Litigiu având ca obiect anulare Decizie a.j.p.i.s. prin care a fost revizuită o decizie anterioară prin care s-au acordat drepturi prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990. Admisibilitatea recursului

Prin Decizia nr. x/R/28/05/2021, contestată în cauză, a fost revizuită decizia nr. x/10/12/2020 motivându-se faptul că, la o verificare ulterioară a dosarului nr. x, în contextul altor verificări efectuate în cadrul altor A.J.P.I.S.-uri din ţară, s-a constatat că tatăl recurenţilor a fost închis în perioada 01.05.1949-29.04.1954 pentru delictul de insubordonare, deoarece a refuzat a depune jurământul militar, condamnarea menţionată neavând caracter politic în accepţiunea Legii nr. 221/2009.

În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de recurs, Curtea a reţinut că procedura judiciară reglementată de art. 15 alin. 3 din Decretul Lege nr. 118/1990 cu modificările ulterioare este diferită de procedura contestației reglementată de art. 13 alin. 8 din același act normativ la care se raportează intimata AJPIS în motivarea excepţiei, legiuitorul făcând trimitere la normele generale de procedură din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Astfel, art. 15 alin. 3 în forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate prevede că: „(3) Împotriva deciziei de revizuire emise în condiţiile alin. (1) şi (2) persoana interesată poate introduce contestaţie, în condiţiile Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.”, iar art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ stabileşte posibilitatea atacării hotărârii de primă instanţă, cu recurs, în 15 zile de la comunicare. Având în vedere aceste motive, instanța a apreciat că sentința pronunţată poate fi atacată cu recurs, excepţia inadmisibilităţii invocată de intimată fiind neîntemeiată.

- art. 13 alin. 8, art. 15 alin. 3 din Decretul Lege nr. 118/1990,

- art. 20 din Legea nr. 554/2004,

- Legea nr. 221/2009

Prin Sentinţa nr. x din 21.10.2021 pronunţată de Tribunalul  Mureş - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. y/102/2021, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanţii A şi B, în contradictoriu cu Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială C.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termenul legal reclamanţii A şi B solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanţe, iar în urma rejudecării admiterea contestaţiei formulate în faţa primei instanţe, cu obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată în ambele instanţe, reprezentând onorarii de avocat în cuantum total de 4.000 lei, conform chitanţelor depuse la dosarul cauzei, din care 2.400 lei în procedura prealabilă şi prima instanţă şi 1.600 lei la instanţa de recurs.

În motivarea cererii de recurs s-a arătat că primul motiv de recurs se sprijină pe forţa obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nr. 55/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 7 august 2000, decizie care stabileşte, în esenţă, că hotărârile emise anterior datei de 31 iulie 1997 au caracter jurisdicţional şi nu pot fi revocate sau revizuite, aşadar, hotărârile de stabilire a drepturilor, emise anterior datei de 31 iulie 1997, sunt acte administrative cu caracter jurisdicţional, care nu pot fi revocate. De aceea, dispoziţiile legale criticate, dispunând revizuirea drepturilor acordate prin acte emise anterior intrării în vigoare a acestor dispoziţii, revizuire ce poate duce la anularea sau la modificarea drepturilor respective, au un caracter evident retroactiv, dispunând pentru trecut, şi încalcă astfel prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile". Deoarece verificarea legalităţii drepturilor acordate şi revizuirea acestora înseamnă, practic, revizuirea unor hotărâri judecătoreşti, se încalcă, pe de o parte, principiul separaţiei puterilor în stat, iar pe de altă parte, sunt înfrânte prevederile constituţionale ale art. 125 privind înfăptuirea justiţiei, precum şi ale art. 128 referitoare la exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti". Mai mult, această decizie explică în ultimul paragraf al considerentelor, că o asemenea hotărâre poate fi anulată doar de „autoritatea competentă să stabilească, de asemenea, responsabilităţile pentru încălcarea legii, autoritate care nu poate fi alta decât autoritatea judecătorească. Altfel, s-ar afecta grav stabilitatea raporturilor juridice".

Or, drepturile recurenţilor-reclamanţi derivă din Hotărârea nr. 163 din 28 ianuarie 1994 astfel că pentru a anula aceste drepturi este necesar a fi desfiinţată această hotărâre cu caracter jurisdicţional, alegaţia pârâtei din întâmpinarea depusă la prima instanţă, potrivit căreia „această hotărâre a fost dată cu încălcarea prevederilor legale" neputând să producă efecte juridice. Altfel spus, dacă antecesorul recurenţilor-reclamanţi era în viaţă în acest moment, care ar fi fost procedeul juridic folosit pentru a restrânge sau desfiinţa drepturile acordate prin Hotărârea nr. 163 din 28 ianuarie 1994, însă răspunsul la această întrebare se regăseşte în prezent la art. 15 alin. 4 din Decretul Lege nr. 118/1990 (republicat) în MO nr. 1208 din 10.12.2020: „(4) în cazul în care calitatea de beneficiar al prezentului decret-lege a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, iar ulterior acestei hotărâri se constată încălcări ale prevederilor legale, agenţiile judeţene pentru plăţi şi inspecţie socială, respectiv a municipiului Bucureşti se vor adresa instanţei competente pentru retragerea calităţii de beneficiar ".

Cu referire la decizia Curţii Constituţionale nr. 55/2000, hotărârea primei instanţe are considerente vădit contradictorii.

Prima instanţă a reţinut că „în cazul deciziilor emise ulterior datei de 31 iulie 1997 Decizia Curtea Constituţională a României nr. 55/2000 nu mai are aplicabilitate".

Pe de altă parte, la următorul alineat, prima instanţă a reţinut că Hotărârea nr. 163 din 28 ianuarie 1994 a Comisiei constituite în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 - Judeţul Mureş, are caracter administrativ jurisdicţional, respectând astfel caracterul obligatoriu al considerentelor deciziei Curţii Constituţionale. „În privinţa forţei probante a Hotărârii nr. 163/28.01.1994 (f. 62 dosar) , prin care a fost recunoscută calitatea de fost deţinut politic a tatălui reclamanţilor D, pentru perioada 01.05.1949 -29.04.1954, instanţa constată că aceasta este, într-adevăr, un act administrativ jurisdicţional asimilat unei hotărâri judecătoreşti Hotărârea judecătorească are, între părţi, forţa probantă a unui înscris autentic însă în privinţa terţilor, reprezintă un mijloc de probă ca oricare altul, aceştia din urmă putând face proba contrară şi să răstoarne prezumţiile trase în baza actului emis anterior".

Aşadar, prima instanţă susţine că pârâta AJPIS este un terţ faţă de Hotărârea nr. 163/28.01.1994, putând face proba contrară, probă ce constă, în opinia primei instanţe, în ,fişa matricolă penală nr. 1992/1950 emisă de penitenciarul Poarta Albă (fila 66 dosar)" şi „fişa matricolă nr. 14 din 28.05.1971 (f.64 dosar)”.

Aceasta susţinere este vădit contrară realităţii. În primul rând, AJPIS nu poate avea calitatea de terţ întrucât această hotărâre a fost emisă tocmai de comisia al cărui continuator (succesor în drepturi şi obligaţii) este pârâta de azi, cele două comisii având denumiri relativ asemănătoare şi competenţe cvasiidentice. Dovada acestei susţineri o reprezintă nu doar conţinutul reglementării legale în acelaşi act normativ, dar şi faptul că dosarele celor două hotărâri de acordare a drepturilor antecesorului nostru (Hotărârea nr. 111/13 septembrie 1991 şi Hotărârea nr. 163/28 ianuarie 1994) se află în deţinerea (arhiva) pârâtei. În al doilea rând, cele două probe noi produse de pârâtă („fişa matricolă penală nr. 1992/1950 şi fişa matricolă nr. 14 din 28.05.1971”) au fost avute în vedere de comisia cu activitate administrativ jurisdicţională la emiterea hotărârilor din 1991 şi 1994.

Al doilea motiv de recurs se sprijină pe lipsa efectivă de temeinicie a deciziilor emise de intimata pârâtă. Astfel, aşa cum a arătat, temeiul de fapt al deciziilor de revizuire îl reprezintă „referatul întocmit de consilierul juridic cu privire la necesitatea revizuirii deciziei". Or, deşi acesta este singurul înscris care a stat la baza deciziilor de revizuire, nici recurenţii-reclamanţi şi nici prima instanţă nu cunoaşte conţinutul acestuia, pentru că intimata-pârâtă a refuzat să-1 depună, deşi avea această obligaţie potrivit legii. De altfel, nici în deciziile contestate şi nici ulterior (procedura prealabilă, prima instanţă) intimata-pârâtă nu a făcut cel puţin referire la conţinutul acestui referat, pentru a justifica necesitatea revizuirii deciziilor, cu atât mai mult cu cât acelaşi consilier juridic a acordat viza de legalitate şi deciziilor iniţiale din 10.12.2020. În schimb, prima instanţă reţine (pag. 5 sentinţă) că „în urma unor verificări" intimata ar fi constatat că antecesorul recurenţilor-reclamanţi ar fi fost condamnat pentru insubordonare, verificări efectuate la circa 27 de ani de la emiterea hotărârii 163/1994 şi la 11 ani de la pronunţarea Deciziei nr. 32/2009 RIL a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Al treilea motiv de recurs se referă la greşita aplicare a Deciziei nr. 32/2009 RIL a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a decis următoarele; „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. I alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, se stabileşte că: Persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 din Codul penal, săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice".

A apreciat că în speţă nu se pune problema aplicării art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, ci a art. 5 din acest act normativ. Astfel, antecesorul recurenţilor-reclamanţi D, decedat la data de 11.12.2008, a beneficiat până la decesul său de drepturile prevăzute de drepturile prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. a) mai sus citat, drepturile recurenţilor fiind stabilite de art. 5 alin. 7 din Decretul-Lege nr. 118/1990 republicat, Or, decizia Înaltei Curţi se referă exclusiv la interpretarea art. 1 alin. (1) lit. a), deoarece niciun moment în considerentele sale Înalta Curte nu a făcut trimitere la alte articole din actul normativ sus menţionat. Este adevărat că la data acestei decizii articolul 5 nu făcea referire şi la copiii beneficiarului, ci doar la soţia acestuia, însă, dacă Înalta Curte ar fi avut în vedere şi interpretarea art. 5, ar fi făcut cel puţin trimitere la acest text de lege.

În aceste condiţii, recurenţii-reclamanţi au susţinut că atât timp cât Hotărârea nr. 163 din 28 ianuarie 1994 nu a fost desfiinţată, nu este aplicabilă Decizia nr. 32/2009 RIL a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în speţa de faţă.

Aşa cum a arătat în mod permanent în cauză, începând cu procedura prealabilă şi până la recursul de faţă, de esenţa acordării drepturilor prevăzute de lege a fost tocmai persecuţia politică suferită de antecesorul recurenţilor-reclamanţi în perioada mai sus amintită. Astfel, această persecuţie rezultă nu doar din formularea „a avut calitatea de deţinut politic", menţionată expres în Hotărârea nr. 163 din 28 ianuarie 1994 a Comisiei constituite în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 - Judeţul Mureş, ci şi din modalitatea efectivă în care era executată pedeapsa închisorii de către deţinuţii politici: lipsa oricăror drepturi la pachet şi vizită, a posibilităţii de liberare condiţionată, continuarea represiunii după eliberare (ceea ce în cazul de faţă a determinat a doua condamnare cu caracter politic, necontestată chiar şi de către intimata pârâtă AJPIS Mureş).

Pentru toate aceste motive au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanţe, iar în urma rejudecării admiterea contestaţiei formulate în faţa primei instanţe, cu obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată în ambele instanţe, reprezentând onorarii de avocat în cuantum total de 4.000 lei, conform chitanţelor depuse la dosarul cauzei, din care 2.400 lei în procedura prealabilă şi prima instanţă şi 1.600 lei la instanţa de recurs.

Intimata-pârâtă Agenţia Judeţeană Pentru Plăţi şi Inspecţia Socială (AJPIS) C a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii recursului, iar pe fond, respingerea cererii ca nefondată, menţinând sentinţa atacată ca temeinică şi legală.

Intimata face trimitere la faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr.32/16.11.2009, stabileşte că dispoziţiile art.1 alin.1 lit.a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, se interpretează în sensul că, persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice, ceea ce înseamnă că nici recurenţii nu au dreptul la beneficiile/indemnizaţiile acordate persoanelor persecutate din motive politice pentru perioada arătată.

Din simpla analiză a fişelor matricole penale, rezultă fără echivoc faptul că, tatăl recurenţilor a fost condamnat definitiv pentru infracţiunea de insubordonare astfel acordarea drepturilor în temeiul Decretului-Lege nr.118/1990 ar fi o încălcare a legii şi nerespectarea unei decizii obligatorii a ÎCCJ. Or, în accepţiunea instanţei supreme, ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ţine de o anumită orânduire, ci de dreptul unui stat suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi la şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin legea fundamentală, iar instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.

În aceste condiţii, ÎCCJ a concluzionat că nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată. În absenţa unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenţei unei infracţiuni cu caracter politic şi pe cale de consecinţă, a unei condamnări având caracter politic.

Potrivit art. 517 alin. 4 CPC dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M.O al României, Partea I, iar Decizia nr. 32/2009 a fost publicată în MO nr. 137/02.03.2010.

Alegaţia recurenţilor referitoare la Hotărârea Comisiei AFDPR Mureş nr. 111/13/09/1990 şi Hotărârea nr. 163/28/01/1994, prin care părintelui său i s-a recunoscut calitatea de beneficiar a D-L nr.118/1990 pentru perioadele 01.05.1949-29.04.1954 şi 27.02.1971-06.07.1976 nu este suficientă pentru recunoaşterea drepturilor prevăzute la art. 5 alin. 7, fiind necesar ca, în cazul fiecărei persoane să fie administrate toate dovezile din care să rezulte condiţiile legale, însă, AFDPR Mureş i-a stabilit părintelui reclamantului dreptul la indemnizaţie cu încălcarea prevederilor legale pentru perioada 01.05.1949-29.04.1954.

Recurenţii sunt deja beneficiari al prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 art. 5 alin. 7, comisia le-a stabilit dreptul conform art. 5 alin. 7 pentru perioada 27.02.1971-06.07.1976, în calitate de copii urmaşi ai defunctului închis pentru delictul de propagandă.

În ce priveşte motivele invocate în cererea de recurs, ele sunt total nefondate.

Având în vedere cele relatate mai sus şi ţinând seama de documentele depuse, a solicitat să se constate că nu sunt îndeplinite condiţiile de acordare a drepturilor prevăzute de art. 5 alin. 7 pentru perioada 01.05.1949-29.04.1954, părintele recurenţilor a fost condamnat pentru delictul de insubordonare, infracţiune care nu are caracter politic conform Legii nr. 221/2009 şi a deciziei ÎCCJ nr. 32/2009.

A considerat că Hotărârea AFDPR nr. 163/28/01/1994 a fost dată cu încălcarea prevederilor legale.

După modificarea D-L nr. 118/1990 prin Legea nr. 232/2020, art. 15 permite revizuirea deciziilor emise de către comisie.

Având în vedere motivele invocate la fondul cauzei şi cele invocate în întâmpinare, a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii recursului, iar pe fond, respingerea cererii ca nefondată, cu menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

Analizând recursul formulat din perspectiva excepţiei inadmisibilităţii, precum şi a motivelor invocate, Curtea a reţinut următoarele:

Prin Decizia nr. 3509/R/28/05/2021 a fost revizuită decizia nr. 3509/10/12/2020 şi prin Decizia nr. 3508/R/28/05/2021 a fost revizuită decizia nr. 3508/10/12/2020, motivându-se faptul că, la o verificare ulterioară a dosarelor nr. 3508 şi 3509, în contextul altor verificări efectuate în cadrul altor AJPIS-uri din ţară, s-a constatat că tatăl recurenţilor a fost închis în perioada 01.05.1949-29.04.1954 pentru delictul de insubordonare, deoarece a refuzat a depune jurământul militar, condamnarea menţionată neavând caracter politic în accepţiunea Legii nr. 221/2009.

Prin contestaţia înregistrată la data de 13.07.2021 sub nr. de dosar y/102/2021, reclamanţii A şi B au solicitat Tribunalului Mureş anularea ca nelegale a deciziilor nr. 3508/R/28.05.2021 şi nr. 3509/R/28.05.2021. Prin Sentinţa nr. x din 21.10.2021 pronunţată de Tribunalul  Mureş - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. y/102/2021, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată.

În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de recurs, Curtea a reţinut că procedura judiciară reglementată de art. 15 alin. 3 din Decretul Lege nr. 118/1990 cu modificările ulterioare este diferită de procedura contestației reglementată de art. 13 alin. 8 din același act normativ la care se raportează intimata AJPIS în motivarea excepţiei, legiuitorul făcând trimitere la normele generale de procedură din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Astfel, art. 15 alin. 3 în forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate prevede că: „(3) Împotriva deciziei de revizuire emise în condiţiile alin. (1) şi (2) persoana interesată poate introduce contestaţie, în condiţiile Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.”, iar art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ stabileşte posibilitatea atacării hotărârii de primă instanţă, cu recurs, în 15 zile de la comunicare.

 Având în vedere aceste motive, instanța apreciază că sentința pronunţată poate fi atacată cu recurs, excepţia inadmisibilităţii invocată de intimată fiind neîntemeiată.

Referitor la criticile din memoriul de recurs, instanţa reţine că prin cererile nr. 2811/27/08/2020 şi nr. 2812/27/08/2020 depuse la Agenţia Judeţeană pentru Plaţi şi Inspecţie Sociala C, recurenţii au solicitat acordarea drepturilor prevăzute de art. 5 alin. 7 și a indemnizaţiei cuvenite conform prevederilor D-L. nr. 118/1990, republicat, în calitate de copii ai lui D, decedat la data de 11.12.2008.

Prin procesul-verbal de şedinţă nr. 17520/10.12.2020 Comisia de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990 R le-a admis cererile prin decizia nr. 3509/10/12/2020 şi nr. 3508/10/12/2020.

Ulterior, prin decizia nr. 3508/R/28/05/2021 şi nr. 3509/R/28/05/2021 au fost revizuite cele două decizii anterior menţionate, deoarece s-a constatat neîndeplinirea de către recurenţi a condiţiilor prevăzute de lege pentru a fi beneficiar a drepturilor stabilite de art. 5 alin. (7) ale Decretului-Lege nr.118/1990, republicat, cu modificările si completările ulterioare, pentru faptul că tatăl acestora a fost condamnat pentru delictul de insubordonare, refuzând să depună jurământul militar, condamnare ce nu are caracter politic raportat la Legea nr. 221/2009, actualizată.

În ceea ce priveşte natura condamnării suferite de către antecesorul recurenţilor, instanţa reţine că aceştia nu contestă informaţiile care rezultă din Fişele matricole penale nr. 14/28/051971 de la Penitenciarul Tg.-Mureş şi din Fişa Matricolă Penală de la Penitenciarul Poarta Albă nr.1992/1950 în care se menţionează că tatăl recurenţilor, D, decedat la data de 11.12.2008, a fost condamnat şi închis pentru delictul de insubordonare în perioada 01.05.1949-29.04.1954.

Ceea ce contestă recurenţii este modalitatea în care intimata şi apoi instanţa de judecată au aplicat în speţă Decizia pronunțată în recurs în interesul legii 32/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 137/2 martie 2010 şi modul în care au apreciat forţa probantă a Hotărârii nr. 163/28.01.1994, prin care a fost recunoscută calitatea de fost deținut politic a tatălui reclamanților D, pentru perioada 01.05.1949 – 29.04.1954.

Recurenţii se prevalează mai întâi de efectele Deciziei nr. 55/2000 pronunţate de Curtea Constituțională a României, în considerentele căreia Curtea Constituțională a României a reținut următoarele:

”Rezultă, din aceste texte de lege, ca verificarea şi revizuirea prevăzute în art. 13 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, privesc exclusiv drepturi stabilite prin hotărâri ale comisiilor pentru aplicarea acestui decret-lege. Aceste hotărâri sunt acte administrative, însă au caracter jurisdicţional datorat îndeosebi faptului ca soluţiile sunt adoptate în cadrul unei activităţi jurisdicţionale speciale.

De altfel, avându-se în vedere modul de constituire şi componenta comisiilor pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, rezultă ca acestea nu erau organe ale administraţiei publice. Direcţiile generale de muncă şi protecţie socială, ca organe ale administraţiei publice, aveau, până la data de 14 iulie 1997, dreptul de a contesta la tribunale hotărârile pronunţate de comisii, în termen de 15 zile de la comunicare, precum şi obligaţia de a aplica hotărârile respective dacă au devenit definitive. Aceste organe ale administraţiei publice au dobândit doar după data de 31 iulie 1997 însărcinarea de a primi şi de a soluţiona, în prima instanţa, cererile pentru acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Aşadar, hotărârile de stabilire a drepturilor, emise anterior datei de 31 iulie 1997, sunt acte administrative cu caracter jurisdicţional, care nu pot fi revocate.”

Așadar, Curtea Constituțională a României a statuat că hotărârile pronunțate de comisiile pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, anterior datei de 31 iulie 1997, au natura juridică a unor acte administrativ jurisdicționale, asimilate în privința efectelor și a forței probante cu hotărârile judecătorești. Această interpretare nu este contestată de prima instanţă, deoarece în discuţie nu este revizuirea/revocarea Hotărârii nr. 163/28.01.1994 şi nici drepturile dobândite deja de către tatăl recurenţilor, ci aplicarea unei proceduri instituite de modificări aduse la D.L. nr. 118/1990 ulterior pronunţării Deciziei nr. 55/2000 de către Curtea constituţională. Decretul - Lege nr. 118/1990 prevede, în prezent, (inclusiv la momentul emiterii deciziilor supuse revizuirii), prin art. 15 al. 1) și 2) procedura revizuirii în situația în care se constată încălcări ale prevederilor legale în emiterea unor decizii anterioare.

Astfel, pârâta intimată avea posibilitatea să procedeze la revizuirea deciziilor nr. 3509/10/12/2020 şi nr. 3508/10/12/2020 şi să emită noi decizii, revizuite, şi anume decizia nr. 3508/R/28/05/2021 şi decizia nr. 3509/R/28/05/2021, contestate în prezentul dosar.

Pe de altă parte, recurenţii omit faptul că drepturile pretinse prin cererile ce au stat la baza emiterii deciziilor nr. 3509/10/12/2020 şi nr. 3508/10/12/2020 privind acordarea acordarea drepturilor prevăzute de art. 5 alin. 7 sunt drepturi proprii, şi nu drepturi pe care să le pretindă în calitate de moştenitori.

De altfel, este de esenţa indemnizaţiilor stabilite conform prevederilor D-L. nr. 118/1990, (indiferent de modificările intervenite de-a lungul timpului) caracterul de drept personal şi viager. Astfel, un eventual drept câştigat de către tatăl recurenţilor, nu garantează dobândirea corespunzătoare de către recurenţi a drepturilor lor, aceste drepturi urmând să fie verificate în funcţie de situaţia de fapt şi de drept din momentul formulării cererii. O interpretare contrară ar presupune ipoteze precum: - imposibilitatea copilului de a formula cerere proprie, dacă părintele nu a formulat anterior o cerere pentru stabilirea drepturilor în calitate de condamnat politic, - situaţia abrogării actului administrativ ulterior stabilirii dreptului părintelui, care ar rămâne fără efect, dacă dreptul copilului s-ar baza exclusiv pe emiterea anterioară a unei decizii favorabile părintelui. Este evident că aceste ipoteze sunt absurde, fiind firesc ca cererea copilului să primească atât material, cât şi procedural, analiza proprie, în funcţie de situaţia de fapt şi de drept, respectiv în funcţie de forma legii în vigoare la momentul analizării cererii copilului. Prin forma legii în vigoare, instanţa are în vedere inclusiv deciziile pronunţate în interesul legii, care, în conformitate cu dispoziţiile art. 514 Cod procedură civilă au efect obligatoriu din momentul publicării în Monitorul oficial. Aceste decizii pronunţate în interesul legii nu se răsfrâng asupra drepturilor tranşate anterior ( cum este cazul în speţă al tatălui recurenţilor), însă, aplicarea lor este obligatorie, pentru autorităţi şi instanţe, din momentul publicării în Monitorul oficial.

Instanţa remarcă critica recurenţilor cu privire la calitatea părţilor (reclamanţi, pe de o parte şi pârâtă, pe de altă parte), necontestând argumentul de drept comun referitor la faptul că AJPIS nu este terţ faţă de Hotărârea nr. 163/1994, însă prin prisma motivelor expuse în considerentele anterioare, Curtea nu poate da relevanţa dorită de către reclamanţii-recurenţi  Hotărârii nr. 163/28.01.1994, care îl privea pe D, ci trebuie să verifice eligibilitatea proprie a acestora din perspectiva modului în care este definită noţiunea de condamnare politică de legea în vigoare la momentul cererii, respectiv în funcţie de deciziile de admitere RIL în materie pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (observând totodată că deciziile de respingere a sesizărilor ca inadmisibile, precum Decizia nr. 60/2021 la care recurenţii au făcut trimitere în concluziile pe fond, nu se bucură de caracter obligatoriu pentru instanţe).

Astfel, prin Decizia RIL nr. 32/2009 (publicată în Monitorul Oficial nr. 137/2 martie 2010) s-a stabilit cu caracter obligatoriu că : ,,în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.1 alin.1 lit. a din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, se stabileşte că: Persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi art.335 din Codul penal, săvârșite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.”

În considerentele deciziei citate, Înalta Curte a reținut următoarele: ”Aşadar, restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional și legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.

Prin urmare, condamnările penale pronunţate pentru infracţiunile analizate nu au caracter politic in sensul Decretului - lege nr. 118/1990”.

Prima instanţă a apreciat că deși analiza instanței supreme a fost făcută în raport de dispozițiile art. 334 și 335 din Codul penal 1968, considerentele se impun mutatis mutandis și în privința legii penale în vigoare în anul 1949 întrucât valorile sociale ocrotite sunt identice, infracțiunea neavând legătură cu un anume regim politic, ci cu dreptul și obligația de apărare a țării și cu dreptul la libertate și conștiință. Sub acest aspect, recurenţii nu au invocat critici în memoriu de recurs, Curtea achiesând la raţionamentul primei instanţe sub acest aspect. Astfel, pentru infracţiunea de insubordonare prin refuzul depunerii jurământului militar nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter.

Decizia nr. 32/2009 reprezintă elementul de noutate care se aplică prioritar faţă de constatările din Hotărârea nr. 163/28.01.1994, conținând interpretarea obligatorie pentru viitor a dispoziţiilor art. 1 alin. 1 lit. a din Decretul-Lege nr. 118/1990, potrivit art. 514 Cod procedură civilă. Considerentele acestei decizii sunt obligatorii asemenea dispozitivului, motiv pentru care este indiferent contextul în care s-a pronunţat decizia menţionată, şi anume, în legătură cu drepturile pe care le poate pretinde soţia condamnatului politic sau copii acestuia. În plus, este de observat că analiza priveşte o categorie de infracţiuni (în funcţie de valoarea socială ocrotită) şi implicit de condamnări (care, faţă de valoarea socială încălcată, nu mai pot fi considerate ca având caracter politic). Concluziile instanţei supreme nu se raportează în analiza caracterului de condamnare politică la un anumit regim de executare, ci la natura infracţiunii. Astfel, rămân fără relevanţă apărările recurenţilor privitoare la modalitatea efectivă în care era executată pedeapsa închisorii.

Pentru aceste considerente Curtea a apreciat că în mod corect prima instanţă a constatat că deciziile nr. 3509/10/12/2020 şi nr. 3508/10/12/2020 emise de Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C sunt legale și temeinice şi a respins contestaţia,  motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 490 C. proc. civ. respinge ca neîntemeiat recursul formulat de A şi B împotriva sentinţei civile nr. x/21.10.2021, pronunţată de Tribunalul Mureş, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. y/102/2021.

Domenii speta

Spete similare