Dreptul muncii. Acţiune în răspunderea patrimonială. Termen de prescripţie. Cazuri de întrerupere şi suspendare.

În condiţiile în care obiectul acţiunii dedusă judecăţii îl reprezintă răspunderea patrimonială a salariaţilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 254 alin.1 Codul muncii, termenul de prescripţie aplicabil este de 3 ani şi curge de la data producerii pagubei.

Potrivit art. 255 Codul muncii, când paguba a fost  eventual produsă de mai mulţi salariaţi, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabileşte în raport cu măsura în care a contribuit la producerea ei, iar dacă aceasta nu poate fi determinată, răspunderea fiecăruia se stabileşte proporţional cu salariul său net de la data constatării pagubei.

 Prin urmare, formularea acţiunii exclusiv faţă de pârâtul chemat iniţial în judecată  nu se circumscrie cazului de întrerupere reglementat de art. 2537 pct.2,  coroborat cu art. 2539 pct. 2 Cod civil faţă de pârâtul introdus ulterior în cauză,  aceste dispoziţii având în vedere introducerea unei cereri de chemare în judecată împotriva debitorului în folosul căruia curge prescripţia.

Împrejurarea că pârâtul a deţinut calitatea  de primar şi ordinator principal  de credite nu se poate circumscrie  niciunui caz de întrerupere a prescripţiei, în condiţiile art. 2537 Cod civil, putând constitui, eventual, un motiv de suspendare a cursului prescripţiei, potrivit art. 2532 pct. 3 Cod civil.

Prin cererea de chemare in judecata introdusa la data de 12.07.2019, reclamanta U.T. a chemat în judecată pe paratul T.N., solicitând  obligarea acestuia la  plata sumei de 125.000 lei, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin executarea în mod necorespunzător a atribuțiilor ce îi  reveneau în baza relațiilor contractuale.

Prin modificarea de acțiune din data de 29.11.2019 s-a solicitat introducerea in cauza in calitate de parat  şi a lui  P. C.

Prin sentinţa civilă nr.1520/13.07.2020, pronunțată de Tribunalul Dolj, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului P. C.

S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la paratul P. C. si in consecință s-a respins cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta împotriva acestuia, ca prescrisa.

S-a respins cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta împotriva paratului T. N. ., astfel cum a fost precizata ca neîntemeiată.

A fost obligată reclamanta sa plătească paratului P.C., suma de 1000 lei cheltuieli de judecata constatând in onorariu avocat.

A fost obligată reclamanta sa plătească paratului T. N.. suma de 1200 lei,  cheltuieli de judecata constatând in onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Pârâtul P.C. a ocupat funcția de primar al comunei T. în perioada 2000- 2015, iar paratul T. N. L. a fost angajat al instituţiei reclamante din 01.10.1998 pentru paza sediului Primariei, şi  ulterior din decembrie 2005,  in funcția de paznic al pădurii comunale P., ce aparţine domeniului privat al comunei T., funcţie aprobată prin HCL nr.62/19.12.2005.

Prin adresa nr. 2562/19.08.2016,  reclamanta, constatând tăierea nejustificată a unor arbori din pădure, a solicitat Ocolului Silvic Craiova delegarea unui specialist din cadrul acestei entităţi pentru preluarea în pază a pădurii comunei T. în suprafaţă de 11.80 ha. Urmare a acestei solicitari, în data de 07.09.2016, când s-a procedat la predarea şi inspecţia trupului de pădure P. ce aparţine domeniului privat al comunei T., s-a încheiat de către reprezentantul Ocolului Silvic Craiova şi reprezentantul Primăriei procesul verbal nr. 2115/07.09.2016 prin care s-a constatat un număr de 1650 delicte (arbori tăiaţi ilegal), proces verbal pe care pârâtul a refuzat să-l semneze. În baza verificărilor efectuate, părţile menţionate au încheiat actul de control de fond înregistrat la Ocolul Silvic sub nr. 2865/12.09.2016 prin care s-a stabilit o pagubă în valoare de 125.000 lei produsă prin tăierea nejustificată din pădurea Pa 650 arbori, cărora le corespunde un volum de 371,144 mc material lemnos.

