Răspundere civilă delictuală. Identificarea faptei ilicite. Motivarea hotărârilor

DREPT PROCESUAL CIVIL

Răspundere civilă delictuală. Identificarea faptei ilicite. Motivarea hotărârilor

Rezumat

Curtea a remarcat faptul că, prin întâmpinarea depusă în apel, președintele Consiliului Județean (J) (pârâtul) a subliniat că, în momentul notificării, imobilul (în discuție) era atestat în domeniul public al orașului (L), iar nesoluționarea dosarului administrativ nu îi este imputabilă.

Această apărare a pârâtului avea caracter esențial în soluționarea acțiunii în contradictoriu cu această parte.

Instanța de apel, însă, nu a oferit niciun răspuns la această apărare, care (răspuns/analiză) se impunea cu atât mai mult cu cât prima instanță a reținut că „îndeplinirea obligațiilor legale de către președintele Consiliului Județean (J) este dovedită”, sub acest aspect Judecătoria (...) făcând trimitere la mai multe acte și la diferite aspecte (stadii) în procedura de soluționare a notificării.

Tribunalul, însă, nu a identificat, în concret, atribuțiile/obligațiile legale ale președintelui Consiliului Județean (J) legate de soluționarea notificării, nu a făcut o verificare a îndeplinirii obligațiilor respective – în raport cu probele administrate în cauză și în raport cu succesiunea actelor normative.

În lipsa unei motivări corespunzătoare, Curtea nu a putut verifica modul/considerentul pentru care instanța de apel a ajuns la concluzia că președintele Consiliului Județean (J) „avea obligația de a soluționa notificarea în 60 de zile”, în condițiile în care notificarea a fost depusă, inițial, la o altă entitate, anume la Primăria Orașului (L).

Angajarea răspunderii civile delictuale trebuie făcută după o apreciere/verificare concretă a obligațiilor legale ale celui chemat în judecată, în raport cu atribuțiile prevăzute de lege pe seama sa, posibilitățile concrete de a acționa, comportamentul solicitantului (nefiind excluse eventualele omisiuni culpabile ale reclamantei în soluționarea notificării, etc.).

În definitiv, răspunderea civilă delictuală se fundamentează pe o faptă ilicită, care trebuie identificată în mod precis, fără abordări generale, vagi ori lipsite de orice legătură cu probele administrate în cauză. Desigur, trebuie verificate și celelalte condiții pentru angajarea răspunderii delictuale, în mod distinct.

- art. 425, art. 488, art. 496 și art. 498 C. pr. civ.

- Hotărârea din data de 24.05.2005 a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Buzescu împotriva României, pct. 68

- Hotărârea din data de 28.04.2005 a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Albina împotriva României, pct. 30

(Curtea de Apel Oradea, Secția I civilă, Decizia nr. 247 din 14 octombrie 2021, în rezumat și cu comentariu, de judecător Marius Pavel CAPOTA)

Prin Sentința civilă nr. (...)/05.11.2019 pronunțată în dosar cu nr. de mai sus, Judecătoria (...) a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de către reclamanta (R) (R)-(R), în contradictoriu cu Primarul Orașului (L), Spitalul Județean de Urgență (J), Președintele Consiliului Județean (J), având ca obiect pretenții.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta (R) a declarat apel, solicitând admiterea apelului și, în temeiul disp. art. 480 alin. 2 C. pr. civ., schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii în despăgubiri la cuantumul solicitat; cu cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. (...)/Ap din data de 06 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul (J) în dosarul nr. (...)/2017*, s-a admis apelul reclamantei (R), împotriva Sentinței civile nr. (...)/2019 a Judecătoriei (...).

A fost schimbată în parte sentința apelată.

A fost obligat Primarul Orașului (L) să plătească reclamantei 5.000 lei daune morale.

Președintele Consiliului Județean (J) a fost obligat să plătească reclamantei 10.000 lei daune morale.

S-a menținut soluția primei instanțe privind respingerea cererii de chemare în judecată împotriva pârâtului Spitalul Județean (J).

A fost obligat Primarul Orașului (L) să plătească reclamantei 410 lei cheltuieli de judecată.

Președintele Consiliului Județean (J) a fost obligat să plătească reclamantei 410 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât pârâtul Președintele Consiliului Județean (J), cât și pârâtul Primarul Orașului (L).

Prin recursul său, pârâtul Președintele Consiliului Județean (J) solicită admiterea recursului, casarea Deciziei nr. (...)/Ap și trimiterea cauzei la instanța de apel în vederea rejudecării cauzei, iar în subsidiar, în cazul în care se va considera că nu sunt întrunite condițiile pentru trimiterea cauzei spre rejudecare, reținerea acesteia spre judecare, admiterea recursului, casarea deciziei cu consecința menținerii Sentinței civile nr. (...)/2019, ca fondată și temeinică.

Motivele principale ale recursului:

Recurentul arată că instanța de apel nu a cercetat cauza sub unicul aspect esențial în dezlegarea apelului, respectiv a acelui element necesar antrenării răspunderii civile delictuale, constând în culpa exclusivă a petentei.

Ca efect al acestei omisiuni de cercetare a rezultat o hotărâre judecătorească nemotivată în fapt și în drept, prin prisma normelor de drept material aplicabile în cauză, astfel că această hotărâre judecătorească nu îndeplinește cerințele prevăzute de lege, în ceea ce privește motivele pentru care instanța a înlăturat cererile pârâtei UAT Județul (J) formulate în apărare atât pe fondul cauzei cât și în apel.

De asemenea, ca efect al motivelor străine si contradictorii invocate în cuprinsul hotărârii judecătorești, a rezultat o hotărâre judecătorească pronunțată fără nicio legătură cu starea de fapt și de drept dedusă judecății, mergând până la ficțiunea existenței unui proces intentat de către petentă în anul 2007, însă fără a justifica prin mijloace de probă existența acestui proces prezumat.

Recurentul arată faptul că odată cu judecarea apelului, raportându-se la o stare de fapt străină, bazată pe motive străine de pricină și care nu au fost susținute de niciuna dintre părți, a rezultat o hotărâre judecătorească dată cu interpretarea si cu aplicarea greșită a normelor de drept material și procesual.

Prin recursul său, pârâtul Primarul Orașului (L) solicită modificarea în parte a deciziei instanței de apel, cu privire la obligațiile stabilite în sarcina acestuia, în sensul de a le respinge drept netemeinice.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă (R) a invocat excepția de nulitate a recursului pârâtului Primarului Orașului (L).

Cu privire la recursul declarat de către pârâtul Președintele Consiliului Județean (J), intimata-reclamantă (R) a solicitat respingerea recursului.

Intimata apreciază că instanța de apel a soluționat cauza pe fond, nu se poate reține o necercetare a fondului raportat la motivele de apel cu care a fost investită.

Se arată prin întâmpinare că, cauza a mai suportat o judecată pe 3 grade de jurisdicție, prin decizia Curții de Apel (...) admițându-se recursul declarat de reclamanta-intimată, s-a trimis spre rejudecare deoarece se pronunțaseră pe excepția prescripției și nu pe fondul cauzei.

În temeiul dispozițiilor art. 498 Cod procedură civilă alin. (2), instanțele prevăzute la alin. (1) vor casa cu trimitere o singură dată în cursul procesului.

Precizează că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau după caz prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Examinarea coroborată a dispozițiilor art. 25 și 26 din Legea 10/2001, trimite la concluzia că dispoziția sau decizia emisă de entitatea investită cu soluționarea notificării, reprezintă actul prin care se încheie această etapă procedurală, părții nemulțumite total sau parțial de modificarea de soluționare a notificării fiindu-i deschisă posibilitatea de a ataca în justiție la Secția Civilă a Tribunalului, dispoziția sau decizia potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (buletinul jurisprudenței – culegere din anul 2017, Secția I civilă, Decizia 407/21 nov. 2017).

Apreciază că în ceea ce privește dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001 în forma inițială a legii, Consiliul Județean (J) încearcă să arate că, Primăria Orașului (L) are culpă în nesoluționarea notificării și identificării deținătorului imobilului, și a necomunicării acestuia către reclamanta.

Chiar dacă Primăria Orașului (L) nu a comunicat intimatei cine este entitatea deținătoare, totuși prin adresa (...)/27.10.2003, a învestit Consiliul Județean cu soluționarea notificării, Consiliul Județean care din anul 2003 nu a comunicat o adresă măcar intimatei și nu a soluționat notificarea în raport de dispozițiile art. 16 din Legea 10/2001, în forma inițială, când puteau fi acordate doar despăgubiri, astfel că, precizează că în anul 2011 a introdus în instanță dosarul nr. (...)/2011, unde în cursul procesului a aflat cine deține imobilul, făcând completare și precizare de acțiune la data de 2.12.2011 (conform actului anexat chiar de recurentă în cuprinsul motivelor de recurs) și solicitând introducerea în cauză a Județului (J) prin Președintele Consiliului Județean, abia atunci a aflat cine este deținătorul, pentru că nici aceștia și nici Primăria (L), nu i-au comunicat niciodată.

Examinând recursul declarat, prin prisma regulilor de drept aplicabile, conform prevederilor art. 483, alin. 3 și 4 din C. pr. civ., instanța a reținut următoarele:

Acțiunea pendinte se referă la răspunderea civilă delictuală a pârâților pentru fapta proprie, având în vedere omisiunea emiterii unei dispoziții prin care să fie soluționată cererea de restituire a reclamantei, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Cu privire la recursul pârâtului primarul orașului (L).

Intimata-reclamantă a invocat excepția nulității acestui recurs, apreciind că nu au fost indicate motive de nelegalitate.

Motivarea Curții.

Recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488, alin. 1 din C. pr. civ., potrivit art. 489, alin. 2 din același cod.

Sub acest aspect, trebuie precizat că simpla enumerare a unor motive de casare, dintre cele prevăzute în mod limitativ la art. 488, alin. 1 din C. pr. civ., nu poate fi considerată o veritabilă motivare a recursului.

Cu alte cuvinte, este necesar ca recurentul nu numai să indice motivele de casare, ci și să formuleze/să dezvolte critici concrete față de decizia atacată, raportat la motivul de casare invocat, instanța de recurs fiind chemată să analizeze efectiv argumentele părții subsumate fiecărui motiv de recurs.

Totodată, instanța de recurs nu poate să facă o verificare de ansamblu a deciziei atacate, în lumina motivelor de casare prevăzute de art. 488 din C. pr. civ., în lipsa sau independent de argumentele ori criticile părții.

Altfel, adică în cazul unui recurs motivat într-o manieră eliptică sau formală, iar nu concretă, ar însemna ca instanța de recurs să examineze decizia atacată substituindu-se autorului căii de atac în privința criticilor aduse hotărârii judecătorești, ceea ce, mai degrabă, ar echivala cu un control din oficiu al legalității deciziei atacate.

Evident, o astfel de situație nu poate fi admisă, deoarece atât recursul cât și motivarea acestuia se fundamentează pe cererea părții interesate, în acord cu principiul disponibilității (art. 9 din C. pr. civ.).

În speță, însă, recurentul nu a formulat nicio critică concretă împotriva deciziei din apel, sub aspectul legalității acesteia.

Mai exact, recurentul, nici din punct de vedere formal, nu a indicat motivul de nelegalitate pe care l-ar considera incident, adică unul dintre motivele prevăzute, în mod limitativ, la art. 488, alin. 1 din C. pr. civ. (pct. 1-8).

Principalele critici se referă la modul în care instanța de apel a apreciat starea de fapt, reafirmând că „bunul a cărui retrocedare a fost solicitată reprezenta proprietatea privată a Statului Român.” În plus, recurentul a mai făcut trimitere la modul de verificare a dosarului cuprinzând actele depuse pentru soluționarea notificării, demersurile întreprinse de către primar, lipsa vinovăției.

Toate aceste aspecte vizează, însă, nu pretinsa nelegalitate a deciziei recurate, ci chestiuni ce țin de pretinsa netemeinicie a deciziei instanței de apel. Numai că, prin recurs, pot fi invocate, exclusiv, motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, potrivit art. 488, alin. 1, partea introductivă, din C. pr. civ. – „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.”

Susținerile recurentului că instanța de apel a apreciat, în mod eronat, probele administrate nu se subsumează niciunui motiv de nelegalitate.

Interpretarea pretins eronată dată de către instanța de apel stării de fapt, nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute la art. 488, alin. 1 din C. pr. civ., fiind vorba, în realitate, despre motive de netemeinicie a deciziei, iar nu despre motive de nelegalitate.

Situația de fapt stabilită de către instanța de apel constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

Instanța de recurs nu poate face o nouă evaluare a stării de fapt, nici o apreciere proprie asupra probelor administrate în etapele anterioare, aceste aspecte fiind incompatibile cu structura recursului.

În baza acestor considerente și în temeiul art. 489, alin. 2 din C. pr. civ., instanța va constata nulitatea recursului.

În temeiul art. 453, alin. 1 din C. pr. civ., instanța a obligat pe recurent să plătească intimatei (R) suma de 1500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs (onorariu avocat), conform chitanței nr. (...)/04.09.2021 (fila 55).

Cu privire la recursul pârâtului președintele Consiliului Județean (J).

În opinia recurentului, ca prim motiv de nelegalitate, instanța de apel nu a cercetat fondul cauzei, decizia pronunțată fiind nemotivată în fapt și în drept.

În opinia intimatei-reclamante, aceste critici sunt neîntemeiate.

Motivarea Curții:

Aspecte esențiale referitoare la motivarea hotărârii judecătorești:

Hotărârea trebuie să cuprindă, printre altele, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, potrivit art. 425, alin. 1, lit. b) din C. pr. civ.

Este adevărat că instanțele nu sunt obligate să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părților pentru susținerea pretențiilor/apărărilor lor.

Întinderea obligației de a motiva poate varia în funcție de natura hotărârii și de circumstanțele concrete ale cauzei – a se vedea, în acest sens, Hotărârea din data de 24.05.2005 a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Buzescu împotriva României, pct. 68.

Instanța trebuie să identifice și să analizeze argumentele principale ale părților (Hotărârea din data de 24.05.2005 a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Buzescu împotriva României, pct. 68).

Problema motivării hotărârilor judecătorești constituie un aspect al dreptului la un proces echitabil, conform art. 6, alin. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Acest drept, însă, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile respective sunt în mod real ascultate, adică au fost în mod corect examinate de către instanța sesizată – a se vedea, în acest sens, Hotărârea din data de 28.04.2005 a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Albina împotriva României, pct. 30.

Analiza deciziei recurate din perspectiva acestor reglementări/statuări jurisprundențiale:

Conform cererii de chemare în judecată, reclamanta s-a îndreptat împotriva unor pârâți diferiți, solicitând repararea unui prejudiciu moral cauzat de către fiecare dintre entitățile chemate să soluționeze notificarea în discuție, în raport cu atribuțiile/obligațiile legale ale fiecăreia, pretențiile fiind cuantificate în mod distinct, în raport cu fiecare pârât.

Singurul paragraf din decizia instanței de apel, privind situația recurentului-pârât, are următorul cuprins: „Cu atât mai mult, consiliul județean, cu toate că, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, avea obligația de a soluționa notificarea în 60 de zile, din anul 2003 și până în 2007, când reclamanta a sesizat instanțele de judecată, nu a soluționat notificarea.”

Din acest considerent rezultă că instanța de apel a identificat Consiliul Județean (J) ca fiind entitatea învestită cu soluționarea notificării.

Curtea a remarcat faptul că, prin întâmpinarea depusă în apel, președintele Consiliului Județean (J) a subliniat că, în momentul notificării, imobilul (în discuție) era atestat în domeniul public al orașului (L), iar nesoluționarea dosarului administrativ nu îi este imputabilă.

Această apărare a pârâtului avea caracter esențial în soluționarea acțiunii în contradictoriu cu această parte.

Instanța de apel, însă, nu a oferit niciun răspuns la această apărare, care (răspuns/analiză) se impunea cu atât mai mult cu cât prima instanță a reținut că „îndeplinirea obligațiilor legale de către președintele Consiliului Județean (J) este dovedită”, sub acest aspect Judecătoria (...) făcând trimitere la mai multe acte și la diferite aspecte (stadii) în procedura de soluționare a notificării.

Tribunalul, însă, nu a identificat, în concret, atribuțiile/obligațiile legale ale președintelui Consiliului Județean (J) legate de soluționarea notificării, nu a făcut o verificare a îndeplinirii obligațiilor respective - în raport cu probele administrate în cauză și în raport cu succesiunea actelor normative.

În lipsa unei motivări corespunzătoare, Curtea nu a putut verifica modul/considerentul pentru care instanța de apel a ajuns la concluzia că președintele Consiliului Județean (J) „avea obligația de a soluționa notificarea în 60 de zile”, în condițiile în care notificarea a fost depusă, inițial, la o altă entitate, anume la Primăria Orașului (L).

Angajarea răspunderii civile delictuale trebuie făcută după o apreciere/verificare concretă a obligațiilor legale ale celui chemat în judecată, în raport cu atribuțiile prevăzute de lege pe seama sa, posibilitățile concrete de a acționa, comportamentul solicitantului (nefiind excluse eventualele omisiuni culpabile ale reclamantei în soluționarea notificării, etc.).

În definitiv, răspunderea civilă delictuală se fundamentează pe o faptă ilicită, care trebuie identificată în mod precis, fără abordări generale, vagi ori lipsite de orice legătură cu probele administrate în cauză. Desigur, trebuie verificate și celelalte condiții pentru angajarea răspunderii delictuale, în mod distinct.

Curtea a constatat că este complet nemotivată decizia instanței de apel în privința stabilirii răspunderii civile delictuale a președintelui Consiliului Județean (J), fiind încălcate prevederile art. 425, alin. 1, lit. b) din C. pr. civ., dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la cerința motivării hotărârilor judecătorești, amintită mai sus.

Pentru nemotivarea deciziei atacate este incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488, alin. 1, pct. 6, prima ipoteză, din C. pr. civ. – hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Pronunțând o astfel de decizie, tribunalul, practic, nu a cercetat fondul cauzei.

În baza acestor considerente, constatând inutilitatea analizării celorlalte motive de nelegalitate invocate împotriva deciziei atacate, în temeiul art. 496, alin. 2, art. 498, alin. 2 din C. pr. civ., Curtea a admis recursul pârâtului președintele Consiliului Județean (J) și a casat, în parte, decizia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, numai în ceea ce privește soluționarea cauzei față de acest pârât.

În rejudecare, instanța de apel va avea în vedere considerentele acestei decizii de casare, dar și apărările formulate de către președintele Consiliului Județean (J) pe fondul cauzei, atât cele invocate în cuprinsul întâmpinării depuse în dosarul de apel, cât și cele invocate în cuprinsul recursului.

Contrar afirmațiilor reprezentantei intimatei-reclamante, dispozițiile art. 498, alin. 2 din C. pr. civ., cu referire la posibilitatea legală a instanței de recurs de a casa cu trimitere o singură dată, Curtea a constatat că aceasta este, în realitate, prima casare cu trimitere.

Anterior, instanța de recurs nu a casat decizia instanței de apel, ci a menținut-o în totalitate, fiind vorba despre o decizie a tribunalului prin care hotărârea primei instanțe (a judecătoriei) a fost anulată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeași judecătorie.

Această soluție a instanței de apel, menținută de către instanța de recurs, nu conduce la concluzia că însăși instanța de recurs ar fi casat cu trimitere. 

Cheltuielile de judecată față de această parte pârâtă vor fi avute în vedere la rejudecarea cauzei.

Comentariu

Problema motivării hotărârilor judecătorești are un pronunțat caracter practic, concret, în funcție de circumstanțele fiecărei spețe.

În acest sens, este primordial ca motivarea hotărârii să fie raportată la argumentele principale ale părților, în acest fel asigurându-se o veritabilă „ascultare a părților”.

Aprecierile de ordin de general, chiar dacă ar fi adevărate, nu sunt, totuși, suficiente pentru o reală motivare a hotărârii

Domenii speta

Spete similare