Autorizaţie construcţie. Anularea autorizaţiei nu presupune prin ea însăşi desfiinţarea construcţiilor

Rezumat:

Anularea autorizaţiei nu atrage în mod necesar desfiinţarea construcţiilor, beneficiarul având posibilitatea de a depune diligenţe pentru a intra în legalitate, iar numai dacă acest lucru se vădeşte imposibil, se emite autorizaţia de desfiinţare a lucrărilor. Deşi soluţia nu are consacrare legislativă expresă pentru situaţia anulării autorizaţiei de construire pe cale judiciară, temeiul de drept rezultă pe cale de interpretare din dispoziţiile art. 26, 28 şi 32 din Legea nr. 50/1991.

Hotărârea:

Prin cererea legal timbrată depusă la această instanţă şi înregistrată sub nr. .../86/2018 din data de 23.01.2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului C. şi D., să se dispună:

1) Anularea autorizaţiei de construire nr. 152 din 05.05.2017 emisă de pârâtul Primarul Municipiului C. pentru pârâtul D., prin care în baza modificării temei de proiectare de locuinţe autorizată cu autorizaţia de construire nr. 337/19.08.2016 a modificat regimul de înălţime din locuinţă cu parter şi etaj în locuinţă cu parter, 2 etaje + mansardă cu mai multe apartamente.

2) Suspendarea executării autorizaţiei de construire până la soluţionarea cauzei.

3) Obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 677 din 19.10.2020, Tribunalul Suceava – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul D..

A admis astfel cum a fost completată cererea având ca obiect „anulare act administrativ” formulată de reclamanţii A. şi B., ambii domiciliaţi în ... în contradictoriu cu pârâţii Primarul mun. C. şi D., intervenienți fiind E. şi F., ambii domiciliaţi în ...

A anulat autorizaţia de construire nr. 152/05.05.2017 emisă de pârâtul Primarul municipiului C.

A obligat pârâtul D. să întreprindă toate demersurile necesare şi pe cheltuiala sa să desfiinţeze lucrările efectuate în baza autorizaţiei de construire nr. 152/2017 şi la plata către reclamanţi a sumei de 8.560 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 31.05.2018, Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepţia tardivităţii cererii de modificare a acţiunii introductive, excepţie invocată de pârâtul D.; a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii cererii de modificare a acţiunii introductive, excepţie invocată de pârâtul D.; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes a reclamanţilor, excepţie invocată de pârâtul D.; a încuviinţat proba cu expertiza tehnică în specialitatea „arhitectură”, solicitată de reclamanţi, desemnând expert în cauză pe dl. X., din cadrul Biroului de expertize de pe lângă Tribunalul Suceava, fixând avans onorariu expert în sumă de 1.000 lei în sarcina reclamanţilor, care urmează a fi depus până la următorul termen de judecată, 21.06.2018.

Pentru a dispune astfel, a reţinut următoarele:

Potrivit art. 204 alin. 1 C.pr.civ.: Reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei.

În cazul de față, primul termen de judecată a fost stabilit pentru data de 19.04.2018, când s-a dispus citarea părților (fila 3 dosar, vol. I - potrivit rezoluției din data de 01.03.2018).

Cererea de modificare a acțiunii a fost înregistrată la instanță pe data de 16.04.2018 (fila 326 dosar, vol. I) și a fost comunicată părților adverse la primul termen de judecată.

Nu a reținut susținerile potrivit cărora primul termen de judecată a fost cel din data de 15.02.2018, deoarece termenul din data de 15.02.2018 a fost stabilit doar pentru soluționarea cererii de suspendare a executării actului administrativ.

A avut în vedere că fixarea primului termen de judecată s-a realizat potrivit dispozițiilor art. 201 C.pr.civ., în sensul că după ce s-a verificat și regularizat cererea de chemare în judecată s-a dispus comunicarea acesteia către pârâți pentru a depune întâmpinare în termen de 15 de zile de la comunicare. Potrivit filei 3 dosar, vol. I, prin rezoluție, la data de 25.01.2018 s-a dispus comunicarea cererii de chemare în judecată pentru formularea întâmpinării, la aceeași dată dispunându-se și fixarea termenului de 15.02.2018 pentru judecarea cererii de suspendare.

Prin urmare, la data de 15.02.2018, nu era fixat primul termen de judecată (în sensul art. 201 C.pr.civ.), părțile fiind încă în termenul de a formula întâmpinare la cererea de chemare în judecată.

A)Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii de modificare a acţiunii introductive

Pârâtul D. a invocat nerespectarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, deoarece obiectul cererii modificatoare nu a făcut obiectul procedurii prealabile, dar și nerespectarea dispozițiilor art. 11 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 554/2004 deoarece obiectul cererii modificatoare încalcă termenul de 6 luni.

Potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004: Procedura prealabilă (1) Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Conform art. 11 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 554/2004: Termenul de introducere a acţiunii (1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

Cererea de modificare a acțiunii a fost înregistrată la instanță pe data de 16.04.2018 și cuprinde două puncte: 1) obligarea pârâtului D. la desființarea lucrărilor de construire efectuate în baza autorizației nr. 152 din 05.05.2017 și 2) completarea apărărilor în susținerea cererii privind nelegalitatea autorizației de construire nr. 152 din 05.05.2017.

Cu privire la cele două aspecte inserate în cererea de modificare, tribunalul a constatat că ambele privesc același act administrativ (autorizația de construire nr. 152 din 05.05.2017), act ce este contestat prin chiar cererea de chemare în judecată.

Astfel, nu pot fi reținute susținerile pârâtului cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 7 și art. 11 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 554/2004, deoarece reclamanții au parcurs procedura prealabilă cu privire la actul administrativ contestat reprezentat de autorizația de construire nr. 152 din 05.05.2017 și a fost respectat termenul de 6 luni cu privire la acțiunea prin care se solicită anularea actului.

Nefiind contestate alte acte administrative (în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004), care să poată să facă obiectul procedurii prealabile sau obiectul unei cereri de anulare act administrativ, aprecierile pârâtului cu privire la încălcarea dispozițiilor legale amintite sunt neîntemeiate.

Tribunalul a apreciat ca neîntemeiată și excepţia lipsei de interes a reclamanţilor, invocată de pârâtul D., pentru următoarele motive:

În motivarea excepției, pârâtul a invocat dispozițiile art. 1 alin. 1 și art. 8 alin. 11 din Legea nr. 554/2004, arătând că aspectele invocate de reclamanți privesc protejarea unui interes public, proprietatea lor nefiind afectată.

Reclamant poate fi, în sensul art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 554/2004, orice persoană, fizică sau juridică, dacă îndeplinește condiția de a se considera vătămată într-un drept ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ, tipic sau asimilat, adresat ei sau altui subiect de drept.

Noțiunea de „interes legitim care poate fi ocrotit pe calea contenciosului administrativ” nu se confundă cu noțiunea de interes în sensul de condiție de exercitare a dreptului la acțiune în dreptul procesual civil (folosul practic urmărit de reclamant prin promovarea acțiunii). Stabilirea existenței unei vătămări aduse unui drept ori unui interes legitim se face pe baza probelor administrate, fiind o problemă de fond în litigiul administrativ. (Gabriela Bogasiu - Legea contenciosului administrativ: comentată și adnotată, Ed. A 3-a, rev. Și adăugită, Univ. Juridic, pag. 50, 51)

Prin urmare, tribunalul a constatat că susținerile pârâtului privind lipsa de interes, în lipsa unei vătămări a proprietății reclamanților, vor fi analizate pe baza probelor administrate, fiind astfel vorba despre o problemă de fond.

Împotriva sentinţei şi încheierii anterior menţionate, în termen legal, au promovat recurs pârâţii Primarul Municipiului C. şi D.

Pârâtul primarul Municipiului C. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, admiterea excepţiilor respinse prin încheierea din 31.05.2018 şi pe fond, respingerea acţiunii având ca obiect anularea autorizaţie de construire ca nefondată.

În motivarea recursului a arătat că soluţia instanţei de fond este dată cu aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile în materie.

I. Faţă de încheierea de şedinţă din data de 31.05.2018 prin care au fost respinse excepţiile invocate faţă de cererea de modificare acţiune, a apreciat că aceasta este viciată în baza următoarelor argumente:

Potrivit art. 204 Cod procedură Civilă. „Reclamantul poate să modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat". în mod greşit, instanţa de fond a apreciat ca prim termen de judecată, termenul din data de 19.04.2018, în condiţiile în care, în cauză, reclamantul a mai fost legal citat în două rânduri, prilej cu care s-a soluţionat cererea de suspendare a actului administrativ în discuţie, cerere soluţionată în cadrul aceluiaşi dosar nr.293/86/2018.

În acest context, consideră că Tribunalul Suceava a interpretat greşit normele procedurale aplicabile în cauza cu consecinţa respingerii greşite a excepţiei tardivităţii formulării cereri modificatoare a acţiunii.

Referitor la inadmisibilitatea cererii de modificare a apreciat că excepţia este întemeiată în condiţiile în care desfiinţarea lucrărilor nu a fost solicitată prin plângerea prealabilă formulată de reclamanţi. În plus, a apreciat că cererea de demolare a fost formulată cu depăşirea termenului de 6 luni de la momentul primirii răspunsului de la autoritatea emitentă a actului, termen prevăzut de art. 1 alin. 1 lit. a din Legea nr. 554/2004.

În cadrul documentaţiei ce a fost depusă la dosarul de judecată se poate cu uşurinţă observa că în cadrul procedurii prealabile desfăşurată de reclamanţi nu s-a pus problema demolării. În plus, răspunsul formulat este la data de 25.07.2017, iar cererea având ca obiect demolarea a fost formulată la termenul din luna aprilie 2018, adică la aproximativ 9 luni distanţa de la momentul comunicării răspunsului la procedura prealabilă.

Reţinerea instanţei conform căreia modificarea acţiunii a fost generată de analiza documentaţiei depusă la dosarul cauzei nu poate fi primită în condiţiile în care obiectul acţiunii a fost anulare autorizaţie de construire cu temă Pi2I->M, proporția construcţiei fiind cunoscută de reclamanţi încă de la momentul formulării procedurii prealabile.

II. Faţă de măsura anulării Autorizaţiei de construire nr. 152/2017, a apreciat că aceasta a fost dispusă cu aplicarea eronată a normelor de drept material în materie, respectiv: faţă de aspectele de nelegalitate ale actului emis invocate de reclamanţi a arătat că acestea nu pot fi primite, raportat la următoarele apărări:

1. La emiterea AC nr. 152/2017 au fost respectate cerinţele urbanistice caracteristice zonei cu POT maxim 40% şi înălţimea de maxim 10 m la cornişă astfel cum prevede Planul Urbanistic General al Municipiului şi HG nr. 525/19% privind Regulamentul General de Urbanism. În concret, conform extrasului CF nr. 55773 suprafaţa parcelei nr. 49448 - proprietatea secund pârâtului este de 416 mp iar suprafaţa construită aprobată prin AC contestat este de 166.20 mp, rezultând cu claritate că la emiterea autorizaţiei, procentul de 40% de ocupare a fost respectat. La emiterea autorizaţiei de construire, din analiza înscrisurilor depuse, a rezultat clar că din suprafaţa de 416 mp a parcelei, suprafaţa de 250mp urmează a fi destinată amenajării cu spaţii verzi şi alei de acces. În combaterea acestei critici a făcut trimitere la planşa A0I din documentaţia întocmită de secund pârât unde procentul dc ocupare este indicat expres. POT 39,95%, iar atribuţia principală în emiterea autorizaţiei se rezumă la verificarea acestor indicatori care sunt avizaţi prin semnături autorizate de către arhitectul care a avizat şi semnat documentaţia.

2. Referitor la retragerile faţă de parcelele alăturate a arătat că prin certificatul de urbanism se precizează expres că în cazul în care nu poate fi respectată distanţa de minim 3 m dintre construcţie şi parcela alăturată, atunci se va solicita acordul proprietarului parcelei învecinate. La momentul emiterii AC organul emitent poate doar verifica îndeplinirea condiţiilor prin documentaţia înaintată, ori din cuprinsul acesteia a rezultat că distanţa de minim 3 m este respectată, situaţie în care nu s-a impus necesitatea obţinerii acordul proprietarului parcelei învecinate.

3. Referitor la înălţimea la cornişă, a precizat că în documentaţia tehnică anexată la autorizaţia de construire nr. 152/2017, în planşele A20 şi A18, cât şi în partea scrisă, este prezentată clar ca fiind de max 9,95m. La momentul emiterii AC pot fi verificate doar înscrisurile din documentaţia anexată cererii. Având în vedere că pentru zona de locuinţe cu regim mic de înălţime, max. 10 m la cornişă, există reglementări urbanistice prevăzute în regulamentul local de urbanism aferent planului Urbanistic general al municipiului, nu a fost necesar aprobarea altei documentaţii dc urbanism (PUZ sau PUD ) care să reglementeze modul de amplasare şi conformare a construcţiilor în parcelă, în conformitate cu prevederile art. 31 -2 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului "în baza prevederilor Planului urbanistic local, autorizaţiile de construire se emit direct pentru zonele pentru care există reglementări privind regimul juridic, economic şi tehnic al imobilelor, cuprinse în Regulamentul local de urbanism - RUI. aferent acestuia".

4. Referitor la numărul nivelurilor clădirii a invocat prevederile art. 31 din Regulamentul general de Urbanism aprobat prin Hotărârea nr. 525/1996 republicată, arătând că întrucât construcţia nu a fost cuprinsă într-un PUZ este aplicabilă prevederea alin. 1 al art. 31 mai sus citat. Drept urmare, a fost permis regimul de înălţime P+2E+M prin Certificatul de urbanism nr. 403/2017. Autorizaţia de construire nr. 152/2017 a fost emisă pentru modificarea regimului de înălţime conform prevederilor certificatului de urbanism menţionat, argument care înlătură criticile referitoare la înălţimea nelegală a construcţiei autorizate.

5. Referitor la respectarea cerinţelor OMS nr. I 19/2014 şi HG nr. 525/1996 referitoare la spaţiile verzi, a precizat că în planul de situaţie sunt reprezentate explicit construcţia şi amenajările betonate (alei de acces) fără a se face precizare că suprafaţa rămasă urmează a fi betonată sau acoperită cu pavele. La analiza documentaţiei, s-a concluzionat că acest spaţiu va fi spaţiu verde.

Prin HCL nr. 184/2007 a fost aprobat necesarul de spaţii verzi pentru toate categoriile de obiective. Pentru construcţia de locuinţe sunt prevăzute spaţii verzi şi plante, în funcţie dc tipul de locuire: pentru construcţiile unifamiliale Smp/locuitor şi pentru locuinţele colective 2mp/locuilor. Suprafaţa rămasă liberă, aşa cum rezultă ea din documentaţie, este de 250 mp. suprafaţă suficienta pentru a acoperi necesarul de spaţiu verde stabilit pe plan local.

Referitor la locurile de parcare, a apreciat că din analiza documentaţiei prezentată în vederea autorizării, a rezultat că cerinţa impusă prin prevederile art. .5.11 din anexa 5 din Regulamentul General dc Urbanism era îndeplinită.

6. Referitor la lipsa Studiului geotehnic pentru realizarea construcţiei, aşa cum rezultă din modificarea de temă, a precizat că studiul geotehnic se efectuează pentru parcela de teren pentru a evidenţia natura terenului de fundare (indiferent de proprietar sau de construcţia care urmează a fi realizată), în funcţie de concluziile prezentate în studiul geotehnic. În proiectul tehnic este prezentată soluţia privind realizarea fundaţiei construcţiei. Reţinerea instanţei de fond conform căreia studiul geotehnic a fost realizat pentru o construcţie P+E de către un alt proprietar şi nu pentru o construcţie P+2E nu are susţinere legală şi este irelevantă, întrucât prin studiul geotehnic se stabilesc condiţiile de fundare şi nu modul dc realizare a fundaţiei. acest din urmă aspect fiind rezolvat prin Proiectul Tehnic.

7. Referitor la faptul că nu pot fi luate în calcul prevederile Regulamentului General de Urbanism aprobat prin IIGR nr. 525/1996 motivat de faptul că potrivit art. 36 autorizarea executării construcţiilor se face pe baza acestui act normativ numai până la aprobarea planurilor urbanistice locale şi că incident în zonă este PUG, a invocat prevederile Regulamentului Local de Urbanism, aferent PUG aprobat prin HCL nr. 155/1999 reaprobat prin HCL nr. 300/2009

8. În final, faţă de concluziile expertului ce au ca obiect constatările din teren, a apreciat că acestea nu ar trebui avute în vedere atunci când se dispune asupra respectării legalităţii la emiterea actului contestat, considerând că la momentul emiterii autorizaţiei de construire nr. 152 au fost respectate toate dispoziţiile legale incidente. Niciuna dintre critici le reclamanţilor nu poate fi primită în legătură cu critica ce vizează legalitatea autorizaţiei de construire. instanţa surprinzând chiar acest aspect prin reţinerea "depăşirea autorizaţiei nu poate fi imputată emitentului".

III. Referitor la măsura demolării, a apreciat că şi aceasta este criticabilă, apreciind că instanţa a soluţionat cererea având ca obiect demolare cu eludarea dispoziţiilor prevederilor OUG nr. 80/2013. Potrivit art. 1 din acest act normativ ce reglementează regimul taxelor de timbru, "Acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti, precum şi cererile adresate Ministerului Justiţiei şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute in prezenta ordonanţă de urgenţă". Art. 16 din Ordonanţă prevede că "în materia contenciosului administrativ, cererile introduse de cei vătămaţi în drepturile lor printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege se taxează după cum urmează: Cererile pentru anularea actului sau, după caz, recunoaşterea dreptului pretins, precum şi pentru eliberarea unui certificat, a unei adeverinţe sau a oricărui altui înscris - 50 lei".

Cererea introductivă a reclamanţilor a fost timbrală corespunzător prevederilor art. 16 anterior citat, dar cererea având ca obiect "demolare" excede obiectului de "anulare act", ceea ce însemnă că acest capăt de cerere ar trebui timbrat corespunzător dispoziţiilor aplicabile acţiunilor "de a face", respectiv art. 3 sau art. 27 din OUG nr. 80/2013, după cum obiectul este sau nu evaluabil în bani.

Fată de aceste argumente, a apreciat că acest din urmă capăt de cerere ar fi trebuit timbrat, cererea netimbrată legal urmând a fi anulată.

Faţă de măsura demolării, a apreciat că un alt viciu ce există în cauză este reprezentat de faptul că această măsură nu poate fi în realitate pusă în executare raportat la faptul că, din analiza probatoriului administrat în cauză, rezultă fără echivoc că beneficiarul autorizaţiei de construire a înstrăinat unităţile locative edificate, nemaifiind în acest moment în situaţia legală a unei persoane ce ar putea "efectua demersuri legale" în vederea demolării.

De asemenea, a apreciat că Tribunalul Suceava a făcut o aplicare greşită şi a dispoziţiilor speciale din Legea nr.50/1990, dispoziţii ce prevăd posibilitatea ca, în situaţia anulării autorizaţiei de construire sau a edificării unor construcţii fără autorizaţie, beneficiarul construcţiei să intre în legalitate, iar doar în situaţia în care acest lucru nu este posibil, organele abilitate să dispună demolarea construcţiei.

Pârâtul D., prin motivele de recurs, a solicitat:

-în principal, admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe de judecată, în vederea punerii în discuţia părţilor, în temeiul disp.art.16 indice 1 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, a necesităţii introducerii în cauză a terţilor cumpărători ai imobilului edificat în baza autorizaţiei de construire nr. nr.152/05.05.2017 emisă de Primăria mun. C. pe numele său;

-în subsidiar, în ce priveşte excepţiile tardivităţii formulării cererii modificatoare a acţiunii, a lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea cererii de chemare în judecată şi a lipsei calităţii sale procesuale pasive faţă de capătul doi al acţiunii, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare, admiterea excepţiilor invocate;

-în situaţia în are nu se vor reţine excepţiile invocate, în ce priveşte fondul cauzei, admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea la demolarea imobilului ca nefondat;

-obligarea intimaţilor, A. şi B., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cale de atac.

1) În ce priveşte motivul de recurs vizând casarea sentinţei nr.677/19.10.2020 pentru nesocotirea de către prima instanţă de judecată a dispoziţiilor art.16 indice 1 din Legea nr. 554/2004, a invocat disp.art.488 alin. 1 pct.5 C.proc.civ., apreciind că Tribunalul Suceava a judecat cauza cu încălcarea normelor de procedură ce atrag sancţiunea nulităţii.

Astfel, potrivit art.16/1 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ: „Când raportul juridic dedus judecăţii o impune, instanţa de contencios administrativ va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altei persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului şi instanţa apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, aceasta va respinge cererea fără a se pronunţa în fond".

Totodată, a invocat disp. art. 78 alin. 1, 2, 3 Cod procedură civilă.

A arătat că, la termenul de judecată din 10.09.2020 a adus la cunoştinţa instanţei de judecată că, în legătură cu construcţia edificată de către el în baza autorizaţie de construire nr. 152/2017, ulterior recepţionării parţiale a construcţiei, a procedat la înstrăinarea acesteia către diferite persoane fizice şi că, aşa cum rezultă şi din situaţia de fapt dedusă judecăţii, scopul edificării construcţiei bloc cu mai multe apartamente a fost acela de a înstrăina imobilele apartamente ulterior edificării lor, vânzarea acestora neavând nicio legătură cu prezentul litigiu.

Totodată a menţionat că, nu avea nicio interdicţie de înstrăinare a imobilului edificat, în contextul în care cu privire la prezentul litigiu nu existau menţiuni/interdicţii notate în cartea funciară, cererea de suspendare a executării actului administrativ fusese respinsă, iar Normele de punere în aplicare a Legii nr.50/1991 permiteau chiar însăşi înstrăinarea autorizaţiei de construire, învederând în acest sens dispoziţiile art. 52 alin. 4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, potrivit cărora "în cazul schimbării investitorului pe parcursul executării şi înaintea finalizării lucrărilor, potrivit prevederilor art. 7 alin. (14) din Lege, valabilitatea autorizaţiei de construire/desfiinţare se menţine, cu condiţia respectării în continuare a prevederilor acesteia, precum şi a înscrierii în cartea funciară a modificărilor intervenite cu privire la drepturile reale imobiliare. În această situaţie, autorizaţia împreună cu celelalte acte - avize, acorduri, documentaţii etc. -, care au stat la baza eliberării acesteia, aparţin de drept noului investitor (proprietar).

A mai arătat că, la termenul de judecată din data de 01.01.2020, a făcut dovada înstrăinării imobilelor apartamente, ulterior depunând la dosarul cauzei şi contractele de vânzare încheiate în formă autentică.

Contrar celor mai sus prezentate, Tribunalul Suceava a dispus prin sentinţa recurată obligarea la întreprinderea demersurilor necesare demolării imobilului în discuţie, deşi era evident că, la momentul pronunţării hotărârii, nu mai avea calitatea de proprietar asupra imobilului a cărui demolare s-a solicitat, fiind practic în imposibilitate de a proceda la demolarea acestuia.

A arătat că prima instanţă, sub acest aspect, a reţinut dispoziţiile generale din Codul de procedură civilă privind opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti fată de terţi, neglijând însă dispoziţiile legii speciale aplicabile în cauză, respectiv dispoziţiile art.16 indice 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ce impuneau instanţei de judecată obligativitatea punerii în discutia părţilor a necesităţii introducerii în cauză a terţilor faţă de care anularea actului administrativ fiscal şi, implicit, demolarea imobilului edificat în baza acestuia urma să producă efecte. Prin urmare, a apreciat că prima instanţă de judecată a încălcat dispoziţiile art.16 indice 1 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ cu consecinţa pronunţării unei hotărâri ce urmează a produce efecte fată de terţii cumpărători ai imobilului edificat.

Faţă de conţinutul hotărârii recurate şi de efectele pe care aceasta le produce, a apreciat că nu se putea proceda la soluţionarea cererii fără a fi pusă în discuţia contradictorie a părţilor necesitatea introducerii în cauză a terţilor cumpărători, instanţa de fond fiind obligată să pună în discuţia părţilor acest aspect.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor din legea specială, respectiv a art.16 indice 1 din Legea contenciosului administrativ şi a celor din Cod de procedură civilă, rezultă că în materia contenciosului administrativ suntem într-un caz expres prevăzut de lege, în care instanţa trebuie să pună în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor personae, având posibilitatea de a dispune din oficiu completarea cadrului procesual.

Prin această reglementare, legiuitorul a restrâns, într-o anumită măsură, principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, scopul fiind însă acela de a evita soluţionarea unui proces printr-o hotărâre care să nu fie opozabilă părţii ce nu a figurat în cauză (ceea ce ar conduce la demararea altui litigiu).

Pentru toate aceste motive, a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

2) În ce priveşte modul de soluţionare a excepţiilor invocate prin întâmpinare şi prin notele de şedinţă, a apreciat că recursul poate fi întemeiat pe disp.art.488 alin.l pct.5 şi 8 C.proc.civ.

Astfel, în ce priveşte modificarea cererii de chemare în judecată, aşa cum a arătat prin întâmpinare şi contrar motivării reţinute de către Tribunalul Suceava prin încheierea de şedinţă din data de 31.05.2018 pronunţată în cauză, consideră ca fiind dată excepţia tardivităţii modificării acţiunii iniţiale, invocând disp. art. art.204 Cod procedură civilă.

Consideră că în mod greşit instanţa de fond a apreciat ca prim termen de judecată, termenul din data de 19.04.2018, în condiţiile în care, în cauză, reclamantul a mai fost legal citat în două rânduri, prilej cu care s-a soluţionat cererea de suspendare a actului administrativ în discuţie, cerere soluţionată în cadrul aceluiaşi dosar. În acest context, consideră că Tribunalul Suceava a interpretat greşit normele procedurale aplicabile în cauză cu consecinţa respingerii greşite a excepţiei tardivităţii formulării cereri modificatoare a acţiunii.

În ce priveşte excepţia lipsei de interes în promovarea cererii de chemare în judecată consideră că şi această excepţie este dată, apreciind că şi de această dată Tribunalul Suceava a procedat cu interpretarea greşită a normelor legale.