Raporturile contractuale dintre reclamanta si paratul T. N. au încetat în data de 24.11.2016 în  baza dispozitiei de concediere nr. 265/26.10.2016.

Prin raportul de audit financiar nr. 1839/10.05.2019 întocmit de Curtea de Conturi în urma acţiunii de audit financiar efectuată la Unitatea Administrativ Teritorială a comunei T.,s-au constatat mai multe deficienţe, pentru înlăturarea cărora Curtea de Conturi a emis Decizia nr. 65/10.06.2019. Prin această decizie s-a dispus în sarcina reclamantei, printre alte măsuri, şi aceea de recuperare a prejudiciului produs în patrimoniul UAT prin tăierea ilegală a arborilor din pădurea comunală, prejudiciu în cuantum de 125.000 lei.

Prin prezenta cerere de chemare in judecata reclamanta a solicitat obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 125.000 lei, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin executarea în mod necorespunzător a atribuțiilor ce le reveneau în baza relațiilor contractuale.

Cu privire la exceptiile invocate, pe care le-a analizat cu prioritate in conformitate cu dispozitiile art. 248 C.pr .civ, instanta a dispus următoarele:

Exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului P. C. a fost respinsa, deoarece in calitatea sa de primar pe perioada 2000-2015 avea responsabilități legate de coordonarea si controlul a angajaților aflați în subordine, deci inclusiv si a persoanei care era angajată în funcția de paznic al pădurii P., pârâtul T. N.., a propus Consiliului Local T. spre aprobare organigrama prin care a fost înființat postul de paznic si responsabilități legate de asigurarea mijloacelor eficiente pentru asigurarea pazei.

Excepția prescripției dreptului la acțiune invocata de pârâtul P. C. a fost admisă, având in vedere următoarele:

Termenul special  de prescripţie prevăzut de  art.268 din Codul muncii, de 3 ani este întărit de dispozițiile art.2.528 alin.l din Codul civil, în sensul că dreptul la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cat si pe cel care răspunde de ea.

In cauza,  prin procesul-verbal nr. 2115/07.09.2016 încheiat  intre Primăria T. si Ocolul Silvic Craiova, s-a constatat un număr de 1650 delicte, iar prin actul de control nr. 2864/12.09.2016 s-a stabilit paguba in valoare de 125.000 lei, aceasta data - 12.09.2016 marcând începutul termenul de prescripție a răspunderii patrimoniale.

Data emiterii deciziei Curtii de Conturi nr. 65/10.06.2019 nu are relevanta in ceea ce privește cursului termenului de prescripție, asa cum a stabilit prin Decizia nr. 19/2019 emisa de ÎCCJ prin care s-a admis recursul în interesul legii .

Prin cererea de chemare in judecata introdusa la data de 12.07.2019 s-a solicitat obligarea paratului T. N. L. la repararea pagubei, fără a fi introdus in cauza si paratul P. C.

Prin modificarea de acțiune din data de 29.11.2019 s-a solicitat introducerea in cauza in calitate de parat a lui P.C., cerere care a fost făcută cu depășirea termenului legal de 3 ani menționat in dispozițiile de mai sus.In consecință cererea de chemare in judecata formulata împotriva paratului P. C. a fost respinsă ca prescrisă.

In ceea ce privește fondul cererii de chemare in judecata  împotriva paratului T. N. L., instanța a constatat ca cererea este neîntemeiată,  respingând-o pentru următoarele considerente:

Reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor răspunderii patrimoniale a paratului T. N. in conformitate cu dispozițiile art. 254 C. Muncii pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina si in  legătură cu munca, respectiv existenţa unei fapte ilicite, a vinovăţiei, a unui prejudiciu şi a legăturii de cazualitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs.

Pârâtul T. N. a îndeplinit funcția de paznic fiind angajat cu contract individual de muncă în cadrul Primăriei T. începând cu data de 01.10.1998,  activitatea sa a vizând o perioadă lungă de timp asigurarea pazei sediului primăriei, iar în din decembrie 2005,  i s-a adus la cunoştinţă că trebuie să asigure şi activităţi de pază ale unei părţi din fondul forestier (trup de pădure P.), fără însă a fi modificate în acest sens raporturile contractuale de muncă, în sensul că nu a semnat o altă fişă a postului, nu s-a făcut o inventariere şi preluare cu proces-verbal a fondului de pădure pentru care ar trebui să asigure paza şi nici nu s-au asigurat mijloace eficiente pentru asigurarea pazei.

Mai mult, la solicitarea conducătorilor instituției angajatoare, a continuat sa desfășoare activitate la sediul primăriei, având program de lucru de la ora 8 la ora16, primind sarcini de serviciu din partea conducătorilor instituției in afara pazei fondului forestier, cum ar fi activități care impuneau prezenta sa in cu totul alt loc decât perimetrul fondului de pădure, a beneficiat de concediu creștere copil de 2 ori, aproximativ 4 ani, in acest sens fiind si declarația martorului C.M.

Nu au fost asigurate condiții pentru desfășurarea activității de paza, in sensul ca nu i-a fost pus la dispoziție un mijloc de deplasare eficient (mașină de serviciu sau alt mijloc de deplasare rapid), iar in  programul de lucru de 8 ore, primea sarcini de serviciu ce impuneau prezenta sa in afara perimetrului forestier care trebuia pazit.

Paza pădurii trebuia realizata in conformitate cu Regulamentul din 2 decembrie 1999 privind constituirea, organizarea şi funcționarei structurilor silvice proprii, necesare pentru gospodărirea pădurilor proprietate publică aparținând unităților administrativ-teritoriale şi a celor proprietate privată aprobat prin HG 997/1999 care prevedea răspunderea pădurarului pentru modul cum își desfășoară activitatea de pază și gospodărire a  patrimoniului forestier din cantonul silvic pe îl conduce, faptul că proprietarii sau deținătorii legali ai pădurilor proprietate publică aparținând comunelor, orașelor sau municipiilor, au obligația să asigure paza și gospodărirea pădurilor respective prin personal silvic angajat în condițiile prevăzute la art. 3.

Potrivit art. 4 din Regulament Proprietarii sau deţinătorii legali ai pădurilor proprietate publică aparţinând comunelor, oraşelor sau municipiilor, ai pădurilor proprietate privată aparţinând unităţilor de cult (parohii, schituri, mânăstiri), precum şi cei ai pădurilor proprietate indiviză (persoane fizice, foşti composesori, moşneni sau răzeşti ori moştenitorii acestora), constituiţi în asociaţii cu personalitate juridică, au obligaţia să asigure paza şi gospodărirea pădurilor respective prin personal silvic angajat în condiţiile prevăzute la art. 3.

Potrivit Regulamentului, paza fondului forestier dintr-un canton se execută și se asigură de către pădurarul titular de canton printr-o supraveghere permanentă, luând măsuri speciale în locurile în care se înregistrează frecvent tăieri ilegale de arbori, pășunat neautorizat, incendii sau alte fapte ce contravin regimului silvic.

Potrivit dispozițiilor art.3 din Regulament,  paratul T. N. nu îndeplinea condițiile pentru a putea fi angajat ca "personal silvic", neavând studii corespunzătoare de specialitate.

Chiar si reclamanta prin răspunsul la întâmpinare din data de 29.11.2019 recunoaste ca pârâtul nu avea pregătirea necesară pentru a putea fi angajat în categoria „personal silvic”,  motiv pentru care prevederile legale referitoare la funcţia de pădurar nu sunt aplicabile în speţă.

In modificarea de acțiune formulata la data de 29.11.2019,  reclamanta recunoaște ca înființarea unui singur post de paznic nu era suficientă pentru asigurarea pazei pădurii, iar primarul trebuia să înființeze încă un post sau două de paznic, pentru a exista o pază permanentă a obiectivului forestier.

In raport de toate aceste împrejurări, cererea in răspundere patrimoniala formulata împotriva paratului T. N. a fost apreciată  neîntemeiată si pe cale de consecință a fost respinsa.

Împotriva sentinţei, în termen legal, a declarat apel reclamanta solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii, având în vedere motivele ce succed:

Având in vedere calitatea celor doi pârâți, a apreciat ca pentru recuperarea prejudiciului stabilit prin raportul Curții de Conturi, răspunderea acestora este solidară si nu poate fi înlăturată prin constatarea ca prescris a dreptului material la acțiune, atâta timp cat actul de control a fost înregistrat la data de 12.09.2016, iar acțiunea formulata de către  reclamantă a fost înregistrată la data de 12.07.2019, deci in interiorul termenului de prescripție.

Instanța a admis in mod greșit prescripția dreptului material la acțiune in ceea ce privește pe paratul P. C., întrucât, așa cum s-a arătat răspunderea celor doi  pârâți este solidara, iar calitatea de Primar si ordonator de credite a paratului P. C. face ca termenul de prescripție sa se întrerupă odata cu depunerea cererii  de chemare in judecata.

Având în vedere cele precizate, a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare in judecata.

La data de 14.10.2020, intimatul-pârât P. C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea ca  temeinică si legală a sentinței civile apelate, susţinând, în esenţă, faptul că  apelanta nu a indicat niciun motiv care sa ducă la o modificare a sentintei civile, iar prejudiciul despre care face vorbire apelanta, constatat prin raportul Curtii de Conturi. nu a fost constatat in timpul cat pârâtul a deţinut funcţia de primar al U.A.T. T., acesta  având această calitate din anul 2000 si pana in 2015, iar prejudiciul s-a constatat in anul 2016, respectiv 12.07.2016.

Prin întâmpinarea formulată la data de 15.10.2020, intimatul-pârât T.N. a solicitat respingerea apelului formulat, având în vedere că prin motivele de apel  sunt formulate critici doar cu privire la greșita admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocata de către paratul P. C., fără a fi formulate critici cu privire la respingerea în fond a cererii de chemare in judecata, nefiind formulate contraargumente la motivele de fapt şi de drept pentru care instanța de fond a respins cererea ca neîntemeiată.

Pentru aceste motive, a solicitat respingerea apelului şi să fie avute  în vedere inclusiv argumentele expuse prin întâmpinarea si concluziile scrise formulate la instanta de fond.

Apelul  a fost apreciat  nefondat şi  s-a respins , pentru considerentele care succed:

Art. 477şi 478 Cod pr. civ reglementează efectul devolutiv al apelului, care constă în aceea că instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea de hotărâre care a fost atacată.

Efectul devolutiv al acestei căi ordinare de atac este o consecinţă a principiului disponibilităţii părţii în procesul civil, limitele rejudecării în această fază procesuală fiind determinate prin voinţa titularului căii de atac.

 În speţă, prin motivele de apel s-au formulat critici în ceea ce priveşte, în esenţă, modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce îl priveşte pe pârâtul P. C., susţinându-se că, în raport de data înregistrării actului de control -12.09.2016, formularea acţiunii faţă de acest pârât, la data de 12.07.2019, se situează în cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani, aplicabil acţiunilor personale care reglementează drepturi de creanţă.

Totodată, s-a susţinut că faţă de calitatea de primar şi ordonator principal de credite  a acestei părţi, termenul de prescripţie a fost întrerupt prin formularea prezentei cereri de chemare în judecată, precum şi faptul că răspunderea celor doi pârâţi este solidară.

Curtea constată că  apelanta reclamantă nu a dedus controlului judecătoresc motive de apel  concrete,  punctuale,  faţă de modul de soluţionare a acţiunii faţă de pârâtul T. N. , astfel că, potrivit art. 477 alin.1 Cod pr. civ., statuările primei instanţe, care nu au fost criticate prin motivele de apel, nu pot fi reexaminate din oficiu de instanţa de apel, care este obligată să respecte principiul disponibilităţii părţii titulare a căii de atac.

 Cât priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune faţă de pârâtul P. C., Curtea apreciază că soluţia adoptată sub acest aspect este legală, pentru următoarele considerente:

Prin decizia în interesul legii nr. 19/3.06.2019, pronunţată în dosarul nr. 490/1/2019, de ÎCCJ- secţiile unite, s-a statuat că :”  În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din Codul civil, actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului”.

 În considerentele deciziei  sus menţionate, s-a reţinut că , în raport cu dispoziţiile art. 268 alin.1 lit. c Codul muncii, ce vizează termenul de prescripţie de 3 ani, calculat "de la data naşterii dreptului la acţiune", se impune a se stabili când începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani pentru acţiunea de obligare a salariatului/angajatului la repararea prejudiciului.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 254 alin. 1 din Codul muncii, care prevăd că "salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagubele produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor", termenul de 3 ani de prescripţie extinctivă a dreptului angajatorului de a solicita obligarea salariatului la repararea prejudiciului cauzat se calculează de la data la care angajatorul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În acest sens, începutul cursului prescripţiei extinctive este marcat de două momente, şi anume: un moment subiectiv, cel al cunoaşterii tuturor elementelor cerute de lege, şi un moment obiectiv, acela la care angajatorul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia

Cum stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, aşa cum s-a arătat deja, se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, care este un terţ faţă de raporturile de muncă ce s-au derulat între angajator şi angajat şi ale cărui observaţii nu dau naştere unui drept substanţial, de care să se prevaleze angajatorul, ci derivă din interpretarea conduitei acestuia, prin raportare la obligaţiile stabilite în sarcina sa în materie de salarizare şi gestionare a resurselor bugetare, în condiţiile în care, de fapt, organul de control, dacă apreciază că nu au fost respectate dispoziţiile legale, procedează la un control de legalitate

Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  a reţinut  că. „ în ceea ce priveşte etapa anterioară datei de 13 mai 2011, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958, pentru prejudiciile produse anterior datei de 13 mai 2011 şi plăţile nedatorate efectuate anterior acestei date, actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale.

Chiar în condiţiile în care Legea nr. 62/2011 nu a abrogat dispoziţiile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul  muncii, prevalenţa art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 faţă de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii este determinată de principiul de drept” specialia generalibus derogant”, dat fiind faptul că Legea nr. 62/2011 este legea specială în materia conflictelor de muncă dintre partenerii de dialog social. De asemenea, prevalenţa Legii nr. 62/2011 este dată şi de faptul că prin dispoziţiile art. 211 din acest act normativ este asigurată într-o mai mare măsură protecţia socială a salariaţilor, prevăzută şi garantată de art. 6 din Codul muncii.

Cum Legea nr. 62/2011 reglementează termenele de prescripţie în cazul conflictelor individuale de muncă, aplicându-se cu prioritate faţă de dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul muncii, nu prezintă relevanţă juridică data întocmirii raportului de control de către Curtea de Conturi sau de către un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a constatat caracterul nelegal al unor plăţi sau existenţa unor prejudicii produse de salariat, sau data emiterii ori comunicării actului de control, întrucât acestea reprezintă momentele în care s-a constatat existenţa prejudiciului, iar nu momentul în care prejudiciul/paguba s-a produs, acesta fiind anterior constatării lui.

Din perspectiva celor expuse, rezultă că actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu marchează începutul curgerii termenului de prescripţie pentru acţiunea de recuperare a prejudiciului, întrucât singurul moment al începerii cursului prescripţiei, după intrarea în vigoare a Legii nr. 62/2011 (13 mai 2011), este cel al producerii efective a pagubei. Prin urmare, modul de calcul al termenului de prescripţie pentru acţiunea în răspundere patrimonială îndreptată împotriva salariatului, în condiţiile prevăzute de art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, este unul de excepţie în situaţia conflictelor de muncă având ca obiect plata de despăgubiri, şi anume prin raportare la data producerii pagubei, derogatorie de la dreptul comun care se referă la data "când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui" (art. 2.523 din Codul civil), respectiv aceea când "păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde pentru ea" (art. 2.528 din Codul civil)”.

 Dezlegările date prin decizia în interesul legii precitată sunt obligatorii pentru instanţe  de la data publicării sale  în Monitorul Oficial al României , partea I, conform art. 517 alin.4 Cod pr. civ.

 Astfel, Curtea reţine că prima instanţă a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 268 alin.1 lit.c din Codul muncii, stabilind că, în condiţiile în care obiectul acţiunii dedusă judecăţii îl reprezintă răspunderea patrimonială a salariaţilor,  întemeiată pe dispoziţiile art. 254 alin.1 Codul muncii, termenul de prescripţie aplicabil este de 3 ani şi curge de la data producerii pagubei. Or, în speţă, paguba s-a produs cel mai târziu  la data de 12.09.2016, data întocmirii actului de control nr. 2864. În raport de acest moment, formularea acţiunii faţă de pârâtul P. C., ca efect al modificării la acţiune din data de 29.11.2019, apare ca fiind făcută după expirarea termenului de prescripţie de 3 ani, reglementat  de art. 268 alin.1 lit.c din Codul muncii.

Este nefondată susţinerea apelantului în sensul că formularea acţiunii în contradictoriu cu pârâtul P.C. s-a făcut la data de12.07.2019, aceasta fiind data înregistrării la instanţă a acţiunii faţă de  celălalt pârât iniţial,  T. N., pârâtul P. C. fiind chemat în judecată ulterior, la data de 29.11.2019, în raport de care acţiunea în răspundere patrimonială împotriva sa este prescrisă.

Apelanta a invocat şi că pârâţii chemaţi în judecată răspund patrimonial solidar, caz în care introducerea unei cereri de chemare în judecată împotriva unuia dintre ei ar întrerupe cursul prescripţiei extinctive faţă de ambii. Or, această alegaţie este eronată, întrucât potrivit art. 255 Codul muncii, când paguba a fost  eventual produsă de mai mulţi salariaţi, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabileşte în raport cu măsura în care a contribuit la producerea ei, iar dacă aceasta nu poate fi determinată, răspunderea fiecăruia se stabileşte proporţional cu salariul său net de la data constatării pagubei.

 Prin urmare, formularea acţiunii exclusiv faţă de  pârâtul chemat iniţial în judecată nu se circumscrie cazului de întrerupere reglementat de art. 2537 pct.2,  coroborat cu art. 2539 pct. 2 Cod civil, aceste dispoziţii având în vedere introducerea unei cereri de chemare în judecată împotriva debitorului în folosul căruia curge prescripţia.

 Cât priveşte formularea prezentei cereri de chemare în judecată faţă de pârâtul P. C., acest demers nu poate constitui un act cu efect întreruptiv de prescripţie, întrucât  întreruperea poate interveni doar până la împlinirea termenului de prescripţie, nu şi ulterior.

Împrejurarea că pârâtul P. C. a deţinut calitatea  de primar şi ordinator principal  de credite nu se poate circumscrie niciunui caz de întrerupere a prescripţiei, în condiţiile art. 2537 Cod civil, putând constitui, eventual, un motiv de suspendare a cursului prescripţiei, potrivit art. 2532 pct. 3 Cod civil. Având însă în vedere faptul că mandatul de primar s-a derulat în perioada 2000-2015, fiind încetat, deci, la data produceri pagubei - 12.09.2016, nu este îndeplinită premisa prevăzută de textul de lege privind existenţa unui raport juridic de administrare între părţi  la momentul producerii  prejudiciului. 

Celelalte critici deduse controlului judecătoresc de către apelanta reclamantă faţă de pârâtul P.C. referitoare la neîndeplinirea  atribuţiilor  de supraveghere şi control  vizează fondul cauzei, care, ca  efect al  admiterii excepţiei  prescripţiei dreptului material la acţiune, nu a mai fost examinat de prima instanţă, astfel că,  în condiţiile în care Curtea  apreciază că soluţia adoptată este legală, în temeiul considerentelor mai sus expuse,  nu se impune a fi analizat.. 

Concluzionând, sunt neîntemeiate criticile formulate de apelanta reclamantă, astfel că, potrivit art. 480 alin.1 Cod pr. civ., apelul declarat s-a respins ca nefondat.

 În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin1. Cod pr. civ., a fost i obligată apelanta reclamantă la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimatul pârât T.N. , reprezentând onorariu de avocat în această fază procesuală şi la 500  lei cheltuieli de judecată către intimatul pârât P. C. ,  cu acelaşi titlu.

Domenii speta

Spete similare