Respingerea greșită a cererii de amânare a cauzei formulată de apărătorul ales în cauzele în care asistența juridică nu este obligatorie. Consecințe

Respingerea greșită a cererii de amânare a cauzei formulată de apărătorul ales în cauzele în care asistența juridică nu este obligatorie. Consecințe

Raportat la limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea prev. de art. 336 C.pen. (1-5 ani închisoare), Curtea reține că în cauză nu era incident nici un caz de asistență juridică obligatorie prevăzută de art. 90 C.pr.pen. În aceste condiții, desfășurarea dezbaterilor în lipsa apărătorului ales al inculpatului nu poate conduce la reținerea unui caz de nulitate absolută [care să determine  trimiterea cauzei spre rejudecare potrivit art. 421 C.pr.pen., neexistând cazul de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. f) C.pr.pen.].

Trimiterea cauzei spre rejudecare nu se poate dispune nici prin prisma dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului. Dreptul la apărare nu este reglementat ca atare în Convenție, ci ca o componentă a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6.

În ceea ce priveşte natura încălcării constatate a Convenţiei, clarificarea aspectului dacă acea încălcare a privat procesul în ansamblul său de caracterul echitabil prevăzut de art. 6 trebuie tranşată luând în considerare toate circumstanţele cauzei şi cercetând, în special, dacă drepturile de apărare au fost respectate şi care sunt calitatea şi importanţa elementelor în privința cărora s-a constatat o încălcare.

Instanța de control judiciar, în majoritate, subliniază că nu orice încălcare a dreptului la apărare atrage încălcarea dreptului garantat de art. 6 din Convenție. Doar în măsura în care acea încălcare este de natură a afecta echitabilitatea procedurii per ansamblu, iar neregularitatea nu poate fi complinită de către instanța de apel, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

În prezenta cauză, se constată că inculpatul, persoană cu o educație medie, a fost trimis în judecată sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzute de art. 336 C.pen. (așadar o cauza nu prezenta o complexitate mare, inculpatul fiind conștient de ce este acuzat). La termenul din data de 23.09.2029, în prezența apărătorului său ales (deci beneficiind de asistență juridică de specialitate) inculpatul a arătat că recunoaște fapta pentru care a fost trimis în judecată și a solicitat soluționarea cauzei potrivit procedurii simplificate a recunoașterii învinuirii. La termenul din 18.10.2019, la care în mod greșit prima instanță a respins cererea de amânare, raportat la particularitățile dreptului național, singurul aspect care urma să facă obiectul dezbaterilor era individualizarea sancțiunii (după cum se va arăta în continuare, procedura recunoașterii învinuirii a fost încuviințată în mod corect).  Pe parcursul soluționării prezentului apel, inculpatul a beneficiat de două termene pentru pregătirea apărării (dezbaterile, înainte de ivirea divergenței, având loc la 3 luni de la primul termen de judecată) și fiind asistat de către doi apărători aleși.

Curtea, în opinie majoritară, apreciază, că, raportat la aceste aspecte, respingerea cererii de amânare nu a fost de natură să afecteze echitabilitatea de ansamblu a procedurii, această neregularitate fiind complinită în cadrul procedurii din fața instanței de apel. De altfel, aceasta este diferența dintre prezenta cauză și cauza Hanzevacki c. Croației invocată de apărare. În respectiva situație, respingerea cererii de amânare întemeiată pe imposibilitatea apărătorului de a se prezenta a avut loc în ultimă instanță, pe când în prezenta cauză, inculpatul a beneficiat de posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare în fața instanței de apel (Curtea subliniază că apărările pe care inculpatul le poate invoca  pot viza exclusiv individualizarea sancțiunii).

(Secţia I penală, decizia penală nr. 515 din data de 12 iunie 2020)

Prin sentinţa penală nr. 684 din data de 18.10.2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în temeiul art. 396 alin. (2) C.pr.pen. rap. la art. 336 alin. (1) C.pen. cu reţinerea art. 41 alin. (1) C.pen., cu aplic. art. 396 alin. (10) C.pr.pen. a condamnat pe inculpatul T.V., la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe în stare de recidivă postcondamnatorie (faptă din data de 06.07.2015).

În temeiul art. 65 alin. (1) şi (3), rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C.pen. a aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice și dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 67 alin. (1) C.pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a  interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C.pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice și dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a conduce vehicule pentru care este necesară obţinerea unui permis de conducere), pe o durată de 2 ani, pedeapsa complementară urmând a se executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) C.pen., după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În temeiul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 83 alin. (1) Codul penal de la 1968, a revocat măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei principale de 3 (trei) ani închisoare, dispusă prin Sentinţa penală nr. 3/04.01.2012 pronunţată de Judecătoria Buftea, definitivă prin decizia penală nr. 1825/27.09.2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I Penală, şi a executării pedepsei accesorii a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) Codul penal din 1968.

În temeiul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 83 alin. (1) Codul penal de la 1968 a adăugat la pedeapsa principală de 3 (trei) ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.3/04.01.2012 pronunţată de Judecătoria Buftea, definitivă prin decizia penală nr.1825/27.09.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I Penală, pedeapsa principală aplicată prin sentinţă, inculpatul având de executat în final o pedeapsă principală rezultantă de 4 (patru) ani închisoare.

În temeiul art. 6 alin. (5) C.pen şi art. 45 alin. (5) C.pen, rap. la art. 65 alin. (1) şi (3) C.pen. şi la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C.pen. a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, ca pedeapsă accesorie, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală rezultantă privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 45 alin. (1) C.pen, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C.pen., pe o perioadă de 2 ani, pedeapsa complementară urmând a se executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) C.pen., după executarea pedepsei rezultante a închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În temeiul art. 274 alin. (1) C.pr.pen. a obligat inculpatul la plata sumei de 1.200 de lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat (800 lei aferente urmăririi penale, 400 lei aferente judecăţii).

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond analizând actele şi lucrările dosarului a reţinut că, prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 1 Bucureşti, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului T.V., cercetat în stare de libertate, pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe în stare de recidivă postcondamnatorie, faptă prevăzută de art. 336 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin.(1) C.pen.

În fapt, s-a reţinut că:

La data de 06.07.2015, în jurul orei 04:20, în timp ce se aflau în exercitarea atribuţiilor de serviciu, la intersecţia str. Calea Griviței cu str. Buzeşti, în dreptul imobilului cu nr. 4, agenţii de politie au oprit autoutilitara marca MAN, de culoare albă, cu numărul de înmatriculare (…) Conducătorul autoturismului a fost identificat în persoana inculpatului T.V., posesor al permisului de conducere seria (...) În urma discuţiilor purtate cu inculpatul T.V., agenţii de poliţie au sesizat faptul că acesta emana halenă alcoolică, motiv pentru care au solicitat intervenţia unui agent de poliţei din cadrul Brigăzii Rutiere, în vederea testării acestuia cu aparatul etilotest. În urma testării cu aparatul etilotest, acesta a indicat o alcoolemie de 0,88 g/l alcool pur în aerul expirat. Inculpatul T.V. a fost condus la sediul I.N.M.L., unde i s-au prelevat două probe de sânge necesare în vederea stabilirii alcoolemiei.

Din buletinul de analiză toxicologică nr. 1158/06.07.2015 (A12/6232/2015 din 04.03.2015), reiese că la ora 05:05, inculpatul T.V. avea o concentraţie alcoolică de 2,20 g/l alcool pur în sânge, iar la ora 06:05, alcoolemia acestuia era de 2,00 g/l alcool pur în sânge.

Potrivit Raportului de expertiză medico-legală nr. 1369/08.11.2017, la data de 06.07.2015, la ora 04:20, inculpatul T.V. ar fi avut teoretic o alcoolemie de 2,35 g/l alcool pur în sânge, ce provine dintr-un consum de băutură mai mare decât cel declarat.

Pentru dovedirea situaţiei de fapt reţinute prin rechizitoriu au fost administrate următoarele mijloace de probă:

•proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante (filele 12-13);

•bon etilotest (fila 14);

•buletin de analiză toxicologică nr. Al 2/6232/2015 (fila 25);

•raport de expertiză medico-legală nr. 1369/08.11.2017 (filele 29-30);

•declaraţie suspect T.V. (filele 33-34);

•declaraţie inculpat T.V. (filele 36-37).

Fiind audiat în calitate de suspect la data de 29.08.2017, T.V. a recunoscut săvârşirea faptei reţinute. Acesta a arătat că, de la ora 19:00 a zilei de 05.07.2015 şi la ora 02:00 a zilei următoare, a consumat aproximativ 500 ml vin şi 500 ml vodcă şi nu a mâncat.

Fiind audiat în cursul judecăţii, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei astfel cum a fost reţinută în sarcina sa de către procuror, solicitând judecarea cauzei în procedura aplicabilă în cazul recunoaşterii învinuirii.

