Acţiune având ca obiect constatarea inexistenţei unei servituţi de trecere şi rectificarea înscrierii acesteia în cartea funciară. Inadmisibilitatea recursului.

Rezumat:

În cauză, primul capăt de cerere al acţiunii deduse judecăţii, vizând „constatarea inexistenţei unei servituţi de trecere instituită pe p.v. 39/2 din CF 34552 în favoarea p.v. 5552 din CF 34853” în ce o priveşte pe reclamantă, respectiv o „acţiune negatorie de servitute” – astfel cum însăşi reclamanta a definit-o  şi cum instanţele de fond şi apel au calificat-o, aspect necontestat în căile de atac, - este din cele prevăzute de dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. e) Cod procedură civilă, care enumeră „cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească”.

Cel de-al doilea capăt de cerere al acţiunii deduse judecăţii, vizând „rectificarea înscrierii din CF nr. 34552, în sensul radierii notării sus-menţionatului drept de servitute”, este din cele prevăzute de dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. h) Cod procedură civilă, având natura unei cereri privind o obligaţie de a face neevaluabilă în bani.

Prin urmare, decizia pronunţată de Tribunalul Suceava, în raport de dispoziţiile art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013, anterior citate, nu este supusă recursului, astfel că instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 457 Cod procedură civilă, urmează a-l respinge, ca inadmisibil.

Hotărârea:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Rădăuţi la data de 6.09.2017, sub nr. ../285/2017, reclamanta Societatea Cooperativa Meşteşugărească A. i-a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D. ,E., Întreprinderea Individuală „F”, solicitând următoarele:

- să se constatate inexistenţa unei servituţi de trecere instituită pe pv 39/2 din CF 34552 (proprietatea reclamantei, ca fond aservit), în favoarea pv 5552 din CF 34853 (proprietatea pârâţilor persoane fizice, ca fond dominant) – acţiune negatorie de servitute;

- să se dispună rectificarea înscrierii din CF 34552, în sensul radierii notării sus-menţionatului drept de servitute;

- să oblige pârâta I.I. „F.” să desfiinţeze construcţia edificată pe pv 39/2 din CF 34552;

- să oblige pârâta I.I. „F.” să îi plătească suma de 525 lei lunar, cu titlu de daune, începând cu data de 01.09.2014 şi până la efectuarea plăţii;

- să oblige pârâţii să îi plătească cheltuielile de judecată pe care le va suporta în prezentul proces.

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţiile inadmisibilităţii primului capăt de cerere al acţiunii reclamantei prin raportare la sentinţa civilă nr. 263/22.04.2015 a Tribunalului Suceava, pronunţată în dosar nr. .../COM/CA/2004; excepţia puterii de lucru judecat a sentinţei menţionate; excepţia lipsei de interes a reclamantei în ce priveşte primul capăt de cerere al acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei în ce priveşte al doilea capăt de cerere, în raport de dispoziţiile art. 909 alin. 3 Cod procedură civilă. Pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acţiunii reclamantei.

Totodată, pârâţii au formulat cerere reconvenţională, prin care au solicitat obligarea Societăţii Cooperativa Meşteşugărească „A.” şi a SC „G.” SRL să le respecte dreptul de servitute de trecere instituit prin sentinţa civilă nr. 263/22.04.2005 pronunţată de Tribunalul Suceava în dosar nr. ../COM/CA/2004, să ridice construcţia tip chioşc de pe parcela nr. 39/2 (folosită de familia H. pentru activităţi de comerţ), iar în caz de refuz să fie ei autorizaţi să o ridice, pe cheltuiala pârâtelor; revendicarea de la prim-pârâtă a suprafeţei pe care le-a acaparat-o şi pe care o foloseşte ca trecere spre bazar, respectiv parte din pv nr. 5522 din CF nr. 34853; obligarea aceleiaşi pârâte la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului proprietatea lor; stabilirea liniei de hotar dintre proprietăţile învecinate.

Prin încheierea şedinţei de judecată din data de 22.02.2019, prima instanţă a disjuns capetele de cerere din acţiunea principală şi din cererea reconvenţională având ca obiect respectare servitute trecere, ridicare construcţii, daune, revendicare şi stabilire linie hotar de capetele de cerere având ca obiect constatare inexistenţă servitute de trecere şi rectificare CF din acţiunea principală, acestea din urmă formând obiectul prezentului dosar, cu nr. 5112/285/2017, celelalte capete de cerere disjunse fiind înregistrate separat.

Prin încheierea şedinţei de judecată din 15 octombrie 2018 prima instanţă a respins excepţiile invocate în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 580 din data de 1 martie 2019, Judecătoria Rădăuţi a respins acţiunea civilă având ca obiect „constatarea inexistenţei unei servituţi de trecere” şi „rectificare carte funciară”, formulată de reclamanta Societatea Cooperativa Meşteşugărească A., reprezentată legal de administrator .., în contradictoriu cu pârâţii B.,C.,D.,E. şi Întreprinderea Individuală „F.”, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 73 din 28 ianuarie 2020, Tribunalul Suceava a respins, ca nefondat, apelul formulat de către reclamanta Societatea Cooperativa Meşteşugărească şi a obligat apelanta să plătească intimaţilor suma de 1.200 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta.

În motivare a arătat, în esenţă, că, contrar reţinerilor celor două instanţe (fond şi apel), afirmă categoric că este în drept să ignore sentinţa nr. 263 din 22 aprilie 2005 a Tribunalului Suceava - Secţia Comercială şi de Contencios administrativ, întrucât nu îi este opozabilă.

Art. 435 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă nu poate fi aplicat unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în anul 2005 [potrivit art. 3, alin. (l) din Legea nr. 76/2012].

Susţinând că „terţul neputându-se prevala de inopozabilitatea unei hotărâri judecătoreşti fără a se face dovada contră" - adică aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 435 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă, tribunalul are obligaţia procesuală:

- fie de a argumenta în ce bază legală art. 435 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă retroactivează, aplicându-se unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în anul 2005;

- fie de a indica dispoziţia legală, în vigoare în anul 2005, care reglementa o asemenea consecinţă juridică - opozabilitatea unei hotărâri judecătoreşti faţă de un subiect de drept care nu a fost parte în procesul în care a fost pronunţată acea hotărâre.

Ori, tribunalul se limitează la a susţine că sentinţa din anul 2005 îi este opozabilă, fără nicio motivare.

În această situaţie, susţinerea instanţei de fond rămâne o simplă apreciere, fără niciun fundament în legislaţie, doctrină sau jurisprudenţa. Dimpotrivă, în lipsa unor prevederi legale exprese care să reglementeze o asemenea situaţie, doctrina şi jurisprudenţa erau unanime în a considera că o hotărâre judecătorească este inopozabilă celor care nu au avut calitatea de parte (se admitea, firesc, şi existenţa unor excepţii de la această regulă, cum ar fi cazul unor hotărâri pronunţate în materia dreptului familiei).

Referindu-se la acţiunea negatorie, tribunalul afirmă: „Fiind o acţiune reală petitorie, este greşit a se afirma că nu se pune în discuţie însuşi fondul dreptului sau că s-ar limita exclusiv la a se analiza titlul fondului dominant."

Este întru-totul de acord cu prima parte a afirmaţiei şi niciun moment nu a susţinut că nu se pune în discuţie însuşi fondul dreptului. Dar, în totală contradicţie cu partea a doua a afirmaţiei, susţine că analiza fondului dreptului se limitează la analiza titlului fondului dominant.

Fără a dezvolta distincţiile care se impun a fi făcute între causa petendi şi causa debendi, pe de o parte, respectiv cauza acţiunii şi cauza cererii de chemare în judecată, pe de altă parte, subliniază că, întotdeauna, în cazul unei acţiuni reale imobiliare, cauza cererii de chemare în judecată o constituie titlul care fundamentează dreptul real supus judecăţii.

Tribunalul face o foarte corectă paralelă între acţiunea în revendicare şi acţiunea negatorie de servitute. Continuând pe linia acestei paralele, arată că: „Cauza cererii de chemare în judecată prin care se revendică bunul (temeiul juridic) este titlul de proprietate al reclamantului"'. Similar, în situaţia acţiunii negatorii de servitute, cauza cererii de chemare în judecată o constituie titlul de care se prevalează pârâtul atunci când invocă existenţa unui drept de servitute. Aşa fiind, în cazul unei acţiunii negatorii de servitute, judecata se limitează strict la analiza valabilităţii/opozabilităţii titlului de care se prevalează proprietarul fondului dominant.

Prin acţiunea de faţă nu pune în discuţie aptitudinea, dreptul pârâţilor de a pretinde că sunt proprietarii unui fond dominant (prin raportare la dreptul lor de proprietate, care ar avea ca obiect un fond aservit), ci contestă valabilitatea titlului de care se prevalează aceştia atunci când pretind că sunt titularii dreptului real de servitute. Întrucât, în mod evident, acest titlu nu le este opozabil, pretinsul drept de servitute, întemeiat pe acest titlu, nu există.

Pentru toate aceste motive, consideră că este dat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (l), pct. 8 CPC şi, în consecinţă, solicită:

-în temeiul art. 496 alin. (2) CPC, admiterea recursului şi casarea, în totalitate a deciziei nr. 73/28.01.2020 a Tribunalului Suceava - Secţia I Civilă, precum şi a sentinţei civile nr. 586/01.03.2019 a Judecătoriei Rădăuţi, pronunţate în dosarul nr. ../285/2017;

- în temeiul art. 498 alin. (l) Cod procedură civilă rejudecarea procesului în fond şi, în urma rejudecării, admiterea acţiunii în totalitate.

Intimaţii pârâţi au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţiile inadmisibilităţii recursului şi a nulităţii recursului, iar în ipoteza respingerii acestora au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu referire la excepţia inadmisibilităţii recursului au arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) Cod procedură civilă: "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) – j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului";

- prin dispoziţiile art. 94 pct. l lit. e) Cod procedură civilă legiuitorul stabileşte cauzele care intră în competenta Judecătoriilor arătând că: "Judecătoriile judecă: 1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: [...] e) cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească".

Transpunând în cauză prevederile ante-menţionate rezultă că ne aflăm în prezenţa unui recurs promovat împotriva unei decizii a Tribunalului Suceava şi a unei sentinţe pronunţate de Judecătoria Rădăuţi într-un dosar având ca obiect o acţiune negatorie a servituţii de trecere cu piciorul şi autoturismul cu privire la pv 39/2 - fond aservit în favoarea 5522 - fond dominant, stabilită prin Sentinţa nr. 263 a Tribunalului Suceava -Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ - definitivă şi irevocabilă. Ca atare, este întrunită în totalitate condiţia prevăzută de art. 483 alin. 2 teza I raportat la dispoziţiile art. 94 pct. l, lit. e) Cod procedură civilă.

Cu referire la excepţia nulităţii recursului a arătat că, raportat la prevederile art. 489 alin. (2) Cod procedură civilă, "motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488" situaţie care atrage sancţiunea nulităţii recursului prevăzute în alin. l al art. 489 Cod procedură civilă. În susţinerea acestei excepţii se raportează la motivele prezentate la lit. C a recursului, intitulată "Critica deciziei nr. 73/28.01.2020 a Tribunalului Suceava - Secţia I Civilă" motive care vizează o normă procedurală, şi anume art. 435 alin. 2 din Codul de procedură civilă, şi nu o normă de drept civil - normă de drept material sau substanţial la care face referire în mod expres art. 488 alin. l pct. 8 Cod procedură civilă "când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material".

Cu referire la fondul cauzei, cei doi intimaţi au reiterat apărările formulate prin întâmpinările depuse la fond şi apel.

La termenul de astăzi, din oficiu, instanţa a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului şi cu referire la cel de-al doilea petit al acţiunii deduse judecăţii, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (2) raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) Cod procedură civilă.

Examinând cu prioritate excepţiile inadmisibilităţii recursului, conform dispoziţiilor art. 248 alin. (1) Cod procedură civilă, instanţa le constată întemeiate, din următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) Cod procedură civilă, care reglementează principiul legalităţii căii de atac, „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.”

În conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (2) teza I Cod procedură civilă, „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) – j3)” Cod procedură civilă. Aceste dispoziţii se aplică, potrivit prevederilor art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019.

În speţă, procesul a început anterior acestei date, respectiv la data de 6.09.2017, data învestirii primei instanţe de către reclamantă cu soluţionarea cererii de chemare în judecată.

Potrivit alin. (2) al art. XVIII din Legea nr. 2/2013, „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) – i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (...). În procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv şi nesoluţionate prin hotărâre pronunţată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum şi în procesele pornite începând cu data de 20 iulie şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) – i) din Legea nr. 134/2010 (...)”.

În cauză, primul capăt de cerere al acţiunii deduse judecăţii, vizând „constatarea inexistenţei unei servituţi de trecere instituită pe p.v. 39/2 din CF 34552 în favoarea p.v. 5552 din CF 34853” în ce o priveşte pe reclamantă, respectiv o „acţiune negatorie de servitute” – astfel cum însăşi reclamanta a definit-o şi cum instanţele de fond şi apel au calificat-o, aspect necontestat în căile de atac, - este din cele prevăzute de dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. e) Cod procedură civilă, care enumeră „cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească”.

Cel de-al doilea capăt de cerere al acţiunii deduse judecăţii, vizând „rectificarea înscrierii din CF nr. 34552, în sensul radierii notării sus-menţionatului drept de servitute”, este din cele prevăzute de dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. h) Cod procedură civilă, având natura unei cereri privind o obligaţie de a face neevaluabilă în bani.

Prin urmare, decizia pronunţată de Tribunalul Suceava, în raport de dispoziţiile art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013, anterior citate, nu este supusă recursului, astfel că instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 457 Cod procedură civilă, urmează a-l respinge, ca inadmisibil.

Cererea intimaţilor, formulată prin întâmpinare, de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată, urmează a fi, de asemenea respinsă, întrucât la dosarul cauzei nu s-au depus dovezi privind existenţa şi întinderea acestora, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 452 Cod procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare