr.554/2004.

Recurenta consideră că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 permit modificarea menţiunilor din registrul agricol, în condiţiile în care acest registru nu este un act administrativ juridic, ci doar o operaţiune material-tehnică prin care se ţine evidenţa terenurilor aflate în folosinţa diverselor persoane fizice şi juridice iar pentru admiterea acestui capăt de cerere  nu este  necesară parcurgerea procedurii prealabile, aşa cum este cazul atunci când este vorba despre un act administrativ.

Conform art.18 alin.1 şi 2 din legea contenciosului administrativ, „(1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

 (2) Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.”

Curtea a apreciat că prevederile art.18 alin.2 din Legea nr.554/2004 nu sunt aplicabile reclamantei în situaţia din speţă. Astfel, ipoteza reglementată de acest text de lege trebuie identificată prin raportare la prevederile art.1 alin.6 din acelaşi act normativ, la care legiuitorul face trimitere.

Potrivit art.1 alin.6 din Legea nr.554/2004, „Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. În cazul admiterii acţiunii, instanţa se pronunţă, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, şi asupra validităţii actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor juridice produse de acestea. Acţiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului.”

Aşadar, din interpretarea coroborată a celor două texte de lege anterior menţionate, instanţa apreciază că dispoziţiile art.18 alin.2 se referă la operaţiunile administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ unilateral a cărui nelegalitate este invocată de autoritatea publică emitentă, ce se află în imposibilitatea revocării propriului act. În această situaţie, instanţa de contencios administrativ are posibilitatea consfinţită de legiuitor de a anula actul administativ nelegal, de a se pronunţa asupra validităţii actelor juridice încheiate în baza acestuia şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ nelegal, această ultimă ipoteză fiind reglementată de prevederile art.18 alin. 2 .

Deşi, în principiu, curtea nu poate nega posibilitatea instanţei de contencios administrativ de a verifica şi legalitatea unui act sau a unei operaţiuni administrative prealabile, în contextul analizei legalităţii actului administrativ emis în baza acestora, în cauza dedusă judecăţii, cererea de modificare a registrului agricol în sensul solicitat de reclamantă nu se circumscrie acestei ipoteze.  Chiar dacă operaţiunea de înscriere a unor suprafeţe de teren în registrul agricol al persoanelor fizice şi juridice ar putea fi calificată o operaţiune administrativă (astfel cum susţine reclamanta în cererea de recurs), aceasta este cu siguranţă o operaţiune de sine-stătătoare, care produce diverse efecte juridice, şi nu una premergătoare emiterii adeverinţei solicitate de reclamantă. Întocmirea şi ţinerea la zi a registrului agricol de autorităţile administraţiei publice locale nu a fost concepută de legiuitor în scopul emiterii adeverinţelor care să certifice folosinţa terenurilor, ci posibilitatea emiterii adeverinţelor se datorează acestei modalităţi administrative de ţinere a evidenţei terenurilor.

Înscrierea în registrul agricol fiind aşadar o operaţiune administrativă de sine-stătătoare, solicitarea reclamantei de obligare a autorităţii pârâte la efectuarea acestei operaţiuni  putea fi analizată de instanţa de contencios administrativ doar în contextul prevederilor art.8 alin.1 teza finală din Legea nr.554/2004, adică al refuzului autorităţii de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

În consecinţă, concluzia instanţei de fond potrivit căreia, în ceea ce priveşte cererea privind obligarea pârâtei la modificarea registrului agricol, nu există un refuz nejustificat în sensul Legii nr.554/2004, în lipsa unei cereri adresate pârâtei în acest sens, este una legală şi temeinică, astfel încât critica recurentei sub acest aspect urmează a fi respinsă.

Referitor la criticile recurentei-reclamante ce vizează soluţia instanţei de fond de respingere a capătului de cerere având ca obiect anularea adeverinţei nr.3582/15.06.2020, curtea le-a apreciat ca fiind neîntemeiate. Astfel, instanţa de fond a reţinut că adeverinţa a cărei anulare se solicită, chiar dacă emană de la o autoritate publică, nu reprezintă un act administrativ unilateral cu caracter individual, în sensul legii, ci reprezintă doar un act de informare, scopul eliberării acesteia nefiind producerea de efecte juridice de sine stătătoare specifice dreptului administrativ, ci atestarea unei situaţii privind folosinţa terenurilor aşa cum rezultă din evidenţele autorităţii. Recurenta critică această statuare a instanţei de fond, susţinând că adeverinţa în discuţie este un act unilateral, emis de o autoritate publică, având atributul de a produce efecte juridice, în condiţiile în care prin acest act se stabileşte efectiv care sunt drepturile reclamantei de a obţine subvenţii de la APIA, astfel că ar fi întrunite toate condiţiile prevăzute de art.2 alin.1 lit. c) din Legea nr.554/2004.

Curtea nu a achiesat la punctul de vedere al recurentei, considerând că adeverinţa nr.3582/15.06.2020 este un act prin care APIA este informată cu privire la terenurile pentru care reclamanta justifică un drept de folosinţă, potrivit evidenţelor autorităţii, nefiind aptă prin ea însăşi să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice, întrucât nu este constitutivă de drepturi.

Privitor la criticile recurentei ce vizează soluţia din sentinţa recurată de obligare a pârâtului la eliberarea adeverinţei prin care să se ateste utilizarea , în anul 2020, a unei suprafeţe de 12,58 ha, în loc de 52 ha, astfel cum a solicitat reclamanta, curtea a apreciat, în principal, că acestea sunt nefondate pe considerentul că eliberarea unei astfel de adeverinţe nu se putea efectua decât având la bază menţiunile din registrul agricol, astfel că cererea de obligare a pârâţilor la eliberarea unei astfel de adeverinţe are un caracter accesoriu faţă de cererea de obligare la modificarea registrului agricol, iar acest din urmă petit a fost respins pentru considerentele anterior expuse.

Pe de altă parte, având în vedere că raţionamentul şi analiza instanţei de fond ce vizează contractele de arendă cu privire la care s-a constatat ca fiind justificat refuzul autorităţii de a elibera adeverinţa, nu au fost contestate pe calea recursului, sub aspectul admisibilităţii acestui demers, curtea a analizat şi criticile recurentei referitoare la considerentele pentru care prima instanţă a reţinut ca fiind justificat refuzul pârâtelor de a elibera adeverinţă pentru suprafeţele de teren ce făceau obiectul acestor contracte.

Privitor la contractul de arendă nr.84/09.05.2019 încheiat cu C.I., instanţa de fond a reţinut în mod corect că refuzul eliberării adeverinţei pentru acest teren a fost unul justificat, dat fiind că nu s-a probat cu certitudine faptul utilizării terenului, în condiţiile în care acest teren nu a fost individualizat în cuprinsul contractului de arendă, iar din declaraţia vânzătorului C.I. ar rezulta că acelaşi teren a făcut obiectului contractului de vânzare nr.533/2020, în care este inserată menţiunea arendării prealabile în favoarea cumpărătorului. Contrar susţinerilor recurentei, curtea a reţinut că utilizarea în continuare, şi după încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 2020, a terenului de 0,5 ha ce a făcut obiectul contractului de arendă, nu reprezintă un fapt negativ, imposibil de probat, iar sarcina probei revenea reclamantei.

Referitor la contractul de arendă nr.83/03.04.2019 încheiat cu arendatorul C.C., curtea a reţinut de asemenea ca fiind corectă statuarea instanţei de fond potrivit căreia refuzul pârâtului de a elibera adeverinţa este unul justificat, în condiţiile lipsei dovezii utilizării terenului. Aceasta, în contextul existenţei celui de-al doilea contract de arendă cu privire la acelaşi teren. În situaţia refuzului pârâtei de a elibera adeverinţă care să ateste utilizarea de către societate  a acestei suprafeţe, revenea reclamantei sarcina de a dovedi teza pe care o susţine, şi anume faptul că cele două contracte de arendă nu ar avea acelaşi obiect.

În ceea ce priveşte contractele de arendă indicate  la punctul C) din cererea de recurs, cu privire la care reclamanta-recurentă susţine că a intervenit reînnoirea de drept, conform art.1848 alin.1 Cod civil, astfel încât refuzul pârâtului de a elibera adeverinţă care să ateste dreptul de folosinţă asupra suprafeţelor de teren înscrise în aceste contracte ar fi unul nejustificat, curtea a reţinut că forma scrisă a contractului de arendă este prevăzută ad validitatem conform art.1838 alin.1 Cod civil, iar după expirarea termenului operează reînnoirea de drept dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1848 alin. 1, contractul fiind perfect valabil între părţi pentru aceeaşi durată, în cazul în care nu a intervenit nici o notificare de reziliere în termenele prevăzute de acest text de lege.

Dar, art.1838 alin.2 din Codul civil prevede condiţia imperativă a înregistrării contractului la consiliul local, într-un registru special ţinut de secretarul consiliului, ca o condiţie de opozabilitate faţă de terţi a contractului de arendă.  Curtea a apreciat că obligaţia notificării de către unul dintre cocontractanţi a prelungirii valabilităţii contractului sau reînnoirii de drept a acestuia subzistă, pentru înscriere în registru special şi implicit pentru opozabilitatea faţă de terţi a contractului reînnoit, părţile contractante fiind singurele în cunoştinţă de cauză cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.1848, respectiv a  lipsei notificărilor de reziliere.

În lipsa îndeplinirii acestei formalităţi, curtea a apreciat ca fiind justificat refuzul autorităţii de a elibera adeverinţă care să ateste utilizarea terenului, dată fiind situaţia incertă a dreptului de folosinţă a terenului în anul 2020.

În consecinţă, criticile recurentei-reclamante fiind neîntemeiate, curtea a respins recursul acesteia ca nefondat; în aplicarea dispoziţiilor art.  453  alin. 2 Cod procedură civilă, a obligat  pârâtă- recurentă  la plata către reclamanta recurentă a sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat din  recurs, proporţional pretenţiilor admise, respectiv corespunzător apărărilor formulate prin întâmpinarea la recursul pârâtei, solicitate şi justificate  cu factura şi ordinul de plată depuse la  dosar.

Domenii speta

Spete similare