Drepturi salariale cuvenite în perioada stării de urgenţă – indemnizatia de hrană si indemnizatia de cazare.

Indemnizaţia de hrană se plăteşte în baza art. 18 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 raportat la prevederile OG nr. 26/1994. Or, dreptul prevăzut de acest din urmă act normativ este acela la hrană gratuită care, potrivit art. 2, se asigură, de regulă, în natură. Astfel, indemnizaţia de hrană exprimă o doar o formă specială de exercitare a dreptului la hrană gratuită, care este recunoscut în considerarea perioadei în care personalul respectiv se află la dispoziţia angajatorului. Dacă hrănirea personalului se face, de regulă, în natură, ceea ce se explică prin raportarea la perioada în care personalul se află la dispoziţia angajatorului, şi, prin excepţie, sub forma indemnizaţiei de hrană, în măsura timpului lucrat, aşa cum prevede art. 18 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, înseamnă că acest drept, în oricare dintre cele două forme de exercitare mai sus menţionate, este cuvenit în considerarea perioadei în care personalul beneficiar se află la dispoziţia angajatorului, deci, în cazul personalului medico-sanitar, pentru perioada programului de lucru.

Nu se poate specula asupra numărului de mese prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b) din HG nr. 201/2020, anume trei mese servite în cameră, întrucât nu rezultă de nicăieri că hrana zilnică a unei persoane s-ar limita în mod necesar la cele trei mese.

Art. 2 alin. (1) lit. b) din HG nr. 201/2020

Art. 18 din Legea nr. 153/2017

I. Circumstanţele cauzei:

Obiectul cererii de chemare în judecată:

1. Prin cererea înregistrată la 21.08.2020 la Judecătoria Tulcea, reclamantul Judeţul Tulcea, prin Consiliul Judeţean Tulcea, a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Sănătate Publică Judeţeană Tulcea obligarea pârâtei la decontarea sumei de 44800 lei reprezentând indemniza?ie de cazare aferentă perioadei 09.04.2020 – 15.05.2020.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

2. Prin sentinţa civilă nr. 2366/16.12.2020, Judecătoria Tulcea a admis cererea de chemare în judecată.

Hotărârea pronunţată în apel:

3. Prin decizia civilă nr. 554/9.06.2021, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ ?i fiscal, a respins apelul formulat de pârâta Direcţia de Sănătate Publică Judeţeană Tulcea ca nefondat.

Recursul:

4. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta Direcţia de Sănătate Publică Judeţeană Tulcea, solicitând casarea acesteia, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată.

5. În motivarea cererii de recurs, recurenta pârâtă a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8  C. proc. civ. şi a arătat că HG nr. 419/2020 a intrat în vigoare la 28.05.2020, dată la care cheltuielile menţionate la lit. f) au putut fi decontate din bugetul Ministerului Sănătăţii. Până la modificarea legislaţiei, Ministerul Sănătăţii nu a alocat fonduri pentru personalul medico-sanitar care interacţionează cu pacienţi şi care optează pentru o formă de cazare în afara domiciliului după programul de lucru. Decontarea lunară, în perioada 09.04 – 15.05.2020, a cheltuielilor aferente carantinei a fost făcută în baza contractului nr. 6671-148/8.04.2020 şi a clarificărilor privind aplicarea HG nr. 201/2020 transmise de Direcţia Generală de Asistenţă Medicală şi Sănătate Publică din cadrul Ministerului Sănătăţii, în care se precizează că, pentru carantinarea personalului medico-sanitar care interacţionează cu pacienţi şi care optează pentru o formă de cazare în afara domiciliului după programul de lucru, se va plăti doar alocaţia de cazare, deoarece aceştia primesc indemnizaţie de hrană. Anterior publicării HG nr. 419/2020, decontarea acestei cheltuieli era nelegală, ea pu?ind fi făcută doar după intrarea în vigoare a HG nr. 419/2020.

Apărările formulate în raport cu cererea de recurs:

6. Prin întâmpinare, intimatul reclamant a invocat nulitatea recursului ca nemotivat şi necircumscris motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând art. 8 alin. (7) din OUG nr. 11/2020, art. 2 lit. a) şi b) din HG nr. 201/2020, art. 1 alin. (5) lit. b) din HG nr. 269/2020, art. 7 alin. (1) din Ordonanţa militară nr. 7/2020 şi arătând că în temeiul acestor acte normative au fost semnate între părţi contractul nr. 148/6671/8.04.2020 şi contractul nr. 223/9.04.2020, având ca obiect asigurarea serviciilor de cazare, respectiv asigurarea a trei mese pe zi şi apă personalului din sistemul public sanitar în cadrul Hotelului …* din Municipiul Tulcea. Recurenta a achitat intimatului sumele aferente alocaţiei de cazare, nu şi pe cele aferente indemnizaţiei de cazare, cum a fost prevăzut în contract, prin care s-au preluat ad literam dispoziţiile HG nr. 201/2020. Ţinând cont că acest act normativ prevede că atât alocaţia de cazare, cât şi indemnizaţia de cazare se acordă după terminarea programului de lucru, iar Legea nr. 153/2017 prevede acordarea indemnizaţiei de hrană proporţional cu timpul efectiv lucrat, deci în cadrul programului de lucru, recurenta a făcut confuzie între cele două indemnizaţii. Instrucţiunile trimise de alte instituţii publice nu au aptitudinea de a modifica clauzele contractuale.

Alte chestiuni privind judecata în recurs:

7. În cadrul judecăţii în recurs au fost ataşate dosarul primei instanţe şi cel de apel şi nu au fost administrate probe. Intimata a depus practică judiciară.

II. Analiza recursului:

8. Curtea va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului, întrucât rezultă din cererea de recurs, rezumată mai sus la par. 5, că aceasta cuprinde critici de nelegalitate a hotărârii recurate, fiind invocate argumente în legătură cu temeiul juridic al plăţii sumei care face obiectul cauzei.

9. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., „[c]asarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: [...] 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

10. Din analiza prevederii legale citate rezultă că, fiind sesizată cu acest motiv de casare, instanţa de recurs verifică numai măsura în care instanţa de apel a aplicat normele de drept material, iar nu şi veridicitatea situaţiei de fapt reţinută de aceasta. De altfel, astfel cum rezultă din partea introductivă a art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, deci nu şi pentru motive de netemeinicie. Prin urmare, casarea se poate cere numai pentru motive de drept, privind aplicarea legii, iar nu şi pentru motive de fapt. Acest lucru se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, circumscrisă cazurilor prevăzute de lege şi subsecventă parcurgerii a două faze procesuale în care devoluţiunea cauzei a fost totală (judecata în primă instanţă şi cea în apel).

11. Analizând, aşadar, motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la normele de drept material aplicabile litigiului, Curtea este obligată să reţină situaţia de fapt stabilită de cele două instanţe care au soluţionat cauza în fond (în primă instanţă şi în apel), în măsura în care acea situaţie de fapt nu a fost reţinută „cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

12. Pretenţiile formulate în cauză au ca temei contractul nr. 6671/148/8.04.2020, încheiat între părţi, având ca obiect, între altele, decontarea din bugetul Ministerului Sănătăţii, conform art. 8 alin. (7) din OUG nr. 11/2020, a cheltuielilor pentru carantina personalului medico-sanitar care interacţionează cu pacienţi şi care optează pentru o formă de cazare în afara domiciliului după programul de lucru, cheltuieli constând, între altele, în indemnizaţia de cazare de 70 lei pe zi, care include cheltuieli cu hrana, cu apa şi cu îmbrăcămintea corespunzătoare.

13. Recurenta a identificat un temei legal pentru decontarea acestor cheltuieli, constând în HG nr. 419/2020, care însă a intrat în vigoare la 28.05.2020, susţinând aşadar că nu există temei legal pentru decontarea sumei litigioase, care priveşte perioada 9.04 – 15.05.2020. În acest sens, a invocat (cu titlu de argument, iar nu ca temei juridic în sine) un punct de vedere al unei direcţii din Ministerul Sănătăţii potrivit căruia pentru carantinarea personalului medico-sanitar care interacţionează cu pacienţi şi care optează pentru o formă de cazare în afara domiciliului după programul de lucru, se va plăti doar alocaţia de cazare, deoarece aceştia primesc indemnizaţie de hrană.

14. Curtea constată că situaţia litigioasă provine dintr-o înţelegere eronată a obligaţiei juridice a recurentei, dedusă judecăţii. În mod greşit, aceasta reclamă lipsa unui temei juridic pentru plată, când în realitate singura problemă reală este legalitatea asumării obligaţiei respective.

15. Într-adevăr, dacă obligaţia contractuală ar fi fost asumată cu încălcarea legii, inclusiv fără temei legal, recurenta pârâtă s-ar fi putut apăra pe calea unei excepţii de nulitate a clauzei contractuale respective. Dacă însă obligaţia a fost asumată legal, ea trebuie respectată, potrivit art. 1270 Cod civil.

16. În cauză, obligaţia contractuală a fost asumată de recurentă pentru punerea în aplicare a art. 8 alin. (7) din OUG nr. 11/2020 şi a HG nr. 201/2020, adoptată în baza alin. (8) al aceluiaşi articol al respectivei ordonanţe de urgenţă. Astfel, potrivit art. 8 alin. (7) din OUG nr. 11/2020, „[c]heltuielile aferente pentru carantină, prevăzute prin art. 32 alin. (2) lit. c) din Regulamentul sanitar internaţional (2005) privind furnizarea sau luarea de măsuri pentru a se oferi călătorilor puşi în carantină hrană şi apă în cantitate suficientă, cazare şi îmbrăcăminte corespunzătoare, protecţia bagajelor şi a altor efecte personale ale acestora, mijloacele de comunicare necesare dacă este posibil într-o limbă pe care să o înţeleagă şi orice alt sprijin corespunzător se asigură sau se decontează, după caz, din bugetul Ministerului Sănătăţii”.

17. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) din HG nr. 201/2020, „[î]n vederea punerii în aplicare a prevederilor art. 2 alin. (7) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a asigura spaţii special amenajate pentru carantină în vederea cazării persoanelor care intră pe teritoriul României din zonele afectate de COVID-19 stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii.”

18. Potrivit art. 1 alin. (5) lit. b) din HG nr. 201/2020, „[c]ategoriile de persoane care pot fi carantinate în spaţiile prevăzute la alin. (2) sunt: [...] b) [...] personal medico-sanitar care interacţionează cu pacienţi şi care optează pentru o formă de cazare în afara domiciliului după programul de lucru”. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, „[c]heltuielile aferente carantinei pentru fiecare persoană sunt următoarele: [...] b) indemnizaţia de cazare, în cuantum de 70 lei/zi, care include următoarele cheltuieli: (i) cheltuieli cu hrana - 3 mese/zi, servite în cameră, cu utilizarea tacâmurilor şi a veselei de unică folosinţă; (ii) cheltuieli cu apa - între 2 - 4 l/zi/persoană, cu utilizarea paharelor de unică folosinţă; (iii) cheltuieli cu îmbrăcăminte corespunzătoare - câte 2 pijamale şi 2 perechi de papuci de unică folosinţă pentru toată perioada de carantinare”.

19. Se constată, aşadar, că obligaţia asumată contractual de recurentă faţă de intimat a avut temei legal în prevederile citate mai sus la par. 16-18. Astfel, pe fondul expunerii ridicate, în cadrul locului de muncă, la agentul patogen care a produs pandemia de coronaviroză (Covid-19) în contextul căreia au fost adoptate actele normative mai sus citate, statul a creat personalului medico-sanitar care interacţionează cu pacienţi posibilitatea de a beneficia de o formă de cazare în afara domiciliului după programul de lucru, atât pentru protejarea familiilor acestora, cât şi pentru evitarea răspândirii bolii.

20. În ceea ce prive?te îndeplinirea obligaţiei recurentei de a deconta contravaloarea indemnizaţiei de cazare aflate în discuţie în cauza de faţă, în condiţiile în care personalul medico-sanitar beneficiază de indemnizaţie de hrană potrivit Legea nr. 153/2017, Curtea constată că nu se poate reţine în acest sens niciun impediment juridic.

21. Intimata a susţinut că indemnizaţia de cazare prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. b) din HG nr. 201/2020 este cuvenită în afara programului de lucru, iar indemnizaţia de hrană prevăzută de art. 18 din Legea nr. 153/2017 este cuvenită pentru perioada programului de lucru.

22. Prima susţinere este corectă, întrucât, potrivit textului citat, indemnizaţia de cazare include cheltuieli cu hrana sub forma a trei mese pe zi servite în cameră, deci în mod evident în afara programului de lucru, care în cazul personalului medico-sanitar presupune prezenţa la locul de muncă.

23. A doua susţinere este, de asemenea, corectă, întrucât indemnizaţia de hrană se plăteşte în baza art. 18 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 raportat la prevederile OG nr. 26/1994. Or, dreptul prevăzut de acest din urmă act normativ este acela la hrană gratuită care, potrivit art. 2, se asigură, de regulă, în natură. Astfel, indemnizaţia de hrană exprimă o doar o formă specială de exercitare a dreptului la hrană gratuită, care este recunoscut în considerarea perioadei în care personalul respectiv se află la dispoziţia angajatorului. Dacă hrănirea personalului se face, de regulă, în natură, ceea ce se explică prin raportarea la perioada în care personalul se află la dispoziţia angajatorului, şi, prin excepţie, sub forma indemnizaţiei de hrană, în măsura timpului lucrat, aşa cum prevede art. 18 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, înseamnă că acest drept, în oricare dintre cele două forme de exercitare mai sus menţionate, este cuvenit în considerarea perioadei în care personalul beneficiar se află la dispoziţia angajatorului, deci, în cazul personalului medico-sanitar, pentru perioada programului de lucru.

24. Nu se poate specula asupra numărului de mese prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b) din HG nr. 201/2020, anume trei mese servite în cameră, întrucât nu rezultă de nicăieri că hrana zilnică a unei persoane s-ar limita în mod necesar la cele trei mese.

25. Aşadar, indemnizaţia de cazare prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. b) din HG nr. 201/2020 şi indemnizaţia de hrană prevăzută de art. 18 din Legea nr. 153/2017 fac obiectul unor drepturi complementare, care nu se exclud, ci se completează reciproc. Prin urmare, în mod legal instanţele de fond au constatat că cererea de chemare în judecată este fondată, obligaţia litigioasă a recurentei având temei legal, astfel încât trebuie să fie executată.

26. Întrucât, în limita motivelor de casare invocate, pentru considerentele mai sus expuse, soluţia pronunţată prin decizia instanţei de apel se dovedeşte legală, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va respinge recursul formulat în cauză ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare