Clauze abuzive. Clauza privind comisionul de acordare a creditului

Din analiza denumirii acestui comision „de acordare”, rezultă funcţionalitatea lui, scopul şi motivul perceperii acestuia şi natura serviciilor oferite, în contraprestaţie, nefiind necesară menţionarea în detaliu a acestora în cuprinsul contractului de credit.

Acest comision de acordare cuprinde serviciile de vânzare şi consultanţă precontractuală (contactare client, colectare documente, consultanţă), cheltuieli administrative (cheltuieli de personal, cheltuieli cu consumabile), verificări efectuate de bancă în ceea ce priveşte pe împrumutaţi şi bonitatea acestora, a bunurilor aduse în garanţie etc. şi nu există nicio normă legală care să oblige furnizorii de servicii de credit să prevadă, explicit, în contractul de credit, în detaliu, natura şi tipul de activităţi desfăşurate de aceasta pentru încheierea contractului.

În contextul în care acest comision, componentă de cost a creditului, a fost redactat într-un limbaj clar şi inteligibil, nu se poate analiza caracterul abuziv al acestuia.

Prin decizia nr. 337 din data de 04 iunie 2018, Tribunalul Gorj – Secţia a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta pârâtă GBSA împotriva sentinţei civile nr. 7337/16.10.2017 pronunţate de Judecătoria Târgu Jiu în dosarul nr. 2522/318/2017, în contradictoriu cu intimatul reclamant PI şi intimată pârâtă  GBSA ATJ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta GBSA, invocând dispoziţiile art. 488 Cod procedură civilă şi solicitând admiterea recursului, casarea deciziei apelate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi obligarea intimatului reclamant PI la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta pârâtă GBSA a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 4, 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare credit.

A arătat că nu este îndeplinită condiţia privind inexistenţa negocierii, deoarece clauza referitoare la comisionul de acordare credit a fost negociată, negocierea rezultând din cuantumul diferit al acestui tip de comision în diferitele contracte de credit încheiate de banca.

Recurenta pârâtă a mai arătat că redactarea clauzei referitoare la comisionul de acordare este clară şi inteligibilă, indicându-se modul de calcul în procent din valoarea creditului, precum şi că serviciul prestat de bancă pentru perceperea acestui comision constă în analiza documentaţiei referitoare la contractul de credit, astfel încât nu se poate reţine un comportament cu rea-credință al băncii la vânzarea unui produs sau serviciu, cu atât mai mult cu cât comisionul de acordare este prevăzut expres de OUG nr. 50/2010.

Recurenta pârâtă a criticat hotărârea şi sub aspectul soluţiei date cu privire la capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate în baza clauzelor contestate începând cu data plăţii până la data achitării efective cu dobânda legală, arătând că este un capăt de cerere accesoriu constatării caracterului abuziv al clauzei și se impune respingerea acestei cereri având în vedere principiul „accesoriul urmează soarta principalului”.

La data de 02.05.2019 intimatul reclamant Popescu Ion a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de recurenta pârâtă.

În cuprinsul întâmpinării a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod corect că pentru a se constata existenţa unei clauze abuzive este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; prin ea însăşi clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

A susținut intimatul reclamant PI și că în cauză este vorba de un contract de credit ale cărui clauze sunt standardizate, care creează dificultăţi pentru un consumator care nu are posibilitatea să influenţeze natura lor. Negocierea părţilor cu privire la anumite clauze determinante, precum obiectul contractului, cuantumul dobânzii, plafonul maxim de îndatorare, durata de rambursare, cuantumul creditului acordat, nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzelor a căror nulitate s-a cerut a fi constatată  în lipsa unei dovezi clare a băncii.

Astfel, banca nu a probat negocierea directă şi efectivă cu consumatorul a clauzelor a căror nulitate se cere, prezumţia relativă instituită de lege nefiind răsturnată.

Referitor la comisionul de acordare credit a arătat intimatul reclamant că cheltuielile invocate de recurentă în justificarea acestui comision sunt cheltuieli care se circumscriu activităţii desfăşurate de pârâtă, inerente acordării unui împrumut, astfel că, pe lângă dobânda percepută de bancă, nu se justifică perceperea unor comisioane suplimentare pentru prestarea serviciilor ce intră în obiectul său de activitate, iar cuantumul mare al acestor comisioane este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dezechilibru reţinut în mod corect şi de prima instanţă.

Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, Curtea a constatat următoarele:

Cu privire la obligaţia de transparenţă şi de a nu stipula clauze abuzive:

În calitate de furnizor  de servicii financiare băncii  îi revine o  obligaţie pozitivă de transparenţă şi una negativă de a nu stipula clauze abuzive. În conţinutul acestor obligaţii intră  şi aceea de a stipula clauze clare, precis determinate, care să nu creeze interpretări echivoce şi obligaţii oneroase şi fără corespondent în  sarcina consumatorilor.

Potrivit legii,  o clauză cuprinsă într-un contract încheiat cu un consumator trebuie să fie clară, fără echivoc, astfel încât  pentru înţelegerea sa să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate. Pentru a fi declarate abuzive, se impune ca, de asemenea, clauzele să nu fi fost negociate efectiv cu consumatorii.

În acord cu Rezoluţia Parlamentului European din 18.10.2008, educaţia financiară trebuie să fie corectă, echidistantă şi transparentă. Profesionistul are obligaţia de a-l informa onest pe consumator, fără însă a se transforma în apărătorul intereselor consumatorului. 

Cât priveşte condiţia  de negociere, pentru ca o clauză să fie exclusă de la declararea sa ca abuzivă:

Faptul că anterior încheierii contractului de credit, banca a făcut publică o prezentare a produselor, care conţinea condiţiile standard de creditare pentru fiecare dintre produsele oferite, nu echivalează cu conceptul de negociere a întregului contract, deci a tuturor clauzelor, şi cu îndeplinirea obligaţiei de transparenţă.

Negocierea unor clauze nu exclude aplicarea prevederilor Legii nr. 193/2000 pentru restul contractului (art. 4 alin. 3). Negocierea, de regulă, a  cuantumului creditului, monedei creditului, perioadei de utilizare, perioadei de graţie şi a ratei dobânzii, diferenţiază un client de altul şi nu înseamnă că au fost negociate clauzele contractului.

Este de notorietate că în perioada încheierii convenţiile de credit nr. CCNPA 032/00390 din data de 19.11.2009 băncile afişau şi făceau publică oferta lor pentru anumite credite, ofertă în cadrul căreia prezentau moneda creditului, dobânda (curentă şi efectivă) şi alte câteva chestiuni esenţiale,  cum ar fi caracterul dobânzii de a fi fixă sau variabilă, limitele sumelor ce pot fi oferite,  garanţiile în raport de tipul de credit, condiţiile minime pentru obţinerea împrumutului. Clauzele contractului nu erau prezentate, astfel încât consumatorul nu putea lua la cunoştinţă efectiv de conţinutul contractului decât după ce îl semna, clauzele sale fiind predefinite de bancă.

Deşi banca susţine că au fost negociate clauzele contractului, în realitate, în cazul contractelor încheiate cu persoanele fizice nu există o negociere efectivă, nici chiar în contextul în care prin creditul acordat se refinanţează credite contractate anterior.

Contractul de credit este un contract de adeziune, standard, preformulat de bancă,  în care consumatorul nu poate să intervină, având doar opţiunea de a  adera sau nu la el.

Potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000,  dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.

Condiţia impusă de art. 1 alin. 2 din Directiva CEE nr. 13/1993 privind excluderea de la domeniul de aplicare al directivei a clauzelor care reflectă dispoziţii legale sau de reglementare obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comisia sunt părţi:

Potrivit unei jurisprudenţe constante a CJUE sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei prevăzut de art. 1 alin. 2 dispoziţiile de drept naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora şi cele aplicabile din oficiu, excludere justificată prin faptul că este legituim să se prezume că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, echilibru pe care legiuitorul Uniunii a intenţionat în mod explicit să îl prezerve ( C 266/18 Aqua Med).

Revine instanţei naţionale sarcina de a verifica dacă o clauză reflectă o dispoziţie din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante pentru a stabili dacă respectiva clauză este exclusă din domeniul de aplicare al directivei (C 34/13 Kusionova).

Referitor la  condiţia  ca o clauză să nu se asocieze cu obiectul şi caracterul adecvat al preţului/remuneraţiei faţă de serviciile/bunurile furnizate:

În conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000 şi ale Directivei CEE nr. 13/1993 este exclus din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv obiectul contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei în raport de serviciile sau bunurile furnizate, cu condiţia ca acele clauze care definesc obiectul contractului sau privesc caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei să fie exprimate clar, neechivoc, într-un limbaj uşor inteligibil.

Pornind de la imperativul protecţiei consumatorului, impus de situaţia de inferioritate a acestuia din punctul de vedere al puterii de negociere şi nivelului de informare, interpretarea art. 4 alin. 2 din Directiva CEE nr.13/1993, dată de CJUE este în sensul că obiectul principal al contractului se referă la clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care îl caracterizează ca atare, în contrast cu clauzele cu caracter accesoriu.

În ceea ce priveşte noţiunea de redactată în mod clar şi inteligibil CJUE a stabilit că art. 4 alin. 2 din Directiva CEE nr. 13/1993 trebuie interpretat în sensul că impune nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical (...), astfel încât acest consumator să poată să evalueze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice care rezultă din derularea contractului în ceea ce îl priveşte ( C 26/13 Kasler).

Cu alte cuvinte, CJUE a statuat că revine instanţei de trimitere sarcina de a stabili dacă un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat, putea să evalueze consecinţele economice şi, prin urmare, costul total al împrumutului său.

În cauza C 186/16 Andriciuc, CJUE a statuat  că cerinţa exprimării în mod clar şi inteligibil a clauzei, obligă instituţiile financiare să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru ca aceştia să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză, astfel încât consumatorul să înţeleagă respectiva clauza, atât în plan formal, cât şi gramatical, dar şi să evalueze efectele concrete ale clauzei şi obligaţiile sale financiare.

Totodată, CJUE stabileşte că revine instanţei naţionale competenţa de efectuare a verificărilor ce trebuie făcute în raport de momentul încheierii contractului, de toate circumstanţele care însoţesc încheierea acestuia, precum şi de toate celelalte clauze ale contractului, în pofida faptului că unele dintre aceste clauze au fost declarate şi prezumate abuzive şi, din această cauză, au fost anulate ulterior de legiuitorul naţional.

Cu referire la  condiţia bunei-credinţe, de principiu nu se poate reţine o rea credinţă a băncii, legea, de altfel, necerând să existe aceasta, ci doar ca o clauză să nu creeze în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Faţă de considerentele expuse privind obligaţia de transparenţă şi de a nu stipula clauze abuzive şi condiţiile generale privind clauzele abuzive configurate de dispoziţiile legale şi de jurisprudenţa CJUE, Curtea a constat că recursul declarat de pârâta GBS.A. este fondat.

Soluţia dată capătului de cerere vizând comisionul de acordare a creditului este nelegală, Curtea reţinând că în speţă clauza nu are caracter abuziv.

Din examinarea cuprinsului clauzei prevăzute de art. 3.1.5 lit. c „comision de acordare 3% calculat la valoarea creditului în valoare de 429 Euro” reiese că aceasta este formulată în mod clar şi inteligibil, indicând cu exactitate atât cuantumul comisionului, la care reclamanţii s-au obligat, precum şi modul de calcul şi de plată.

În plus, din analiza denumirii acestui comision „de acordare”, rezultă funcţionalitatea lui, scopul şi motivul perceperii acestuia şi natura serviciilor oferite, în contraprestaţie, nefiind necesară menţionarea în detaliu a acestora în cuprinsul contractului de credit.

Acest comision de acordare cuprinde serviciile de vânzare şi consultanţă precontractuală (contactare client, colectare documente, consultanţă), cheltuieli administrative (cheltuieli de personal, cheltuieli cu consumabile), verificări efectuate de bancă în ceea ce priveşte pe împrumutaţi şi bonitatea acestora, a bunurilor aduse în garanţie etc. şi nu există nicio normă legală care să oblige furnizorii de servicii de credit să prevadă, explicit, în contractul de credit, în detaliu, natura şi tipul de activităţi desfăşurate de aceasta pentru încheierea contractului.

Ca urmare, Curtea constată că, în contextul în care acest comision, componentă de cost a creditului, a fost redactat într-un limbaj clar şi inteligibil, nu se poate reţine caracterul abuziv al acestuia, precum şi că, chiar în situaţia analizării echilibrului între prestaţia împrumutatului şi contraprestaţia băncii, nu există un dezechilibru semnificativ.

Pentru aceste motive, în raport de dispoziţiile art. 496 Cod procedură civilă, a admis recursul formulat de pârâta GBS.A., a casat decizia nr. 337 din 04 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr. 2522/318/2017 şi, rejudecând, a admis apelul și a schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea.

Domenii speta

Spete similare