Potrivit art.l alin. (l) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim se poate adresa instanţei de judecată. De asemenea se stipulează că, interesul legitim poate fi atât privat cât şi public.

Potrivit art. 8 al.(l)1 din Legea 554/2004: „Persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat".

Reclamanţii, prin cererea de chemare în judecată, au invocat următoarele: autorizaţia de construire în discuţie nu respectă PUG-ul din zonă în ce priveşte regimul de înălţime al cornişei de maximum 10 metri, nu se respectă dreptul la intimitate, dat fiind existenţa unor ferestre de vedere îndreptate spre proprietatea reclamanţilor, şi de asemenea nu respectă art.33 din Regulamentul general de urbanism aprobat prin H.G.nr.525/1996 şi art.4 din Ordinul Ministerului Sănătăţii nr.l 19/04.02.2014.

Analizând criticile reclamanţilor referitoare la nerespectarea dispoziţiilor legale privind PUG-ul, locurile de parcare, locurilor de depozitare a gunoiului menajer şi a spaţiilor verzi aferente imobilului în construcţie, reiese faptul că, interesul reclamanţilor este unul public, întrucât aspectele invocate nu au nicio influenţă asupra proprietăţii lor.

Aşadar, criticile de nelegalitate ale autorizaţiei de construire în discuţie nu justifică interesul privat al reclamanţilor, motiv pentru care a apreciat excepţia invocată ca întemeiată, solicitând admiterea recursului şi sub acest aspect.

Nu în ultimul rând, a considerat că şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în ce priveşte cererea modificatoare a cererii de chemare în judecată, în sensul obligării la ridicarea construcţiei edificate în baza Autorizaţia de construire nr.152/2017 emisă de Primăria mun.C., este dată în cauză.

Prin cererea precizatoare, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea lui la desfiinţarea construcţiei realizate în baza autorizaţiei de construire nr.152/2017 emisă de primăria mun.C., invocând dispoziţiile art.12 din Legea nr.50/1991. A arătat că, în legătură cu construcţia edificată în baza autorizaţie de construire nr.152/2017, ulterior recepţionării acesteia, a procedat la înstrăinarea imobilului către diferite persoane fizice. Cum la momentul soluţionării cauzei nu mai deţinea proprietatea imobilului în discuţie, în mod cert nu se putea dispune faţă de el obligarea la desfiinţarea construcţiei edificate în baza autorizaţie de construire nr.152/2017. sens în care rugăm admiterea recursului si sub acest aspect.

3) În ce priveşte modul de soluţionare a fondului cauzei consideră că Tribunalul Suceava a procedat cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întemeindu-şi recursul pe disp.art.488 alin.l pct.8 C.proc.civ.

Precizează că recursul vizează modul de soluţionare a capătului de cerere privind obligarea la demolarea imobilului edificat, solicitând instanţei să observe că la momentul pronunţării hotărârii recurate se afla în imposibilitate vădită de a executa obligaţia de a face la care a fost obligat, întrucât imobilul nu se mai afla în proprietatea sa.

Aşa cum rezultă şi din situaţia de fapt dedusă judecăţii, scopul edificării construcţiei bloc cu mai multe apartamente a fost acela de a înstrăina imobilele apartamente ulterior edificării lor, vânzarea acestora neavând nicio legătură cu prezentul litigiu.

La momentul înstrăinării apartamentelor ce compuneau imobilul în discuţie nu exista nicio interdicţie de înstrăinare a acestora legea permiţând, aşa cum a arătat, chiar înstrăinarea autorizaţiei de construire.

Potrivit art. 1.527 C.civ.: "Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă.

Potrivit art. 1.528 şi art. 1530 C.civ.: (1) în cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată obligaţia.

(2) Cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în întârziere, creditorul poate să exercite acest drept numai dacă îl înştiinţează pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie ulterior acesteia.

Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i 1-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei".

Tribunalul Suceava nu a avut în niciun moment în vedere situaţia reală de fapt şi prin urmare nu a făcut aplicarea normelor de drept material ce vizau această situaţie, limitându-se în a interpreta normele legale prevăzute de Legea nr.50/1991 pentru a justifica admiterea capătului doi al cererii de chemare în judecată.

În contextul dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi dat fiind situaţia actuală a imobilului, a apreciat că soluţia de demolare pronunţată de prima instanţă de judecată este vădit greşită, obligându-l la executarea unei obligaţii de a face fără a avea la momentul actual această posibilitate.

Şi în ce priveşte analizarea de către prima instanţă de judecată a oportunităţii demolării construcţiei, consideră că s-a apreciat greşit de către aceasta atunci când a reţinut o încălcare a dreptului la viaţă intimă, la un mediu sănătos a reclamanţilor, atâta timp cât în zonă, se permite edificarea de construcţii colective cu înălţime de 10 metri la cornişă, aspect cunoscut de către reclamanţi încă din momentul emiterii certificatului de urbanism în vederea autorizării construirii casei acestora.

În al doilea rând, a apreciat că Tribunalul Suceava a făcut o aplicare greşită şi a dispoziţiilor speciale din Legea nr.50/1990, dispoziţiilor ce prevăd posibilitatea ca, în situaţia anulării autorizaţiei de construire sau a edificării unor construcţii fără autorizaţie, beneficiarul construcţiei să intre în legalitate, iar doar în situaţia în care acest lucru nu este posibil, organele abilitate să dispună demolarea construcţiei.

De asemenea, în contextul disp.art.18 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, a apreciat că soluţia nu este legală.

Nu în ultimul rând, consideră că soluţia de demolare a construcţiei este nefondată, reclamanţii nefăcând dovada unei vătămări care să impună desfiinţare acesteia, în condiţiile în care construcţia în discuţie se află la o distanţă semnificativă de casa aparţinând reclamanţilor, nepunându-se problema unei umbriri a încăperilor acesteia, iar o altă critică prezentată în cererea de chemare în judecată care scoată la iveală o potenţială vătămare a reclamanţilor, în afara celei vizând existenţa ferestrelor de vedere, nu a fost formulată.

Prin întâmpinare reclamanţii A. şi B. au solicitat respingerea recursurilor declarate în cauză, ca nefondate.

I. 1. În ce priveşte motivul de recurs împotriva sentinţei civile nr. 677/19.10.2020 pronunţate de Tribunalul Suceava în dosarul de mai sus, motivat în drept pe dispoziţiile art. 488 al. 1 pct. 5 Cod procedură civilă prin care se critică sentinţa recurată pe motiv că instanţa de fond ar fi nesocotit dispoziţiile art. 16 indice 1 din Legea 554/2004 raportat la art. 78 Cod procedură civilă, au arătat că acesta este nefondat, solicitând respingerea lui.

În motivarea acestui motiv de recurs, recurentul pârât susţine că la termenul de judecată din 10.09.2020 a adus la cunoştinţa instanţei, în legătură cu construcţia pe care a edificat-o în baza autorizaţiei de construire nr. 152/05.05.2017 ulterior recepţionării parţiale a acesteia, că a procedat la înstrăinarea ei către diferite persoane,, scopul edificării imobilului fiind înstrăinarea acestuia, neavând nici o interdicţie de înstrăinare şi, contrar acestei interdicţii, Tribunalul, prin sentinţa recurată, a dispus obligarea sa la întreprinderea demersurilor necesare demolării imobilului în discuţie, deşi la momentul pronunţării nu mai avea calitatea de proprietar asupra imobilului a cărui demolare s-a solicitat.

În fapt, prin Notele de şedinţă depuse de recurentul pârât D. la termenul de judecată din 10.09.2020, acesta a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea sa la desfiinţarea lucrărilor de construire edificate în baza autorizaţiei de construire nr. 152/2017 pe motiv că ulterior recepţionării parţiale a acestei construcţii, a procedat la înstrăinarea ei către diferite persoane fizice şi că cererea de obligare demolare imobil trebuie judecată în contradictoriu cu noii proprietari ai construcţiei, în drept invocând dispoziţiile art. 36 Cod procedură civilă.

Analizând această excepţie, în mod legal a reţinut tribunalul că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, calitatea procesuală este definită ca fiind existenţa unei identităţi între reclamant şi cel care este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă) precum şi între pârât şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă).

Au arătat că în cauza dedusă judecăţii, intimaţii reclamanţi au solicitat desfiinţarea lucrărilor ca urmare a anulării autorizaţiei de construire. Or, recurentul pârât D. este beneficiarul acestei autorizaţii şi cel care a întreprins toate demersurile pentru edificarea construcţiei.

Obligaţia de demolare, în acest caz, pe motiv că autorizaţia de construire ar fi nelegală, nu este strâns legată de dreptul de proprietate asupra construcţiei, cum în mod legal a reţinut instanţa de fond, cumpărătorii acesteia având calitatea de avânzi - cauză cu titlu particular, preluând apartamentele cu toate viciile acestora, iar lipsa lor de diligentă sau culpa pârâtului vânzător de a le aduce la cunoştinţă despre existenţa prezentului litigiu nu este de natură a înlătura obligativitatea tuturor persoanelor de a respecta o hotărâre judecătorească.

Din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 719/14.02.2019 de BNP, anexat de reclamantul pârât la notele de şedinţă din 10.09.2020, când a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea de desfiinţare a lucrărilor edificate în baza autorizaţiei de construire nr. 152/05.05.2017, în art. V „Garanţii" lit. b, recurentul pârât D., care a avut calitatea de vânzător, a declarat că „nu există litigii pe rolul vreunei instanţe judecătoreşti sau proceduri administrative", deşi pe rolul Tribunalului Suceava se afla prezentul litigiu, imobilul edificat în baza autorizaţiei de construire nr. 152/2017 nefiind intabulat în cartea funciară la acea dată.

În ce priveşte încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 16 ind. 1 din Legea 554/2004 a Contenciosului administrativ, sub un prim aspect, au arătat că recurentul pârât a invocat pentru prima dată în recurs că în cauză ar fi incidente prevederile acestui text de lege.

Sub al doilea aspect, apreciază că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 16 indice 1 din Legea 554/2004 în raport de obiectul cererii de chemare în judecată cu care a fost investită instanţa, respectiv anularea autorizaţiei de construire nr. 152/2017 emisă de pârâtul Primarul Municipiului C. pentru pârâtul D. şi obligarea pârâtului D. să desfiinţeze lucrările de construire edificate în baza autorizaţiei de construire nr. 152/05.05.2017.

Astfel, în raport de obiectul acţiunii, au chemat în judecată în calitate de pârâţi pe beneficiarul autorizaţiei de construire, respectiv pe pârâtul D., cât şi pe emitentul actului administrativ, Primarul Municipiului C., iar în ce priveşte demolarea construcţiei edificate în baza acestei autorizaţii, l-au chemat în judecată, în calitate de pârât, pe pârâtul D., care a edificat această construcţie în calitate de beneficiar al autorizaţiei de construire a cărei anulare au cerut, între intimaţii reclamanţi şi cumpărătorii apartamentelor construite de pârâtul D. neexistând un raport juridic.

Nefondată este şi critica recurentului pârât că instanţa de fond ar fi reţinut greşit dispoziţiile generale din Codul de procedură civilă privind opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti faţă de terţi şi că a nesocotit prevederile art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004 .

Contrar criticilor recurentului pârât, în litigiile de contencios administrativ, Codul de procedură civilă reprezintă dreptul comun în materie procedurală, aşa cum prevede şi art. 28 al. 1 din Legea nr. 554/2004, după cum în asemenea litigii, este incident principiul disponibilităţii părţilor, reclamantul fiind cel care stabileşte cadrul procesual prin indicarea persoanelor chemate în judecată. Or, intimaţii reclamanţi, prin notele de şedinţă depuse la data de 28.09.2020 pentru termenul de judecată din 01.10.2020, ca răspuns la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului D., au cerut respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia cu motivarea că între capătul de cerere privind desfiinţarea construcţiei şi capătul de cerere privind anularea autorizaţiei de construire există o strânsă legătură, recurentul pârât fiind cel care a edificat construcţia a cărei demolare au cerut-o, precum şi prevederile art. 39 al. 1 teza I Cod procedură civilă potrivit căruia în cazul transmiterii dreptului litigios prin acte între vii cu titlu particular, procesul va continua între părţile iniţiale, cumpărătorii apartamentelor neputând fi obligaţi să suporte costul demolării construcţiei pe care recurentul pârât a edificat-o ilegal.

2. Nefondat este şi motivul de recurs care vizează modul de soluţionare a excepţiilor invocate de recurentul pârât D. prin întâmpinare şi prin Notele de şedinţă, motivat în drept pe dispoziţiile art. 489 al. 1 pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă.

2.1. În mod legal a reţinut prima instanţă că modificarea cererii de chemare în judecată a fost făcută cu respectarea termenului prevăzut de art. 204 Cod procedură civilă.

Prin cererea introductivă, înregistrată la data de 23.01.2018 au chemat în judecată pe pârâţii Primarul Municipiului C. şi D., solicitând: 1) anularea autorizaţiei de construire nr. 152/2017 emisă de pârâtul Primarul Municipiului C. pentru pârâtul D.; 2) suspendarea executării autorizaţiei de construire până la soluţionarea cauzei, în susţinerea acţiunii depunând dovada plângerii prealabile şi înscrisuri prin care făceam dovada dreptului de proprietate asupra imobilului învecinat cu cel ce urma să fie construit de pârâtul D., întrucât nu mi s-a comunicat de pârâtul Primarul Municipiului C. autorizaţia de construire în baza căreia pârâtul D. construia imobilul în litigiu, deşi este un act de interes public.

Prin rezoluţie s-a stabilit de către instanţă termen pentru judecarea capătului de cerere privitor la suspendarea autorizaţiei de construire, fiind citaţi în mod expres pentru termenul de judecată din 15.02.2018 cu această menţiune, dovadă că pentru termenul de judecată din 15.02.2018 pârâtul Primarul Municipiului C. a formulat întâmpinare doar cu privire la cererea de suspendare, iar pârâtul D. a formulat, pentru acelaşi termen de judecată, Note de şedinţă, tot referitor la cererea de suspendare. La termenul de judecată din 15.02.2018 instanţa a luat act de cererea de intervenţie formulată de intervenienţii E. şi F., în interesul pârâtului D. şi a dat termen în vederea studierii de către părţi a acestei cereri la data de 01.03.2018 când, prin încheiere, s-a pronunţat asupra cererii de suspendare a executării actului administrativ în sensul respingerii acesteia, cu motivarea că autorizaţia de construire nr. 152/2017 a fost emisă de autoritatea competentă şi în limitele acestei competenţe, bucurându-se de prezumţia de legalitate. La data de 20.03.2018 Primarul Municipiului C. a depus documentaţia care a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire nr. 152/2017 pentru termenul de judecată din 19.04.2018.

Aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din 19.04.2018, în temeiul art. 131 Cod procedură civilă, instanţa a procedat la verificarea competenţei şi, în temeiul art. 95 pct. 4 Cod procedură civilă raportat la art. 10 din Legea nr. 554/2004 a reţinut că este competentă să soluţioneze cauza dedusă judecăţii.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 131 Cod procedură civilă „La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate".

O dovadă în plus că termenul de judecată din 19.04.2018 a fost primul termen de judecată a acţiunii o constituie şi faptul că tot pentru termenul de judecată din 19.04.2018 pârâtul D. a depus întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care a invocat excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea cererii de chemare în judecată, iar pe fond a cerut respingerea acţiunii.

Întrucât primul termen de judecată în ceea ce priveşte cererea de anulare a autorizaţiei de construire nr. 152/2017 emisă de Primarul Municipiului C. în favoarea pârâtului D. a fost la data de 19.04.2018, în mod legal a respins prima instanţă prin încheierea de şedinţă din 31.05.2018 excepţia tardivităţii cererii de modificare a acţiunii, printr-un nou capăt de cerere.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 204 Cod procedură civilă „Reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat". Cum în speţă, primul termen la care părţile au fost legal citate în vederea soluţionării cererii având ca obiect „anulare act administrativ" a fost termenul din data de 19.04.2018, iar cererea modificatoare a fost depusă la data de 16.04.2019, critica recurentului pârât că prima instanţă a respins greşit excepţia tardivităţii formulării cererii modificatoare este neîntemeiată.

2.2. De asemenea, în mod legal a respins Tribunalul Suceava excepţia lipsei de interes a reclamanţilor, în promovarea cererii de chemare în judecată, cu motivarea că justifică un interes privat în cauză.

Astfel, conform art. 2 al. 1 lit. p din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, interesul legitim privat reprezintă posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.

În speţă, contrar criticilor recurentului pârât, justifică un interes legitim privat.

Aşa cum a reţinut prima instanţă prin încheierea de şedinţă din 31.05.2018 „Reclamant poate fi în sensul art. 2 al. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004 orice persoană fizică sau juridică, dacă îndeplineşte condiţia de a se considera vătămată într-un drept ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ tipic sau asimilat adresat ei sau altui subiect de drept".

Noţiunea de „interes legitim care poate fi ocrotit pe calea contenciosului administrativ" nu se confundă cu noţiunea de interes în sensul de condiţie de exercitare a dreptului la acţiune în dreptul procesual civil (folosul practic urmărit de reclamant prin promovarea acţiunii). Stabilirea existenţei unei vătămări aduse unui drept ori unui interes legitim se face pe baza probelor administrate, fiind o problemă de fond în litigiul administrativ (Gabriela Bogasiu - Legea contenciosului administrativ comentată şi adnotată, ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Universul Juridic, pag. 50 - 51).

Ori, din probatoriul administrat în cauză rezultă că prin emiterea autorizaţiei de construire a cărei anulare au cerut-o au fost vătămaţi în ceea ce priveşte dreptul de proprietate, astfel cum acesta este proteguit de lege.

2.3. În mod legal a respins prima instanţă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului pârât D., invocată de acesta prin notele de şedinţă depuse la termenul de judecată din 10.09.2020 în ceea ce priveşte capătul de cerere privind demolarea lucrărilor de construire edificate în baza autorizaţiei de construire nr. 152/2017.

Contrar criticilor recurentului pârât, aşa cum în mod legal a reţinut instanţa de fond, în cauza dedusă judecăţii, au solicitat desfiinţarea lucrărilor ca urmare a anulării autorizaţiei de construire, or, recurentul pârât este beneficiarul acestei autorizaţii şi cel care a întreprins toate demersurile pentru edificarea construcţiei, obligaţia de demolare, în acest caz, pe motiv că autorizaţia de construire ar fi nelegală, nu este strâns legată de dreptul de proprietate asupra construcţiei şi nu ar fi corect ca o persoană care cumpără un imobil în baza unei autorizaţii nelegale, emisă pe numele altei persoane, să suporte costurile demolării, chiar dacă apartamentele din imobilul construit în baza autorizaţiei a cărei anulare au cerut-o au fost vândute, în mod legal a reţinut Tribunalul că cumpărătorii acestora au calitatea de avânzi, cauză cu titlu particular, preluând apartamente cu toate viciile acestora, iar lipsa lor de diligentă sau culpa pârâtului vânzător de a le aduce la cunoştinţă despre existenţa prezentului litigiu nu este de natură să înlăture obligativitatea tuturor persoanelor de a respecta o hotărâre judecătorească, conform prevederilor art. 435 al. 2 Cod procedură civilă, hotărârea fiind opozabilă oricărei terţe persoane atâta timp cât nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.

De asemenea, aşa cum s-au apărat la fond, conform art. 39 al. 1 Cod procedură civilă, intitulat „Situaţia procesuală a înstrăinărilor şi a succesorilor săi" „(V Dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părţile iniţiale. Dacă însă transferul este făcut, în condiţiile legii, prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte, judecata va continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului, după caz". Or, în speţă, recurentul pârât a invocat transmiterea calităţii sale procesuale pasive ca urmare a înstrăinării unor apartamente către terţi, caz în care procesul va continua între părţile iniţiale.

În ceea ce priveşte art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004, contrar criticilor recurentului pârât, acesta nu prevede obligaţia introducerii în cauză a terţului, deoarece şi în litigiile de contencios administrativ este incident principiul disponibilităţii părţilor, reclamantul fiind cel care stabileşte cadrul procesual prin indicarea persoanelor chemate în judecată. Or, în raport de obiectul cauzei, în mod legal a reţinut prima instanţă că nu se impune introducerea în cauză a celor care au cumpărat apartamentele din blocul executat în baza autorizaţiei de construire a cărei anulare am cerut-o, instanţa de fond neîncălcând nici o normă de procedură, motiv pentru au solicitat respingerea acest motiv de recurs.

3. Pe fondul cauzei, recursul este neîntemeiat, în cauză nefiind date cerinţele art. 488 al. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

3.1. Critica recurentului pârât că la momentul pronunţării hotărârii recurate se afla în imposibilitatea vădită de a executa obligaţia „de a face" la care a fost obligat, întrucât imobilul nu se mai află în proprietatea sa, iar la momentul înstrăinării apartamentelor ce compuneau imobilul în discuţie nu exista nici o interdicţie de înstrăinare a acestora, legea permiţând chiar înstrăinarea autorizaţiei de construire, prima instanţă nesocotind prevederile art. 1527, art. 1538 şi art. 1530 Cod civil, este neîntemeiată.

Aşa cum în mod legal a reţinut prima instanţă, intimaţii reclamanţi au solicitat desfiinţarea lucrărilor ca urmare a anulării autorizaţiei de construire şi nu pe dispoziţiile de drept comun, în speţă, recurentul pârât D. este beneficiarul acestei autorizaţii şi cel care a întreprins toate demersurile pentru edificarea construcţiei, obligaţia de demolare în acest caz, pe motiv că autorizaţia de construire este ilegală, nefiind strâns legate de dreptul de proprietate asupra construcţiei şi nefiind corect ca o persoană de bună credinţă care cumpără un imobil ridicat în baza unei autorizaţii nelegale emisă pe numele altei persoane să suporte costurile demolării. De asemenea, recurentul pârât a avut cunoştinţă că este chemat în judecată în prezenta cauză şi nu a adus la cunoştinţă cumpărătorilor acest aspect, ci dimpotrivă, a declarat în contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 719/14.02.2019 de BNP, anexat la notele de şedinţă din 10.09.2020, când a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea la desfiinţarea lucrărilor de construire, în art. V intitulat „Garanţii" lit. b, că „nu există litigii pe rolul vreunei instanţe judecătoreşti sau proceduri administrative", deşi acţiunea introductivă a fost înregistrată la data de 23.01.2018.

3.2. În ce priveşte critica recurentului pârât referitoare la oportunitatea demolării construcţiei, cu motivarea că prima instanţă a apreciat greşit încălcarea dreptului la viaţă privată şi la un mediu sănătos, atâta timp cât în zonă se permite edificarea de construcţii colective cu înălţimea de 10 m la cornişă, această critică este inadmisibilă, vizând aspecte care ţin de netemeinicia sentinţei recurate şi nu de nelegalitate.

În subsidiar, dacă instanţa de recurs va reţine că această critică se încadrează în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 al. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, aceasta nu poate fi primită întrucât încălcarea dreptului la viaţă priveşte şi dreptul la un mediu sănătos, sunt încălcări suficient de grave a normelor juridice generale prevăzute de art. 26 şi art. 35 din Constituţia României, respectiv a art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care le afectează afectează viaţa şi confortul pe care trebuie să îl asigure traiul într-o locuinţă unifamilială în raport cu viaţa la bloc, casă în care s-au mutat în anul 2017, conform înscrisurilor depuse la dosar.

3.3. Nu poate fi primită critica recurentului pârât că Tribunalul a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor speciale din Legea nr. 50/1990, care prevăd posibilitatea ca, în situaţia anulării autorizaţiei de construire sau a edificării unei construcţii fără autorizaţie, beneficiarul construcţiei să intre în legalitate, şi doar în situaţia în care acest lucru nu este posibil, organele abilitate să dispună demolarea, deoarece, aşa cum în mod legal a reţinut Tribunalul, intrarea în legalitate, conform prevederilor art. 59 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 astfel cum a fost modificată prin Ordinul nr. 3454/2020, presupune fie obţinerea autorizaţiei de construire (atunci când aceasta nu există şi când construcţia îndeplineşte condiţiile urbanistice zonale), fie încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei (când autorizaţia emisă este legală, dar construcţia nu corespunde prevederilor acesteia).

Or, în speţă, faţă de concluziile raportului de expertiză în specialitatea arhitectură şi de documentaţia care a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire care este incompletă, s-a constatat că la emiterea autorizaţiei de construire în litigiu au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 50/1991, cerinţele urbanistice caracteristice zonei, respectiv cele reglementate prin PUG 1999, dispoziţiile Ordinului M.S. nr. 119/2014 şi ale HG nr. 525/2006, aceasta fiind ilegală.

3.4. Referitor la critica recurentului pârât că soluţia instanţei de fond este nelegală, în raport de dispoziţiilor art. 18 din Legea 554/2004, dispoziţii ce prevăd soluţiile pe care le pot pronunţa instanţele de contencios administrativ, solicită instanţei să reţină că recurentul pârât nu dezvoltă această critică, ci doar o enunţă.

Au arătat că critica recurentului nu poate fi primită deoarece, aşa cum în mod legal a reţinut prima instanţă, din examinarea dispoziţiilor art. 59 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, astfel cum au fost modificate prin Ordinul nr. 3454/2020, rezultă că desfiinţarea construcţiilor poate fi dispusă de către compartimentul de specialitate cu atribuţii de control ale autorităţilor administrative publice locale sau la sesizarea acestora de către instanţa de judecată.

Cu toate acestea, faţă de temeiul de drept invocat, respectiv art. 12 din Legea nr. 50/1999, de dispoziţiile art, 6 CEDO, potrivit cărora instanţa de judecată nu are ca scop să apere drepturile teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective, de împrejurarea că instanţa a constatat nelegalitatea autorizaţiei de construire, de asigurare pentru reclamanţi a dreptului de acces efectiv la justiţie, în mod legal a reţinut tribunalul că desfiinţarea construcţiilor se poate face şi la cererea reclamanţilor, legea trebuind a fi interpretată în spiritul ei şi în vederea producerii de efecte juridice.

Legiuitorul nu a conferit în mod exclusiv anumitor persoane calitatea de a acţiona, prin respingerea posibilităţilor unor persoane considerate vătămate de a se adresa instanţelor judecătoreşti, cum este cazul intimaţilor reclamanţi, care s-au adresat instanţei de judecată în vederea protejării drepturilor, în condiţiile în care, emitentul autorizaţiei a răspuns că autorizaţia de construire este legală, ceea ce s-a infirmat de cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză.

3.5. De asemenea, nu poate fi primită susţinerea recurentului pârât că nu au făcut dovada unei vătămări care să impună desfiinţarea construcţiei, în condiţiile în care locuinţa lor se află la o distanţă semnificativă faţă de blocul construit.

Aşa cum în mod legal a reţinut prima instanţă, emiterea autorizaţiei de construire în litigiu a fost făcută în baza unei documentaţii incomplete, iar conform celor două rapoarte de expertiză efectuate în cauză, la emiterea autorizaţiei de construire au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 50/1991, cerinţele urbanistice caracteristice zonei, respectiv cele reglementate prin PUG 1999, dispoziţiile Ordinului MS nr. 119/2014 şi ale HG nr. 525/1996.

În ce priveşte nerespectarea distanţei faţă de limita de proprietate, în certificatul de urbanism nr. 403/06.04.2017 s-a prevăzut că se vor respecta cerinţele urbanistice caracteristice zonei, astfel că distanţa faţă de limitele laterale şi posterioare ale proprietăţii este egală cu jumătate din înălţimea la cornişă a clădirii, dar nu mai puţin de 3 m şi normele de însorire şi iluminatul natural în raport de funcţiunile clădirilor vecine, ceea ce reclamantul pârât nu a respectat. Astfel, în raportul de expertiză efectuat de X, s-a stabilit că retragerea faţă de proprietatea lor a reclamanţilor este de 2,27 m, iar faţă de vecinul din stânga, SC Z SRL este de 2,46 m, iar în al doilea raport de expertiză, expertul Y a reţinut o retragere faţă de reclamanţi de 2 m, ca urmare a modificării şarpantei prin coborârea streşinii şi ridicarea zidului etajului 3 până la cota de 11,42 m.

Aşa cum în mod legal a reţinut Tribunalul, în cauză, emitentul autorizaţiei de construire contestate a încălcat dispoziţiile art. 32 al. 3 din Legea nr. 350/2001 potrivit cărora „modificările aduse reglementărilor din Planul Urbanistic general asupra procentului de ocupare al terenului (POT) şi distanţa faţă de limitele laterale şi posterioare ale parcelei se stabilesc prin Planul urbanistic de detaliu, iar cele aduse regimului de construire, funcţiile zonei, înălţimii maxime admise, coeficientului de utilizare a terenului (CUT) şi retragerii clădirii faţă de aliniament, se stabileşte prin planurile urbanistice zonale". Ca urmare, dacă prin certificatul de urbanism care a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire nr. 152/2017 s-a stabilit retragerea de 3 m, aceasta apare ca o derogare de la PUG, situaţie în care erau obligatorii atât întocmirea unui PUZ, dar şi acordul vecinilor, ceea ce în speţă nu există.

Faptul că raportat la imobilul construcţii proprietatea lor, distanţa este mai mare decât înălţimea la cornişă, motiv pentru care nu a fost necesar un studiu de însorire, nu înseamnă că nu sunt prejudiciaţi, deoarece, conform legii, distanţele trebuie calculate faţă de proprietatea vecină, care în speţă este de numai 2 m în loc de jumătatea înălţimii la cornişă care în speţă este de 5 m, iar când au cumpărat o suprafaţă de 13 ari de teren pentru construcţia casei au avut în vedere edificarea şi altor construcţii, precum şi asigurarea unui confort familiei, asigurat de o locuinţă unifamilială. Or, aşa cum în mod temeinic şi legal a reţinut instanţa de fond, aceste încălcări afectează relaţiile de vecinătate, dreptul la un mediu de viaţă sănătos, la intimitatea vieţii private, la confortul pe care îl asigură traiul într-o locuinţă unifamilială, în raport cu viaţa la bloc.

Pentru motivele expuse, au solicitat respingerea recursului pârâtului D. ca nefondat.

4. Fiind dată culpa procesuală a recurentului pârât, au solicitat obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată conform art. 453 Cod procedură civilă.

Examinând recursurile, ale căror motive se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.p.c., Curtea reţine următoarele:

Recurentul D. solicită, sub un prim aspect, casarea în tot a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se pune în discuţie, în temeiul art. 16 ind. 1 din Legea nr. 554/2004, introducerea în cauză a terţilor cumpărători ai apartamentelor din imobilul a cărui autorizaţie de construire se contestă. Însă, art. 16 ind. 1 din Legea nr. 554/2004 consacră o facultate pentru instanţa de contencios administrativ, iar nu o obligaţie a cărei încălcare să fie susceptibilă a atrage anularea hotărârii pronunţate.

În plus, beneficiar al autorizaţiei de construire este dezvoltatorul, iar împrejurarea că în cursul judecăţii acesta a înstrăinat apartamentele din imobil produce efectele prevăzute la art. 39 alin. 1- 3 C.p.c., fără a influenţa cadrul procesual aşa cum se justifică la momentul iniţierii procedurii judiciare.

Acelaşi recurent susţine şi lipsa interesului reclamanţilor faţă de cererea de anulare a autorizaţiei, atât din punct de vedere procesual – folos determinat, personal, legitim şi actual, cât şi ca fine de neprimire specific contenciosului administrativ – drept sau interes legitim susceptibil a fi protejat prin acţiune în justiţie exercitată în temeiul Legii nr. 554/2004.

Sub aspect procesual, reclamanţii sunt proprietarii parcelei de teren şi construcţiei învecinate astfel încât verificarea respectării dispoziţiilor legale privind disciplina în construcţii reprezintă un deziderat justificat şi actual în persoana lor.

Din acelaşi considerente, dar şi din perspectiva respectării regulilor de siguranţă la incendii, de igienă şi salubritate şi a bunelor practici în raporturile de vecinătate, aceştia pretind şi protejarea unor interese legitime ce ţin de dreptul la sănătate şi viaţă privată, acţionând ca persoane afectate în drepturile şi interesele legitime prin actul administrativ pe care îl pretind nelegal, criticile din recurs fiind evident nefondate.

În ceea ce priveşte tardivitatea cererii de modificare a acţiunii introductive, invocată de ambii recurenţi, potrivit art. 204 C.p.c. reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi numai până la primul termen la care acesta este legal citat. Cum cererea de modificare înregistrată la 16.04.2018, constând în completarea cu un nou petit, nu a vizat cererea de suspendare a executării, ci capătul de cerere privind anularea autorizaţiei de construire şi cum primul termen la care reclamanţii au fost citaţi cu referire la acesta este 19.04.2018, excepţia de tardivitate este de asemenea neîntemeiată.

În plus, contrar argumentelor aduse de recurenţi, pentru termenul din 15.02.2018 părţile au fost citate exclusiv pentru judecarea cu celeritate a capătului de cerere privind suspendarea executării actului atacat, aspect care rezultă clar atât din citaţii, cât şi din referatul cauzei consemnat în încheierea de termen.

Circumscrise motivului de casare prevăzut la art. 488 pct. 5 C.p.c. mai invocă recurenţii şi anumite excepţii vizând capătul de cerere adiţional, privind desfiinţarea lucrărilor executate în baza autorizaţiei de construire nr. 152/05.05.2017, pe care însă Curtea consideră oportun să le analizeze ulterior, după antamarea considerentelor ţinând de legalitatea autorizaţiei atacate.

Continuând cu motivul de casare prevăzut la art. 488 pct. 8 C.p.c., Curtea constată că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat anularea autorizaţiei de construire nr. 152/05.05.2017 referitoare la imobilul P + 2 E + M, eliberată pârâtului D. pentru modificarea temei de proiectare a imobilului autorizat cu AC nr. 337/19.08.2016, constând în P + etaj parţial cu 3 apartamente, eliberată pentru G. şi H.

Prin cererea de chemare în judecată şi precizările ulterioare, reclamanţii au invocat mai multe elemente de nelegalitate, punând în discuţie, în esenţă, nerespectarea procentului de ocupare a terenului, nerespectarea distanţei faţă de hotarul proprietăţii vecine, nerespectarea regimului de înălţime în zonă, nerespectarea dispoziţiilor de sănătate şi igienă, neefectuarea unui studiu geotehnic corespunzător.

În cauză au fost efectuate două expertize tehnice, concluziile ambelor lucrări fiind convergente în sensul emiterii autorizaţiei de construire cu încălcarea dispoziţiilor legale, la care se adaugă şi modalitatea greşită de execuţie, cu accentuarea gravităţii abaterior de la legalitate existente la emiterea autorizaţiei.

