Litigiu de muncă. Calitatea procesuală pasivă a administratorului societății angajatoare

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 23 septembrie 2021, înregistrată sub nr. 2795/86/2020, reclamantul X, în contradictoriu cu pârâta Z şi cu pârâta SC Y SA, a solicitat obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 500.000 lei cu titlu de daune morale pentru suferinţa psihică cauzată reclamantului, ca urmare a producerii accidentului de muncă din data de 04.05.2020.

În drept reclamantul a invocat şi citat dispoziţiile art. 6, 7, 13 şi 20 din Legea nr. 319/2006, ale art. 84 alin. 1 şi art. 90 alin. 1 din HG nr. 1425/2006, ale art. 6-8, art. 14, 19-20 din Hotărârea nr. 355/2007, ale art. 1349 Cod civil.

Prin Încheierea de şedinţă din data de 18 ianuarie 2022, pronunţată de Tribunalul Suceava – Secţia I Civilă, în temeiul art. 139 alin. 5 Cod procedură civilă s-a dispus disjungerea cauzei în ceea ce o priveşte pe pârâta Z, şi formarea unui dosar separat.

Astfel, la data de 20 ianuarie 2022, pe rolul Secţiei I Civile a Tribunalului Suceava, a fost înregistrat dosarul nr. 182/86/2022, având obiectul „despăgubiri”, reclamant fiind X, în contradictoriu cu pârâta Z.

La termenul de judecată din data de 15 februarie 2022, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Z.

Prin sentinţa nr. 331 din 1.03.2022 Tribunalul Suceava a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Z şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Z ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

În motivare Tribunalul a reţinut următoarele:

Prin cererea adresată instanţei la data de 23 septembrie 2021, reclamantul X a solicitat obligarea pârâţilor SC Y SA  şi  Z, în calitate de administrator al prim-pârâtei, la plata în solidar sumei de 500.000 lei, cu titlu de daune morale pentru suferinţa psihică cauzată  ca urmare a producerii accidentului de muncă din data de 04.05.2020.

Cauza de faţă, formată  ca urmare a disjungerii şi suspendării dosarului nr. 2975/314/2020, o priveşte doar pe pârâta Z.

Instanţa a reţinut că, potrivit disp. art.175 alin.(1) din Codul muncii, având conținut similar cu al art.6 din Legea nr.319/2006, angajatorul are obligația să asigure securitatea și sănătatea salariaților în toate aspectele legale de muncă. De asemenea, răspunderea juridică a angajatorului subzistă chiar dacă el apelează la persoane sau servicii externe , iar obligațiile salariaților în domeniul securității și sănătății în muncă nu pot aduce atingere responsabilității angajatorului. În plus, art.178 alin.(1) din Codul muncii arată că angajatorul răspunde de organizarea activității de asigurare a sănătății în muncă.

Obligaţia menţionată subzistă şi atunci când el încredinţează, pe bază de contract, altor persoane, agenţi, organisme, societăţi etc., luarea măsurilor de asigurare a securităţii şi sănătăţii salariaţilor din unitatea sa. Potivit acestui text legal, responsabilitatea sa nu este diminuată, restrânsă sau înlăturată de obligaţiile legale ale salariaţilor. Cu alte cuvinte, el nu s-ar putea apăra invocând că aceştia nu şi-au respectat obligaţiile instituite de lege în sarcina lor.

În speţă, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale atât a angajatorului cât şi a administratorului Z, susţinându-se că aceasta din urmă exercita controlul faptic al salariaţilor.

Potrivit art.253 alin.(1) din Codul muncii, angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Răspunderea civilă în domeniul accidentelor de muncă se circumscrie normei generale statuate de Codul civil în art. 1357, potrivit căruia „cel care cauzează altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.

Este de principiu că răspunderea civilă se angajează față de societate, și nu față de administratori. Daca administratorul nu își execută sau execută defectuos obligațiile ce îi revin conform legii, actului constitutiv ori hotărârii adunării generale, va răspunde față de societate, conform prevederilor din dreptul comun, anume art.220 din Codul Civil. În schimb, dacă își execută mandatul conform și fără depășirea limitelor acestuia, administratorul nu va răspunde personal pentru obligațiile pe care le contractează în numele și pe seama mandantului.

Se poate antrena și răspunderea proprie a administratorilor în mod exclusiv, dar numai atunci când fapta prejudiciabilă este în afara atribuțiilor pe care aceștia le exercită pentru societate, deci fapta se detașează de funcția lor de administratori.

 În concluzie, întrucât angajatorul este cel responsabil de organizarea și asigurarea securității și sănătății în muncă, iar în cauză nu s-a invocat depăşirea de către Z a atribuţiilor sale, răspunderea civilă se angajează față de societate, și nu față de administrator, astfel că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Z, este întemeiată, fiind admisă.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul X considerând-o nelegală şi netemeinică.

În motivarea cererii, reiterând istoricul faptelor relatat pe larg în acţiune, arată că a formulat o cerere de chemare în judecată faţă de S.C. Y S.A. şi Z, prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata de daune interese.

După cum rezultă din precizările făcute la termenul de judecată din data de 21.01.2021, acţiunea promovată împotriva pârâtei Z se întemeiază pe prevederile art. 1.349 C. civ., bazele răspunderii civile delictuale, potrivit căruia: „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă aceasta îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.”

Astfel, în mod direct, Z, în calitate de administrator, acţionând abuziv şi cu încălcarea îndatoririlor de serviciu, i-a provocat un prejudiciu material şi moral, a cărui reparare a adresat-o instanţei de judecată.

Precizează că în dosarul inițial a fost administrat un probatoriu complex, numeroase înscrisuri, expertiză medico-legală şi audieri dc martori, faţă de care opinează că dovedesc dincolo de orice urmă de dubiu faptele ilicite ale numitei Z.

Cu toate acestea, la data de 27.07.2021, SC Y S.A. a intrat în procedura insolvenţei, la cererea creditorilor, în dosarul nr. 4.../86/2020. Anterior, administratorul a cerut în mod repetat intrarea în insolvenţă a societăţii, la data de 26.06.2020, 15.09.2020 şi 10.11.2020. cererile fiind respinse de către Tribunalul Suceava în dosarele nr. 1948/86/2020. 2851/86/2020, 2917/86/2020 şi 3591/86/2020.

Pentru acest motiv, instanţa de judecată a dispus suspendarea judecării cauzei 2795/86/2020 şi disjungerea capătului de cerere faţă de pârâta Z, formând dosarul 182/86/2022.

Deşi mijloacele de probă din dosarul nr. 2795/86/2020 au fost administrate atât faţă de pârâta Z, cât şi faţă de pârâta Y S.A., în noul dosar disjuns de către instanţă nu se regăsesc înscrisurile, declaraţiile martorilor şi raportul de expertiză judiciară administrat în dosarul 2795/86/2020.

La termenul de judecată din data de 15.02.2022, instanţa de judecată a invocat din oficiu şi ulterior a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a numitei Z, astfel cum rezultă din Sentinţa civilă nr. 331/2002 din data de 01 martie 2022, pe care o consideră profund nelegală şi netemeinică.

Or, astfel cum a precizat mai sus şi cum a dovedit prin mijloacele de probă administrate în dosarul 2795/86/2020, Z, în calitate de administrator, acţionând abuziv şi cu încălcarea îndatoririlor de serviciu, i-a provocat un prejudiciu material şi moral:

În primul rând, susţine că numita Z exercita controlul faptic al societăţii SC Y S.A. şi asupra salariaţilor.

Z este cea care, în perioada sărbătorilor de Paşte 2020, l-a delegat pe şantierul din Constanța, începând cu data de 22.04.2020 (în „Miercurea Mare”), alături de P.C., şeful de echipă, şi încă două persoane ce munceau la negru, D.G. şi I.R.

La data delegării, din cauza pandemiei cu virusul COVID 19, municipiul Suceava se afla în carantină, conform art. 1 al Ordonanţei Militare nr. 6 din 30.03.2020, delegarea  fiind nelegală, având în vedere că potrivit art. 3 din ordonanţă, nu se încadra în excepţiile permise pentru intrarea/părăsirea zonei carantinate. Totodată, având în vedere vârsta sa înaintată, de 62 de ani, şi riscul ridicat al activităţii desfăşurate, decizia administratorului este cel puţin imorală.

Totodată, consideră că în calitate de administrator al societăţii, Z avea obligaţia să asigure salariaţilor echipamentele de protecţie adecvate, pentru executarea lucrărilor de construcţii la înălţime, respectiv o schelă metalică, conform prevederilor art. 17. art. 30. art. 113 şi art. 238 din NSSM 27 „Norme specifice de securitate a muncii pentru lucrările de zidărie, montaj prefabricate si finisaje în construcţii”, având în vedere înălţimea construcţiei de peste 5 metri, astfel cum rezultă din planşele tehnice aflate la dosarul 2975/86/2020.

Totodată, niciunul dintre lucrătorii delegaţi pe şantier nu au fost dotaţi cu echipamente individuale protecţie adecvate, cum ar fi hamuri şi căşti de protecţie, contrar prevederilor art. 1, art. 53, art. 54, art. 56. art. 59 şi art. 84 din NSSM 12 „Norme pentru lucrul la înălţime.”

În acest context, arată că de la angajare, timp de 9 ani, nu a beneficiat de instruiri concrete SSM şi nu i-a fost niciodată evaluată capacitatea de muncă din punct de vedere medical, înscrierile din fişa de instruire periodică se făceau la intervale de câteva luni, de către D.S., la cererea pârâtei Z, în lipsa unei instruiri efective.

D.S. însuşi precizează, în declaraţia de martor din data de 17.06.2021, administrată în dosarul 2795/86/2020, că instruirile se făceau în mod formal, acesta având sarcina de a strânge semnăturile de la salariaţi.

De asemenea, administratorul Z nu dispus niciodată evaluarea medicală a capacităţii de muncă a reclamantului, prin examene medicale periodice, mai ales având în vedere vârsta înaintată şi riscul ridicat al activităţii desfăşurate, aspecte constatate şi sancţionate şi procesul verbal de cercetare a evenimentului.

Or, conform prevederilor art. 12 şi 13 din NSSM 12 „Norme pentru lucrul la înălţime”, nici un lucrător nu poate efectua lucrări la înălţime în lipsa avizului medical şi în lipsa instruirilor speciale privind munca la înălţime, având dreptul să lucreze la înălţime doar persoanele cu vârsta de până la 55 de ani, astfel încât el, în vârstă dc 62 de ani la data accidentului, nu primea avizul medical pentru munca la înălţime în măsura în care se efectuau testările medicale.

Potrivit documentarului „Instrucţiuni proprii de securitate şi sănătate în muncă pentru lucrul la înălţime”, obligaţiile ce reveneau angajatorului, ce trebuiau aduse la îndeplinire de administratorul Z, erau în principal următoarele: „Să selecteze din punct de vedere profesional si să accepte la muncă persoane care corespund cerinţelor si condiţiilor reale de muncă; să verifice anual şi ori de câte ori este necesar starea de sănătate a salariaţilor; să asigure securitatea muncii si a sănătăţii lucrătorilor; să ia măsurile pentru prevenirea riscurilor profesionale; să evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, inclusiv la alegerea echipamentelor de muncă. (...)”

Totodată, potrivit documentului „evaluarea riscurilor pentru securitate şi sănătate în muncă, la locul de muncă şantier construcţii / post de lucru „zidar” din cadrul S.C Y S.A. Suceava”, printre riscurile identificate ale postului este şi „5 3. Deplasări cu pericol de cădere (de la acelaşi nivel prin dezechilibrare, alunecare, împiedicare); 5 3 Deplasări cu pericol de cădere (de la înălţime prin păşire în gol, dezechilibrare, prin alunecare, prin împiedicare”, aspecte cunoscute de administratorul societăţii Z.

Arată că nici D.G. și I.R. nu au beneficiat instruiri SSM si controale medicale, în condiţiile în care lucrau fără forme legale, şi nici P.C., deşi lucra de mulţi ani în societate, astfel cum rezultă din declaraţia sa de martor din data de 22.04.2021, administrată în dosarul 2975/86/2020.

Reiterează faptul că fostul acţionar majoritar al SC Y S.A., care preluase de curând pachetul majoritar de acţiuni, L.P. a promis despăgubiri ginerelui său Z.A., recunoscând că Z este vinovată de producerea accidentului. Astfel, de faţă cu ginerele său, L.P. i-a cerut telefonic pârâtei să îi facă o plată în suma de 5.000 lei, ceea ce s-a și întâmplat, din contul personal al pârâtei.

Pentru toate aceste motive, consideră că sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtei Z: fapta există, a fost săvârşită cu vinovăţie, a produs o urmare imediată păgubitoare, iar între faptă şi urmarea imediată există o evidentă legătură de cauzalitate.

În drept, raportat la situaţia de fapt mai sus precizată, în conformitate cu prevederile art. 480 alin. 3 C. civ., solicită instanţei să constate nelegalitatea şi netemeinicia Sentinţei civile nr. 331/2022 din data de 01.03.2022 şi să dispună anularea acesteia, iar pe fond să îi admită cererea de chemare în judecată faţă de numita Z, astfel cum a fost precizată la data de 21.01.2021.

În probaţiune, solicită ataşarea dosarului cu nr. 2975/86/2020 (înscrisuri, probe testimoniale, raport expertiză medico-legală); interogatoriul numitei Z; reaudierea martorilor P.C. şi D.S. (audiaţi pe fond în dosarul nr. 2975/86/2020); audierea martorilor D.G., I.R. şi A.M.; administrarea unui raport de expertiză medico-legală.

Intimata pârâtă nu a depus întâmpinare dar prin apărător prezent în faţa instanţei a solicitat respingerea apelului şi obligarea reclamantului apelant la plata cheltuielilor de judecată.

Verificând, în limitele motivelor de apel, conform art. 477, art. 479 alin. 1 C.pr.civ., stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, curtea reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă apelată s-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei, administrator al societăţii ce are calitatea de angajator al reclamantului, de a fi obligată la plata de daune morale către acesta, reprezentând contravaloarea prejudiciului suferit ca urmare a implicării într-un accident de muncă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Potrivit art. 36 C.pr.civ. calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond. Prin urmare are calitate procesuală pasivă cel care este titularul obligaţiei civile corespunzătoare dreptului subiectiv invocat de reclamant, fiind subiect pasiv în cadrul raportului juridic litigios.

Reclamantul şi-a  întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 1349 şi 1373 din Codul civil care reglementează răspunderea civilă delictuală şi respectiv răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, pe dispoziţiile Legii nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă, ale HG nr. 1425/2006 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 319/2006, ale HG nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor,  susţinând în esenţă că este salariatul SC Y SA Suceava pe funcţia de zugrav-vopsitor  şi, fiind în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, a suferit un accident de muncă ce i-a cauzat multiple fracturi şi politraumatisme iar pentru suferinţele provocate i se cuvin daune morale în sumă de 500.000 lei.

În esenţă s-a motivat că accidentul s-a produs întrucât nu a fost echipat cu niciun dispozitiv sau echipament de securitate şi protecţie în muncă, nu a beneficiat de o instruire SSM concretă la angajare sau periodică. Pârâtei, în calitate de administrator al societăţii, i s-a reproşat modul deficitar de organizare a activităţii societăţii, că şi-ar fi îndeplinit obli

gaţiile profesionale în mod abuziv şi neglijent, ceea ce ar fi dus la accidentul de muncă, că nu s-ar fi respectat timpul de muncă şi de odihnă, lipsa cazării pe timpul delegărilor pe şantiere, inclusiv faptul că aceasta nu i-ar fi plătit reclamantului, ulterior accidentului, concediile medicale pentru lunile iunie şi iulie 2020.

Pentru a se analiza pe fond dacă pârâta şi-a îndeplinit sau nu obligaţiile legale invocate de reclamant şi implicit dacă a săvârşit pretinsa faptă ilicită, mai întâi  trebuie să se verifice dacă pârâtei îi incumbă o astfel de obligaţie legală, în raport de actele normative invocate chiar de reclamant. Numai în situaţia în care această obligaţie este prevăzută de lege în sarcina pârâtei, se poate susţine că aceasta este corespunzătoare dreptului subiectiv invocat de reclamant şi că pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză.

Faţă de motivele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată, curtea observă că reclamantul pretinde daune morale produse ca urmare a unui accident de muncă, suferit în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, invocând calitatea sa de salariat şi obligaţiile angajatorului de a lua măsuri pentru a asigura securitatea şi sănătatea în muncă.

Conform art.175 alin. 1 din Codul muncii angajatorul are obligaţia să asigure securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă.

Totodată, art. 180 alin. 1, 2 şi 3 din Codul muncii reglementează obligaţia angajatorului de a organiza instruirea angajaţilor săi în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, instruirea care trebuie realizată periodic dar obligatoriu în cazul noilor angajaţi, al celor care îşi schimbă locul de muncă sau felul muncii şi al celor care îşi reiau activitatea după o întrerupere mai mare de 6 luni.

Legea nr. 319/2006 reglementează o serie de obligaţii pentru angajator pentru  asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă, astfel că toate prevederile din acest act normativ indicate de reclamant ca fiind nerespectate, se referă la obligaţii ale angajatorului,  la fel cele ale HG nr. 1425/2006 care reglementează normele de aplicare ale legii. Şi în ceea ce privește HG nr. 355/2007 aceasta instituie obligaţii pentru angajatori în domeniul supravegherii sănătăţii lucrătorilor.

Prin urmare, obligaţiile legale de a lua măsuri pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii la locul de muncă, de natură să prevină producerea de accidente de muncă, incumbă angajatorului. Or pârâta nu este angajator al reclamantului conform contractului individual de muncă, astfel că nu îi revin aceste obligaţii.

Cu privire la răspunderea patrimonială a angajatorului faţă de salariat se aplică dispoziţiile Codului muncii.

Potrivit art. 253 alin. 1 Codul muncii angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Pentru angajarea răspunderii patrimoniale a angajatorului este necesară existenţa unei fapte ilicite a angajatorului (adică o încălcare a obligaţiilor ce-i revin faţă de persoana încadrată în muncă), un prejudiciu material sau moral suferit de salariat, un raport cauzal între faptă şi prejudiciu, şi, în ultimul rând, vinovăţia angajatorului care se manifestă prin vina organelor de conducere a angajatorului sau a prepuşilor ei. De asemenea în ce priveşte prejudiciul creat salariatului legea vizează numai acele situații în care acesta este produs ”în timpul îndeplinirii îndatoririlor de muncă” ori „în legătură cu serviciul”.

În speţă, astfel cum s-a arătat, se invocă că prejudiciul s-a produs în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, prin urmare se aplică aceste dispoziţii legale care reglementează răspunderea patrimonială a angajatorului, în speţă SC Y SA.

Curtea apreciază că persoanele responsabile pentru daune în raporturile de muncă pot fi doar cele două părţi ale acestor raporturi adică angajatul şi angajatorul.

Invocarea dispoziţiilor art. 1349 Cod civil nu este suficientă pentru a se pune în discuţie atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei ci trebuie să se indice în concret care este fapta ilicită a pârâtei, care nu are legătură cu munca reclamantului, cu calitatea sa de salariat, cu organizarea activității la locul de muncă, cu plata unor drepturi salariale. Şi aceasta întrucât răspunderea civilă delictuală intervine atunci când este încălcată o obligaţie generală, ce revine tuturor, aceea de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, pe când răspunderea contractuală are un caracter special, derogatoriu, care intervine atunci când este încălcată o obligaţie concretă, stabilită printr-un contract preexistent.

Or, în speţă, reclamantul îşi întemeiază pretenția de a fi despăgubit pe calitatea sa de salariat, calitate care decurge din contractul de muncă încheiat cu angajatorul SC Y  SA, ce determină aplicarea dispoziţiilor legale de protecţie a salariaţilor, prin urmare se cere atragerea răspunderii contractuale iar nu delictuale. Dispoziţiile art. 1373 Cod civil de asemenea invocate nu sunt de natură a determina o altă concluzie.

Faptul că pârâta, în calitate de administrator, organizează activitatea societăţii, nu determină atragerea răspunderii sale patrimoniale faţă de salariaţi. Pentru nerespectarea obligaţiilor decurgând din raporturile de muncă răspunde tot angajatorul persoană juridică iar acesta din urmă se poate îndrepta împotriva administratorului în situația în care i s-au produs prejudicii prin îndeplinirea necorespunzătoare a atribuțiilor de administrator în condiţiile art. 220 Cod civil.

Pentru aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul art. 480 alin. 1, 2 C.pr.civ., curtea a respins ca nefondat apelul reclamantului și, în temeiul art. 453 C.pr.civ., a obligat reclamantul apelant să plătească pârâtei intimate cheltuieli de judecată din apel în cuantum de 1000 lei constând în onorariu avocat.

Domenii speta

Spete similare