Contract de închiriere. Daune. Interpretarea clauzelor contractuale privind rezilierea. Retragerea certificatului de siguranţă emis de către Autoritatea de Siguranţă Feroviară Română. Caz fortuit.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1553, alin. 1 Cod civil, pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului.

Lipsa prevederii exprese a obligaţiei a cărei neexecutare atrage rezilierea de drept lipseşte de efect notificarea de reziliere a contractului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1352 Noul Cod civil, fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea, chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în situaţiile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.

Retragerea intempestivă şi surprinzătoare a certificatului de siguranţă societăţii reprezintă fapta unui terţ, ce are un caracter exonerator de răspundere.

Prin sentinţa nr. 261/2019 din 5 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. 11500/63/2017, s-a respins cererea formulată de reclamanta CNACF CFR SA, reprezentată de SRCFC, împotriva pârâtei RC - CF T SRL, având ca obiect actiune în daune contractuale, fiind obligată reclamanta către pârâtă la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu expert, luându-se act că pârâta a solicitat onorariul de avocat pe cale separată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, între reclamanta CNCFCFR SA, în calitate de locator şi pârâta RC - CF T SRL, în calitate de locatar, a fost încheiat contractul nr. 73 din 23.10.2009 având ca obiect închirierea secţiei de circulaţie Caracal – Corabia, ce aparţine infrastructurii feroviare neinteroperabile, împreună cu toate elementele necesare desfăşurării circulaţiei şi manevrei materialului rulant, clădirile staţiilor de  cale ferată cu facilităţile aferente, în vederea realizării simultan a activităţilor de gestionare a infrastructurii şi a serviciilor de transport feroviar public de călători şi de marfă.

Instanţa de fond a constat că, potrivit contractului, durata închirierii a fost de 5 ani, cu începere de la data semnării contractului de către ambele părţi, respectiv de la data de 23.10.2009 şi până la data de 23.10.2014, perioadă pentru care locatarul era obligat la plata unei chirii în cuantum de 123.000 lei/an fără TVA, pentru utilizarea secţiei de circulaţie închiriate, conform Hotărârii de atribuire nr. 3/10.09.2009 de la licitaţia nr. 246/2008 organizată prin Bursa Română de Mărfuri.

Prin instanţă a reţinut că, înainte de ajungerea la termen a contractului de închiriere, prin adresa nr. 2546 din 17 septembrie 2014 (fila 128 vol. I) înregistrată la reclamanta CNCF CFR S.A, la nr. 1591 din 29 septembrie 2014, pârâta RC-CF Trans SRL, în calitate de locatar a solicitat prelungirea contractului nr. 73/2009 cu 10 ani până la data de 22.10.2024, la data de 23.10.2014, fiind încheiat actul adiţional nr. 1/2014 la contractul de închiriere nr. 73/2009, prin care s-au completat şi modificat unele prevederi contractuale, printre care cele din capitolele referitoare la obiectul contractului; durata contractului; chiria şi plata chiriei; obligaţiile locatorului; obligaţiile locatarului; răspunderea contractuală; încetarea contractului; rezilierea contractului.

Tribunalul a constatat că, potrivit prevederilor esenţiale din contract, înscrise în cuprinsul capitolului VII - Obligaţiile Locatarului, astfel cum au fost modificate prin actul adiţional nr. 1/2014 (fila 30 vol. I), pârâta RC - CF T SRL avea, printre altele, şi obligaţia „să asigure cerinţele de transport feroviar de călători conform pachetului minim social aprobat (prin Hotărâre de Guvern sau Ordin de Ministru) la data încheierii contractului şi precizat în Anexa nr. 2” (clauza 7.1 alin. 25 din contract).

Începând cu luna martie 2015, pârâta RC - CF T SRL a transmis societăţii reclamante CNCF CFR SA o serie de notificări, prin care solicita încetarea contractului prin acordul părţilor (adresa nr. 834/31.03.2015 – fila 56 vol. I; adresa nr. 983/08.04.2015 – fila 38 vol. I) şi prin care declara, în mod expres, că nu îşi mai putea îndeplini obligaţiile contractuale asumate cu privire la realizarea cerinţelor de transport feroviar de călători, conform pachetului minim social.

Ca urmare a acestor notificări, CNCF CFR S.A a răspuns pârâtei RC - CF T SRL că, întrucât aceasta nu mai poate asigura transportul feroviar de călători, conform pachetului minim social aprobat prin hotărâre de guvern/ordin de ministru la data încheierii Contractului nr. 73/2009 şi precizat în Anexa 2 la contract şi pentru că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate şi anume, asigurarea transportului feroviar de călători, conform pachetului minim social în conformitate cu prevederile art. 7.1 alin. 25 şi plata chiriei în termenele scadente, în conformitate cu prevederile Cap. IV din Contractul nr. 73/2009, reclamanta este îndreptăţită, în temeiul prevederilor contractuale şi celor cuprinse în HG nr. 643/2011, la următoarele: să primească de la pârâta RC-CF T SRL debitele restante rezultate din derularea contractului 73/2009; să primească sume ce pot apărea în cazul în care se constată la data semnării procesului verbal de predare-primire a secţiei de circulaţie, lipsuri sau deficienţe ale elementelor ce alcătuiesc infrastructura feroviară; să reţină garanţia de bună execuţie; să primească de la RC-CF T SRL suma aferentă chiriei lunare corespunzătoare perioadei de valabilitate a contractului nr. 73/2009 rămasă neexecutată de către RC-CF T SRL, în cuantum de 544.603 lei (din 1 iunie 2015 până la data de 23 octombrie 2018), cu precizarea că reţinerea garanţiei de bună execuţie şi plata debitelor restante nu înlătură răspunderea pârâtei pentru plata penalităţilor, pentru plata daunelor interese, care să acopere prejudiciul suferit şi beneficiul nerealizat ca urmare a nerespectării obligaţiilor din contract sau pentru executarea defectuoasă a vreuneia din clauzele contractuale, ori pentru repararea integrală a oricăror prejudicii care pot rezulta din rezilierea contractului şi care nu au putut fi identificate şi precizate în notificarea de reziliere.

Prin urmare, a reţinut prima instanţă, în temeiul prevederilor capitolului XIII din contractul 73/2009 şi ale prevederilor HG nr. 643/2011, reclamanta CNCF CFR SA a notificat, cu adresa nr. 1/2/29/29.05.2015 (fila 41 vol. I), rezilierea contractului nr. 73/2009, având stabilită ca dată a rezilierii data de 15.06.2015 ora 10,00 când reprezentanţii pârâtei RC - CF TRANS SRL erau invitaţi pentru a semna procesul-verbal de predare-primire a secţiei de circulaţie Caracal-Corabia, preluarea secţiei de circulaţie de către reclamantă realizându-se la data de 15.06.2015, potrivit procesului verbal  nr. 1/206/15.06.2015 (fila 43 vol. I), aceasta fiind considerată de reclamantă data rezilierii contractului.

Tribunalul a mai reţinut că, în raport de prevederile art. 1531 alin. 1 Cod civil, reclamanta CNCF CFR SA a calculat şi facturat daune interese, în cuantum de 551.410,70 lei – factura nr. 2320000953/10.06.2015 - sumă aferentă chiriei lunare corespunzătoare perioadei de valabilitate a contractului nr. 73/2009 şi anume de la 16.06.2015 până la data de 30.10.2018, aceasta precizând şi că reţinerea garanţiei de bună execuţie nu înlătură răspunderea pârâtei RC - CF T SRL pentru plata daunelor interese, care să acopere prejudiciul suferit şi beneficiul nerealizat, ca urmare a neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor contractuale de către pârâtă, iar la data de 05.10.2015, reclamanta a transmis către pârâtă notificarea nr. 16/3/e/3917/05.10.2015, prin care a somat pârâta ca, în cel mai scurt timp, să procedeze la efectuarea plăţii sumei de 551.410,70 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr.  2320000953/10.06.2015 (fila 37 vol. I), care face obiectul prezentei acţiuni, notificarea fiind primită de pârâtă la 07.10.2015 (fila 17 vol. I).

Prima instanţă a constatat că, prin cererea formulată, reclamanta CNCF CFR SA a solicitat obligarea pârâtei RC - CF T SRL la plata sumei de 551.410,70 lei, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, reprezentând daunele-interese compensatorii, la care societatea este îndreptăţită ca urmare a prejudiciului suferit odată cu rezilierea contractului încheiat între părţi, reziliere intervenită din culpa exclusivă a pârâtei, care nu a executat în totalitate obligaţiile contractuale asumate, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei menţionate pentru intervalul cuprins între data la care societatea avea dreptul de a pretinde şi încasa daunele-interese şi data introducerii prezentei cereri, precum şi în continuare până la data plăţii efective şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul a reţinut că, în susţinerea pretenţiilor, în concret, reclamanta CNCF CFR SA a invocat următoarele clauze contractuale: art. 7.1 alin. 25 din contractul 73/2009 – obligaţiile generale ale locatarului – obligaţiile generale ale locatarului care prevăd că pârâta RC-CF T SRL avea obligaţia să asigure cerinţele de transport feroviar de călători conform pachetului minim social aprobat la data încheierii contractului şi precizat în anexa 2; capitolul IV din contract – chiria, plata chiriei şi garanţii. obligaţia de a plăti lunar chiria în termen de 10 zile calendaristice de la data primirii facturii în original (clauza 4.4); art. 13.1 care prevede că „nerespectarea obligaţiilor asumate prin prezentul contract de către una din părţi dă dreptul părţii lezate de a pretinde plata de daune interese”; art. 13.2 care prevede că „partea lezată poate rezilia prezentul contract de închiriere cu efecte depline (de jure) după acordarea unui preaviz de 15 zile calendaristice celeilalte părţi, fără necesitatea unei alte formalităţi şi fără intervenţia vreunei autorităţi sau instanţe de judecată, în situaţia încălcării vreunei obligaţii prevăzute în prezentul contract... e) în cazul nerealizării cerinţelor de transport feroviar de călători conform pachetului (...)”.

A mai reţinut prima instanţă că reclamanta CNCF CFR SA a justificat pretenţiile formulate în acţiune, în considerarea faptului că, în speţă, contractul de închiriere a încetat prin reziliere, în baza pactului comisoriu prevăzut de art. 13.1 şi 13.2 din contract, în forma stabilită respectivelor clauze prin actul adiţional nr. 1 din 23.10.2014 (fila 34 vol. I).

Tribunalul, a constatat, însă, că lit. e a clauzei 13.3 a fost inserată în contractul nr. 73/2009, prin actul adiţional din 23.10.2014, părţile convenind: „CAP. XIII. Rezilierea contractului se modifică şi va avea următorul conţinut: 13.1. Nerespectarea obligaţiilor asumate prin prezentul contract de către una din părţi dă dreptul părţii lezate de a cere rezilierea contractului de închiriere şi de a pretinde plata de daune - interese. 13.2. Partea lezată poate rezilia prezentul contract de închiriere cu efecte depline ( de jure) după acordarea unui preaviz de 15 zile calendaristice celeilalte părţi, fără necesitatea unei alte formalităţi şi fără intervenţia vreunei autorităţi sau instanţe de judecată în situaţia încălcării vreunei obligaţii prevăzute în prezentul contract”.

Prima instanţă a avut în vedere că, în raport de dispoziţiilor art. 1553 alin. 1 Cod civil, trebuie ca părţile să fi prevăzut în mod expres, în cuprinsul clauzei (pactului comisoriu), obligaţia sau obligaţiile a căror neexecutare atrage rezilierea de drept a contractului.

Însă, a constatat tribunalul, noua formă a clauzei, invocată de reclamanta CNCF CFR SA, în notificarea de reziliere, nu mai prevedea, în mod expres, obligaţiile a căror nerespectare ar atrage rezilierea contractului, aşa încât, raportat la dispoziţiile art. 1553 Cod civil, prima instanţă a considerat că aceste clauze nu pot avea efectele unui pact comisoriu, reclamanta interpretând incorect clauzele referitoare la reziliere, în realitate nefiind vorba de un pact comisoriu.

Pe de altă parte, tribunalul a considerat că nu poate reţine nici punctul de vedere al pârâtei RC - CF T SRL, conform cu care dispoziţile contractuale în discuţie ar fi nule/anulabile, întrucât în cauză este vorba de o chestiune interpretabilă, iar în baza acelor anterior reţinute, a apreciat că, pentru a obţine rezilierea contractului de închiriere, reclamanta CNCF CFR SA trebuia să se adreseze instanţei de judecată.

Prin urmare, a reţinut prima instanţă, notificarea de reziliere a contractului, transmisă de reclamanta CNCF CFR SA, nu a produs efectul rezilierii contractului, dar a exprimat voinţa neechivocă a reclamantei de încetare a contractului şi având în vedere că prin notificările transmise reclamantei, la sfârşitul lunii martie 2015 ( adresa nr. 834/31.03.2015 – fila 56 vol. I; adresa nr. 983/08.04.2015 – fila 38 vol. I), pârâta RC - CF T SRL a comunicat că nu mai doreşte continuarea contractului de închiriere, prima instanţă a considerat că, în speţă, contractul de închiriere dintre părţi a încetat, întrucât ambele părţi contractante şi-au manifestat intenţia de a înceta raporturile contractuale, toate acestea rezultând, în mod neechivoc, din întreaga corespondenţă purtată de părţi, reţinând că, deşi reclamanta CNCF CFR SA nu şi-a exprimat, în mod clar ,acordul pentru încetarea contractului, acesta a încetat prin denunţare din partea societăţii pârâte RC - CF T SRL, care avea această posibilitate, conform clauzei de la art. 7.1 (45) din contract (fila 22 verso vol. I).

Tribunalul a considerat că nu erau îndeplinite condiţiile rezilierii, chiar dacă reclamanta CNCF CFR SA s-ar fi adresat instanţei, întrucât nu există o încălcare culpabilă a obligaţiilor contractuale de către societatea pârâtă RC - CF T SRL.

Astfel, prima instanţă a avut în vedere că societatea pârâtă RC - CF T SRL a delegat efectuarea transportului de călători, pe secţia de circulaţie Caracal- Corabia, către RSRL, iar această delegare a îndeplinirii obligaţiei efectuării transportului de călători s-a făcut în baza dispoziţiilor legale, fiind cunoscută şi permisă de locatorul CNCF CFR având în vedere chiar cuprinsul prevederilor art. 7.1 (24) – fila 22 vol. I - din contractul părţilor şi în care se menţionează explicit contractul cu RSRL, fiind în concret o condiţie a semnării contractului de închiriere.

În aceste condiţii, a reţinut tribunalul, respectiv pentru ipoteza în care activitatea de transport feroviar de călători este delegată altui operator decât locatarul, obligaţiile societăţii pârâte RC - CF T SRL sunt cele prevăzute la art. 7.1 (24), (25), (26) din contract.

Prima instanţă a considerat că, prin încheierea contractului de acces cu societatea R SRL, pârâta RC - CF T SRL trebuia să transpună obligaţiile privind asigurarea transportului de călători conform cerinţelor cantitative şi calitative din contractul de închiriere încheiat cu reclamanta CNCF CFR SA şi cele rezultate din reglementările legale în raportul contractual cu R SRL.

Tribunalul a reţinut că esenţa obligaţiei ce îi revenea societăţii pârâte RC - CF T SRL, ca urmare a delegării transportului de călători către R SRL rezultă fără echivoc şi din cuprinsul adresei nr. 2546/17.09.2014 (fila 46 vol.I), comunicată reclamantei CNCF CFR SA şi în care se precizează explicit: „RC-CF T SRL a asigurat efectuarea pachetului minim necesar de transport feroviar de călători prin firma R SRL care dispune de material rulant necesar şi de personal autorizat”. Astfel, pârâta RC-CF T SRL a obligat R SRL să accepte la transport călătorii care beneficiau de facilităţi de călătorie la transportul feroviar acordat în baza unor legi sau hotărâri de guvern; să respecte valoarea reducerii acordate fiecărei categorii de călători prin lege şi să încheie convenţii cu fiecare beneficiar de reducere acordată în baza unui act normativ în care cor fi prevăzute modalităţile de decontare a sumelor ce trebuie recuperate de la ordonatorul de credite prevăzut în legea care acorda facilităţile de călătorie. Totodată, prin aceeaşi adresă, a informat reclamanta CNCF CFR SA cu privire la măsurile luate în vederea asigurării serviciilor minime obligatorii în clădirile de călători.

Prima instanţă a considerat, astfel, că, în condiţiile în care exista un prestator de transport feroviar de călători verificat de autorităţile competente şi care era cunoscut şi agreat de locator, obligaţia pârâtei RC - CF T SRL de a asigura cerinţele de transport nu poate fi înţeleasă ca fiind obligaţia de a presta transportul de călători, aşa după cum implicit interpretează reclamanta CNCF CFR SA, pârâtei revenindu-i doar sarcina de a impune societăţii R SRL numărul de trenuri/zi, conform pachetului minim convenit prin anexa 2 la contractul de închiriere, încheiat cu reclamanta şi condiţiile minime de confort pe aceste trenuri.

Prin urmare, a reţinut tribunalul, obligaţia pârâtei RC - CF T SRL, a cărei nerespectare o invocă reclamanta CNCF CFR SA, este o obligaţie de diligenţă, respectiv aceea de a se asigura că cerinţele şi condiţiile de transport sunt cunoscute şi asumate de operatorul de transport feroviar căruia i-a fost delegată prestarea efectivă a serviciului, precum şi de a supraveghea modul în care societatea R SRL respectă aceste cerinţe.

Prima instanţă a considerat că nerespectarea cerinţelor de transport feroviar presupune o nerespectare a calităţii şi condiţiilor transportului de călători, iar nu neexecutarea serviciului, aşa cum interpretează reclamanta CNCF CFR SA, iar această delimitare rezultă inclusiv din analiza comparativă a prevederilor art. 13.3 lit. c şi art. 13.3 lit. n din forma iniţială a contractului (anterior actului adiţional) şi care relevă fără echivoc modalitatea în care chiar părţile au înţeles să delimiteze nerealizarea cerinţelor de transport de călători de neexecutarea în concret a serviciului la momentul încheierii contractului.

Pentru aceste considerente, tribunalul a concluzionat că în cauză nu se poate reţine că pârâta RC - CF T SRL a încălcat vreo obligaţie contractuală cu privire la transportul de călători şi că, şi dacă s-ar considera că societatea pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia privind serviciul de transport de călători, această neexecutare nu s-ar datora culpei sale.

Astfel, a constatat prima instanţă, la data de 16.03.2015, ASFR a adus la cunoştinţa societăţii R SRL că îi retrage certificatul de siguranţă partea B cu nr. de identificare UE RO122015006, începând cu data de 17.03.2015. În consecinţă, odată cu retragerea certificatului de siguranţă, societăţii R SRL i s-a interzis să efectueze operaţiuni de transport feroviar pe căile feroviare din România până la obţinerea unui nou certificat de siguranţă în conformitate cu prevederile legale. Prin urmare, societatea R SRL a ajuns în imposibilitatea de a mai presta serviciul de transport feroviar de călători pe secţia Caracal- Corabia, împrejurare dublată de imposibilitatea societăţii pârâte de a identifica un nou operator care să preia în timp util transportul pe secţie.

Tribunalul a reţinut că R SRL are calitatea de terţ în raport de contractul de închiriere încheiat între părţi, iar fapta societăţii de încetare a serviciului de transport de călători îndeplineşte condiţiile cazului fortuit, fiind un eveniment ce nu putea fi prevăzut şi nici împiedicat de societatea pârâtă RC - CF T SRL.

Prima instanţă a avut în vedere că, atât sub imperiul Codului civil de la 1864, cât şi sub imperiul actualului Cod civil, cazul fortuit constituie o cauză exoneratoare de răspundere – art. 1352 Cod civil prevede, în mod explicit, că fapta terţului înlătură răspunderea dacă întruneşte caracteristicile cazului fortuit. Cu privire la caracterul exonerator de răspundere al faptei terţului, în doctrină s-a reţinut că „fapta terţului, dacă nu poate fi prevăzută şi nici împiedicată de cel responsabil, produce un efect exonerator identic cu cel al cazului fortuit, pentru că înlătură vinovăţia presupusului responsabil, căruia nu i se poate reţine nicio culpă în producerea daunei”.

În speţă, tribunalul a constatat că, la data de 23.01.2015, societăţii R SRL i-a fost (re)emis certificatul de siguranţă cu nr. UE R0122015006, a cărui valabilitate expira la 14.02.2016. Ulterior, în cadrul unei verificări efectuate la solicitarea DNA, în luna martie 2015, au fost constatate neconformităţi la 29 dintre vehiculele feroviare incluse în certificatul de siguranţă, motiv pentru care s-a decis retragerea certificatului de siguranţă, retragerea certificatului de siguranţă societăţii R SRL de către ASFR fiind intempestivă şi surprinzătoare pentru societatea pârâtă RC - CF T SRL, câtă vreme, în ianuarie 2015, respectiv cu două luni înainte, aceleaşi vehicule fuseseră evaluate de aceeaşi autoritate, în baza aceloraşi criterii, fără a se constata nereguli.

Prima instanţă a reţinut că încetarea transportului feroviar de călători, ca urmare a retragerii certificatului de siguranţă al societăţii R SRL, s-a dovedit a fi un eveniment invincibil, insurmontabil pentru societatea pârâtă RC - CF T SRL, întrucât nu avea posibilitatea de a prelua şi efectua transportul de călători, iar procedura de obţinere a autorizării ar fi fost una de durată, iar societatea pârâtă a informat în aceeaşi zi că nu va mai putea asigura transportul feroviar şi a depus diligenţe în identificarea altui operator, ofertând de îndată capacitatea de transport feroviar de călători către SNTFC CFR C, T SRL, IC SRL, S SRL.

Având în vedere că în cauză nu s-a reţinut existenţa pactului comisoriu de ultim grad, invocat de reclamanta CNCF CFR SA, că nu a intervenit rezilierea de drept a contractului şi că nu există o neexecutare culpabilă a unei obligaţii contractuale din partea societăţii pârâte, nefiind întrunite astfel condiţiile pentru a interveni rezilierea, tribunalul a considerat că cererea privind obligarea pârâtei RC - CF T SRL la plata de daune interese nu este întemeiată.

Cum cererea de obligare la plata daunelor interese nu a fost considerată întemeiată, prima instanţă a reţinut că nu se justifică nici solicitarea privind actualizarea şi dobânda legală penalizatoare în baza principiului accesorium sequitur principale.

Pentru considerentele expuse, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Având în vedere art. 451 Cod procedură civilă, constatând îndeplinite condiţiile art. 452 Cod procedură civilă, în baza art. 453 Cod procedură civilă, reclamanta CNCF CFR SA a fost obligată să plătească pârâtei RC - CF TRANS SRL cheltuielile de judecată, constând în onorariul expert, reţinându-se că, pentru onorariul de avocat, pârâta a precizat că îl va solicita pe cale separată.

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Dolj a declarat apel, în termen legal, reclamanta CNCF CFR SA, reprezentată de SRCF C, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivele de apel, apelanta reclamantă CNCF CFR SA, reprezentată de SR CF C, după prezentarea situației de fapt și reiterarea motivării în drept a cererii introductive, privind îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale și a dreptului la daune interese, a invocat că, prin sentința apelată, instanța de fond nu a avut în vedere tot probatoriul administrat în cauză și a încălcat principiul disponibilității, precum și obiectul și limitele învestirii, prevăzute de art. 9, alin. 2 și, respectiv, art. 22, alin. 6 Cod procedură civilă, instanța fiind obligată să statueze doar asupra celor solicitate de părți, fără a depăși cadrul procesual trasat de acestea.

Apelanta reclamantă CNCF CFR SA, reprezentată de SR CF C a mai invocat că, în cauză, intimata pârâtă RC - CF T SRL nu a formulat cerere reconvențională, prin care să conteste notificarea de reziliere a contractului nr. 73/2009 şi să solicite constatarea încetării de drept a contractului, într-o altă manieră decât cea solicitată de reclamantă, respectiv reziliere unilaterală, astfel încât instanța de fond era obligată să respecte limitele cererii introductive, cu care fusese învestită și să nu dea o altă calificare notificării de reziliere, fiind ținută să analizeze dacă, în speță, sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii civile contractuale, iar nu să analizeze legalitatea rezilierii contractului și să constate că modalitatea de încetare a contractului nu este rezilierea, ca urmare a încălcării culpabile a obligațiilor.

Apelanta reclamantă CNCF CFR SA, reprezentată de SR CF C a susținut că, în mod greșit, prima instanță a reținut, că obligația intimatei pârâte RC - CF T SRL de a asigura cerințele de transport nu poate fi înțeleasă ca o obligație de a presta transportul de călători, întrucât, potrivit art. 9.2 din contract, pârâta și-a asuma deplina responsabilitate față de locator, indiferent de modul de realizare a activităților de transport – direct sau prin intermediar.

O altă critică, invocată de apelanta reclamantă CNCF CFR SA, reprezentată de SR CF C, vizează faptul că, în mod greșit, prima instanță a considerat, că retragerea certificatului de siguranță a operatorului de transport feroviar, societatea R SRL s-a dovedit a fi un eveniment invincibil, insurmontabil, pentru societatea pârâtă RC - CF T SRL, iar, în aceste condiţii, nu mai avea posibilitatea de a efectua și prelua transportul de călători, deoarece, conform art. 13.2 din contractul nr. 3265/2014, încheiat între intimata pârâtă RC - CF T SRL și R SRL, acesta se consideră reziliat, de plin drept, fără a mai fi necesară intervenția unei instanțe judecătorești, atunci când operatorul de transport feroviar nu mai dispune de o licență sau de un certificat de siguranță valabil.

Apelanta reclamantă CNCF „CFR” SA, reprezentată de SR CF C a mai invocat că, este greșită motivarea primei instanțe, în ceea ce privește inexistența pactului comisoriu, expunând considerente din doctrina juridică și susținând că, în mod eronat, s-a considerat, că încetarea contractului s-a realizat prin acordul părților, astfel cum a rezultat din corespondența purtată între părţi, deoarece, nu există niciun înscris, prin care să-şi fi exprimat acordul privind încetarea contractului încheiat cu intimata pârâtă RC - CF TRANS SRL.

În opinia apelantei reclamante CNCF CFR SA, reprezentată de SR CF C este nefondată apărarea pârâtei RC - CF T SRL, în sensul că avea obligația de a limita prejudiciul, în condițiile art. 22, alin. 1 și alin. 3 și HG nr. 643/2011, prin preluarea secției și introducerea acesteia în procedura de licitație, pentru închirierea serviciilor, întrucât aceste aspecte vizează exclusiv îndeplinirea obligației sale legale, de a asigura serviciul de transport public feroviar, în calitatea sa de administrator al infrastructurii feroviare, în condițiile OG nr. 12/1998 și HG nr. 581/1998 și nu influențează raportul juridic dedus judecății.

La data de 24. 08.2020, a formulat întâmpinare intimata pârâtă RC - CF T SRL, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi menținerea sentinței ca legală și temeinică.

În cuprinsul întâmpinării, intimata pârâtă RC - CF T SRL, în ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului disponibilității de către instanța de fond, în raport de criticile apelantei reclamante CNCF CFR SA a considerat, că nu era necesar să învestească instanța cu o cerere reconvențională, în sensul menționat de aceasta, cât timp a formulat apărări cu privire la nelegalitatea și lipsa de efecte a notificării de reziliere, menite tocmai să justifice respingerea pretențiilor formulate de cealaltă parte.

Intimata pârâtă RC - CF T SRL a invocat că, în doctrină, s-a reținut că, pentru a fi calificat drept întâmpinare, răspunsul pârâtului la cererea de chemare în judecată trebuie să se concretizeze într-o apărare împotriva pretențiilor formulate de reclamant, în cadrul căruia să fie expuse argumente de natură să determine soluția respingerii acțiunii.

Intimata pârâtă RC - CF T SRL a arătat că, prin apărările invocate, argumentele sale au fost formulate prin raportare la pretențiile apelantei reclamante CNCF CFR SA, decurgând din teza rezilierii unilaterale a contractului de închiriere, iar instanța a validat că nu datorează daune-interese, întrucât contractul nu a încetat prin reziliere, așa cum a susținut apelanta reclamantă.

În opinia intimatei pârâte RC - CF T SRL, instanța de fond nu a dat o altă calificare notificării de reziliere transmisă de apelanta reclamantă CNCF CFR SA, așa cum a afirmat aceasta, ci, analizând deopotrivă teza apelantei și argumentele subscrisei, a constatat că, în speță, nu au fost îndeplinite condițiile pentru rezilierea contractului întrucât nu există un pact comisoriu valabil, așa cum susține CNCF CFR SA și nu a existat o neexecutare culpabilă a unor obligații contractuale din partea subscrisei.

În aceste condiții, intimata pârâtă RC - CF TRANS SRL a considerat că, cererea apelantei reclamante CNCF CFR SA, de obligare la plata de daune-interese, nu este întemeiată.

În cuprinsul întâmpinării, intimata pârâtă RC - CF T SRL a susținut că, așteptarea apelantei CNCF CFR SA ca instanța de fond să plece de la premisa, că încetarea contractului de închiriere a avut loc, conform tezei sale, prin reziliere unilaterală, fără a face orice verificare asupra acestui aspect, nu se conciliază cu obligația instanței de a analiza îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile contractuale.

În opinia sa, afirmația apelantei CNCF CFR SA, în sensul că instanţa de fond nu a fost investită să analizeze legalitatea rezilierii contractului, este contrazisă de modul în care CNCF CFR a înțeles să își formuleze cererea de chemare în judecată, pornind tocmai de la premisa că a intervenit rezilierea contractului și că, prin urmare, ar datora daune-interese şi, în plus, ceea ce ignoră apelanta este faptul că existența unei neexecutări culpabile reprezintă o condiție atât pentru a opera rezilierea contractului, cât și pentru angajarea răspunderii civile contractuale, iar a asuma de la început, că încetarea contractului a intervenit prin reziliere unilaterală, înseamnă a accepta, înainte de orice analiză și administrare a probatoriului, că două dintre condițiile răspunderii civile contractuale, fapta ilicită și vinovăția, sunt îndeplinite, conduită nepermisă instanței de judecată, contrară obligațiilor sale clar definite în cuprinsul art. 22 din Noul Cod de procedură civilă.

Concluzionând, intimata pârâtă RC - CF T SRL a susţinut că, în speţă, contrar susținerilor apelantei CNCF CFR SA, instanța de fond nu a încălcat principiul disponibilității, ci a soluționat cauza ținând cont de obiectul și limitele procesului stabilite prin cererile și apărările părților, cu respectarea întocmai a prevederilor art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din Noul Cod de procedură civilă, analizând deopotrivă pretențiile apelantei din cuprinsul cererii și apărările subscrisei expuse în întâmpinare, procedând astfel la verificarea îndeplinirii condițiilor pentru angajarea răspunderii civile contractuale a subscrisei.

În ceea ce priveşte susținerile apelantei CNCFCFR SA, în sensul că încetarea contractului ar fi intervenit prin reziliere unilaterală în baza notificării comunicate de CNCF CFR, aceasta reia teza expusă în fața primei instanțe, potrivit căreia contractul de închiriere ar fi încetat prin reziliere unilaterală ca urmare a neîndeplinirii de către subscrisa a obligației privind transportul de călători, însă, în opinia sa prima instanță a reținut, în mod corect, că CNCF CFR nu s-a prevalat de un pact comisoriu valabil, în baza căruia să fi intervenit rezilierea de drept a contractului, astfel încât concluzia primei instanțe, în sensul că, contractul de închiriere nu a încetat prin reziliere în baza pactului comisoriu prevăzut de art. 13.1. și art. 13.2. din contractul de închiriere, fiind temeinică şi legală.

 Potrivit art. 1553 alin. l din Noul Cod de procedură civilă, pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligațiile a căror neexecutare atrage rezilierea de drept a contractului, or, așa cum în mod corect a observat prima instanță, clauzele contractuale cu privire la reziliere (art. 13.1. și art. 13.2.) au o formulare generică în urma modificării prin Actul Adițional și nu prevăd expres obligațiile a căror nerespectare ar atrage rezilierea contractului, astfel că, raportat la dispozițiile legale referite, aceste clauze nu pot produce efectele unui pactul comisoriu constând în rezilierea de drept a contractului.

Susținerile contrare ale CNCF CFR sunt infirmate de conținutul contractului, în forma intervenită după modificarea prin Actul Adițional, iar invocarea greșită a pretinsului pact comisoriu derivă și din faptul că CNCF CFR nu a respectat prevederile art. 13.2. din contract de care se prevalează, în sensul de a acorda subscrisei un preaviz de 15 zile calendaristice, în care să prevadă explicit că, în situaţia în care nu se execută obligația restantă (pe care ar fi trebuit să o indice explicit) până la termenul indicat (de asemenea menționat explicit), contractul se va desființa la împlinirea acestui termen.

Faptul că, în cuprinsul Notificării de reziliere s-a precizat că, aceasta va produce efecte doar de la data semnării procesului-verbal de predare-primire a secției, nu echivalează cu o respectare a preavizului impus de clauza contractuală, prima instanță reținând, în mod corect, că obligația subscrisei privind transportul de călători are un conținut diferit față de cel pretins de CNCF CFR, fiind în concret o obligație de diligență şi concluzionând, în mod pertinent, că, în speță, nu erau îndeplinite condițiile rezilierii întrucât nu a existat o încălcare culpabilă a obligațiilor contractuale din partea subscrisei.

Deşi apelanta reclamantă CNCF CFR SA a susținut că, statuările instanței de fond, în sensul că obligația subscrisei de a asigura cerințele de transport de călători nu poate fi înțeleasă ca o obligație de a presta transportul, este contrazisă de prevederile art. 9.2. din contract, ce nu poate fi analizat izolat de restul dispozițiilor contractuale, căci, așa cum prevede art. 982 din Codul Civil de la 1864, clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului, iar în ansamblul clauzelor contractuale, este evident că dispoziţiile contractuale nu reglementează o răspundere nelimitată a subscrisei, ceea ce înseamnă că nu înlătură incidența cauzelor justificate sau exoneratoare de răspundere prevăzute de lege.

În cuprinsul întâmpinării, intimata pârâtă RC - CF T SRL a reiterat aceleaşi susţineri, referitoare la specificul obligaţiilor sale privind transportul de călători, în contextul delegării către R SRL, ce au fost corect reţinute de către instanţa de fond, considerentele expuse fundamentând concluzia instanței, în sensul că nu se reține, că ar fi încălcat o obligație contractuală, cu privire Ia transportul de călători, așa cum pretinde CNCF CFR:

Astfel, în condițiile în care exista un prestator de transport feroviar de călători verificat de autoritățile competente și care era cunoscut și agreat de locator, obligația sa, de a asigura cerințele de transport, nu poate fi înțeleasă, ca fiind obligația de a presta transportul de călători, așa după cum implicit interpretează apelanta reclamantă CNCF CFR SA, ci doar avea sarcina, de a impune societății R SRL numărul de trenuri/zi conform pachetului minim convenit prin anexa 2 la contractul de închiriere încheiat cu reclamanta și condițiile minime de confort pe aceste trenuri.

Prin urmare, intimata pârâtă RC - CF T SRL a susţinut că, obligația a cărei nerespectare o invocă reclamanta CNCF CFR SA, este o obligaţie de diligență, respectiv aceea de a se asigura că cerințele și condițiile de transport sunt cunoscute și asumate de operatorul de transport feroviar căruia i-a fost delegată prestarea efectivă a serviciului, precum și de a supraveghea modul în care societatea R SRL respectă aceste cerințe.

Nerespectarea cerințelor de transport feroviar presupune o nerespectare a calității și condițiilor transportului de călători, iar nu neexecutarea serviciului așa cum interpretează reclamanta, această delimitare rezultând inclusiv din analiza comparativă a prevederilor art. 13.3 lit. c și art. 13.3 lit. n din forma inițială a contractului (anterior actului adițional), care relevă fără echivoc modalitatea în care chiar părțile au înțeles să delimiteze nerealizarea cerințelor de transport de călători de neexecutarea în concret a serviciului la momentul încheierii contractului.

În ceea ce privește modalitatea de încetare a contractului intervenit între părți, intimata pârâtă RC - CF T SRL a susţinut că, în mod nefondat, apelanta CNCF CFR combate faptul că încetarea contractului ar fi avut loc prin acordul părților, întrucât, în mod corect, prima instanță a dat valență corespondenței dintre părți, care atestă intenția fiecăreia de a înceta raporturile contractuale.

De asemenea, intimata pârâtă RC - CF T SRL a reiterat susţinerile, referitoare la faptul că nu se poate reține o încălcare a obligației contractuale de plată a chiriei şi a invocat că sunt nefondate critile apelantei reclamante CNCF CFR SA, ce vizează calificarea greșită a retragerii certificatului de siguranță al societății R S.R.L., drept cauză exoneratoare de răspundere a faptei terțului care îndeplinește condițiile cazului fortuit, întrucât în situația dedusă judecății, imposibilitatea de prevedere se justifică, raportat la faptul că, la doar două luni după emiterea certificatului de siguranță pentru societatea R S.R.L., pentru un număr de 117 vehicule, care fuseseră evaluate de aceeași autoritate (ASFR), în baza acelorași criterii, au fost descoperite neconformități la 29 dintre acestea, iar acest eveniment imprevizibil a devenit și insurmontabil pentru subscrisa, întrucât nu avea posibilitatea de a prelua și efectua personal transportul de călători, nefiind autorizată în acest sens, deoarece procedura de obținere a autorizărilor necesare era una complexă și cronofagă.

În plus, a arătat intimata pârâtă RC - CF T SRL, niciunul dintre operatorii de transport feroviar existenți la nivel național (de altfel în număr limitat) cărora le-a ofertat, de îndată, preluarea transportului feroviar de călători pe secție, nu a dorit sau nu a putut să preia operarea transportului şi chiar nici CFR C, care avea o obligație legală de a prelua, în situația încetării oricărui serviciu pe secție, potrivit art. 22 din H.G. nr. 643/2011.

În opinia intimatei pârâte RC - CF T SRL, contrar susținerilor apelantei reclamante CNCF CFR, instanța de fond a făcut o analiză temeinică și extinsă a condițiilor cauzei exoneratoare de răspundere a faptei terțului, care îndeplinește condițiile cazului fortuit, concluzionând, în mod pertinent și legal, că aceasta este incidentă în ipoteza concretă dedusă judecății, întrucât retragerea certificatului de sigurantă societăţii R SRL de către ASFR a fost intempestivă și surprinzătoare pentru societatea pârâtă, câtă vreme în ianuarie 2015, respectiv cu două luni înainte, aceleași vehicule fuseseră evaluate de aceiași autoritate în baza acelorași criterii, fără a se constata nereguli, astfel că încetarea transportului feroviar de călători, ca urmare a retragerii certificatului de siguranță al societății R SRL s-a dovedit a fi un eveniment invincibil, insurmontabil, întrucât nu avea posibilitatea de a prelua și efectua transportul de călători, iar procedura de obținere a autorizării ar fi fost una de durată.

Intimata pârâtă RC - CF T SRL a arătat că, a informat, în aceeași zi, că nu va mai putea asigura transportul feroviar și a depus diligenţe in identificarea altui operator, ofertând de îndată capacitatea de transport feroviar de călători către SNTFC CFR C, T SRL, I C SRL, S SRL, astfel că devin incidente prevederile art. 1156 alin. (4) din Codul Civil de la 1864 potrivit cărora obligaţia se stinge totdeauna când printr-un eveniment oarecare, ce nu se poale imputa debitorului, se face imposibilă îndeplinirea acestei obligații.

Or, în speţă, evenimentul fortuit este fapta terțului, ce îndeplinește condițiile cazului fortuit, validat în mod pertinent de prima instanță, întrucât imposibilitatea de executare a obligației privind transportul feroviar de călători a fost totală și definitivă în condițiile în care, după cum a reținut și instanța, niciun operator de transport nu și-a manifestat intenția de a prelua operarea trenurilor de călători pe secție, nici chiar CFR CĂLĂTORI, care avea o obligație legală în acest sens, conform art. 22 din H.G. nr. 643/2011, iar secția nu a fost reînchiriată până la expirarea duratei inițial convenite.

În aceste condiții, intimata pârâtă RC - CF T SRL a invocat că, nu există o omisiune a instanței de fond, în a verifica îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, așa cum, în mod nefondat, a susţinut apelanta reclamantă CNCF CFR SA, căci concluzia la care a ajuns instanța, în sensul că nu există o încălcare a unei obligaţii contractuale și că, dacă totuși s-ar putea reține o neexecutare a unei obligatii contractuale, aceasta nu este în orice caz culpabilă - nu reprezintă altceva decât rezultatul acestei verificări.

În ceea ce priveşte criticile apelantei reclamante CNCF CFR SA, ce vizează neincidenţa art. 22 din H.G. nr. 643/2011, intimata pârâtă RC - CF T SRL a susţinut că obligația prevăzută de textul de lege (de altfel incidentă în speță) nu a fost referită în hotărârea apelată, pentru a putea face obiect de critică din partea CNCF CFR, iar motivul pentru care dispoziția legală nu este referită în hotărâre se datorează tocmai faptului că, nevalidând teza CNCF CFR privind existența unei neexecutări culpabile a obligațiilor asumate de subscrisa, instanța nu a ajuns cu analiza la cuantumul prejudiciului și implicit la cazurile de limitare ale răspunderii de care intimata s-a prevalat

De asemenea, intimata pârâtă RC - CF T SRL a dezvoltat, în cuprinsul întâmpinării, şi apărări, în ceea ce priveşte existenţa şi cuantumul prejudiciului pretins a fi reparat, întrucât acesta a fost reparat la momentul predării staţiei, conform procesului-verbal de predare-primire încheiat, fie nu este datorat, deoarece a fost amplificat de conduita apelantei reclamante CNCF CFR SA ori se impune a fi diminuat.

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate de Tribunalul Dolj prin prisma motivelor de apel invocate, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, art. 476 şi art. 477 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că apelul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

La data de 23.10.2009, a fost încheiat, între apelanta reclamantă CNCF CFR SA, în calitate de locator, şi intimata pârâtă RC - CF T SRL, în calitate de locatar, contractul nr. 73, având ca obiect închirierea secţiei de circulaţie Caracal – Corabia, ce aparţine infrastructurii feroviare neinteroperabile, împreună cu toate elementele necesare desfăşurării circulaţiei şi manevrei materialului rulant, clădirile staţiilor de  cale ferată cu facilităţile aferente, în vederea realizării simultan a activităţilor de gestionare a infrastructurii şi a serviciilor de transport feroviar public de călători şi de marfă, durata închirierii fiind de 5 ani, începând cu data semnării contractului, iar preţul chiriei era în cuantum de 123.000 lei/an fără TVA, ce trebuia achitat în termen de 10 zile calendaristice, de la data primirii facturii în original.

Potrivit clauzei prevăzute la art. 9.2 din contractul nr. 73, încheiat la data de 23.10.2009, astfel cum a fost modificată prin actul adiţional nr. 1 din data de 23.10.2014, începând cu data preluării în totalitate a gestionarii si operării trenurilor pe secții, locatarul este răspunzător in totalitate de desfăşurarea traficului şi unic răspunzător în faţa locatorului privind modul de exploatare a secției respective, indiferent dacă activităţile de transport sunt realizate în mod direct sau prin intermediul altor persoane juridice pe baza de contract, iar conform art. 13.1 şi art. 13.2, nerespectarea obligaţiilor asumate prin prezentul contract de către una din părţi dă dreptul părţii lezate de a pretinde plata de daune interese; partea lezată poate rezilia prezentul contract de închiriere cu efecte depline (de jure) după acordarea unui preaviz de 15 zile calendaristice celeilalte părţi, fără necesitatea unei alte formalităţi şi fără intervenţia vreunei autorităţi sau instanţe de judecată, în situaţia încălcării vreunei obligaţii prevăzute în prezentul contract.

Prin acţiunea introductivă, promovată la data de 14.09.2017, apelanta reclamantă CNCF CFR SA a solicitat obligarea intimatei pârâte RC - CF T SRL la plata sumei de 551.410,70 lei, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, reprezentând daunele-interese compensatorii, la care societatea este îndreptăţită ca urmare a prejudiciului suferit odată cu rezilierea contractului încheiat între părţi, reziliere intervenită din culpa exclusivă a pârâtei, care nu a executat în totalitate obligaţiile contractuale asumate, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei menţionate pentru intervalul cuprins între data la care societatea avea dreptul de a pretinde şi încasa daunele-interese şi data introducerii prezentei cereri, precum şi în continuare până la data plăţii efective şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte critica apelantei reclamante CNCF CFR SA, ce vizează încălcarea principiului disponibilităţii, precum şi obiectul şi limitele învestirii, prevăzute de art. 9, alin. 2, respectiv art. 22, alin. 6 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că este nefondată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 9 alin. 2 Cod procedură civilă,  obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. în același context, iar potrivit art. 22 alin. 6 Cod procedură civilă, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, iară însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Textul de lege anterior invocat nu reprezintă altceva decât o limitare a principiului disponibilităţii, judecăptorul fiind obligat să statueze asupra cauzei, numai în limitele învestirii.

Această regulă este dezvoltată în art. 397, alin. 1 Noul Cod de procedură civilă, care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Totodată, ca regulă, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut (omnia petita), fără a depăşi limitele învestirii.

În speţă, contrar susţinerilor apelantei reclamante CNCF CFR SA, Curtea a constatat că, prima instanţă, prin sentinţa apelată, s-a pronunţat doar asupra obiectului cererii, constând în existenţa dreptului apelantei reclamante la plata (despăgubirilor) daunelor interese, ca urmare a angajării răspunderii contractuale a intimatei pârâte RC - CF T SRL, drept consecinţă a rezilierii contractului de închiriere nr. 73, încheiat la data de 23.10.2009, pentru neexecutarea culpabilă de către aceasta a obligaţiilor contractuale şi în limitele învestirii sale, fiind respectate principiile reglementate de dispoziţiile legale anterior expuse.

Astfel Curtea a considerat că, prima instanţă, pentru a constata născut dreptul la daune interese al apelantei reclamante CNCF CFR SA , izvorâte din executarea contractului de închiriere nr. 73, încheiat la data de 23.10.2009, în mod corect, a considerat, că se impune examinarea legalităţii şi modalităţii de încetare a contractului şi a îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii contractuale a intimatei pârâte RC - CF T SRL, ca urmare a unei eventuale neexecutări culpabile a obligaţiilor sale contractuale.

Tocmai pentru a putea statua asupra a tot ceea ce a cerut apelanta reclamantă CNCF CFR SA, plata daunelor-interese, ca urmare a prejudiciului suferit, prin rezilierea contractului, intervenită din culpa exclusivă a intimatei pârâte, care nu şi-a executat obligaţiile contractuale, dar şi a apărărilor formulate de către intimata pârâtă RC - CF T SRL, în limitele învestirii, se impunea ca prima instanţă să analizeze legalitatea şi temeinicia tezei privind rezilierea unilaterală a contractului, susţinută de apelanta reclamantă, a îndeplinirii elementelor răspunderii contractuale şi a existenţei neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale, întrucât existenţa acestora reprezintă o condiţie, pentru a putea opera atât rezilierea contractului, cât şi angajarea răspunderii contractuale.

În acest context, contrar opiniei apelantei reclamante CNCF CFR SA, Curtea a considerat că, nu era necesar ca intimata pârâtă RC - CF TRANS SRL să învestească instanţa cu o cerere reconvenţională, ce implică afirmarea unui drept propriu al părţii, conform dispoziţiilor art. 209 Noul Cod de procedură civilă, câtă vreme aceasta a formulat apărări, cu privire la nelegalitatea şi lipsa de efecte a notificării de reziliere şi a netemeiniciei pretenţiilor apelantei reclamante.

De asemenea, Curtea a constatat că, sunt nefondate şi criticile apelantei reclamante CNCF CFR SA, ce vizează obligaţia conţinută de art. 9.2 din contractul nr. 73, încheiat la data de 23.10.2009, modificat prin actul adiţional nr. 1 din data de 23.10.2014, asumată de intimata pârâtă RC - CF T SRL.

Astfel, obligaţia intimatei pârâte RC - CF T SRL, de a asigura cerinţele de transport, stipulată de clauza contractuală anterior expusă, a cărei nerespectare o invocă apelanta reclamantă CNCF CFR SA, nu poate fi înţeleasă ca una de a presta transportul de călători, ci de a asigura cerinţele şi condiţiile de transport feroviar şi că acestea sunt cunoscute şi asumate de operatorul de transport, căruia i-a fost delegată prestarea efectivă a serviciului, respectiv societatea R SRL, precum şi de a supraveghea modul în care această societate respectă cerinţele, constând în numărul de trenuri pe zi, conform pachetului minim convenit şi condiţiile minime de confort pe aceste trenuri, fiind, în consecinţă, o obligaţie de diligenţă, cum, în mod corect, a reţinut prima instanţă.

De asemenea, Curtea a constatat că, sunt nefondate şi criticile apelantei reclamante CNCF CFR SA, ce vizează modul de încetare a contractului de nr. 73, încheiat la data de 23.10.2009 şi de interpretare a conţinutului clauzei prevăzute la art. 13.2, care, în opinia apelantei reclamante, ar constitui un pact comisoriu, de plin drept, deoarece prima instanţă a aplicat, în mod corect, dispoziţiile art. 1553, alin. 1 Cod civil şi cele ale art. 1549 şi art. 1550 Noul Cod civil, în condiţiile în care nu a fost dovedită existenţa unei neexecutări culpabile a obligaţiilor contractuale, de către intimata pârâtă RC - CF T SRL şi nu a fost prevăzută, în mod expres, în cuprinsul contractului, obligaţia sau obligaţiile a căror nerespectare ar atrage rezilierea de plin drept.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1553, alin. 1 Cod civil, pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului.

Din examinarea conţinutului clauzelor inserate în contractul nr. 73, încheiat la data de 23.10.2009, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 1 din data de 23.10.2014, art. 13.3 şi art. 13.2, anterior expuse, Curtea a constatat că, în speţă, contrar opiniei apelantei reclamante CNCF CFR SA, cerinţele prevăzute de textul de lege anterior invocat nu sunt îndeplinite, deoarece, în cuprinsul acestor clauze, nu au fost prevăzute, în mod expres şi concret, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezilierea de drept a contractului, acestea având un conţinut general şi, în consecinţă, clauzele nu au valoarea juridică şi efectele unui pact comisoriu, astfel cum este reglementat de dispoziţiile legale incidente în cauză.

În acest context, Curtea a constatat că notificarea de reziliere a contractului, transmisă de apelanta reclamantă CNCF CFR SA, nu a produs ca efect rezilierea contractului nr. 73, încheiat la data de 23.10.2009, astfel cum invocă apelanta reclamantă, ci a exprimat doar voinţa neechivocă a acesteia de încetare a contractului, cum, în mod corect, a reţinut instanţa de fond.

În ceea ce priveşte aprecierea primei instanţe asupra evenimentului invincibil, insurmontabil, în raport de retragerea certificatului de siguranţă a operatorului de transport feroviar R SRL, ca fiind un caz fortuit, având ca efect exonerarea de răspundere a intimatei pârâte RC - CF T SRL, Curtea a constatat că aceasta este corectă, iar criticile apelantei reclamante CNCF CFR SA sunt nefondate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1352 Noul Cod civil, fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.

În speţă, Curtea a constatat că cerinţele prevăzute de textul de lege anterior invocat sunt îndeplinite, întrucât retragerea certificatului de siguranţă societăţii R SRL, de către ASFR, a fost intempestivă şi surprinzătoare, în condiţiile în care, cu 2 luni înainte, acesteia îi fusese remis certificatul de siguranţă de această autoritate, pe baza aceloraşi criterii, şi reprezintă fapta unui terţ, ce are un caracter exonerator de răspundere pentru intimata pârâtă RC - CF T SRL, în sensul prevăzut de norma legală, deoarece nu putea fi prevăzută sau împiedicată de aceasta şi este de natură să producă înlăturarea culpei intimatei pârâte, în neexecutarea obligaţiei contractuale.

Prin urmare, Curtea a considerat că, dispoziţiile legale anterior invocate au fost aplicate în mod corect, raportat la situaţia de fapt reţinută şi probatoriul administrat, întrucât retragerea certificatului de siguranţă operatorului de transport feroviar R SRL constituie, astfel cum s-a relevat, un eveniment fortuit, exonerator de răspundere pentru intimata pârâtă RC - CF T SRL şi nu i se poate reţine acesteia nicio culpă, vinovăţia sa fiind înlăturată.

În ceea ce priveşte ultima critică, invocată de apelanta reclamantă CNCF CFR SA, ce vizează apărarea intimatei pârâte RC - CF T SRL, referitoare la obligaţia acesteia de limitare a prejudiciului, în condiţiile art. 22, alin. 1 şi alin. 3 din HG nr. 643/22011, Curtea a constatat că este nefondată, întrucât un astfel de considerent nu se regăseşte în conţinutul motivării sentinţei apelate.

În consecinţă, având în vedere considerentele expuse şi textele de lege invocate, Curtea a constatat că apelul este nefondat şi, în temeiul art. 480, alin. 1 Cod procedură civilă, l-a  respins.

Domenii speta

Spete similare