Cu referire la motivele de nelegalitate a autorizaţiei de construire şi a documentaţiei tehnice ce a stat la baza emiterii ei, cea de a doua expertiză (ale cărei concluzii coincid, de altfel, sub aspectele ce prezintă interes cu prima efectuată în cauză) a constatat că deşi scriptic procentul de ocupare al terenului este de 39,5%, încadrându-se în limita maximă de 40%, în proiectul tehnic s-a omis includerea în calculul suprafeţei construite a logiilor aferente apartamentelor, evidenţiate pe planşe drept „terase”, POT real conform documentaţiei fiind 43,56%.

Expertul a mai constat încălcarea regimului de înălţime în zona prin autorizarea unei construcţii cu 4 nivele supraterane, în loc de maxim 3 conform PUG, precum şi nerespectarea distanţei de retragere faţă de limita de hotar cu terenul reclamanţilor, de jumătate din înălţimea la cornişă, dar nu mai puţin de 3 m, în cazul analizat 9, 95m / 2 =4, 975 m.

Nu în ultimul rând, din analiza documentaţiei tehnice, astfel cum a fost autorizată de prim-pârât, rezultă nerespectarea prevederilor art. 4 alin. 1 lit. a şi c din OMS nr. 119/2014 şi art. 6 din HG nr. 525/1996, deoarece nu sunt prevăzute platforme pentru colectarea deşeurilor, locuri de parcare şi spaţii verzi per locatar.

Contrar apărărilor formulate de prim-pârât, conform art. 36 din HG nr. 525/1996 „Până la aprobarea planurilor urbanistice generale şi a regulamentelor locale de urbanism, autorizarea executării construcţiilor se va face numai în condiţiile stabilite de prezentul regulament.”

Per a contrario, cum în C. s-a adoptat PUG, rezultă că art. 31 din HG nr. 525/1996, pe care îl invocă prim-pârâtul în justificarea aprobării regimului de înălţime diferit, nu este aplicabil, fiind necesar acordul vecinilor şi întocmirea unui PUZ pentru autorizarea imobilului în cauză, care în loc de P+2E conform PUG, are în documentaţia tehnică regim P+2E+M, iar în fapt P +3E.

Neîntemeiată este şi apărarea privind nerespectarea distanţei minime de retragere faţă de limitele proprietăţii, din moment ce potrivit PUG se impune o retragere faţă de limitele laterale şi posterioară ale proprietăţii echivalentă cu jumătate din înălţimea la cornişă, dar nu mai puţin de 3 m, de unde rezultă că 3 m este limita minimă posibilă, regula de respectat fiind de jumătate din înălţimea la cornişă, în speţă 4, 975 m faţă de parcela reclamanţilor.

Cu referire la nerespectarea art. 4 alin. 1 lit. a şi c din OMS nr. 119/2014 şi art. 6 din HG nr. 525/1996, recurentul Primarul municipiului C. invocă presupuneri extrase din conţinutul documentaţiei, deşi proiectul are lacune şi a fost autorizat fără nicio verificare sub acest aspect, nefiind prevăzute platforme pentru colectarea deşeurilor, locuri de parcare şi spaţii verzi per locatar.

În ceea ce priveşte studiul geotehnic, acelaşi recurent susţine că nu era necesară refacerea lui, fiind întocmit cu prilejul emiterii AC nr. 337/19.08.2016. Însă, în lipsa unor argumente concrete, cum este dată o diferenţă de înălţime (P+1E parţial comparativ cu P+2E+M, în fapt P+3E) se impunea actualizarea sa, cel puţin prin asumarea conţinutului anterior, dacă nu se considera necesară suplimentarea numărului de foraje, a distanţei şi/sau adâncimii de forare, aşa cum se afirmă în recurs.

Este locul a se preciza că expertii au constatat inclusiv nerespectarea modalităţii de execuţie a obiectivului, mai precis nerespectarea documentaţiei prin depăşirea înălţimii la cornişă, modificarea amplasării pe teren şi afectarea suprafeței construite, închiderea logiilor cu geamuri, modificarea șarpantei prin coborârea streșinii, ridicarea zidului mansardei până la cota de 11, 42 şi reducerea retragerii faţă de terenul reclamanţilor de la 3 la 2 m.

S-a mai constatat că nu au fost respectate nici în fapt prevederile OMS nr. 119/2014, dar prin neamenajarea spaţiilor verzi per locatar au rezultat locuri de parcare, curtea fiind dalată în întregime.

Bine-înţeles, aşa cum susţine prim-pârâtul, aceste aspecte sunt ulterioare emiterii autorizaţiei de construire nr. 152/05.05.2017 şi urmează a fi avute în vedere cu prilejul recepţiei, a cărei efectuare nu este clar dacă sau în ce condiţii a avut loc. Însă, enumerarea lor subliniază, printre altele, finalitatea lipsei de diligenţă şi interes în procedura de verificare a documentaţiei tehnice şi de emitere a autorizaţiei.

Acestea fiind spuse, Curtea conchide, în asentiment cu tribunalul, că autorizaţia de construire nr. 152/05.05.2017 a aprobat o documentaţie incompletă şi încalcă cerinţele Planul Urbanistic General C. 1999, dispoziţiile OMS nr.119/2014 şi ale HG nr. 525/1996, soluţia de anulare a acesteia fiind legală şi temeinică.

În continuare se constată că prin cererea adiţională aflată la filele f.326-329 vol. I reclamanţii au solicitat desfiinţarea lucrărilor realizate în baza autorizaţiei de construire nr. 152/05.05.2017, cerere admisă de asemenea de tribunal ca efect direct al anulării actului.

Hotărârea tribunalului a fost criticată în recurs, pârâtul D. reiterând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe motiv că a înstrăinat apartamentele din imobil, precum şi, în subsidiar, lipsa de oportunitate a soluţiei şi restrângerea posibilităţii de intrare în legalitate, iar pârâtul Primarul municipiului C. inadmisibilitatea pe motiv că nu s-a analizat posibilitatea intrării în legalitate.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, cum a motivat şi tribunalul, produce efecte art. 39 C.p.c., dezvoltatorul fiind de altfel beneficiarul autorizaţiei de construire şi având calitate procesuală pasivă în litigiul pendinte.

În schimb, Curtea găseşte întemeiate apărările formulate de recurenţi sub aspectul prematurităţii deciziei de desfiinţare a lucrărilor edificate în baza autorizaţiei anulate. Astfel, deşi nu este invocată sub acest nume, recurenţii pun de fapt în discuţie excepţia de prematuritate a acestui capăt de cerere, mai exact contestă caracterul actual al dreptului reclamanţilor de a obţine demolarea în condiţiile în care anularea autorizaţiei nu atrage în mod necesar desfiinţarea construcţiilor, beneficiarul având posibilitatea de a depune diligenţe pentru a intra în legalitate, iar numai dacă acest lucru se vădeşte imposibil, se emite autorizaţia de desfiinţare a lucrărilor.

Deşi soluţia nu are consacrare legislativă expresă pentru situaţia anulării autorizaţiei de construire pe cale judiciară, temeiul de drept rezultă pe cale de interpretare din dispoziţiile art. 26, 28 şi 32 din Legea nr. 50/1991, reţinute de altfel şi de instanţa de fond în hotărârea recurată. Tribunalul a considerat însă, pe baza concluziilor expertizelor efectuate în cauză, că lucrările nu se încadrează în prevederile urbanistice generale ale zonei şi afectează astfel drepturile reclamanţilor, deşi nu a făcut verificări şi la dosar nu există suficiente elemente din care să rezulte că situaţia este iremediabilă.

Dar Curtea nu poate omite că este vorba de proceduri separate, cu obiect de verificare diferit, iar niciuna dintre expertize nu a avut ca obiectiv analizarea posibilităţii de intrare în legalitate raportat la deficienţele constatate, motiv pentru care instanţa de judecată nu este în măsură de a stabili dacă construcţia poate fi modificată astfel încât să respecte dispoziţiile legale (respectiv, dacă proiectul tehnic poate fi adaptat la regimul de înălţime a zonei, astfel încât să se respecte şi distanţa de retragere faţă de limita de hotar, dacă logiile se pot desfiinţa, iar în caz afirmativ dacă se respectă POT, dacă s-ar putea elabora PUZ şi obţine acordul vecinilor ş.a.m.d.).

În final, referitor la criticile formulate de prim-pârât cu privire la netimbrarea cererii adiţionale, se observă că apărarea este invocată omisso medio, iar, în plus, dacă s-ar admite o calificare contrară celei date de instanţa de fond, remediul stabilit de lege nu este nulitatea, astfel cum greşit se susţine în recurs.

Faţă de cele ce preced, Curtea constată că recursurile sunt fondate numai în măsura şi pentru considerentele arătate, drept care, văzând dispoziţiile art. 496 alin. 1 C.p.c., le va admite, va casa în parte sentinţa atacată şi va respinge capătul de cerere privind desfiinţarea construcției ca prematur formulat, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate care nu sunt contrare prezentei. În temeiul art. 453 Cod procedură civilă, Curtea va obliga recurenţii să achite intimaţilor 3000 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând măsura în care au căzut în pretenţii.

Domenii speta

Spete similare