Insolvenţa. Revizuire. Principiul disponibilităţii.

Insolvenţa. Revizuire. Principiul disponibilităţii.

Codul de procedură civilă, art. 509 alin. (1) pct. 1, art. 512, art. 477, art. 9 și art. 22

Dispozițiile legale conform cărora instanța judecă o cerere în limitele stabilite de un reclamant și principiul disponibilităţii sunt pe deplin aplicabile și în cazul căii extraordinare de atac a revizuirii. 

Faptul că instanţa de apel s-ar fi pronunţat pe alte considerente decât cele din cererea de apel sau din sentința care făcea obiectul căii de atac nu permite promovarea unei cereri de revizuire pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ., pentru că art. 509 pct. 1 nu vizează motive în plus în soluţionarea unei cereri, ci numai soluţionarea unei cereri în plus, pe petit.

Art. 509 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ. nu poate fi invocat atunci când instanţa nu a analizat un motiv invocat într-un dosar de către reclamant în susţinerea cererii, de către pârât sau de un intervenient forţat în susţinerea apărării prin întâmpinare.

Art. 509 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ. nu poate fi invocat nici de către un apelant atunci când instanţa de apel nu s-a pronunţat pe un motiv invocat în cererea de apel sau atunci când instanţa de apel nu s-a pronunţat pe un motiv de ordine publică, pentru că între cerere/cererea de apel cu care este investită o instanţă şi motivarea cererii/a cererii de apel cu care este investită o instanţă nu există identitate din punctul de vedere al art. 509 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ..

La fel, art. 509 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ. nu poate fi invocat nici pe motiv că instanţa de apel s-ar fi pronunţat şi pe un alt aspect decât cele invocate în cererea de apel, atâta timp cât între cerere de apel cu care este învestită instanţa de apel şi motivarea cererii de apel cu care este învestită instanţa nu există identitate din punctul de vedere al art. 509 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ..

(Secţia a V-a civilă,decizia civilă nr. 376 din data de 19 mai 2020)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 08.04.2019, creditoarea D.G.R.F.P.B.-A.J. F. P.I. a formulat, în contradictoriu cu debitoarea SC D.M.C C.T. I. SRL, cerere de deschidere a procedurii de insolvenţă, având în vedere că societatea figurează cu datorii la bugetul general consolidat al statului în cuantum de 148.403 lei. În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 85/2014, ale Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Debitoarea  nu a depus întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 2303/3 iulie 2019, Tribunalul Ilfov – Secţia Civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins cererea ca  inadmisibilă.

Împotriva sentinței a formulat apel creditoarea DGRFP Bucureşti – AJFP Ilfov, apel respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1953/21.11.2019 de către Curtea de apel București - Secția a VI-a.

Împotriva decizie, apelanta D.G.R.F.P.B.-A.J. F. P.I a formulat cerere de revizuire, prin care a solicitat anularea deciziei in sensul admiterii cererii introductive formulate si deschiderii procedurii insolventei împotriva debitoarei.

În motivare, după ce a reluat susținerile din cererea de chemare în judecată şi din cererea sa de apel, revizuenta a susţinut că instanţa de apel a menţinut sentinţa civilă apelată, venind însă în motivare cu o serie de elemente noi în sprijinul admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat, invocată de instanţă din oficiu şi că decizia civilă este rezultatul mai multor erori.

La pagina 4 din hotărâre, alin. (4), instanţa de apel afirma că susţinerea instituţiei potrivit căreia „autoritatea de lucru judecat nu s-ar aplica în cazul în care cererile ar fi respinse, contravine art. 430 C.pr.civ.” nu are suport juridic şi este şi neconform cu realitatea. Ei au afirmat că nu se aplică autoritatea de lucru judecat cererilor introductive din materia insolventei, optica juridică confirmată şi de motivarea deciziei civile depuse cu titlu de practică judiciară.

În plus, interpretarea de către instanţa de apel a art. 430 C.pr.civ. este una pur formală şi profund greşită: instanţa confundă chestiunea în discuţie cu pronunţarea unei hotărâri într-o cauză civilă, după administrarea unui probatoriu amplu şi complet, unde se dă cuvântul părţilor pe probe şi excepţii, lucru inadmisibil în acest stadiu, de regularizare a cererii, dar mai ales în materia insolvenţei. In plus, au fost depuse si înscrisuri noi si argumente juridice noi.

La pagina 4 din hotărâre, alin. 5, instanţa de apel din nou greşeşte, spunând că s-a făcut o analiză pe fond (cf. art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014) a creanţei în litigiul anterior - dosar ......., însă omite să spună că nu a fost vorba de un proces, ci de o cerere de chemare în judecată.

La pagina 4 din hotărâre, alin. (6), instanţa de apel îi reproşează faptul că nu a formulat critici pe teza prescripţiei debitelor, perioada scadenţei acestora fiind 2009-2010, interpretarea instanţei fiind subiectivă şi eronată. Se observă din întreaga motivare a deciziei civile că instanţa de apel a sancţionat drastic orice lucru nu a fost efectuat de ei, însă nu a reacţionat de aceeaşi manieră cu privire la lipsurile şi/sau inacţiunea debitoarei.

Revenind la prescripţia dreptului de a cere executarea debitoarei, instanţa omite să spună că litigiile de care tot aminteşte, dacă tot le consideră litigii şi nu cereri, sunt de natură a întrerupe cursul prescripţiei.

Pe de altă parte, sumele datorate bugetului general consolidat se prescriu în 5 ani, litigiile anterioare întrerupând de fiecare dată cursul prescripţiei. Litigiile anterioare folosesc doar autorităţii de lucru judecat, nu şi întreruperii cursului prescripției. Tot pe această teză, instanţa nu a observat din înscrisurile depuse la dosarul cauzei dacă debitoarea a efectuat plăţi şi la ce interval de timp, pentru că, potrivit normelor legale în vigoare, orice plată efectuată semnifică recunoaşterea debitului, dar şi întrerupe cursul prescripţiei.

La pagina 4 din hotărâre, alin. (7), din nou instanţa de fond procedează subiectiv, afirmând ca Legea nr. 85/2014 nu prevede sancţiune pentru nedepunerea întâmpinării sau contestaţiei, fără însă a remarca faptul ca totuşi aceste inacţiuni trebuie să aibă consecinţe juridice şi trebuie să fie "tratate” cumva de instanţă. De fapt, nu doresc o sancţiune pentru aceste inacţiuni ale debitoarei, ci solicită doar admiterea unei cereri.

La pagina 4 din hotărâre, alin. (8), unde se afirma ca legea insolventei nu cuprinde prevederi derogatorii de la dreptul comun, consideră ca este vorba de o vădită eroare a instanţei de apel, pentru cel puţin doua motive. În primul rând, e vorba de o cerere şi nu de proces, instanţa confundând chestiunea în discuţie cu pronunţarea unei hotărâri într-o cauză civilă, după administrarea unui probatoriu amplu şi complet, unde se dă cuvântul părţilor pe probe şi excepţii, lucru inadmisibil în acest stadiu, de regularizare a cererii. În al doilea rând, în baza principiului ,,specialia generaligus derogant”, întreaga lege a insolvenţei este o derogare de la dreptul comun, în sensul că esenţa acesteia este diferită, necesitatea reglementării acestei proceduri - insolvenţa, a necesitat legiferarea unor norme juridice speciale.

La pagina 4 din hotărâre, ultimul alineat, instanţa de apel pur si simplu afirma lucruri neconforme cu realitatea, in practica judiciara fiind menţionate alte lucruri decât cele menţionate de instanţa, fiind evident ca aceasta practica judiciara este favorabila revizuentei.

La alin. (1) din pagina 5 a deciziei civile apelate, instanţa, dorind sa infirme susţinerea instituţiei, ca nu exista hotărâri in materia insolventei unde ar fi fost admisa autoritatea de lucru judecat, aminteşte de chiar hotărârea pronunţata in litigiul anterior împotriva debitoarei. Practic nu da alte exemple, ci invoca exact hotărârile pe care, în acces dosar le critică ca nefiind de natura a conduce la admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat.

La pagina 5 din hotărâre, alin. (2), instanţa aminteşte de trei cereri de deschidere a procedurii (trei dosare .....,  ....., ....), considerând ca ultimele au fost formulate cu rea credinţa, însă in chiar cererea de apel au susţinut exact acest lucru, practic obiectul apelului fiind respingerea excepţiei. Aspectul ţinea de cererea introductiva si nu de cererea de apel, dreptul de acces la toate gradele de jurisdicţie fiind garantat.

La pagina 5 din hotărâre, alin. 4, instanţa de apel afirma ca apelanta a depus sute de pagini care reprezintă copii realizate de mai multe ori, fiind oricum vorba de ,,înscrisuri care nu reprezintă titluri de creanţa”. Este vorba de nişte afirmaţii maliţioase, neindicând exact la ce se refera si de ce unele înscrisuri depuse de mai multe ori trebuie sa conducă automat la respingerea unei cereri.

La pagina 5 din hotărâre, alin. (5), instanţa de apel menţionează ca înscrisurile depuse la dosar nu sunt ulterioare cauzei ......, ci anterioare. revizuenta a susţinut că cererii introductive i s-au ataşat multe înscrisuri, însă au existat si înscrisuri ulterioare. Cererea de deschidere a procedurii urmează o procedura stricta, care presupune o serie de demersuri si înscrisuri care se efectuează de administraţia financiara, numai după aceea fiind formulata solicitare către Serviciul Juridic pentru formularea cererii de deschidere a procedurii insolventei. Practic, instanţa de apel este in eroare. Pe de alta parte, titlurile si somaţiile se emit si se transmit lunar debitoarei, lucru care reiese din dosar, acestea fiind depuse la dosarul cauzei.

La pagina 5 din hotărâre, ultimul alineat, instanţa de apel este maliţioasa, nefiind vorba de uluirea sau nu a unei persoane, apelul aparținând instituţiei, nu directorului executiv juridic. Instanţa chiar sugerează ca, atunci când obligaţiile fiscale sunt foarte vechi, acestea trebuie scăzute din evidentele fiscale, aspect care excede obiectului apelului cu care instanţa a fost investita sa judece.

În final, la penultimul alineat al deciziei civile, instanţa de apel le atrage atenția ca pot fi chiar amendaţi pentru aceste cereri de deschidere repetate, după ce anterior, în motivarea hotărârii (pagina 5, penultimul alineat), afirmase ca nimeni nu le-a interzis deschiderea de noi cereri împotriva acestei debitoare. In concluzie, instanţa de apel le spune ca pot depune alte cereri, dar vor fi amendaţi.

Cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, revizuenta a susţinut că consideră că în speţă este aplicabil alin. (1) pct. 1 C.pr.civ., deoarece instanţa de judecata, deşi a fost investita doar cu admiterea a unei cereri de deschidere a procedurii insolventei, s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut deoarece s-au anulat practic obligaţiile fiscale ale debitoarei si a solicitat să se observe ameninţările cu amenda si „recomandarea” de ştergere a debitelor ca fiind prescrise, practic motivarea hotărârii având un pronunţat caracter reconvențional, fiind întrunite in opinia sa condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ..

Intimata, deși citată, nu a depus întâmpinare.

Analizând cererea de revizuire, Curtea reține că, potrivit art. 512, 477, 9 și 22 C.pr.civ., dispozițiile legale conform cărora instanța judecă o cerere în limitele stabilite de un reclamant și principiul disponibilităţii sunt pe deplin aplicabile și în cazul căii extraordinare de atac a revizuirii. Motiv pentru care și prezenta instanță se va pronunța prin prezenta numai prin raportare la criticile invocate de revizuenta în cererea de revizuire și constată că revizuenta, instituție publică, și-a întemeiat această cale extraordinară de atac pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ., arătând expres că această cale extraordinară de atac ar fi admisibilă deoarece instanţa de judecată, deşi a fost învestită doar cu admiterea a unei cereri de deschidere a procedurii insolventei, s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut deoarece s-au anulat practic obligaţiile fiscale ale debitoarei şi a solicitat să se observe ameninţările cu amenda şi „recomandarea” de ştergere a debitelor ca fiind prescrise, susținând că practic motivarea hotărârii are un pronunţat caracter reconvențional (f. 4, 8).

Însă, curtea constată că considerentele din cererea de revizuire indicate punctual chiar de revizuentă și redate pe larg de prezenta instanță mai sus (paginile 3-5 ale prezentei decizii) și reluate aici în sinteză:

- instanța a venit în motivare cu o serie de elemente noi,

- instanța face o anumită afirmație care nu are suport juridic şi este şi neconformă cu realitatea.

- interpretarea de către instanţa de apel a art. 430 C.pr.civ. este una pur formală şi profund greşită,

- instanţa de apel din nou greşeşte, spunând ca s-a făcut o analiza pe fond, însă omite să spună altceva.

- instanţa de apel îi reproşează faptul ca nu a formulat critici pe teza prescripţiei debitelor,

- interpretarea instanţei fiind subiectivă şi eronată.

- instanţa omite să spună că litigiile de care tot aminteşte, dacă tot le consideră litigii şi nu cereri, sunt de natură a întrerupe cursul prescripţiei.

- sumele datorate bugetului general consolidat se prescriu in 5 ani, litigiile anterioare întrerupând de fiecare data cursul prescripţiei. Litigiile anterioare folosesc doar autorității de lucru judecat, nu si întreruperii cursului prescripției.

- instanţa nu a observat din înscrisurile depuse la dosarul cauzei daca debitoarea a efectuat plaţi si la ce interval de timp, orice plata efectuata semnifica recunoaşterea debitului, dar si întrerupe cursul prescripţiei.

- instanţa de fond procedează subiectiv,

- o vădită eroare a instanţei de apel, pentru cel puţin doua motive, instanţa confundă chestiuni,

- instanţa de apel pur si simplu afirma lucruri neconforme cu realitatea,

- instanţa aminteşte de o hotărâre, instanța nu da alte exemple,

- instanţa aminteşte cereri de deschidere a procedurii, trei dosare,

- instanţa de apel face afirmaţii maliţioase, neindicând exact la ce se refera si de ce unele înscrisuri depuse de mai multe ori trebuie sa conducă automat la respingerea unei cereri.

- instanţa de apel este in eroare.

- din nou, instanţa de apel este maliţioasa,

- instanţa de apel le atrage atenția ca pot amendaţi pentru aceste cereri de deschidere repetate, după ce anterior, în motivarea hotărârii (pagina 5, penultimul alineat), afirmase că nimeni nu le-a interzis deschiderea de noi cereri împotriva acestei debitoare,

Toate aceste considerente din cererea revizuentei nu au legătură cu instituția revizuirii în sensul art. 509 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ..

Art. 509 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ., în oricare din cele trei variante, vizează o cerere, o cerere cu care să fi fost investită instanţa sau o cerere pe care, deşi nu fusese formulată în cauză, instanţa s-a pronunţat, adică s-a pronunţat prin dispozitiv. Art. 509 pct. 1 vizează pretenţiile formulate prin cereri care au natura unei cereri de chemare în judecată, pretenţii formulate de reclamant în cererea de chemare în judecată, de pârât prin reconvenţională, de oricare din părţi în cererile de intervenţie forţată, de intervenienţi în cererile de intervenţie voluntare, pretenţii formulate de apelant în cererea de apel, fie el principal sau incident sau provocat.

Faptul că instanţa de apel s-ar fi pronunţat pe alte considerente decât cele din cererea de apel sau din sentința care făcea obiectul căii de atac nu permite promovarea unei cereri de revizuire pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ., pentru că art. 509 pct. 1 nu vizează motive în plus în soluţionarea unei cereri, ci numai soluţionarea unei cereri în plus, pe petit. Art. 509 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ. nu poate fi invocat atunci când instanţa nu a analizat un motiv invocat într-un dosar de către reclamant în susţinerea cererii, de către pârât sau de un intervenient forţat în susţinerea apărării prin întâmpinare. Art. 509 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ. nu poate fi invocat nici de către un apelant atunci când instanţa de apel nu s-a pronunţat pe un motiv invocat în cererea de apel sau atunci când instanţa de apel nu s-a pronunţat pe un motiv de ordine publică, pentru că între cerere/cererea de apel cu care este investită o instanţă şi motivarea cererii/a cererii de apel cu care este investită o instanţă nu există identitate din punctul de vedere al art. 509 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ.. La fel, art. 509 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ. nu poate fi invocat nici pe motiv că instanţa de apel s-ar fi pronunţat şi pe un alt aspect decât cele invocate în cererea de apel, atâta timp cât între cerere de apel cu care este învestită instanţa de apel şi motivarea cererii de apel cu care este învestită instanţa nu există identitate din punctul de vedere al art. 509 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ..

Cu atât mai puțin nemulțumirile părții legate de soluția pronunțată, nemulțumirile părții legate de motivarea instanței, nemulțumirile legate de imputările făcute de instanță, nemulțumirile părții legate de aducerea la cunoștință de către instanță a obligației oricărui justițiabil de a formula cereri cu bună credință și a dreptului instanței de a aplica amendă judiciară în caz de reținere a unei rele credințe, nimic din toate acestea nu permit și nu justifică demararea unei căi extraordinare de atac cum este revizuirea.

Această aplicare limitativă a art. 509 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ. nu permite prezentei instanţe să analizeze cererea revizuentului pe fondul ei, nici prin prisma art. 9, 14 sau 22 C.pr.civ., pentru că aceasta este natura unei căi extraordinare de atac – să poată fi invocată numai pentru motive limitative, exclusive, excepţionale, extraordinare, nu şi pentru a se relua o analiză pe fond, cum, sub aparența lui art. 509 pct. 1, solicită de fapt și de drept revizuenta din prezenta cauză.

Pentru aceste motive, având în vedere că instanţa de apel a fost sesizată cu o cerere de apel prin care se solicitase admiterea cereri de deschidere procedură insolvență că prin decizia nr. ..... instanţa de apel s-a pronunţat numai pe această cerere de apel în sensul respingerii apelului și menținerii soluției primei instanțe, nu pe ceva ce nu s-a cerut, nefiind întrunite condiţiile de la art. 509 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ., tribunalul a respins cererea de revizuire ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare