Obligarea pârâtului la eliberarea către reclamant a unei adeverinţe prin care să ateste plata sporului de 100% la salariul de bază, pentru orele suplimentare efectuate. Neapelarea încheierii prin care instanţa s-a pronunţat asupra prescripţiei extinctive.

Câtă vreme reclamantul nu a formulat apel împotriva încheierii interlocutorii din 16.10.2018, prin care prima instanţă a admis excepţia prescripţiei extinctive, nu se poate reţine decât că în mod corect Tribunalul a respectat art. 235 Cod procedură civilă şi a respins ca prescrise, ca o consecinţă directă şi necesară a admiterii acelei excepţii, capetele de cerere vizate prin apelul incident.

Criticile reclamantului cu privire la admiterea excepţiei prescripţiei extinctive ar fi putut fi examinate în fond doar în cadrul unui apel împotriva încheierii interlocutorii din 16.10.2020, pe care însă acesta a ales să nu îl formuleze. În consecinţă, încheierea a rămas definitivă, iar excepţia prescripţiei extinctive, odată admisă definitiv, nu ar mai putea fi apoi respinsă, prin sentinţa apelată.

Art. 235 Cod procedură civilă

Art. 424 alin. 4 şi 5 Cod procedură civilă

Art. 466 alin. 4 Cod procedură civilă

Art. 470 lit. b) Cod procedură civilă

Deliberând asupra apelului principal formulat de pârâtul Municipiul Medgidia, prin Primar, şi a apelului incident formulat de reclamantul [...], constată următoarele:

I. Sentinţa apelată:

Prin sentinţa civilă nr. 105/20.01.2021, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a admis în parte cererea formulată la 10.12.2019 de reclamantul [...] în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Medgidia, prin Primar, şi a obligat pârâtul să elibereze reclamantului o adeverinţă prin care să se ateste plata sporului de 100% la salariul de bază, pentru orele suplimentare efectuate în perioada 09.01.2008 – 01.11.2009, şi prin care să se facă precizarea dacă s-a efectuat plata contribuţiilor sociale aferente drepturilor salariale încasate. Totodată, Tribunalul a respins cererile reclamantului, ce au ca obiect obligarea pârâtului la plata contribuţiilor sociale şi la depunerea declaraţiilor rectificative, ca fiind prescrise, şi a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei, reprezentând onorariu avocat, redus conform art.453 alin 2 C. proc. civ.

În motivarea sentinţei, Tribunalul a reţinut următoarele:

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 16.10.2020 tribunalul a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, în raport cu cererile reclamantului, ce au ca obiect obligarea pârâtului la plata contribuţiilor sociale şi la depunerea declaraţiilor rectificative, pentru următoarele considerente:

Prin Sentin?a civila nr. 6788/18.12.2012 pronunţată în dosarul nr. .../118/2009 de Tribunalul Constanta, rămasă definitiva prin decizia civila nr. 556/CM/26.06.2013, instanţa a dispus obligarea municipiului Medgidia la plata unor drepturi salariale, obiectul acestui litigiu fiind reprezentat de preten?iile băne?ti, respectiv plata sporului de 100% pentru orele suplimentare efectuate in perioada 09.01.2008 — 01.11.2009, formulate de mai mul?i salaria?i, printre care si reclamantul [...].

Prezenta cerere de chemare in judecata a fost formulata la data de 10.12.2019, reclamantul solicitând obligarea pârâtului la plata contribuţiilor sociale şi la depunerea declara?iilor nominale de asigurare rectificative, privind calcularea şi plata contribuţiilor sociale aferente drepturilor salariale încasate în baza sentinţei civile nr.6788/18.12.2012.

Această sentinţă a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 556/CM/26.06.2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, dată de la care s-a născut şi dreptul reclamantului de a solicita pârâtului plata contribuţiilor sociale şi depunerea declaraţiilor rectificative.

În consecinţă, raportat la termenul de 3 ani prevăzut de art. 2517 Cod civil, invocat de pârât, se constată că acesta a fost depăşit, reclamantul formulând cererea de chemare în judecată, raportându-ne exclusiv la capetele de cerere menţionate, după o perioadă de 6 ani şi 5 luni de la data naşterii dreptului său. Din această perspectivă, instanţa a constatat caracterul nefondat al apărării susţinute de reclamant referitoare la faptul că în speţă sunt incidente dispoziţiile art.110 din Codul de procedură fiscală.

La dosarul cauzei a fost depusă adeverinţa nr.13966/22.06.2018 emisă de Primăria municipiului Medgidia, din care rezultă valoarea salariilor brute lunare încasate de reclamant în perioada ianuarie 2008 – octombrie 2009, cu menţiunea că au fost reţinute şi virate PS şi CAS.

Instanţa a constatat că acţiunea reclamantului este întemeiată, având în vedere că fostul angajator a emis o adeverinţă, dar nu a consemnat valoarea drepturilor salariale încasate în baza sentinţei civile nr. 6788/18.12.2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa, definitivă prin decizia civilă nr. 556/26.06.2013 a Curţii de Apel Constanţa, respectiv a sporului de 100% pentru orele suplimentare efectuate in perioada 09.01.2008 - 01.11.2009.

Potrivit art.40 alin. 2 lit. h) Codul Muncii, angajatorul are obligaţia sa elibereze, la cerere, toate documentele care atesta calitatea de salariat a solicitantului. De asemenea, potrivit art. 34 alin. 5 C. Muncii, la solicitarea salariatului sau a unui fost salariat, angajatorul este obligat să elibereze un document care să ateste activitatea desfăşurată de acesta, durata activităţii, salariul, vechimea în muncă, în meserie şi în specialitate.

In consecinţă, în cazul neeliberării adeverinţei solicitate, angajatorul sau deţinătorul arhivei acestuia poate fi acţionat în judecată pentru a fi obligat să îşi execute obligaţia legală. 

În speţă, deşi reclamantul a solicitat pârâtului o adeverinţă cu privire la aspectele solicitate prin prezenta cerere, angajatorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a o elibera în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate.

Raportat la considerentele expuse, instanţa a admis acţiunea, constatând neîndeplinirea de către angajator a obligaţiei prevăzute de art. 40 alin. 2 lit. h) şi art. 34 alin. 5 Codul Muncii, în sensul că a obligat pârâtul să elibereze reclamantului o adeverinţă prin care să se ateste plata sporului de 100% la salariul de bază, pentru orele suplimentare efectuate în perioada 09.01.2008 – 01.11.2009 şi prin care să se facă precizarea dacă s-a efectuat plata contribuţiilor sociale aferente drepturilor salariale încasate.

Tribunalul, având în vedere soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei, a respins cererile reclamantului, ce au ca obiect obligarea pârâtului la plata contribuţiilor  sociale şi la depunerea declaraţiilor rectificative, ca fiind prescrise.

Potrivit art. 453 Cod procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la  cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Instanţa a constatat că pârâta este cea care a căzut în pretenţii şi existând o cerere formulată de reclamant în acest sens, instanţa l-a obligat la plata sumei de 1000 lei, reprezentând onorariu de avocat, redus conform art. 453 alin. 2 C. proc. civ.

II. Apelurile:

1. Împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat apel principal pârâtul Municipiul Medgidia, prin Primar, solicitând schimbarea în parte a acesteia, respectiv respingerea cererilor de obligare a sa la eliberarea adeverinţei şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de apel, pârâtul a arătat că, în baza sentinţei civile nr. 6788/18.12.2012 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin decizia civilă nr. 556/26.06.2013 a Cur?ii de Apel Constan?a, reclamantul a încasat contravaloarea drepturilor salariale stabilite de către instanţă, pârâtul neavând obligaţia fiscală de a plăti contribuţiile sociale. Plă?ile au fost efectuate prin două ordine de plată, nefiind efectuate plăţi pentru fiecare reclamant în parte, ci fiind achitată suma întreagă, aferentă tuturor reclamanţilor în contul BEJ [...]. Apelantul a arătat că nu poate elibera adeverinţa întrucât Primăria a achitat contravaloarea drepturilor salariale în contul executorului judecătoresc. Pe de altă parte, nu se poate impune ca pârâtul să elibereze o adeverinţă privind drepturile salariale încasate prin sentinţa civilă nr. 6788/18.12.2012 având în vedere că a intervenit prescripţia celorlalte două capete de cerere. Angajatorul a eliberat documentele care atestă calitatea de salariat, respectiv adeverinţa nr. .../22.06.2018. Totodată, întrucât instanţa a hotărât admiterea în parte a acţiunii, nu se poate reţine culpa procesuală a Primăriei în prezenta cauză, iar apelantul nu a căzut pretenţii. Nu se poate impune ca apelantul să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că a operat prescripţia dreptului la acţiune, în raport cu cererile reclamantului de obligare a acestuia la plata contribuţiilor sociale şi la depunerea declaraţiilor rectificative.