În drept, fapta inculpatului T.V. care, în data de 06.07.2015, în jurul orei 04:20, a condus autoutilitara marca MAN cu numărul de înmatriculare (...) pe strada Buzești, având o îmbibație alcoolică de 2,35 g/l alcool pur în sânge, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prev. de art. 336 alin. (1) C.pen. cu aplic. art. 41 alin. (1) C.pen..

Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii, elementul material constă în acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul având o îmbibație alcoolică de peste 0,80g/l alcool pur în sânge.

Urmarea imediată o constituie vătămarea relaţiilor sociale referitoare la siguranţa circulaţiei rutiere pe drumurile publice şi constă în naşterea unei stări de pericol pentru ceilalţi participanţi la trafic.

Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi  urmarea imediată, se prezumă și astfel nu trebuie dovedită, infracţiunea în discuţie fiind una de pericol abstract.

Sub aspectul laturii subiective inculpatul a săvârşit fapta cu forma şi modalitatea de vinovăţie a intenţiei, cunoscând că a consumat băuturi alcoolice.

La individualizarea pedepsei aplicată inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere pe lângă atingerea scopului pedepselor şi dispoziţiile art. 74 C.pen, respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal şi nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Ca o chestiune prealabilă, instanţa a constatat că limitele de pedeapsă prevăzute de art. 336 alin. (1) C.pen. pentru infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, reduse potrivit dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C.pr.pen., sunt închisoare de la 8 luni la 3 ani şi 8 luni închisoare sau amenda.

În concret, instanţa de fond a avut în vedere conţinutul constitutiv al infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, apreciind că fapta prezintă gravitate abstractă ridicată, în contextul necesităţii ocrotirii unei valori sociale deosebit de importante, respectiv securitatea rutieră. Instanţa a reţinut că obiceiul conducerii sub influenţa băuturilor alcoolice reprezintă o problemă gravă în societate, legiuitorul evidenţiind şi încercând să descurajeze această faptă prin stabilirea unor limite de pedeapsă foarte ridicate în logica Noului Cod penal. Din aceste motive, instanţa a apreciat că o soluţie de renunţare la aplicarea pedepsei nu poate fi aplicată, fapta săvârşită necesitând existenţa unei perioade de supraveghere a conduitei inculpatului. De asemenea, instanţa a avut în vedere că fapta a fost săvârşită la o oră de trafic lejer, însă în centrul Municipiului Bucureşti, în condiţii ce impun o atenţie mai ridicată conducătorilor auto. Mai mult, instanţa a avut în vedere că inculpatul nu conducea un autoturism, ci o autoutilitară marca MAN, vehicul apt a produce pagube şi vătămări mult mai ridicate în cazul în care este scăpat de sub control. Instanţa a acordat relevanţă determinantă alcoolemiei remarcabil de ridicate înregistrate, 2,35 gr.‰, inculpatul aflându-se într-o stare ce îl făcea în mod evident inapt a conduce în condiţii de siguranţă un autoturism. În final, instanţa a avut în vedere că de la momentul săvârşirii faptei a trecut o perioadă de aproximativ 4 ani, rezonanţa faptei fiind astfel diminuată.

În privinţa urmărilor, instanţa a constatat că acestea s-au rezumat la pericolul abstract pentru siguranţa circulaţiei pe drumurile publice şi nu există indicii din care să rezulte că inculpatul a condus agresiv sau periculos pe fondul consumului de băuturi alcoolice. Cu toate acestea, instanţa a apreciat că starea în care se afla inculpatul a fost aptă cel puţin a-i diminua posibilităţile de evitare ale unui potenţial accident.

Astfel, din perspectiva circumstanţelor reale ale faptei săvârşite, instanţa a apreciat că se justifică aplicare unei pedepse orientate către mediu, pericolul social abstract şi concret al faptei fiind unul ridicat.

În ceea ce priveşte circumstanţele personale ale inculpatului, instanţa a reţinut că acesta nu se află la primul contact cu legea penală, prezenta faptă fiind săvârşită în stare de recidivă postcondamnatorie prin raportare la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.3/04.01.2012 pronunţată de Judecătoria Buftea, definitivă prin decizia penală nr.1825/27.09.2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I Penală, pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod nelegal.

Instanţa a mai reţinut că inculpatul a recunoscut săvârşirea acestei infracţiuni încă de la momentul depistării, nu s-a sustras pe parcursului procesului penal. instanţa a reţinut de asemenea că inculpatul a avut profesia de şofer profesionist până la momentul săvârşirii prezentei infracţiuni, împrejurare de demonstrează o lipsă de responsabilitate suplimentară a inculpatului, acesta săvârşind în interiorul termenului de supraveghere o infracţiune de natură a-i periclita şi mijloacele licite de obţinere a veniturilor.

Faţă de antecedenţa penală a inculpatului, instanţa a arătat că unica soluţie aplicabilă este cea de condamnare cu executare efectivă, neputând fi dispusă o soluţie de renunţare la urmărirea penală şi amânare a aplicării pedepsei.

În privinţa naturii pedepsei, instanţa a apreciat că pedeapsa amenzii penale nu este aptă a asigura sancţionarea adecvată a inculpatului, acesta săvârşind o nouă infracţiune gravă în interiorul termenului de supraveghere stabilit ca urmare a săvârşirii unei alte infracţiuni grave, acesta demonstrând astfel că nu a înţeles importanţă corectării propriului comportament şi respectării obligaţiilor impuse.

În atare condiţii, instanţa de fond a apreciat că se impune condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii orientate spre minim, executarea efectivă a acesteia, tratamentul sancţionator al recidivei şi durata excesivă a procesului penal nejustificând o pedeapsă orientată spre mediu.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul T.V. solicitând desfiinţarea sentinţei penale atacate şi, rejudecând, trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanţă.

Prin apelul său inculpatul T.V. a criticat sentinţa pentru nelegalitate pentru următoarele argumente:

1. A fost judecat în lipsa apărătorului său ales - deşi la dosar era depusa cererea de amânare de către de avocatul ales, însoţită de dovada imposibilităţii de prezentare, respectiv adeverinţa medicală.

2. S-a luat act de procedura simplificata deşi judecătorul i-a luat declaraţia-consemnată în data de 23.09.2019, declaraţie în care s-a consemnat că a recunoscut starea de fapt reală - stare de fapt care diferă substanţial de cea reţinuta în rechizitoriu - ceea ce ar fi atras respingerea cererii de judecată în procedura simplificată şi ar fi obligat judecătorul să parcurgă procedura ordinara şi să dispună în cercetarea judecătoreasca administrarea probelor.

3. De asemenea, judecătorul primei instanţe a luat act că a suferit o condamnare anterior, făcând trimitere la sentinţa penala nr. 3 din 4 ianuarie 2012 pronunţată de Judecătoria Buftea, a dispus judecătorul revocarea pedepsei aplicate prin aceasta hotărâre - dar nu a făcut verificări pentru a se lămuri  aceste aspecte.

Examinând hotărârea apelată prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, conform art. 417 alin. (2) C.pr.pen., Curtea constată şi reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, Curtea va analiza aspectele privind nerespectarea dreptului la apărare al inculpatului, aspecte care în opinia acestuia sunt de natură să conducă la trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În acord cu apelantul inculpat, Curtea apreciază că în mod greșit prima instanță a respins cererea de amânare formulată de apărătorul ales al inculpatului pentru termenul din data de 7.10.2019. Faptul că în ziua în care apărătorul ales s-a prezentat la medic, acesta a depus mai multe înscrisuri la dosarul cauzei dar nu a adus la cunoștința instanței starea sa de sănătate nu poate conduce la respingerea cererii sale de amânare. În acest sens, se constată că nu există nicio dovadă că în momentul în care acele înscrisuri au fost depuse , doamna avocat fusese la control și se afla în posesia adeverinței medicale. De asemenea, trebuie subliniat că dreptul la apărare este garantat în favoarea inculpatului, or, prima instanță l-a sancționat pe inculpat pentru o atitudine presupus neloială a avocatului.

Cu toate acestea, cu privire la consecințele acestei situații, Curtea, în opinie majoritară, apreciază că ea nu poate conduce la trimiterea cauzei spre rejudecare. Astfel, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea prevăzută de art. 336 C.pen. (1-5 ani închisoare), Curtea reține că în cauză nu era incident nici un caz de asistență juridică obligatorie prevăzută de art. 90 C.pr.pen. În aceste condiții, desfășurarea dezbaterilor în lipsa apărătorului ales al inculpatului nu poate conduce la reținerea unui caz de nulitate absolută (care să determine trimiterea cauzei spre rejudecare potrivit art. 421 C.pr.pen., neexistând cazul de nulitate absolută prev. de art. 281 alin. (1) lit. f) C.pr.pen.).

Trimiterea cauzei spre rejudecare nu se poate dispune nici prin prisma dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului. Dreptul la apărare nu este reglementat ca atare în Convenție, ci ca o componentă a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6.

În ceea ce priveşte natura încălcării constatate a Convenţiei, clarificarea aspectului dacă acea încălcare  a privat procesul în ansamblul său de caracterul echitabil prevăzut de art. 6 trebuie tranşată luând în considerare toate circumstanţele cauzei şi cercetând, în special, dacă drepturile de apărare au fost respectate şi care sunt calitatea şi importanţa elementelor în privința cărora s-a constatat o încălcare [Gäfgen împotriva Germaniei (MC), pct. 165]. Garanţiile enunţate în mod expres la art. 6 §3 (printre care se numără și dreptul la asistență juridică) ilustrează noţiunea de proces echitabil în anumite situaţii procedurale tipice, constatate în materie penală, dar scopul intrinsec al acestora este întotdeauna acela de a garanta sau de a contribui la garantarea caracterului echitabil al procesului penal în ansamblul său. Aşadar, acestea nu reprezintă un scop în sine şi, în consecinţă, trebuie interpretate în lumina funcţiei pe care o îndeplinesc în contextul general al procedurii (Mayzit împotriva Rusiei, pct. 77; Can împotriva Austriei, pct. 48).

De asemenea, există posibilitatea ca o instanță superioară sau instanța supremă să remedieze, în anumite circumstanțe, deficiențele procesului în primă instanță (Cutean c. României, § 71).

Sintetizând, instanța de control judiciar, în majoritate, subliniază că nu orice încălcare a dreptului la apărare atrage încălcarea dreptului garantat de art. 6 din Convenție. Doar în măsura în care acea încălcare este de natură a afecta echitabilitatea procedurii per ansamblu, iar neregularitatea nu poate fi complinită de către instanța de apel, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

Revenind la prezenta cauză, se constată că inculpatul, persoană cu o educație medie, a fost trimis în judecată sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art. 336 C.pen. (așadar o cauza nu prezenta o complexitate mare, inculpatul fiind conștient de ce este acuzat). La termenul din data de 23.09.2029, în prezența apărătorului său ales (deci beneficiind de asistență juridică de specialitate) inculpatul a arătat că recunoaște fapta pentru care a fost trimis în judecată și a solicitat soluționarea cauzei potrivit procedurii simplificate a recunoașterii învinuirii. La termenul din 18.10.2019, la care în mod greșit prima instanță a respins cererea de amânare, raportat la particularitățile dreptului național, singurul aspect care urma să facă obiectul dezbaterilor era individualizarea sancțiunii (după cum se va arăta în continuare, procedura recunoașterii învinuirii a fost încuviințată în mod corect). Pe parcursul soluționării prezentului apel, inculpatul a beneficiat de două termene pentru pregătirea apărării (dezbaterile, înainte de ivirea divergenței, având loc la 3 luni de la primul termen de judecată) și fiind asistat de către doi apărători aleși.

Curtea, în opinie majoritară, apreciază, că raportat la complexitatea cauzei, la faptul că inculpatul a recunoscut fapta în prezența apărătorului ales și raportat la faptul că obiectul dezbaterilor în prima instanță îl reprezenta exclusiv individualizarea pedepsei (inculpatul nemaiputând reveni asupra manifestării de voință de a fi judecat potrivit procedurii simplificate), respingerea cererii de amânare nu a fost de natură să afecteze echitabilitatea de ansamblu a procedurii, această neregularitate fiind complinită în cadrul procedurii din fața instanței de apel. De altfel, aceasta este diferența dintre prezenta cauză și cauza Hanzevacki c. Croației. În respectiva situație, respingerea cererii de amânare întemeiată pe imposibilitatea apărătorului de a se prezenta a avut loc în ultimă instanță, pe când în prezenta cauză, inculpatul a beneficiat de posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare în fața instanței de apel (Curtea subliniază că apărările pe care inculpatul le poate invoca  pot viza exclusiv individualizarea sancțiunii).

Referitor la aspectele privind neclaritățile existente în sentința anterioară de condamnare, Curtea apreciază că menționarea infracțiunii de violare de domiciliu în loc de lipsire de libertate este o simplă eroare materială, nefiind de natură a produce vreo consecință juridică. Din fișa de cazier și din întreaga motivare a hotărârii rezultă că inculpatul a comis infracțiunea de lipsire de libertate. De asemenea, inculpatul, prezent pe tot parcursul procesului penal, a știut de ce infracțiune a fost acuzat, neavând vreun moment percepția că ar fi trimis în judecată pentru violare de domiciliu.

În ceea ce privește situația de fapt și judecarea cauzei potrivit procedurii simplificate, Curtea constată că probatoriul cauzei dovedește dincolo de orice îndoială rezonabilă că în data de 06.07.2015, în jurul orei 04:20, inculpatul a condus autoutilitara marca MAN cu numărul de înmatriculare ...... pe strada Buzești, având o îmbibație alcoolică de 2,35 g/l alcool pur în sânge, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzute de art. 336 alin. (1) C.pen. cu aplic. art. 41 alin. (1) C.pen.

În mod corect a reținut prima instanță că inculpatul a recunoscut fapta de care a fost acuzat. Curtea nu poate achiesa la susținerea potrivit căreia judecătorul fondului trebuia să respingă cererea (formulată chiar de inculpat) și să constate că acesta nu a recunoscut situația din rechizitoriu. Infracțiunea prev. de art. 336 C.pen. nu este condiționată de o anumită distanță pe care să parcurgă conducătorul auto, chiar și simpla mutare a unui autovehicul fiind sancționată. De altfel, Curtea nu poate să nu observe că în secțiunea din motivele de apel în care este redată declarația dată de inculpat în prima instanță, acesta omite să menționeze tocmai partea inițială: ″recunosc fapta reținută în sarcina mea în rechizitoriu, cunosc probele administrate și solicit să fiu judecat în baza acestora″.

Dacă, după ascultarea inculpatului, instanța admite cererea de judecare potrivit procedurii simplificate, inculpatul nu mai poate renunța pe parcursul procesului penal la opțiunea sa de a fi judecat potrivit procedurii simplificate, putând să critice doar condițiile în care avut loc, de exemplu dacă a existat un viciu al manifestării de voință. În caz contrar, singurul aspect care mai poate face obiectul dezbaterilor este individualizarea sancțiunii.

În cazurile în care legiuitorul a dorit să prevadă posibilitatea de revenire asupra manifestării de voință, a reglementat-o în mod expres: ca în cazul renunțării la apel. Doar în cazul în care se dovedește că există un viciu de consimțământ, instanța de apel ar putea dispune reluarea judecării cauzei potrivit procedurii de drept comun. Dacă manifestarea de voință a inculpatului a fost neviciată, inculpatul nu poate susține că situația de fapt este diferită de cea reținută în rechizitoriu și în hotărârea primei instanțe.

În condițiile în care la momentul judecării cauzei, inculpatul a fost asistat de către un apărător ales, care i-a explicat în concret ce presupune soluționarea cauzei potrivit procedurii simplificate, nu există niciun element care să creeze vreo urmă de îndoială cu privire la voința reală a acestuia. De altfel, însuși apărătorul ales al inculpatului a solicitat admiterea cererii și judecarea cauzei potrivit procedurii simplificate.

Cu privire la individualizarea sancțiunii, în acord cu prima instanță, Curtea apreciază și ea că nu se justifică aplicarea amenzii, raportat la faptul că inculpatul a condus  în centrul Municipiului Bucureşti, loc ce impune o atenţie mai ridicată conducătorilor auto, la împrejurarea că inculpatul nu conducea un autoturism, ci o autoutilitară marca MAN, vehicul apt a produce pagube şi vătămări mult mai ridicate în cazul în care este scăpat de sub control și mai ales, raportat la gradul extrem de mare al alcoolemiei, 2,35 gr.‰, alcoolemie la care, o persoană obișnuită este în pragul comei alcoolice. Toate aceste împrejurări nu pot conduce instanța de apel nici la diminuarea cuantumului pedepse închisorii, care oricum a fost orientat spre minim de judecătorul fondului (1 an, iar limita minimă era de 8 luni). În ceea ce privește modalitatea de individualizare, având în vedere starea de recidivă a inculpatului, nu este incidentă niciuna dintre modalitățile de individualizare neprivative libertate, revocarea suspendării anterioare și executarea pedepsei în mediu carceral fiind imperativă.

Față de toate aceste aspecte, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C.pr.pen. Curtea, în majoritate, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul T.V. împotriva sentinţei penale nr.684/18.10.2019 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

În baza art. 275 alin. (2) C.pr.pen. a fost obligat apelantul la plata către stat a sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Domenii speta

Spete similare