Reparare prejudicii produse de erori judiciare. Condiții pentru antrenarea răspunderii statului

Decizie 685 din 31.05.2022


Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată sub nr. 3712/86/2018, la data de 07.11.2018, reclamantul X, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2.419.208,33 lei, reprezentând:

1. 418.208,33 lei - daune materiale - ca urmare a prejudiciilor materiale suferite în urma trimiterii în judecată pentru „săvârşirea a două infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial”, prevăzute de art. 13 ind.2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi art. 248 ind. 1 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. şi art. 33 lit. „a” C.pen., compusă din:

- acordarea sumei de 312.562 lei - reprezentând veniturile lunare realizate în  perioada iulie 2013 - mai 2016 ca şi comisar şef de Poliţie, având funcţia de inspector şef în grad de chestor prin raportare la data punerii la dispoziţia unității prin Ordinul MAI nr. 11/4283/13.08.2013 (ca urmare a începerii urmăririi penale) şi până la data pensionării, 16.05.2016;

- acordarea sumei de 33.764 lei - reprezentând salariul de merit de care reclamantul nu a beneficiat ca urmare a punerii la dispoziţie, prin Ordinul MAI nr. 11/4283/13.08.2013 şi până la data pensionării, 16.05.2016;

- acordarea sumei de 33.558 lei reprezentând indemnizaţia lunară în calitate de membru de drept al Autorităţii Teritoriale de Ordine Publica (A.T.O.P.) ca urmare a punerii la dispoziţie prin Ordinul MAI nr. 11/4283/13.08.2013 şi până la data pensionării, 16.05.2016;

- acordarea semnului onorific „ ÎN SERVICIUL PATRIEI”, pentru împlinirea în aprilie 2013 a 20 ani vechime în MAI - prin raportare la momentul punerii la dispoziţie prin Ordinul MAI nr. 11/4283/13.08.2013, cu toate implicaţiile asupra nivelului pensiei;

- acordarea coeficienţilor legali privind desfăşurarea activităţii în condiţii speciale de muncă - prin raportare la punerea la dispoziţie prin Ordinul MAI nr. 11/4283/13.08.2013 şi până la data pensionarii, 16.05.2016;

- acordarea gradului profesional de chestor de Politie ca urmare a susţinerii şi promovării examenului din sesiunea decembrie 2008;

- acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 38.324,33 lei suportate pe durata desfăşurării procesului penal.

2. 2.000.000 lei - daune morale pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantului ca urmare a trimiterii nelegale în judecată finalizată prin achitare;

3. 1.000 cheltuieli de judecată în prezentul demers juridic.

La termenul de judecată din data de 16.04.2019, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice cu privire la daunele morale şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice cu privire la daunele materiale exceptând cheltuielile de judecată suportate pe durata procesului penal.

Prin sentinţa civilă nr. 391 din 23 aprilie 2019, Tribunalul Suceava a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a respins capătul de cerere având ca obiect daune morale ca nefondat; a admis în parte capătul de cerere având ca obiect daune materiale formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava şi a obligat Statul Român prin MFP la plata către reclamant a sumei de 33.324,33 lei, reprezentând cheltuieli de judecată din dosarul penal nr. 597/39/2013; a obligat Statul Român prin MFP să plătească reclamantului suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată.

 Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

 În cauză, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii obiective a Statului român, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 şi 8 CEDO, art.1 din Protocolul nr.1 şi art. 20 din Constituţia României în raport de care se pretinde obligarea la plata sumei de 2.000.000 lei daune morale şi 418.208,33 lei daune materiale.

 Prin întâmpinare pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii motivat de faptul că răspunderea statului nu se poate exercita decât în limitele dispoziţiilor art. 538 şi 539 NCPC, dispoziţii care nu sunt aplicabile speţei de faţă.

Ori, raportat la soluţia de achitare pronunţată de ÎCCJ prin Decizia nr. 110/A/25.04.2018, reclamantul a solicitat, în concordanţă cu dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, respectiv art. 6 şi 8 CEDO, angajarea răspunderii obiective a statului român şi nu angajarea răspunderii subiective a acestuia, posibilă doar în condiţiile speciale ale CPP referitoare la prejudiciile cauzate prin erori judiciare, ceea ce face ca excepţia inadmisibilităţii să nu fie dată.

Pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii raportat la temeiurile de drept invocate, tribunalul a reţinut următoarele:

Conform art. 6 CEDO, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială care va hotărî  fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

 Art. 8 CEDO prevede că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private si de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale.

Potrivit art.1 din Protocolul nr. 1 CEDO, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

De asemenea, în art.20 din Constituţia României se arată că, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

Din conţinutul cererii de chemare în judecată, a rezultat că faptele prejudiciabile reclamate şi pentru care se impune angajarea răspunderii obiective a statului român, în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate mai sus, sunt legate atât de urmărirea penală in rem cât şi in personam şi pentru care s-a apreciat că au constituit împrejurări de natură a supune reclamantul unei permanente stări de tensiune care i-a afectat în mod grav şi iremediabil sănătatea, imaginea şi reputaţia profesională.

S-a mai invocat încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin emiterea de către MAI a Ordinului nr. II/4283/13.08.2013, precum şi încălcarea de către DNA a dispoziţiilor art.6 parag.1 şi 2 CEDO.

Or, faţă de faptele prejudiciabile reclamate, tribunalul a apreciat că, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 şi 8 CEDO, respectiv art.1 din Protocolul nr.1 CEDO, pentru a se putea angaja răspunderea obiectivă a statului, sens în care capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata daunelor morale a fost respins ca nefondat.

Tribunalul a apreciat în acest sens că, răspunderea patrimonială a Statului este o răspundere civilă delictuală şi se angajează în prezenţa cumulată a trei dintre condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: prejudiciul patrimonial sau moral; fapta ilicită şi prejudiciabilă, care constă în eroarea judiciară săvârşită de serviciul public de justiţie; raportul de cauzalitate dintre eroarea judiciară şi prejudiciul injust suferit de către victima erorii judiciare. După fundamentul său, răspunderea civilă delictuală specială a Statului este obiectivă, fără vinovăţie; ea se explică şi întemeiază pe obligaţia de garanţie în sarcina Statului, care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei.

Art. 52 alin. 3 din Constituţia României, prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, ori în cauză reclamantul nu a susţinut şi nici invocat existenţa vreunei erori judiciare ci doar angajarea răspunderii obiective a statului.

În ceea ce priveşte obligarea statului român la plata de daune materiale, tribunalul a analizat doar solicitarea de plată a cheltuielilor de judecată suportate de către reclamant în cadrul dosarului penal în care acesta a fost achitat definitiv şi aceasta în condiţiile în care prin încheierea din data de 16.04.2019 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a statului român cu privire la restul pretenţiilor astfel cum au fost defalcate în capătul de cerere având ca obiect daune materiale.

Referitor la cheltuielile de judecată suportate de parte în dosarul penal nr. 597/39/2013, tribunalul a reţinut că statul român răspunde pentru toate consecinţele vătămătoare ca şi garant al independenţei şi legalităţii înfăptuirii justiţiei. În acest sens, statul trebuie să răspundă şi de împrejurarea că o persoană a suportat rigorile unui proces penal pentru care s-a constatat în mod definitiv nevinovăţia, inclusiv pentru cheltuielile de judecată achitate de reclamant şi dovedite cu înscrisurile depuse la dosar.

În acest sens, instanţa a avut în vedere cheltuielile de judecată menţionate la pct. 1-7 din acţiune cu precizarea că, solicitările de la pct. 8 şi care vizează cheltuielile de deplasare şi cazare a reclamantului pe parcursul derulării procedurilor judiciare nu vor fi acordate în condiţiile în care la dosar nu s-au depus înscrisuri doveditoare, neputând fi reţinute prezumţiile invocate de parte.

Faţă de toate aceste considerente şi având în vedere dispoziţiile legale arătate mai sus, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii invocată prin întâmpinare, acţiunea fiind admisă numai în parte şi doar sub aspectul daunelor materiale.

Conform prevederilor art. 453 CPC, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul X, cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Iaşi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava.

În motivarea apelului reclamantul a arătat că, faţă de aspectele sumare motivate de instanţa fondului se impune analizarea în detaliu a următoarelor aspecte:

Tribunalul Suceava a admis în mod greşit prin încheierea din 16.04.2019 excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Roman cu privire la restul pretenţiilor (...) daune materiale, altele decât cheltuieli de judecată suportate în cadrul dosarului penal 3712/86/2018.

Raţionamentul greşit în admiterea excepţiei rezidă din lipsa raportului juridic contractual dintre reclamant si presupusul debitor al obligaţiei, IGPR - IPJ Suceava (prin încetarea raporturilor de serviciu ca urmare a emiterii Ordinului nr. 11/6177/12.05.2016 a Ministrului Afacerilor Interne).

În ceea ce priveşte ierarhia ordonatorilor de credite pentru atragerea disponibilităţii fondurilor băneşti alocate drepturilor salariale, Ministerul Afacerilor Interne este ordonator principal de credite, IGPR - ordonator secundar, iar IPJ Suceava - ordonator terţiar.

Statul răspunde, aşadar, ca garant pentru toate consecinţele vătămătoare produse de funcţionarea organelor sale specifice (organe penale, MAI, DGPR, IPJ), ca garant al independentei si legalităţii înfăptuirii justiţiei si nu pentru existenţa unei fapte ilicite singulare săvârşite de o anumita persoana.

Solicită, astfel, admiterea apelului în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Roman cu privire la restul pretenţiilor (...) daune materiale, altele decât cheltuieli de judecată suportate în cadrul dosarului penal 3712/86/2018 şi acordarea sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

 Tribunalul Suceava a respins în mod greşit ca nefondat capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata daunelor morale:

- faţă de „motivarea inexistentă” a instanţei de fond în ceea ce priveşte respingerea daunelor morale, înţelege să invoce nulitatea sentinţei nr. 391/2019 a Tribunalului Suceava, aceasta fiind emisă cu ignorarea prevederilor art. 425 alin. l lit. b) Cod procedură civilă.

- o singură frază justifică opinia instanţei: „Ori, faţă de faptele prejudiciabile reclamate, tribunalul apreciază că, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 si 8 CEDO, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO pentru a putea fi angajată răspunderea obiectivă a Statului, sens în care capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata de daune morale va fi respins ca nefondat.”

Nu se putea nici anticipa „aprecierea” instanţei şi nici ghici care au fost raţiunile pentru care s-a decis respingerea daunelor morale în lipsa totală a unei motivări în conformitate cu art. 425 alin. l lit. b) Cod procedură civilă.

Mai mult decât atât, instanţa nu face nicio referire la probele administrate pentru dovedirea daunelor morale - înscrisuri (extrase ziare - excesiva mediatizare a dosarului, înscrisuri medicale -afectarea stării de sănătate, certificat de divorţ - afectarea vieţii de familie) şi cei doi martori audiaţi A și B, martori care au relatat instanţei în detaliu modul în care apelantul a fost în mod iremediabil afectat de dosarul penal.

Se impune analizarea sentinţei greşite a instanţei de fond în ceea ce priveşte respingerea solicitării daunelor morale ţinând cont de faptul că pentru admiterea cererii sub forma obligării statului la restituirea cheltuielilor de judecată ocazionate de dosarul penal, instanţa de fond se foloseşte de acelaşi raţionament pentru care însă decide respingerea daunelor morale.

Acelaşi raţionament: pentru daune materiale - cheltuieli de judecatăa este atrasă răspunderea statului, iar pentru daune morale, statul este absolvit de vină.  Referitor la cheltuielile de judecată suportate de parte în dosarul penal nr. 597/39/2013, tribunalul a reţinut că „statul român răspunde ca şi garant pentru toate consecinţele vătămătoare ca şi garant al independenței şi legalităţii înfăptuirii justiţiei. În acest sens, statul trebuie să răspundă și de împrejurarea că o persoană a suportat rigorile unui proces penal pentru care s-a constatat în mod definitiv nevinovăţia, inclusiv pentru cheltuielile de judecată achitate de reclamant și dovedite cu înscrisuri depuse la dosar.”

Tribunalul a afirmat aşadar: „(...) statul trebuie să răspundă şi de împrejurarea că o persoană a suportat rigorile unui proces penal pentru care s-a constatat în mod definitiv nevinovăţia, inclusiv pentru cheltuielile de judecată achitate de reclamant şi dovedite cu înscrisuri depuse la dosar.” Cu toate că recunoaşte răspunderea patrimonială, obiectivă a Statului Român pentru împrejurarea că o persoană a suportat rigorile unui proces penal pentru care s-a constatat în mod definitiv nevinovăţia, instanţa decide fără nicio motivare respingerea daunelor morale pentru aceeaşi reparare a prejudiciului cauzat reclamantului ca urmare a trimiterii nelegale în judecată, ca urmare a suportării consecinţelor vătămătoare ale unui dosar penal finalizat cu achitare.

În aceste condiţii, solicită să se constate cadrul legal invocat atât în justificarea acordării daunelor materiale, cât şi morale: în concordanţă cu disp. art. 20 Constituţia României, respectiv disp. art. 6 si 8 Convenţia Europeană, apreciază relevant a stabili că se solicită angajarea răspunderii obiective a Statului Roman şi nu angajarea răspunderii subiective a acestuia, posibilă doar în condiţiile speciale ale CPP referitoare la prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

Ţinând cont şi de Recomandările Comitetului de Miniştri, Recomadarea 6 (2004) privind îmbunătăţirile căilor de atac interne şi Recomandarea 3 (2010) privind căile de atac eficiente pentru durata excesivă a procedurilor, CEDO a reamintit că toate constatările sale referitoare la încălcări impun o obligaţie legală autorităţilor de stat competente să adopte fără întârziere măsuri generale de prevenire a încălcărilor similare şi că necesitatea unor astfel de măsuri, inclusiv furnizarea unor căi de atac interne eficiente este cu atât mai urgentă în cazul încălcărilor repetate ce pun în lumină probleme structurale (cauza Kudla contra Poloniei, hot. din 26.10.2000). (Detalii: https://legeaz.net/spete-penal/raspunderea-statului-roman-pentm-7xt).

Trebuie avută în vedere intensa mediatizare a situaţiei reclamantului care s-a confruntat cu titulatura de inculpat într-un dosar de corupţie, cu conotaţii negative asupra personalităţii, vieţii, onoarei si demnităţii acestuia, cauzându-i-se totodată şi un prejudiciu de imagine prin încălcarea unei componente importante a vieţii private, în dezacord cu prevederile art. 8 din Convenţia Europeană.

Imaginea şi prestigiul profesional au fost lezate având în vedere că pe parcursul celor 5 ani în care s-a desfăşurat cercetarea judecătorească, reclamantul a fost supus unei presiuni continue, „purtat” prin instanţe cu titulatura de „inculpat”, „infractor”, împrejurări care şi-au pus amprenta negativă asupra celor mai importante valori umane ocrotite.

În acelaşi dezacord european trebuie analizată şi prejudicierea imaginii reclamantului prin încălcarea art.10 parag. 1 al Convenţiei care reglementează faptul că „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere”.

În speţa de faţă, aplicabilitatea dispoziţiei europene a fost grav prejudiciată prin lansarea în spaţiul mediatic a unui asalt ziaristic menit să denigreze încă din faza urmăririi penale imaginea si personalitatea reclamantului: „şefii care au necinstit Poliția Romana - www.avanseaza.ro, „Poliţistul Imobiliar, trimis în judecată” - www.romaniamama.ro, „Fostul şef al poliției judeţene Suceava judecat” - www.curentul.ro, „R.S. a pus MAI-ul preş la picioarele „baronilor locali” www.naţional.ro.”

Aprecierile mediatice asupra reclamantului de „persoană coruptă”, bazate pe informaţii scurse din dosarul penal aflat în curs de soluţionare încă din faza urmăririi penale in rem, fără ca o instanţă de judecată să stabilească vinovăţia reclamantului printr-o hotărâre definitivă, reprezintă o altă latură care justifică atragerea răspunderii statului pentru impactul devastator asupra componentei vieţii private.

Urmează să se analizeze aceste „aprecieri mediatice” asupra reclamantului în contextul unei activităţi profesionale ireproşabile anterioare demarării procedurilor judiciare penale. Astfel, a depus dovezi referitoare la parcursul profesional şi aprecierile pozitive de care s-a bucurat reclamantul: extras „Monitorul de Suceava” - februarie 2013 – „X va rămâne în istoria judeţului Călăraşi, prin numărul mare de acţiuni pe care le-a întreprins şi interlopi daţi pe mâna justiţiei. Numai faptul că arestul dă pe dinafară e o premieră la noi. Oamenii din judeţ au început să capete încredere în ceea ce înseamnă poliţistul”; „comisarul - șef X, considerat cel mai bun şef de inspectorat de politie”; „şeful IPJ Călăraşi - X - a obţinut rezultate notabile în mandatul său”; extras „Evenimentul zilei” - august 2013 – „Vânătoarea unui şef de IPJ cercetat disciplinar după ce a umplut arestul Politiei”.

La momentul la care s-a dispus începerea urmăririi penale in personam coroborată cu Ordinul MAI nr. 11/4283/13.08.2013 de punere la dispoziţia unităţii, reclamantul - şef al unităţii de Politie în grad de chestor se bucura de o apreciere justă în mediul profesional colegial şi nu numai, beneficiar a numeroase diplome şi distincţii profesionale; ulterior angrenării în dosarul penal, acesta s-a „bucurat” de tratamentul de infractor, de inculpat într-un dosar penal finalizat prin achitare şi care i-a afectat în mod iremediabil toate coordonatele definitorii ale vieţii publice şi private.

Mediatizarea excesivă a dosarului în care a fost implicat reclamantul a condus, de asemenea, la o schimbare radicală a modului în care acesta era privit de cunoştinţe şi prieteni, inclusiv cei din mediul profesional.

Tot în aprecierea criteriilor care vin să fundamenteze solicitarea daunelor morale, trebuie raportate şi consecinţele negative produse asupra persoanei reclamantului şi familiei acestuia pe întreaga desfăşurare a procesului penal, elemente de care instanţa de judecata, suverană de altfel în analiza lor, trebuie să ţină seama, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Astfel, solicită instanţei să constate în legătură directă de cauzalitate cu dosarul penal în care a fost implicat reclamantul, deteriorarea relaţiilor acestuia cu soţia sa şi faptul că la data de 07.04.2017, în plină desfăşurare a cercetărilor judecătoreşti, a intervenit divorţul reclamantului, impactul devastator al angrenării în dosarul penal fiind resimţit pe deplin de copilul minor al reclamantului în vârstă de numai 5 ani supus la rândul său presiunii mass-media a colegilor şi tensiunii din cadrul instituţiei de învăţământ.

Consecinţe negative ale implicării în dosarul penal amintit au fost determinante şi în plan fizic, dar şi psihic. Starea de sănătate a reclamantului a fost grav şi iremediabil afectată astfel cum rezultă şi din actele medicale ataşate.

Pe lângă consecinţele negative suferite în plan fizic, dar şi psihic, importanţa şi gradul de atingere al valorilor lezate (dreptul la propria imagine, dreptul de libera exprimare, demnitate şi onoare), intensitatea perceperii consecinţelor vătămării, gradul de afectare a situaţiei profesionale şi sociale a reclamantului, consideră justificată raportarea sumei solicitată ca şi daune morale la durata procesului penal în integralitatea lui, acesta fiind soluţionat definitiv după 9 ani de la momentul începerii urmăririi penale in rem.

Astfel, solicită să se analizeze că din 2009 şi până în 2013, dosarul penal s-a desfăşurat prin cercetare „in rem”, o perioadă extrem de lungă pentru organele statului de instrumentare a dosarului penal şi care nu a făcut altceva decât să rodeze şi să macine onoarea, creditul moral, poziţia sociala a reclamantului înainte de punerea în mişcare în 2013 a acţiunii penale „in personam”. In 2013, dosarul instrumentat de Direcţia Naţionala Anticoruptie ajunge pe masa judecătorilor  care, în urma unei cercetări judecătoreşti întinsă pe 5 ani manifestaţi în presiune psihică şi degradare morală, ajunge cu o soluţie legală de achitare.

„Măsurile întreprinse în cursul cercetării penale, deşi validate punctual prin decizii ale judecătorilor, sunt nelegale din perspectiva generală a achitării și, implicit, a invalidării prin hotărârea judecătorească definitivă a tuturor măsurilor dispuse pe parcursul procesului penal”.

Potrivit art. 21 din Constituţia României, orice persoană are dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Introduse prin legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003, prevederile referitoare la termenul rezonabil de soluţionare a cauzelor reprezintă o regulă preluată în mod direct din Convenţia Europeana a Drepturilor si Libertăţilor Fundamentale ale Omului, care s-a dorit a reprezenta o garanţie a faptului ca justiţia - ca serviciu public - asigura apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, cu eliminarea oricăror mijloace şicanatorii prin care s-ar încălca drepturile justiţiabilului şi s-ar compromite calitatea actului de justiţie.

Având în vedere toate aceste aspecte, solicită în baza art. 480 NCPC şi a probelor ce vor fi administrate, admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate în sensul admiterii în fond a cererii de chemare în judecată sub forma acordării în totalitate a daunelor materiale şi a daunelor morale astfel cum au fost solicitate, cu cheltuieli de judecata.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în motivarea apelului său a criticat sentinţa pentru nelegalitate, motivat de următoarele considerente:

1. Apreciază că în mod nelegal a fost respinsa excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

După cum rezultă din conţinutul cererii de chemare în judecată, reclamantul a investit instanţa de judecată cu o acţiune în pretenţii, însă răspunderea statului este una specială, prevăzută de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 96 din Legea nr. 303/2004, respectiv art. 538 - 539 Cod de procedura penala.

Dispoziţiile constituţionale sus menţionate consacră un raport juridic de drept public, pe care îl supune condiţiei reglementării prin lege specială.

În ceea ce priveşte cazurile de răspundere a statului în caz de erori judiciare, acestea sunt următoarele:

- răspunderea statului pentru repararea pagubei în caz de eroare judiciară sau privare nelegală de libertate, care este reglementată de disp. art. 538 - 539 Cod de procedură penală, fiind o ipoteză specială de răspundere;

- răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, care este reglementată de disp. art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor, care este de asemenea o răspundere civilă specială.

Antrenarea răspunderii statului în temeiul altor dispoziţii legale nu se justifică, întrucât răspunderea statului este de apartenenţa dreptului public, iar nu a dreptului civil, ca subdiviziune a dreptului privat.

Acceptarea unei alte interpretări ar conduce în mod greşit la ideea că Statul Roman reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice ar avea o răspundere nelimitata şi necondiţionată.

În acest sens, prin Decizia nr. 45/1998, Curtea Constituţionala a reţinut că circumstantierea „potrivit legii” priveşte posibilitatea legiuitorului de a stabili modalităţile şi condiţiile în care angajarea răspunderii Statului urmează a se face pentru plata despăgubirilor cuvenite.

De asemenea, prin Decizia nr. 8591/6.12.2011, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a reţinut că, ori de câte ori printr-o lege/norma se prevede o procedura specială, aceasta se va aplica în totalitate, iar nu regulile de drept comun, care reglementează răspunderea civila delictuală, caci legea speciala se aplică în baza principiului de drept „specialia generalibus derogant”.

În concluzie, în condiţiile în care Constituţia României afirma competenţa legiuitorului în determinarea condiţiilor de aplicare a normei ce instituie răspunderea statului, aceasta nu se poate exercita decât în limitele dispoziţiilor legii speciale.

În speţă, rezultă fără echivoc faptul că nu este îndeplinită condiţia de fond de natură a activa dispoziţiile art. 538 Cod de procedura penala, respectiv aceea că hotărârea definitivă de condamnare să fi fost anulată sau desfiinţată pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară.

De asemenea, din perspectiva angajării răspunderii Statului în temeiul prevederilor art. 539 Cod de procedura penala, se retine ca stabilirea caracterului nelegal al măsurii privative de libertate se face exclusiv în baza unui act oficial si definitiv (ordonanţa, încheiere, hotărâre judecătoreasca) al unui organ judiciar competent (procuror, judecător de drepturi si libertăţi, judecător de camera preliminară, instanţa de judecata), care să constate efectiv caracterul nelegal al privării de libertate.

Pe cale de consecinţă, rezultă că în cauză nu sunt date ipotezele prevăzute de art. 538 şi 539 din Noul Cod de procedura penală pentru angajarea răspunderii Statului, motiv pentru care apreciază că excepţia inadmisibilităţii acţiunii se impunea a fi admisă.

2. Consideră că în mod nelegal a fost admis în parte capătul de cerere având ca obiect daune materiale şi s-a dispus obligarea pârâtului Statul Roman reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 33.324,33 lei, reprezentând cheltuieli de judecată din dosarul penal nr. 597/39/2013.

Admiţând în parte acest capăt de cerere, instanţa de fond a reţinut că Statul român răspunde pentru toate consecinţele vătămătoare ca şi garant al independenței şi legalităţii înfăptuirii justiţiei. În acest sens, Tribunalul a concluzionat că statul trebuie să răspundă şi pentru împrejurarea că o persoană a suportat rigorile unui proces penal pentru care s-a constatat în mod definitiv nevinovăţia, inclusiv pentru cheltuielile de judecată achitate de reclamant şi dovedite cu înscrisurile depuse la dosar.

Apreciază că această motivare se impune a fi cenzurată de instanţa de control judiciar, în raport de următoarele considerente:

În ceea ce priveşte plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi în procesul penal, sediul materiei este reprezentat de dispoziţiile art. 276 Cod procedură penală - (1) în caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea.

Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare.

În caz de renunţare la pretenţiile civile, precum şi în caz de tranzacţie, mediere ori recunoaştere a pretenţiilor civile, instanţa dispune asupra cheltuielilor conform înţelegerii părţilor.

În situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), când sunt mai mulţi inculpaţi ori dacă există şi parte responsabilă civilmente, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 274 alin. (2) şi (3).

În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă.

În celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.

Subliniază faptul că pârâtul Statul Roman reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice nu a avut calitatea de parte în procesul penal în discuţie, părţi în procesul penal fiind, conform disp. art. 32 alin. (2) Cod de procedura penala, doar inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

Statul Roman reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice nu ar putea fi obligat aşadar la plata cheltuielilor efectuate de reclamant în dosarul penal, prin aplicarea dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată.

De asemenea, pârâtul Statul Roman reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la plata respectivelor cheltuieli de judecata nici din perspectiva dreptului comun al răspunderii civile delictuale, întrucât, pentru atragerea acestei răspunderi, se cer a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: fapta ilicită a pârâtului, existenţa unui prejudiciu cauzat reclamantului prin fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia pârâtului în săvârşirea faptei ilicite.

În speţă, în mod cert nu este îndeplinită prima condiţie, aceea a existentei unei fapte proprii a statului cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantului.

În acelaşi timp, nici răspunderea civilă delictuală (obiectivă) a pârâtului Statul Roman reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi reţinută, întrucât, pentru ca aceasta să îşi găsească aplicarea, ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraţilor procurori.

Între pârâtul Statul Roman reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice si procurori nu există un raport de prepuşenie, pârâtul nefiind ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Astfel, pornindu-se de la ideea că legea se referă la răspunderea pentru faptele prepusului „în funcţiile încredinţate”, doctrina si jurisprudența sunt unanime în a considera că ceea ce este definitoriu pentru calităţile de comitent şi de prepus este existența unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane o anumită însărcinare.

Din această încredinţare decurge posibilitatea pentru prima persoană (comitent) de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea celeilalte persoane (prepus) aceasta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite. Ceea ce este caracteristic raportului de prepuşenie este subordonarea, dependenţa funcţionala a prepusului fata de comitent.

Potrivit dispoziţiilor art. 223 alin. (1) din Noul Cod civil, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.

Specific conţinutului capacităţii de folosinţă a statului este aceea că legea reglementează în mod expres cazurile în care statul poate deveni titular de drepturi şi obligaţii civile în nume propriu.

Statul se distinge de celelalte subiecte de drept prin două trăsături esenţiale:

1)  el este acela care stabileşte, prin lege, în temeiul suveranităţii, statutul juridic al celorlalţi participanţi sociali cărora le atribuie ori recunoaşte calitatea de subiecte de drept şi

2) tot el este şi acela care stabileşte prin lege, în virtutea aceleiaşi suveranităţi, poziţia şi statutul său juridic atribuindu-şi calitatea de subiect de drept de sine stătător, de participant la viaţa juridică în calitate de titular de drepturi şi obligaţii juridice, determinate de lege, atât sub aspectul naturii, cât şi sub aspectul numărului.

În acest scop, statul, prin organele sale legislative, determină prin lege întinderea vocaţiei sale de a avea drepturi şi obligaţii juridice ca expresie a calităţii lui de subiect de drept distinct, autonom, în fiecare ramură de drept în parte.

Această capacitate de drept se diferenţiază de capacitatea juridică (şi, implicit, de calitatea de subiect de drept) a organelor de stat constituite în vederea realizării funcţiilor statale şi care sunt dotate în acest scop cu personalitate juridică.

În ceea ce priveşte răspunderea statului, legiuitorul a prevăzut expres regula în art. 224 alin. (1) din Noul Cod civil, dispoziţii potrivit cărora daca prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului Statul Roman reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi răspunzător în calitate de comitent pentru fapta prepusului, în condiţiile în care magistraţii care au instrumentat cauza penala ce l-a vizat pe reclamant nu aveau calitatea de prepuşi ai acestuia.

Potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, cu modificările şi completările ulterioare, în soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege (...).

De asemenea, art. 67 din acelaşi act normativ prevede următoarele: (1) Procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului.

Procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză. Procurorul poate contesta la Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii intervenţia procurorului ierarhic superior, pentru influenţarea în orice formă a concluziilor.

În procesele penale, la şedinţa de judecată participă procurorul care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penala ori alt procuror desemnat de conducătorul parchetului.

Analiza dispoziţiilor legale sus menţionate impune concluzia potrivit căreia masurile dispuse de procurori în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale, procurorii fiind liberi să aprecieze asupra oportunităţii măsurilor luate, fără sa primească îndrumări de specialitate de la pârâtul Statul Roman.

Pentru existenţa raportului de prepuşenie este necesar ca reclamantul să fi făcut dovada faptului ca prepusul a exercitat o funcţie sau activitate din dispoziţia comitentului şi că acesta din urmă (pârâtul Statul Roman) avea dreptul de a da ordine, dispoziţii şi instrucţiuni prepusului, în vederea îndeplinirii, pentru stat, a unei funcţii sau calităţi pe care acesta s-a obligat să o realizeze.

Pe cale de consecinţă, în lipsa raportului de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de urmărire penală între procuror şi Statul Roman, consideră că nu poate fi antrenată răspunderea pârâtului sub aspectul obligării acestuia la plata către reclamant a sumei de 33.324,33 lei, reprezentând cheltuieli de judecata din dosarul penal nr. 597/39/2013.

În acelaşi timp, se reţine că Legea nr. 303/2004 rep. privind statutul judecătorilor şi procurorilor instituie o procedura speciala de constatare a abaterilor disciplinare săvârşite de procurori, tocmai pentru garantarea statutului acestora, a desfăşurării activităţii acestora conform principiilor care se regăsesc în art. 132 din Constituţie si art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Conform dispoziţiilor art. 97 din Legea nr. 303/2004, orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzatoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse cailor legale de atac.

Din înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată nu rezultă că reclamantul a recurs la dispoziţiile legale sus menţionate, pentru a se declanşa procedura cercetării faptului dacă procurorii care au instrumentat dosarul său penal şi-au exercitat funcţia cu rea - credinţa sau grava neglijenţă.

Or, în lipsa urmării acestei proceduri speciale nu se poate constata că anumite fapte săvârşite în exercitarea atribuţiilor legale de către procurorii sus menţionaţi constituie fapte prejudiciabile, întrucât s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant.

Nu în ultimul rând, precizează că art. 52 alin. (3) din Constituţia României stabileşte răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

Per a contrario, statul nu poate fi tras la răspundere decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare. Or, vătămarea invocata de reclamant, constând în generarea unor costuri în sarcina sa, nu se subsumează noţiunii de "eroare judiciara", noţiune al cărei conţinut rezultă din interpretarea coroborată a art. 96 alin. (3) si (4) din Legea nr. 303/2004 si art. 538, respectiv art. 539 Cod de procedură penală.

În concluzie, în raport de argumentele expuse, apreciază că în mod nelegal s-a dispus obligarea pârâtului Statul Roman reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 33.324,33 lei, reprezentând cheltuieli de judecata din dosarul penal nr. 597/39/2013.

Pentru aceste considerente solicită admiterea apelului şi în principal schimbarea sentinţei în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii.

În subsidiar, solicită admiterea apelului, schimbarea sentinţei în sensul respingerii capătului de cerere având ca obiect daune materiale, menţinând dispoziţiile privind respingerea ca nefondat a capătului de cerere având ca obiect daune morale.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea apelului declarat de pârâtul Statul Român, ca nefondat. Arată intimatul că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă în mod corect de către prima instanţă în condiţiile în acre prin prezenta acţiune s-a solicitat angajarea răspunderii obiective a statului în condiţiile speciale ale legislaţiei europene şi nu angajarea răspunderii subiective a statului, posibilă doar în condiţiile speciale ale Codului de procedură penală. Mai arată că nici criticile ce vizează soluţia de obligare la plata cheltuielilor de judecată nu sunt întemeiate, statul fiind ţinut să răspundă pentru toate consecinţele vătămătoare produse de funcţionarea organelor sale specifice, ca garant al independenţei şi legalităţii înfăptuirii justiţiei şi nu pentru existenţa unor fapte ilicite singulare săvârşite de o anumită persoană. Răspunderea obiectivă a statului va fi angajată chiar dacă derularea întregii proceduri penale s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale, deoarece statul trebuie să răspundă de împrejurarea că o persoană a suportat rigorile unui proces penal, fiind nevinovată ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive de achtare. Consideră intimatul că nu are nici o relevanţă faptul că Statul Român nu a avut calitatea de parte în procesul penal sau faptul că între Statul Român şi procurori nu există un raport de prepuşenie.

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat prin întâmpinare respingerea apelului declarat de reclamant ca nefondat. Consideră că în mod corect a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român cu privire la daunele materiale solicitate având în vedere că în conformitate cu dispoziţiile art. 65 alin. 6 din Legea nr. 360/2002 (art. 27/29 din forma la zi a acestui act normativ), în cazul în care s-a dispus achitarea, obligaţia de repunere în drepturi a poliţistului, inclusiv de compensare a drepturilor de care a fost privat pe perioada punerii sale la dispoziţie sau suspendării, revine în mod exclusiv angajatorului, respectiv Inspectoratului General al Poliţiei Române – Inspectoratul de Poliţie Judeţean Suceava. Menţionează intimatul că a solicitat relaţii Inspectoratului de Poliţie Judeţean Suceava cu privire la aspectul dacă reclamantul a solicitat acordarea drepturilor de care a fost privat pe perioada punerii sale la dispoziţie, iar prin adresa nr. 110323 din 6.05.2019 i s-a comunicat că nu există solicitări în sensul celor menţionate.

Mai arată că sentinţa instanţei de fond respectă exigenţele art. 425 alin. 1 lit. „b” Cod procedură civilă, condiţiile procedurale privind motivarea hotărârii fiind îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de parte, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.

Prin Decizia civilă nr. 1049 pronunţată la data de 28.11.2019 de către Curtea de Apel Suceava, instanţa a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant  împotriva sentinţei civile nr. 391 din 23 aprilie 2019 şi a încheierii de şedinţă din data de 16.04.2019 pronunţate de Tribunalul Suceava în dosar nr. 3712/86/2018; a admis apelul declarat de pârâtul  Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice şi a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 391 din 23.04.2019 a Tribunalului Suceava în sensul că a respins în tot acţiunea având ca obiect plata despăgubirilor materiale şi morale formulată de reclamant, ca nefondată; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare prezentei decizii.

Împotriva  deciziei nr.1049 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă a declarat recurs reclamantul X, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin Decizia nr. 705 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 31.03.2021, instanţa a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 1049 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:

Recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect, trebuie menționat că reclamantul a învestit instanțele de fond cu o cerere în pretenții, având ca obiect obligarea la plata unor daune materiale și morale, întemeiate exclusiv pe răspunderea obiectivă a statului, iar nu pe răspunderea civilă delictuală.

În cauză, a fost exclusă de către instanțele fondului incidenţa normei procesual penale referitoare la producerea unei erori judiciare, în considerarea atât a principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, cât şi a neîntrunirii ipotezelor legale reglementate în art. 538-539 Cod procedură penală, întrucât reclamantul nu a fost condamnat definitiv și, ulterior, achitat, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare, pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară ori, în cazul redeschiderii procesului penal, cu privire la condamnatul judecat în lipsă, ci a fost achitat în calea de atac, exercitată, în condiții legale, în cadrul aceluiași proces.

În ceea ce privește însă criticile formulate în recurs, deși acestea au, în aparență, un caracter amplu, în realitate, reprezintă, în bună măsură o reiterare a unor considerente teoretice abstracte, prin care se tinde a se demonstra că, în mod nelegal, a fost respinsă cererea reclamantului, cerere ce nu ar fi fost analizată prin prisma răspunderii obiective a statului, ci prin prisma unei răspunderi subiective, guvernate de regulile răspunderii civile delictuale.

 Or, instanța de recurs a constatat, contrar susținerilor recurentului, că respingerea cererii de chemare în judecată nu s-a întemeiat pe o eventuală inadmisibilitate a demersului reclamantului, (invocată, de altfel, de către intimatul pârât), subsumată răspunderii obiective a statului, ci pe argumente de legalitate care au vizat atât faptul că nu există răspundere obiectivă a statului, pentru încălcarea art. 6 par. 1 și 2, art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât statul nu răspunde necondiționat și nelimitat, în condițiile art. 13 din Convenție, ci doar pentru încălcarea de către autoritățile sale sau de către o persoana care a acționat în exercitarea atribuțiilor oficiale a unor drepturi și libertăți fundamentale, recunoscute de Convenție, cât și faptul că nu ar putea invoca drept temei al răspunderii nici dispozițiile art. 1349-1395 din Codul civil, deoarece statul răspunde în condițiile legii, iar legea incidentă în materie de erori judiciare este Codul de procedură penală; astfel încât, se poate aprecia că argumentele reclamantului, sub acest aspect, nu se grefează pe raţionamentul expus în decizia Curții de Apel Suceava, ce a condus la respingerea apelului său.

Astfel, concluzionând, se poate reține că instanțele de fond au respins, în esență, cererea, întrucât au apreciat că nu există, în cauza dedusă judecății, încălcări pe fond  ale  drepturilor fundamentale denunțate de reclamant, reglementate și protejate de art. 6 par. 1 și 2, art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar nu pentru că ar fi fost incidentă o altă formă de răspundere a statului decât cea pe care acesta și-a întemeiat cererea, urmând a fi analizate exclusiv criticile de nelegalitate care au legătură cu încălcarea dispozițiilor convenționale alegate.

În consecință, deși în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, concretizate în cauza cererii de chemare în judecată, poate exista o răspundere obiectivă a statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental, pentru încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale reglementate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocoalele sale adiționale, justificat de obligaţia pozitivă generală a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenţie, care se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune şi întrunirea condiţiei vinovăţiei autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, în litigiul dedus judecății, casarea hotărârii recurate este determinată de inexistența unei analize a instanței de apel a jurisprudenței Curții Europene în materia dreptului la un proces echitabil, sub aspectul duratei rezonabile a unei proceduri penale, și a consecințelor pe care o asemenea durată, denunțată ca excesivă, ar fi putut să o aibă asupra vieții private și familiale a reclamantului Todiruț Ioan Nicușor, din perspectiva art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, apărări esențiale susținute de recurent. 

În acest context procesual, analizând criticile formulate în cauză, prin raportare la dispozițiile convenționale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, relevante în cauză, ce au constituit fundament al cererii de chemare în judecată, instanța de recurs a reținut următoarele:

Asupra criticii privind pretinsa încălcare a art. 6 par. 2 al Convenției Europene care reglementează prezumția de nevinovăție, Înalta Curte a considerat-o nefondată, pentru următoarele argumente:

În fundamentarea acestui capăt de cerere și, corelativ, a criticii formulate în recurs, recurentul a susținut că prezumţia de nevinovăție a fost încălcată în mod vădit de către Direcţia Naţională Anticorupţie, în calitate de reprezentant al statului, prin fapta procurorului care a dispus trimiterea sa în judecată a reclamantului, deşi la dosar, nu au existat probe concludente care să răstoarne această prezumţie. Implicit, procurorii Direcţia Naţională Anticorupţie, în calitate de reprezentanţi ai statului, se fac vinovaţi de atragerea oprobiului public asupra reclamantului, nu numai prin permisiunea mediatizării excesive a dosarului, încă din faza urmăririi penale, dar şi prin expunerea acestuia la dispreţul public, în calitate de învinuit, ulterior inculpat, prin citarea şi aducerea în faţa parchetului şi a instanţelor de judecată, în mod repetat, pe tot parcursul demersurilor judiciare.

În esenţă, dreptul unei persoane căreia i se reproșează săvârșirea unei fapte penale de a fi considerată nevinovată până la condamnarea sa printr-o hotărâre judecătorească definitivă constituie garanția prezumției de nevinovăție.

În același sens, dreptul oricărui acuzat de a fi prezumat nevinovat şi de a solicita ca acuzarea să aibă obligaţia de a dovedi acuzaţiile formulate împotriva sa intră sub incidenţa noţiunii generale de proces echitabil, în sensul art. 6 par. 1, care se aplică procedurii de stabilire a pedepsei (Phillips împotriva Regatului Unit, par. 39-40; Grayson şi Barnham împotriva Regatului Unit, par. 37 şi 39). Mai mult, în respectarea prezumției de nevinovăție, aceasta nu poate înceta să se aplice, în apel, doar pentru că trimiterea în judecată, în primă instanţă, a determinat condamnarea persoanei în cauză, atunci când procesul continuă în apel sau recurs (Konstas împotriva Greciei, par. 36).

Scopul art. 6 par. 2 din Convenţie este de a împiedica încălcarea dreptului la un proces penal echitabil prin declaraţii prejudiciabile, strâns legate de acest proces, făcute într-un context situat în afara procedurii penale.

Or, recurentul reclamant nu a demonstrat în cauză existența unor astfel de declarații prejudiciabile din partea autorităților statului și nici existența unor declaraţii fără echivoc ale acestor autorități, prin care să se fi susţinut, fără să existe o condamnare definitivă, că persoana în cauză a săvârşit infracţiunea pentru care a fost cercetat și, ulterior, achitat.

În același sens, trimiterea în judecată a unei persoane, citarea și aducerea sa în fața instanțelor de judecată, în mod repetat, pe tot parcursul demersurilor judiciare penale, nu reprezintă în sine o încălcare a prezumției de nevinovăție, ci toate aceste aspecte sunt inerente desfășurării procedurilor penale declanșate împotriva reclamantului din prezenta cauză, exercitării justiției penale în formele prescrise de lege; citarea unei persoane supusă unei acuzații în materie penală și prezentarea acesteia în fața instanțelor competente asigurând tocmai posibilitatea acesteia de a-și exercita în mod deplin și concret dreptul la apărare.

Relativ la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurentul nu dezvoltă critici concrete de nelegalitate pe care instanța de recurs să le poată cenzura, din perspectiva dispozițiilor exhaustive ale art. 488 Cod procedură civilă, și prin care să demonstreze că dreptul său la liberă exprimare a fost încălcat sau că ar fi fost titularul unui bun actual sau a unei speranțe legitime, în sensul Primului Protocol adițional la Convenție, pe care să îl poată apăra în acest cadru procesual și într-un raport juridic cu statul, iar nu cu propriul angajator, în raport de dispozițiile Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare (în forma în vigoare la data emiterii Ordinului MAI nr. 11/4283/13.08.2013) și Legii - cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, analizate în cauză.

În acest punct, trebuie remarcat că, în conținutul recursului, referirile reclamantului, asistat de reprezentant convențional, la legitimarea procesual pasivă a intimatului Statul Român nu sunt făcute prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și la soluția dată asupra acestui capăt de cerere, ci prin referire la dispozițiile art. 6 par. 1 al Convenției, care, în prezentul litigiu, au fost considerate neîncălcate, nu pentru că statul nu ar avea calitate procesuală pasivă, ci pentru că durata procedurii penale desfășurate împotriva reclamantului nu a fost apreciată ca excesivă de instanța de apel, astfel încât acestea apar ca străine silogismului instanței de apel și nerelevante pentru adoptarea soluției în prezentul recurs.

În ceea ce privește soluția respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată din procesul penal, dispusă de instanța de apel în considerarea faptului că reclamantul avea posibilitatea de a uza de dispoziţiile art. 276 alin. 5 Cod de procedură penală - în caz de achitare, persoana vătămată sau-partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă, de asemenea, recurentul nu a invocat critici de nelegalitate punctuale, raportate la raționamentul instanței de apel, care să demonstreze o ipoteză de aplicare nelegală a dispozițiilor procesual penale enunțate, astfel încât nu este posibil un examen de legalitate a acesteia din partea instanței de recurs.

Analizând criticile privind pretinsa încălcare a art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva depășirii duratei rezonabile a procesului penal, instanța de recurs a făcut următoarele considerații:

În prezentul litigiu, instanța de apel a reţinut că durata procedurii efectuate de Direcția Națională Anticorupție a fost justificată de complexitatea cauzei, determinată atât de natura faptelor cercetate, constând în încălcarea de către reclamant a atribuţiilor de serviciu, în derularea procedurii de achiziţie a imobilului din municipiul Suceava, str. Universităţii, nr. 19, cât şi de volumul mare de documente cercetate, de audierea unui număr mare de martori, de întocmirea de rapoarte de constatare tehnico - științifică.

În același sens, instanţa de apel a reţinut că un element relevant în aprecierea duratei rezonabile a procedurii este şi faptul că, faţă de reclamant, nu a fost luată nicio măsură de restrângere a drepturilor, pe durata procedurii în faţa Direcției Naționale Anticorupție, şi că începerea urmăririi penale s-a realizat aproape de finalizarea procedurii, cu efecte doar în planul raporturilor de serviciu, acesta fiind pus la dispoziţia unităţii prin Ordinul nr. 11/4283/13.08.2013, situaţie în care a rămas până la data de 16.05.2016, când raporturile de serviciu au încetat, ca urmare a pensionarii.

Referitor la durata procedurii în faţa primei instanţe, instanța de apel a apreciat că aceasta a fost determinată de strămutarea dosarului de la Curtea de Apel Suceava la Curtea de Apel Iaşi, ca urmare a cererii formulate de reclamant, de audierea numărului mare de martori, de efectuarea expertizei solicitate de reclamant, a suplimentului la raportul de expertiză, a unui nou supliment la raport, solicitat de inculpaţi şi parchet, a unui nou raport de expertiză, ca urmare a obiecțiunilor formulate de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Iaşi, precum şi de termenele acordate pentru lipsa de apărare.

În ceea ce priveşte durata procedurii în apel, s-a considerat că a fost determinată de audierea inculpaţilor, audierea, respectiv reaudierea urui număr de aproximativ 35 de martori, cu declaraţii substanţiale, şi de administrarea probei cu înscrisuri, solicitate de părți de la diverse instituţii şi persoane juridice.

Pe cale de consecinţă, instanța de apel a concluzionat că nu pot fi primite criticile reclamantului, în sensul depăşirii duratei rezonabile a procedurii penale declanșate împotriva sa.

În acest context procesual, trebuie reamintit că, în  mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenţiei Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi și libertăți, obligații pozitive, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale.

În acest sens, art. 13 din Convenția Europeană statuează că: „Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute prin prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.

În corelaţie cu dreptul oricărei persoane la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 13 a fost interpretat de către Curtea Europeană, începând cu hotărârea din 26.10.2000, pronunţată în cauza Kudla contra Poloniei, ca instituind o obligaţie în sarcina statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale, pentru a permite invocarea eventualei nerespectări a obligaţiei impuse de art. 6 par. 1 al Convenţiei privind soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Cât priveşte remediul în sine, acesta variază în funcţie de natura plângerii privind încălcarea dreptului şi trebuie să fie efectiv, nu în sensul că ar garanta titularului dreptului certitudinea unui rezultat favorabil, ci în sensul de a avea aptitudinea de a preveni încălcarea, de a-i pune capăt sau de a repara prejudiciul deja suferit (cu titlu exemplificativ, hotărârea Curţii, pronunţată la data de 16.01.2018, în cauza Ciocodeică contra României, par. 88).

Instanța de recurs a reținut că este unanim acceptat, în jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, că durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanțiile esențiale ale unui proces echitabil, fiind reglementată în mod expres în paragraful 1 al art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Criteriile enunțate de Curtea Europeană pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și miza procedurii pentru partea interesată (König împotriva Germaniei, par. 99; Neumeister împotriva Austriei, par. 21; Ringeisen împotriva Austriei, par. 110; a se vedea, de asemenea, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), par. 67; Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei, par. 45).

De asemenea, tot la nivel de principiu, s-a stabilit că, deși evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicție, aprecierea acesteia este una globală (Boddaert împotriva Belgiei, par. 36). Astfel, chiar dacă etapele procedurii se derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăşi, totuşi, un „termen rezonabil” (Dobbertin împotriva Franţei, par. 44).

În acest sens, în jurisprudența Curții Europene, au fost considerate ca depăşiri ale termenului rezonabil – o procedură de 9 ani şi 7 luni, fără o complexitate deosebită, dacă nu este vorba despre numărul de persoane în cauză (35), în ciuda măsurilor luate de autorităţi pentru a remedia supraîncărcarea excepţională a instanţei, după o perioadă de greve (Milasi împotriva Italiei, par. 14-20); – 13 ani şi 4 luni, tulburări politice în regiune şi supraîncărcarea instanţelor, eforturile statului de a le îmbunătăţi condiţiile de muncă neîncepând decât câţiva ani mai târziu (Baggetta împotriva Italiei, pct. 20-25); 5 ani, 5 luni şi 18 zile, din care 33 luni între pronunţarea hotărârii şi redactarea sa integrală de către magistratul însărcinat, în lipsa unor sancţiuni disciplinare adecvate (B. împotriva Austriei, par. 48-55); 5 ani şi 11 luni, complexitate produsă de numărul mare de persoane ce trebuiau audiate şi tehnicitatea documentelor de examinat într-o cauză legată de abuz de încredere în stare agravată, care nu putea justifica o instrumentare a cauzei de 5 ani şi 2 luni, la care s-au adăugat mai multe perioade de inactivitate imputabile autorităţilor. Astfel, dacă etapa judecăţii părea rezonabilă, cea a instrumentării cauzei nu putea fi considerată ca fiind efectuată cu diligenţă (Rouille împotriva Franţei, par. 29). În același sens, s-a constatat nedepăşirea termenului rezonabil – 5 ani şi 2 luni, în raport de complexitatea cauzelor legate de înşelăciune şi bancrută frauduloasă şi nenumărate cereri şi recursuri ale reclamantului care urmăreau nu doar prelungirea perioadei, ci şi recuzarea majorităţii judecătorilor competenţi şi trimiterea cauzei în faţa altor instanţe (Ringeisen împotriva Austriei, par. 110).

În cauza dedusă judecății, se poate observa că, deși instanța de apel a identificat în mod legal criteriile de apreciere a duratei procesului penal (mai puţin miza procesului pentru partea interesată), deja enunțate în cele ce preced, și a analizat modul de desfășurare a acestuia, prin prisma lor, concluzionând că o durată de 9 ani a unui proces penal este una rezonabilă, această instanță nu a făcut nicio referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și nicio analiză comparativă cu cauzele analizate în această materie, în jurisprudența Curții, deși aceasta formează împreună cu dispozițiile convenționale „un bloc de convenționalitate”, obligatoriu pentru autoritățile statului, inclusiv pentru instanțele de judecată, în temeiul art. 20 din Constituţie şi articolelor 1 şi 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, procedând în acest mod, instanța a nesocotit în mod nepermis una dintre apărările esențiale ale reclamantului, menţionată expres în conținutul cererii de apel, respectiv jurisprudența Curții Europene, în această materie, inclusiv împotriva României, dar și caracterul obligatoriu al acestei jurisprudențe pentru instanțele naționale, în cuprinsul  hotărârii  recurate, neregăsindu-se o analiză pertinentă și substanţială a acestei jurisprudenţe.

 În consecinţă, s-a constatat că instanţa de apel  a pronunțat o hotărâre nelegală, din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, prin raportare la art. 425 alin.1 lit. b din Codul  de procedură  civilă  şi  art. 6  par. 1  din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie garanţia procesuală  a motivării hotărârilor judecătoreşti, ceea ce determină casarea hotărârii recurate, în cadrul impus de dispoziţiile art. 496-497 Cod procedură civilă.

În același context procesual, deși instanța de apel nu a analizat miza procedurii penale pentru reclamant, în etapa procesuală anterioară, instanța de recurs a apreciat că o asemenea evaluare trebuie făcută atât autonom, pe tărâmul art. 6 par. 1 al Convenției, dar și în legătură cu art. 8 al Convenției care reglementează dreptul la viață privată și familială, despre care reclamantul pretinde că i-au fost afectate, tocmai din cauza duratei excesive a procesului penal.

Or, maniera și amploarea în care i-au fost afectate recurentului reclamant viața privată socială, dar și viața de familie, ambele garantate de art. 8 al Convenției, din cauza duratei, pretins nerezonabile, a procesului penal, implică verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului, cale de atac prin care se verifică exclusiv aspectele de legalitate ale unei hotărâri, în sensul art. 483 alin. 3 Cod procedură civilă (Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.) 

În consecință, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 Cod procedură civilă, a admis recursul exercitat de recurentul reclamant, a dispus casarea deciziei civile nr. 1049 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă, și rejudecarea cauzei, în limitele stabilite prin prezentul recurs.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava sub nr. 3712/86/2018*.

La dispoziţia instanţei, au fost ataşate dosarele de urmărire penală.

Verificând, în limitele motivelor de apel, conform art. 477 şi art. 479 alin. 1 Cod de procedură civilă stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, curtea a reţinut următoarele:

Cu titlu prealabil, curtea a apreciat că în speță trebuie stabilite limitele rejudecării cauzei în apel, conform celor stabilite în decizia de casare cu trimitere.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata de daune materiale în cuantum de 418.208,33 lei și de daune morale în cuantum de 2.000.000 lei, invocând în esență faptul că a fost prejudiciat de procesul penal în care a fost acuzat de comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, fiind achitat prin decizie penală definitivă.

În ceea ce privește daunele morale, reclamantul a invocat încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, mediatizarea excesivă a procesului, încălcarea art. 8 din CEDO, încălcarea art. 10 parag. 1 din Convenţie, încălcarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind durata rezonabilă a procesului.

Prima instanță, prin încheierea din data de 16.04.2019, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice cu privire la daunele materiale exceptând cheltuielile de judecată suportate pe durata procesului penal.

Prin sentinţa civilă nr. 391 din 23 aprilie 2019 Tribunalul Suceava a respins excepţia inadmisibilității acţiunii, a respins capătul de cerere având ca obiect daune morale ca nefondat, a  admis în parte capătul de cerere având ca obiect daune materiale formulată de reclamant şi a obligat Statul Român prin M.F.P. la plata către reclamant a sumei de 33.324,33 lei, reprezentând cheltuieli de judecată din dosarul penal nr. 597/39/2013.

Prin Decizia civilă nr. 1049/28.11.2019 a Curții de Apel Suceava s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant  împotriva sentinţei civile nr. 391 din 23 aprilie 2019 şi a încheierii de şedinţă din data de 16.04.2019 pronunţate de Tribunalul Suceava, s-a admis apelul declarat de pârâtul  Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 391 din 23.04.2019 a Tribunalului Suceava în sensul că a fost respinsă în tot acţiunea având ca obiect plata despăgubirilor materiale şi morale formulată de reclamant, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul iar acesta a fost admis prin Decizia nr. 705 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 31.03.2021, prin care a fost casată decizia civilă nr. 1049/28 noiembrie 2019 a Curții de apel Suceava iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Deși în dispozitiv s-a dispus casarea în întregime a deciziei civile pronunțate în apel, din considerentele deciziei instanței de recurs rezultă că în fapt casarea este parțială, Înalta Curte menționând expres că se dispune rejudecarea cauzei, ”în limitele stabilite prin prezentul recurs”.

Prin decizia de casare s-a motivat că nu sunt întemeiate criticile reclamantului recurent privind pretinsa încălcare a art. 6 paragraf 2 al Convenției Europene care reglementează prezumția de nevinovăție, pretinsa încălcare a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, soluția respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată din procesul penal, dispusă de instanța de apel.

 Pe cale de consecință, în rejudecare, curtea nu trebuie să mai analizeze criticile apelanților vizând aceste aspecte, fiind validat în recurs raționamentul instanței de apel din primul ciclu procesual, în raport de criticile recurentului. Prin urmare, cu privire la apelul pârâtului, prin prezenta decizie, formal, se va relua în dispozitiv soluția de admitere a apelului, fără a repeta însă argumentele instanței de apel sau a se prezenta noi argumente în sprijinul acestei soluții. Totodată, în analiza apelului reclamantului, curtea nu va face referire la criticile acestuia ce vizează acordarea de daune morale pentru încălcarea art. 6 paragraf 2, art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceste chestiuni dezlegate în primul ciclu procesual excedând sferei rejudecării.

Prin decizia de casare au fost apreciate ca întemeiate criticile reclamantului privind pretinsa încălcare a art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva depășirii duratei rezonabile a procesului penal.

În esență s-a reținut că, deși instanța de apel a identificat în mod legal criteriile de apreciere a duratei procesului penal (mai puţin miza procesului pentru partea interesată) și a analizat modul de desfășurare a acestuia, prin prisma lor, concluzionând că o durată de 9 ani a unui proces penal este una rezonabilă, această instanță nu a făcut nicio referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și nicio analiză comparativă cu cauzele analizate în această materie, în jurisprudența Curții. Totodată, deși instanța de apel nu a analizat miza procedurii penale pentru reclamant, în etapa procesuală anterioară, instanța de recurs a apreciat că o asemenea evaluare trebuie făcută atât autonom, pe tărâmul art. 6 par. 1 al Convenției, dar și în legătură cu art. 8 al Convenției care reglementează dreptul la viață privată și familială, despre care reclamantul pretinde că i-au fost afectate, tocmai din cauza duratei excesive a procesului penal.

În raport de aceste considerente ale instanței de recurs, curtea a reanalizat cererea reclamantului de acordare de daune morale pentru nerespectarea art. 6 paragraf 1 din Convenție privind durata rezonabilă a procesului penal, în acord cu jurisprudența Curții privind interpretarea și aplicarea acestuia, având în vedere la stabilirea mizei procesului susținerile reclamantului privind afectarea vieții sale private și familiale din cauza duratei excesive a procesului penal.

În speță, procesul penal a început la data de 1.06.2009 când s-a întocmit procesul-verbal de sesizare din oficiu a Direcţiei Generale Anticorupție din cadrul Ministerului Administrației şi Internelor, ce a fost înaintat DNA-Serviciul Teritorial Suceava, cu motivarea că există indicii că reclamantul a săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu privind procedura de achiziție a unui sediu pentru Poliţia municipiului Suceava, în exercitarea funcţiei de inspector şef al I.P.J. Suceava, reclamantul fiind comisar şef de poliţie la acea dată.

În cauză nu există o rezoluţie de începere a urmăririi penale in rem, cu privire la faptă, întocmită conform art. 228 alin. 1, 2 C.pr.pen. (forma în vigoare la data sesizării din oficiu). Astfel, potrivit art. 228 C.p.p.  organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b1). Rezoluţia de începere a urmăririi penale va cuprinde data şi ora la care s-a dispus începerea urmăririi penale şi va fi înregistrată într-un registru special.

Prin Rezoluția procurorului şef al Serviciului Teritorial Suceava din cadrul Direcţiei Naţionale  Anticorupţie din 4.02.2013 s-a început urmărirea penală faţă de reclamant pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 (privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie ) raportat la art. 248 şi art. 2481 Cod penal.

Prin urmare, anterior acestei date nu a fost începută urmărire penală, nu a existat, astfel cum susține reclamantul, o perioadă în care urmărirea penală s-a desfășurat in rem, și o perioadă în care urmărirea penală s-a desfășurat in personam.

Conform procesului verbal din 15  februarie 2013 reclamantului i s-a adus la cunoştinţă începerea urmării penale împotriva sa și drepturile procesuale de care dispune iar potrivit procesului verbal din 11.07.2013, conform art. 250 C.p.p., acesta a luat cunoştinţă de dosarul de urmărire penală.

Prin rechizitoriul de trimitere în judecată întocmit la data de 2.08.2013 s-a pus în mişcare acțiunea penală şi s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului X pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcționarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial.

Între data sesizării din oficiu și data începerii urmăririi penale (in personam) s-au emis numeroase adrese în urma cărora s-au obținut răspunsuri de la diverse instituții: Corpul de Control al M.A.I., Garda Financiară, Direcţia Generală a Finanțelor Publice Suceava, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, Primăria municipiului Suceava, notari, ANEVAR, bănci, Oficiul de Combatere a Spălării Banilor, A.F.P. Suceava, Inspectoratul Teritorial de Muncă  Suceava, s-a dispus ridicarea de documente, s-a întocmit proces verbal de analiză a datelor şi fişiere de pe CD-urile ridicate; s-a dispus și efectuat un raport de constatare tehnico ştiinţifică, au fost audiate diverse persoane inclusiv reclamantul dar nu în calitate de învinuit, calitate obținută potrivit art. 229 C.proc.pen de la momentul începerii urmăririi penale in personam (declaraţii din 16.04.2010-f. 185-190 ds.  urmărire penală nr. 50/P/2009 al DNA, vol. III).

După începerea urmării penale au fost audiați învinuiții (5 învinuiți), martorii (54), inclusiv cei propuși de învinuiți, s-au făcut adrese pentru administrarea probelor solicitate de reclamant, s-a efectuat un raport de constatare tehnico-ştiinţifice grafice, s-a emis o ordonanţă de luare a măsurilor asiguratorii.

În concluzie, deși cercetarea penală s-a desfășurat între 1.06.2009 și 2.08.2013, aproximativ 4 ani, o lună, o zi, urmărirea penală s-a desfășurat în perioada 4.02.2013-2.08.2013, aproximativ 7 luni, o perioadă de timp rezonabilă necesară pentru administrarea probatoriului menționat și întocmirea rechizitoriului (302 pagini).

Dosarul de urmărire penală a fost înaintat Curții de apel Suceava, dosarul penal fiind înregistrat la data de 13.09.2013 sub nr. 597/39/2013, primul termen de judecată fiind fixat la data de 27.09.2013 când toţi inculpaţii, inclusiv reclamantul au solicitat termen pentru pregătirea apărării, la fel la următorul termen de judecată din data de 1.11.2013.

Pentru administrarea probelor s-a acordat următoarele termene de judecată: 15 noiembrie 2013, 5 decembrie 2013, 9 ianuarie 2014, 6 februarie 2014, 21 februarie 2014. La termenul de judecată din data de 20 martie 2014 s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol deoarece la data de 11.03.2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea judecării cauzei la Curtea de apel Iași, la cererea reclamantului din prezentul dosar.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de apel Iași la data de 25.03.2014, primul termen de judecată fiind fixat la data de 17.04.2014.

Pentru administrarea probelor s-au acordat următoarele termene de judecată: 29.05.2014, 26.06.2014, 30.09.2014, 28.10.2014, 25.11.2014, 22.12.2014, 20.01.2015, 17.02.2015, 17.03. 2015, 14.04.2015, 12.05.2015, 9.06.2015, 15.09.2015, 13.10.2015, 10.11.2015, 8.12.2015, 19.01.2016, 16.02.2016, 15.03.2016. S-a stabilit termen pentru  pronunţare la data de 29.03.2016, pronunțarea fiind amânată apoi la 12.04.2016.

Prin sentinţa penală nr. 32/12.04.2016 a Curţii de Apel Iaşi (redactată la 17.05.2016, comunicată reclamantului pe data de 8 iunie 2016) reclamantul a fost condamnat pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu la 3 ani şi 10 luni închisoare.

Motivele care au determinat amânarea judecării cauzei pentru termenele menționate au fost: pentru lipsă de apărare la cererea apărătorilor inculpaţilor, administrare probatoriu, au existat dificultăţi în aducerea martorilor ce trebuiau audiați (schimbare adrese, adrese incorecte, martori plecaţi din ţară, martori care nu s-au prezentat la prima citare însă s-a dispus aducerea lor cu mandat de aducere pentru următorul termen), pronunţare asupra cererilor de recuzare a expertului desemnat, efectuarea raportului de expertiză, a unui supliment la raportul de expertiză ca răspuns la obiecțiunile inculpaților și ale DNA la raportul de expertiză,  efectuarea unui nou raport de expertiză la solicitarea inculpaților (inclusiv reclamantul) și a DNA, la care s-au formulat de asemenea obiecţiuni, s-a dat termen pentru ca expertul să răspundă, termen pentru a se lua cunoştinţă de răspunsul acestuia, discutarea cererilor inculpaţilor de schimbare a încadrării juridice a faptelor. Au fost audiați inculpații și un număr de 46 de martori.

În concluzie, durata judecății în primă instanță a fost de aproximativ 2 ani, 8 luni, 4 zile, iar strămutarea judecării cauzei la solicitarea reclamantului nu a întârziat foarte mult desfășurarea procesului.

Durata a fost rezonabilă dat fiind că s-au acordat termene în general la o lună de zile (cu excepția vacanțelor judecătorești) și s-a administrat un probatoriu complex. Pe de altă parte, amânările dispuse la cererea inculpaților nu pot fi reproșate acestora, fiind firesc ca aceștia să își dorească să își pregătească cât mai bine apărarea, să ceară administrarea de probe în apărare, să conteste concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză.

 Conform cererii înregistrate la Curtea de apel Iaşi din 13.04.2016 reclamantul declară apel împotriva sentinței primei instanțe, fără a motiva apelul, dosarul penal fiind înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de pe 29.06.2016, având ca obiect soluționarea a 11 cereri de apel.

 Reclamantul a depus motivele de apel la data de 16.09.2016, după primul termen de judecată, când instanţa a admis cererile de amânare pentru pregătirea apărării formulate de inculpaţi şi le-a pus în vedere să depună motivele de apel în scris.

În apel au fost acordate următoarele termene de judecată: 7.09.2016, 5.10.2016, 16.11.2016, 1.02.2017, 15.03.2017, 10.05.2017, 21.06.2017, 20.09.2017, 18.10.2017, 19.10.2017, 15.11.2017, 16.11.2017, 31.01.2018, 20.03.2018 când s-a rămas în pronunțare și s-a amânat pronunţarea la data de 3.04.2018 și apoi la 25.04.2018.

Motivele acordării termenelor de judecată sunt: lipsă apărare la cererea inculpaților, reaudiere inculpaţi, dispunerea aducerii cu mandat de aducere pentru audiere a reclamantului, care însă s-a prevalat de dreptul la tăcere și nu s-a prezentat în fața instanței de apel pentru audiere la termenul de judecată fixat în acest scop (cerere avocat), fiind reprezentat de avocat, reaudierea unor martori audiați la prima instanță sau audierea de noi martori la cererea DNA și a inculpaților, în total fiind audiați 28 martori.

Prin Decizia nr. 110/A/25.04.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reclamantul a fost achitat în temeiul art. 16 lit. b teza II C.proc.pen.

În concluzie, judecata în faza apelului a durat aproximativ 1 an, 9 luni, 26 zile și a fost rezonabilă, termenele de judecată au fost în general acordate la o lună de zile, s-au acordat și termene mai scurte, de o zi, și termene mai lungi în special în timpul vacanței judecătorești. Din această durată, se poate reproșa reclamantului motivarea cererii de apel la aproape 3 luni de la data înregistrării dosarului de apel la Î.C.C.J. și neprezentarea în fața instanței de apel pentru audiere, ceea ce a determinat amânarea judecării cauzei și dispunerea aducerii sale cu mandat de aducere (după acest moment acesta a comunicat prin apărător că nu se prezintă prevalându-se de dreptul la tăcere) însă, amânarea judecării cauzei nu i s-a datorat în exclusivitate (s-a admis cererea de amânare pentru pregătirea apărării pentru toţi incupaţii la primul termen de judecată, cauza se amâna oricum pentru audierea martorilor).

În total, de la data sesizării din oficiu până la data achitării reclamantului, procesul penal a durat 8 ani, 9 luni, și 24 zile (1.06.2009-25.04.2018), însă începând de la dispunerea începerii urmăririi penale (in personam), când reclamantul a fost acuzat efectiv de comiterea unei infracțiuni, şi până la achitare durata procedurii a fost de 5 ani, 2 luni și 21 de zile (4.02.2013-25.04.2018).

Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus ca, în aprecierea duratei rezonabile a procesului penal cu referire la miza procesului, instanța de apel să stabilească în rejudecare, ca situație de fapt, modul în care viața privată a reclamantului a fost afectată de durata procesului penal.

Prin cererea de chemare în judecată dar și în cererea de apel reclamantul a susținut în esență că din cauza acestuia proces i s-a deteriorat imaginea profesională şi în cercul de prieteni, s-au deteriorat relațiile între el şi soţie, divorțând la data de 7.04.2017, a fost afectat copilul său minor, i s-a deteriorat starea de sănătate.

Din punct de vedere profesional, din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul a fost pus la dispoziţia unităţii prin Ordinul II/4283/13.08.2013 (deci după dispunerea trimiterii în judecată prin rechizitoriu), potrivit adresei din 14.08.2013 a I.P.J. Suceava, situaţie în care a rămas până la data 16.05.2016, când raporturile de serviciu au încetat ca urmare a pensionării. Pe perioada punerii la dispoziţie reclamantul şi-a desfăşurat activitatea la Serviciul Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase. 

Potrivit art. 65 alin. 2,4,6 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului (forma în vigoare la 13.08.2013):

„(2) Poliţistul faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea penală sau care este judecat în stare de libertate ori liberat provizoriu pe cauţiune este pus la dispoziţie.

(4) Poliţistul pus la dispoziţie îndeplineşte numai acele sarcini şi atribuţii de serviciu stabilite în scris de şeful unităţii de poliţie şi beneficiază de drepturile băneşti corespunzătoare gradului profesional pe care îl are, la nivelul de bază, precum şi de celelalte drepturi prevăzute în prezenta lege.

 (6) În cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori achitarea, precum şi în cazul încetării urmăririi penale ori a procesului penal, poliţistul va fi repus în toate drepturile anterioare, inclusiv compensarea celor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie, respectiv a suspendării din funcţie, potrivit competenţelor stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.”

Conform adeverinţei emise de Inspectoratul Județean de Poliție Suceava din 13.06.2016 reclamantul a ocupat funcția de inspector şef la I.P.J. Suceava şi apoi la I.P.J. Călăraşi în perioada 29.04.2005-4.06.2013.

Din adeverinţa emisă de Inspectoratul Județean de Poliție Suceava din 23 iulie 2018 rezultă că, după data punerii la dispoziție, se observă o reducere a veniturilor salariale realizate de reclamant, venitul brut realizat în perioada ianuarie 2012-iulie 2013 fiind în medie 7.012  lei, iar din august 2013 până în aprilie 2016 venitul mediu fiind de aproximativ 4.681 lei. Conform înştiinţării apărătorului reclamantului din 13.09.2017, acesta nu s-a prezentat în fața instanței de apel fiind angajat al INTERPOL (o organizație internațională a cooperare a forțelor de poliție), fapt confirmat și de martorii audiați în cauză. Nu s-au depus dovezi la dosar privind veniturile realizate de reclamant după pensionare și respectiv angajarea la INTERPOL până la data achitării (s-a depus un cupon de pensie din luna iunie 2018, după finalizarea procesului penal).

Referitor la deteriorarea stării de sănătate, conform actelor medicale depuse, emise în perioada martie 2013- decembrie 2013, deci după data începerii urmăririi penale, reclamantul suferea de o serie de boli precum tulburare depresiv anxioasă, suprasolicitare, steatoză hepatică, hernie de disc, tahicardie etc. Conform deciziei medicale din 17.12.2013  acesta suferă de steatoză hepatică din 2009 dar este apt de muncă.

Cu referire la deteriorarea relațiilor de familie, la dosar s-a depus certificatul de divorţ din 7.04.2017 întocmit la notar, soții divorțând de comun acord.

Potrivit declaraţiei martorului B.G. (f. 142 ds. fd.), prieten de familie din 2011 cu reclamantul, acesta a aflat de dosarul penal din presă, reclamantul a fost mutat într-o funcție inferioară după ce a fost pus la dispoziţia unităţii și i s-a diminuat substanţial salariul, astfel că nu putea să îşi plătească ratele, reclamantul a intrat în depresie, soţia se plângea că nu le ajung banii, a fost părăsit de prieteni, colegii l-au criticat crezând ceea ce se spunea în presă; din spusele reclamantului știe că fetiţa a fost afectată. Martorul a precizat că reclamantul ştia că dosarul penal îl vizează când urmărirea penală era pentru faptă.

Martorul P.I.C. a declarat că îl cunoaşte pe reclamant din 2005, că acesta a fost afectat de dosarul penal, a suferit o depresie, a fost pus la dispoziţia unităţii şi nu a mai beneficiat de drepturile aferente funcţiei. Martorul a susținut că prietenii îl evitau, starea materială i-a fost afectată, s-a împrumutat, soţia plângea pentru că era cercetat deşi era nevinovat iar după pensionare a divorţat, colegii au crezut că e nevinovat până a apărut hotărârea de condamnare când au avut îndoieli. Martorul a arătat că el crede că a fost afectat copilul reclamantului care avea aproximativ 7 ani pentru că auzea lucruri de la alţi copii.

În raport de aceste probe, curtea a reținut că, în perioada anterioară începerii urmării penale (in personam) nu rezultă ca viața profesională sau privată a reclamantului să fi fost afectată în vreun fel, acesta a deținut în continuare o funcție de conducere în cadrul I.P.J., iar o perioadă chiar după începerea urmării penale, nu se poate stabili că bolile de care suferea s-au datorat existenței acestui proces penal, însă, după trimiterea în judecată, reclamantul a fost pus la dispoziția unității, veniturile i s-au diminuat în mod corespunzător, fapt ce a determinat desigur dificultăți în ceea ce privește plata datoriilor contractate, conform declarațiilor martorilor, iar reclamantul a suferit de tulburare depresiv anxioasă.

Instanța nu poate reține o deteriorare a imaginii profesionale a reclamantului, în condițiile în care, după pensionare, înainte de finalizarea procesului penal, acesta a fost angajat la INTERPOL, o cunoscută organizație internațională de cooperare a forțelor de poliție, ceea ce, în opinia instanței de apel, necesita o bună reputație profesională, iar declarațiile martorilor sunt contradictorii privind opiniile colegilor după ce reclamantul a fost acuzat de comiterea infracțiunii de abuz în serviciu (un martor a susținut că ar fi fost criticat de colegi, altul că aceștia l-au considerat nevinovat, având îndoieli după condamnarea în primă instanță).

Instanța de apel nu poate stabili nici faptul că deteriorarea relațiilor dintre reclamant și soție s-au datorat acuzațiilor aduse, desfășurării procesului penal, în condițiile în care martorul P.I. a declarat că soția îl considera nevinovat. Faptul că aceasta se plângea de diminuarea veniturilor nu înseamnă că acesta a fost motivul divorțului, martorii nefăcând o astfel de susținere, dat fiind și faptul că soții au obligația de a-și acorda sprijin material și moral reciproc pe parcursul căsătoriei. Astfel cum s-a arătat, aceștia au divorțat de comun acord, ceea ce presupune ca soții au recunoscut ca fiecare are o culpă proprie în degradarea relațiilor de familie.

Nu sunt dovedite nici susținerile reclamantului apelant privind afectarea fiicei sale minore de acuzațiile aduse tatălui, în lipsa unor probe în acest sens. Martorul B.G. a relatat ceea ce i-a spus reclamantul, fără a prezenta elemente de fapt percepute personal, iar martorul P.I.C. a apreciat că ar fi fost afectată fiica reclamantului pentru că auzea ”lucruri” de la alți copii, însă aceasta este o simplă presupunere a martorului atât timp cât acesta nu a relatat în concret situațiile de fapt, discuțiile la care a asistat, în care a fost prezentă fiica reclamantului, în raport de care a ajuns la această concluzie. Astfel, instanța a avut în vedere faptul că potrivit art. 324 C.pr.civ. în aprecierea declaraţiilor martorilor, instanţa va ţine seama şi de împrejurările în care au luat cunoştinţă de faptele ce fac obiectul declaraţiei respective iar ceea ce este relevant pentru stabilirea unei situații de fapt sunt faptele și împrejurările de care martorii au cunoștință fiind percepute personal, concludente pentru soluționarea cauzei.

Criteriile enunțate de Curtea Europeană pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, astfel cum au fost indicate și de instanța de casare, sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și miza procedurii pentru partea interesată (König împotriva Germaniei, par. 99; Neumeister împotriva Austriei, par. 21; Ringeisen împotriva Austriei, par. 110; a se vedea, de asemenea, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), par. 67; Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei, par. 45).

Tot la nivel de principiu, s-a stabilit că, deși evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicție, aprecierea acesteia este una globală (Boddaert împotriva Belgiei, par. 36). Astfel, chiar dacă etapele procedurii se derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăşi, totuşi, un „termen rezonabil” (Dobbertin împotriva Franţei, par. 44).

Stabilind faptul că statul este responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru cea a organelor judiciare, instanţa europeană subliniază faptul că numai întârzierile imputabile autorităţilor judiciare competente pot conduce la o eventuală constatare a depăşirii unui termen rezonabil în care trebuie să fie soluţionată orice cauză, permiţând astfel să se conchidă că nu a fost respectată cerinţa prevăzută de art. 6 par.1 din Convenţie.

Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., aprecierea duratei rezonabile trebuie să ia în calcul „justul echilibru” ce trebuie menţinut între exigenţa celerităţii procedurilor organelor judiciare (sau de urmărire) şi principiul general al unei bune administrări a justiţiei, în egală măsură consacrat de art. 6 din Convenţie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în toate cazurile de acest tip că rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare nu poate fi apreciată in abstracto, ci trebuie realizată în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale concrete (de ex. în Hotărârea din 29 septembrie 2005 pronunţată în cauza Tudorache contra României), analiza termenului de desfăşurare a procedurilor judiciare urmând să se facă prin raportare la criteriile consacrate de jurisprudenţa sa.

În conformitate cu indicaţiile instanţei de casare, instanța de apel trebuie să aprecieze dacă durata procesului penal în care a fost implicat reclamantul a fost rezonabilă, în raport de jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului. În acest scop, în stabilirea perioadei ce trebuie luată în considerare, ce implică determinarea  punctului inițial (dies a quo) și a punctului final (dies ad quem) instanţa de apel trebuie să aibă în vedere aceeași jurisprudență iar nu dispozițiile de drept procesual penal intern.

Potrivit jurisprudenței Curții, în procesele penale termenul începe să curgă din momentul „formulării de acuzație în materie penală” (Hotărârea din 27 iunie 1968 pronunțată în cauza Neumeister  împotriva Austriei, paragraf. 18). În această cauză, pentru stabilirea duratei procedurii, Curtea a luat în considerare ca dată de început, data la care acesta a fost acuzat oficial și s-a cerut reținerea sa, nu data deschiderii anchetei preliminare.  Conceptul de „acuzație în materie penală” poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor repercusiuni importante asupra situației persoanei (Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunțată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46, și Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunțată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73).

În aceste condiții, durata procedurii ce trebuie luată în considerare în speță este cea desfășurată de la momentul începerii urmăririi penale, când reclamantul a fost acuzat oficial de comiterea infracțiunii de abuz în serviciu (4 februarie 2013) și până la pronunțarea hotărârii definitive de achitare (25 aprilie 2018), adică o durată a procedurii de 5 ani, 2 luni și 21 de zile.

Curtea a subliniat că, prin stabilirea acestei durate a procedurii care trebuie analizată, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, nu sunt depăşite limitele rejudecării (instanţa de recurs indicând instanţei de apel să analizeze în concret, comparativ, durata procedurii din dosarul penal în care a fost implicat reclamantul cu alte cauze în care curtea a analizat în jurisprudenţa sa plângeri privind încălcarea duratei rezonabile a procesului), şi nu se creează reclamantului o situaţie mai grea în propria cale de atac, dat fiind că aceleaşi aspecte privind momentul de la care procesul penal a produs repercusiuni asupra situaţiei reclamantului au fost avute în vedere la pronunţarea deciziei în apel în primul ciclu procesual cu privire la aprecierea duratei rezonabile a procedurii.

În ceea ce privește comportamentul autorităților, curtea a observat, conform situației de fapt expuse, că actele de procedură s-au desfășurat la intervale rezonabile şi regulate, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, fără a putea identifica întârzieri ale procedurii imputabile autorităţilor judiciare competente sau momente lungi de inacțiune din partea organelor judiciare.

Referitor la comportamentul reclamantului, curtea nu a identificat acţiuni ale acestuia care să fi fost determinante pentru întârzierea soluţionării pricinii aflate pe rolul organelor de urmărire penală sau ale instanțelor, în condițiile în care, strămutarea judecării cauzei, la cererea acestuia, a dus la o amânare a judecării cauzei de aproximativ o lună de zile, amânarea judecării cauzei pentru că nu s-a prezentat în față instanței de apel pentru audiere nu a fost singurul motiv pentru amânarea procedurii în fața instanței, iar motivarea apelului după aproximativ 3 luni de zile a determinat acordarea unui singur termen la care și ceilalți inculpați au solicitat termen pentru pregătirea apărării. Reclamantului nu i se poate reproșa prelungirea procedurii pentru termenele cerute pentru angajarea unui apărător, pentru pregătirea corespunzătoare a apărării sau pentru administrarea probelor în apărarea sa (efectuarea de adrese, expertize, audierea de martori), întrucât acesta avea dreptul de a se folosi de toate mijloacele puse la îndemână de legislația procesuală penală pentru a-și pregăti o apărare corespunzătoare împotriva acuzației formulate împotriva sa.

Miza procesului penal era importantă pentru reclamant, atât timp cât acesta era acuzat de săvârşirea unei infracţiuni de corupție și era interesat să nu rămână multă vreme sub o astfel de acuzație, și în plus, conform dispozițiilor legale, după trimiterea în judecată, acesta a fost pus la dispoziție iar veniturile sale s-au redus, cel puțin pentru o perioadă.

În raport de jurisprudența curții, această cauză nu era una care, prin natura sa, necesita o celeritate aparte (cum sunt cele în care persoana acuzată era în detenție-Hotărârea din 25.11.1992, cauza Abdoella c. Pays-Bas, paragraf 24).

Curtea nu a putut stabili o legătură între durata procedurii penale și afectarea vieții de familie a reclamantului sau deteriorarea stării de sănătate. În ceea ce privește afectarea vieții profesionale, trebuie subliniat că măsura punerii la dispoziție era prevăzută de lege și era necesară dat fiind acuzația de abuz în serviciu adusă reclamantului, fiind firesc ca acesta să nu mai ocupe funcția de conducere în exercitarea căreia era acuzat de comiterea infracțiunii, în ciuda faptului că acesta beneficia de prezumția de nevinovăție până la finalizarea procesului penal. Pe de altă parte, acesta și-a desfășurat în continuare activitatea de polițist.

Totodată a apreciat că existența unei astfel de acuzații și desfășurarea procesului penal, necesitatea pregătirii apărării, inclusiv cheltuielile pe care le-a implicat, au determinat fără îndoială un stres suplimentar pentru reclamant, cu efecte negative asupra stării sale de sănătate, dar instanța nu poate stabili că înrăutățirea stării de sănătate a reclamantului s-a datorat exclusiv duratei procedurii. Totodată deși veniturile sale s-au redus, acesta nu a rămas fără venituri în perioada desfășurării procedurii lucrând ca polițist în continuare până la data pensionării, când i s-a plătit o pensie de serviciu și totodată a lucrat la INTERPOL.

Astfel cum s-a arătat, nu este suficient să se stabilească că reclamantul a fost afectat de existența acuzației penale de care a fost achitat în final, ci trebuie să se stabilească dacă există întârzieri imputabile autorităţilor judiciare (ceea ce nu s-a identificat în speță) sau dacă durata procedurii în ansamblul său a fost una nerezonabilă.

Respectând indicațiile deciziei de casare, curtea a făcut referire și la art. 8 din CEDO potrivit căruia: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

Cu referire la domeniul de aplicare a acestuia, curtea a constatat că art. 8 nu era aplicabil într-o cauză referitoare la o condamnare pentru abatere profesională, întrucât infracțiunea în cauză nu avea nicio legătură evidentă cu dreptul la respectarea „vieții private”. Dimpotrivă, aceasta privea acte și omisiuni profesionale săvârșite de funcționari publici în exercitarea funcției. În plus, reclamantul nu a menționat repercusiunile concrete asupra vieții sale private, care au fost legate în mod direct și cauzal de condamnarea sa pentru infracțiunea în cauză (Gillberg împotriva Suediei, paragraf 70. Cu toate acestea, în cazul unui anchetator de poliție care a fost condamnat pentru încălcarea gravă a obligațiilor sale profesionale prin propunere și luare de mită, în schimbul încetării urmăririi penale, și care dorea să profeseze în calitate de avocat stagiar după executarea pedepsei, Curtea a constatat că restricțiile privind înregistrarea unei persoane ca membru al anumitor categorii profesionale, care poate afecta, într-o oarecare măsură, capacitatea persoanei respective de a dezvolta relații cu lumea înconjurătoare, intră în sfera vieții private (Jankauskas împotriva Lituaniei, paragraf 57-58). Curtea a arătat că noțiunea de viață privată nu exclude, în principiu, activități de natură profesională sau de afaceri.

Pentru a se reține că este aplicabil art. 8 din Convenție în legătură cu miza procesului, trebuie să se demonstreze afectarea vieții private și că ingerința nu se încadra în excepțiile prevăzute de art. 8 paragraf 2. Astfel cum s-a arătat, nu s-a dovedit, afectarea relațiilor de familie sau a sănătații din cauza duratei procesului penal. În ceea ce privește afectarea vieții profesionale, prin măsura punerii la dispoziție, aceasta era prevăzută de lege și constituia o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei. În plus, astfel cum s-a arătat, viața profesională a reclamantului nu a fost în mod semnificativ afectată de această măsură, acesta a lucrat în continuare ca polițist și a obținut venituri.

Referitor la complexitatea cauzei, se apreciază că aceasta a fost relativ complexă având în vedere natura particulară a infracţiunii de care era acuzat reclamantul, o infracţiune de corupţie care ar fi constat în încălcarea atribuţiilor de serviciu în derularea procedurii de achiziţie a unui imobil utilizat ca sediu pentru poliţie, caracterul de interes public mai accentuat al faptelor avute în vedere, în contextul în care, necesitatea combaterii infracțiunilor de corupție a determinat adoptarea unei legi speciale și constituirea unei structuri specializate pentru cercetarea acestui tip de infracțiuni, numărul relativ mare a inculpaţilor şi a martorilor, necesitatea recurgerii la expertize de specialitate, complexitatea problemelor juridice care trebuiau soluţionate cu referire la procedura achiziţiilor publice.

Instanța de casare a dispus ca în rejudecare, cu referire la durata totală a procedurii, să se facă o comparație între prezenta cauză și cele în care Curtea a analizat plângeri privind încălcarea duratei rezonabile a procesului, indicând totodată o serie de astfel de cazuri.

Astfel, în cauza Stoianova și Nedelcu contra României (hotărârea din 4.08.2005) reclamanții fuseseră arestați fiind acuzați de tâlhărie la data de 14 aprilie 1993 iar la 11 noiembrie 1997 s-a dispus scoaterea lor de sub urmărire penală. Ulterior procurorul a dispus redeschiderea urmăririi penale la data de 12 mai 1999 iar la data de 21 aprilie 2005 încetarea urmăririi penale. Curtea a avut în vedere o durată totală a procedurii de 9 ani și 4 luni, apreciind că nu s-a respectat termenul rezonabil.

În cauza Riccardi v. România, (hotărârea din 3.07.2012) reclamantul a fost reținut 24 de ore la data de 19 octombrie 2001 fiind acuzat de deturnare de fonduri, evaziune fiscală și fals și a fost eliberat din arestul preventiv în 30 august 2004, procedura fiind încă în desfășurare la prima instanță la data deciziei CEDO. S-a avut în vedere faptul că procedura dura de mai bine de 9 ani care nu poate fi justificată doar prin complexitatea cauzei sau prin cererile inculpatului ci doar prin eșecul instanțelor interne de a gestiona cauza în mod diligent. S-a reținut că au existat amânări repetate pe motive procedurale în cursul procedurii. 

În cauza Boddaert contra Belgiei ( hotărârea din 22.09.1992) s-a luat în considerare  durata procedurii din iulie 1980 când s-a emis mandatul de arestare preventivă până în octombrie 1986 când s-a pronunțat hotărârea definitivă de condamnare pentru crimă, respectiv o durată a procedurii de 6 ani, 2 luni și 22 de zile, care nu a depășit durata rezonabilă.

În cauza Dobbertin v. Franța ( hotărârea din 25 februarie 1993) reclamantul a fost arestat pe 19 ianuarie 1979 pentru infracțiunea de trădare și spionaj fiind eliberat pe cauțiune pe 23 martie 1983, și achitat pe 29 noiembrie 1991, în total procedura durând 12 ani și 10 luni, fiind apreciată ca nerezonabilă. S-a apreciat că nici complexitatea cauzei nu justifică durata procedurii și nici comportamentul acuzatului.

În cauza Neumeister v. Austria ( hotărârea din 27 iunie 1968),  astfel cum s-a mai arătat, pentru durata procesului s-a luat în considerare ca dată de început, data la care acesta a fost acuzat oficial și s-a cerut reținerea sa, nu data deschiderii anchetei preliminare. Curtea a motivat că deși au trecut mai mult de 7 ani de la deschiderea anchetei, fără a se pronunța o hotărâre de achitare sau condamnare, durata rezonabilă a procedurii nu a fost depășită.

În Cauza Valhuter contra României (hotărârea din 27 iunie 2017), s-a decis că s-a depășit durata rezonabilă, procedura durând 10 ani, 2 luni, 12 zile. În speță reclamantul fusese acuzat de furt iar Curtea a avut în vedere durata totală a procesului.

În Cauza Constantin Florea contra României ( hotărârea din 19 iunie 2012) s-a stabilit că procedura penală a durat aproximativ opt ani şi cinci luni, a implicat trei grade de jurisdicţie şi a depășit durata rezonabilă a procesului penal. În special, Curtea a constatat că procedura a fost prelungită fie din cauza necompetenţei materiale a instanţelor şi a termenului necesar pentru soluţionarea conflictului de competenţă, fie prin intermediul multelor trimiteri între instanţe şi diverse parchete, până la constatarea intervenției prescripției răspunderii penale. Or, nu este nerezonabil să se creadă că aceste probleme legate de competenţa instanţelor şi casările repetate au cauzat întârzieri care nu pot fi imputate reclamantului a subliniat Curtea.

În cauza Balint împotriva României (hotărârea din 26 ianuarie 2010) s-a luat în considerare o durată a procedurii de aproape 10 ani, între 29 septembrie 1994, când reclamantul a fost arestat pentru tâlhărie şi furt calificat prin efracție, şi 29 iulie 2004, data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Curtea a motivat că nu contestă relativa complexitate a cauzei, în principal din cauza faptului că au existat trei inculpaţi condamnaţi pentru diverse infracţiuni şi numeroase părţi vătămate şi părţi civile. Cu toate acestea, din analiza dosarului rezultă că majoritatea amânărilor în cursul procedurii interne au fost cauzate de erorile autorităţilor judiciare cu privire la citarea inculpaţilor sau a părţilor civile, precum şi de pierderea dosarului. Curtea a apreciat în acest context că, în speţă, durata procedurii a fost excesivă şi nu a respectat cerinţa „termenului rezonabil”.

Analizând comparativ aceste cauze cu împrejurarea că dosarul penal în care reclamantul a fost cercetat, judecat și în final achitat a fost soluţionat în 5 ani, 2 luni şi 27 de zile, timp în care nu s-a luat față de reclamant o măsură preventivă, că dosarul a fost relativ complex, implicând audierea/reaudierea unui număr mare de martori, audierea/reaudierea a 5 inculpați, efectuarea de rapoarte de constatare tehnico-științifice, de expertize tehnice, obținerea de informații de la numeroase instituții, dat fiind că nu s-au identificat cauze de întârziere a  procedurii imputabile autorităţilor sau perioade lungi de inactivitate, curtea a apreciat că dreptul reclamantului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, garanţie a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu a fost încălcat, astfel încât cererea sa de acordare de daune morale nu este întemeiată.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 480 alin. 1,2 C.pr.civ., curtea a respins, ca nefondat, apelul reclamantului și a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a respins în tot acţiunea având ca obiect plata despăgubirilor materiale şi morale formulată de reclamant, ca nefondată; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare prezentei decizii.