2. Prin întâmpinare, intimatul reclamant a solicitat respingerea apelului principal ca nefondat şi obligarea apelantului pârât la plata cheltuielilor de judecată, arătând că obligaţiile angajatorului sunt ope legis, fiind reglementate de Codul fiscal ca fiind realizate prin reţinere la sursă (art. 135). Intimatul a invocat art. 35 alin. 5 şi art. 40 alin. 2 lit. h) C. muncii, precum şi decizia în interesul legii nr. 19/2012, arătând că refuzul pârâtului de a elibera o adeverinţă din care să rezulte veniturile obţinute în perioada în care a fost angajat nu are temei legal. Având în vedere că pârâtul este partea căzută în pretenţii, reclamantul are dreptul de a pretinde recuperarea cheltuielilor de judecată, potrivit art. 453 alin. 1 C. proc. civ.

3. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel incident reclamantul [...], solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii de apel, reclamantul a arătat că beneficiarul plăţii este statul român, iar contribuţiile sociale sunt drepturi de natură fiscală, supuse termenului de 5 ani prevăzut de art. 110 din Codul fiscal. Obligaţiile de plată cuprinse în sentinţa civilă nr. 6788/18.12.2012 au fost executate nu benevol, ci prin intermediul executorului judecătoresc, procedura de executare silită fiind ea însăşi motiv de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă. Potrivit apelantului reclamant, faţă de temeiul juridic al acţiunii – răspunderea delictuală, şi momentul cunoaşterii faptului ilicit şi lipsa unui temei legal de a justifica refuzul executării propriilor obligaţii fiscale, atitudinea pârâtului este nelegală şi trebuie sancţionată.

4. Prin întâmpinare, intimatul pârât a solicitat respingerea apelului incident ca nefondat, arătând că, în dosarul nr. .../118/2009, reclamantul nu a solicitat obligarea pârâtului la plata contribuţiilor sociale aferente drepturilor salariale. Reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată după o perioadă de 6 ani şi 5 luni de la data naşterii dreptului său, sens în care a invocat art. 2500 şi art. 2517 Cod civil. Totodată, a reluat argumentele prezentate în propriul apel cu privire la cheltuielile de judecată.

5. În cadrul judecăţii în apel a fost ataşat dosarul de fond şi a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar adresa nr. 2783/1.02.2019 a Primăriei municipiului Medgidia, adeverinţa nr. 13966/22.06.2018 eliberată de aceeaşi primărie, două ordine de plată, o confirmare de primire din 5.07.2018.

III. Analiza apelurilor:

1. În ceea ce prive?te apelul principal, Curtea reţine că, prin sentinţa apelată, pârâtul a fost obligat să elibereze reclamantului o adeverinţă prin care să se ateste plata sporului de 100% la salariul de bază, pentru orele suplimentare efectuate în perioada 09.01.2008 – 01.11.2009, şi prin care să se facă precizarea dacă s-a efectuat plata contribuţiilor sociale aferente drepturilor salariale încasate.

2. În mod corect prima instanţă a reţinut că această obligaţie are temei în art. 34 alin. 5 şi în art. 40 alin. 2 lit. h) C. muncii.

3. Susţinerile apelantului pârât privind absenţa obligaţiei sale de a plăti contribuţiile sociale, privind modul în care s-a făcut plata drepturilor salariale care au făcut obiectul dosarului nr. 4550/118/2009, precum şi privind faptul că a intervenit prescripţia dreptului la acţiune privind pretenţiile respinse ca prescrise de prima instanţă, sunt fără nicio legătură cu obligaţia eliberării adeverinţei respective şi nici nu constituie impedimente pentru eliberarea ei.

4. Din adeverinţa nr. 13966/22.06.2018, invocată de apelantul pârât, nu rezultă că atestă şi încasarea drepturilor salariale constând în sporul de 100% la salariul de bază, pentru orele suplimentare efectuate în perioada 09.01.2008 – 01.11.2009.

5. Prima instanţă a admis cererea în parte, astfel că este întrunită ipoteza normelor prevăzute la art. 453 alin. 1 şi 2 C. proc. civ., în sensul că reclamantul a câştigat procesul în parte. Prin urmare, este îndreptăţit la recuperarea de la pârât a unei părţi din cheltuielile de judecată, în mod corect prima instanţă obligând pârâtul la plata unei părţi din cheltuielile de judecată, reflectând măsura în care cererea de chemare în judecată a fost admisă.

6. Faptul, invocat de apelantul pârât, că a intervenit prescripţia extinctivă este motivul pentru care acesta nu a fost obligat la plata în întregime a cheltuielilor de judecată suportate de reclamant în primă instanţă.

7. În ceea ce prive?te apelul incident, Curtea constată că acesta vizează soluţia de respingere ca prescrise a cererilor reclamantului, având ca obiect obligarea pârâtului la plata contribuţiilor  sociale şi la depunerea declaraţiilor rectificative.

8. Astfel cum rezultă cu claritate şi din considerentele sentinţei apelate, şi din încheierea din 16.10.2020, această soluţie a primei instanţe este consecinţa admiterii excepţiei prescripţiei extinctive prin încheierea din 16.10.2020, care a fost de altfel şi motivată.

9. Art. 424 alin. 4 şi 5 C. proc. civ. prevede următoarele: „(4) Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra contestaţiei în anulare sau asupra revizuirii se numeşte, după caz, sentinţă sau decizie. (5) Toate celelalte hotărâri date de instanţă se numesc încheieri, dacă legea nu prevede altfel.”

10. Prin urmare, atât sentinţa apelată, cât şi încheierea din 16.10.2020, sunt hotărâri.

11. Apelul principal nu a privit decât sentinţa apelată, nu şi încheierea din 16.10.2020.

12. Potrivit art. 470 lit. b) C. proc. civ., „[c]ererea de apel va cuprinde: [...] b) indicarea hotărârii atacate”.

13. În speţă, cererea de apel incident vizează sentinţa civilă nr. 105/20.01.2021, iar nu şi încheierea din 16.10.2020, acest lucru fiind de altfel în acord cu exigenţa care rezultă din art. 472 alin. 1 C. proc. civ. în sensul identităţii dintre hotărârea care face obiectul apelului incident cu cea care face obiectul apelului principal.

14. Prin urmare, apelul incident nu vizează încheierea din 16.10.2020. Acest fapt este urmarea opţiunii procesuale a reclamantului, potrivit principiului disponibilităţii, care nu a formulat apel împotriva acestei încheieri, deşi a avut acest drept, potrivit art. 466 alin. 4 C. proc. civ. Astfel, încheierea a rămas definitivă, dobândind autoritate de lucru judecat.

15. De altfel, încheierea din 16.10.2020 este interlocutorie, în sensul art. 235 C. proc. civ., care prevede astfel: „Instanţa nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, ci numai de cele interlocutorii. Sunt încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.”

16. Aşadar, sentinţa nu poate fi criticată pentru că instanţa a respectat caracterul interlocutoriu al unei încheieri împotriva căreia partea a ales să nu formuleze apel. Dimpotrivă, prima instanţă era obligată să ţină cont de soluţia dată prin încheierea din 16.10.2020, neputând reveni asupra acesteia prin sentinţa apelată.

17. Câtă vreme reclamantul nu a formulat apel împotriva încheierii interlocutorii din 16.10.2018, prin care prima instanţă a admis excepţia prescripţiei extinctive, Curtea nu poate reţine decât că în mod corect Tribunalul a respectat art. 235 C. proc. civ. şi a respins ca prescrise, ca o consecinţă directă şi necesară a admiterii acelei excepţii, capetele de cerere vizate prin apelul incident.

18. Criticile reclamantului cu privire la admiterea excepţiei prescripţiei extinctive ar fi putut fi examinate în fond doar în cadrul unui apel împotriva încheierii interlocutorii din 16.10.2020, pe care însă acesta a ales să nu îl formuleze. În consecinţă, încheierea a rămas definitivă, iar excepţia prescripţiei extinctive, odată admisă definitiv, nu ar mai putea fi apoi respinsă, prin sentinţa apelată.

19. Întrucât, ţinând cont de limitele învestirii instanţei de apel, soluţia primei instanţe se dovedeşte legală şi temeinică, pentru considerentele mai sus expuse, în baza art. 480 alin. 1 C. proc. civ., Curtea va respinge, ca nefondate, ambele apeluri formulate în cauză.

20. În baza art. 453 alin. 1 C. proc. civ., dată fiind soluţia de respingere a apelului principal, precum şi faptul că reclamantul a solicitat cheltuieli de judecată prin întâmpinarea la acesta, Curtea va obliga pârâtul la plata către reclamant a sumei de 800 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel (onorariul avocatului).

Domenii speta

Spete similare