Angajarea răspunderii administratorului statutar al debitoarei în insolvenţă. Dovada îndeplinirii condiţiei faptei ilicite

Curtea reiterează faptul că, dispoziţiile art. 169 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2014 instituie anumite prezumţii privitoare la activitatea delictuală a administratorului unei societăţi comerciale, activitate care a determinat ajungerea societăţii respective în insolvenţă. Toate acestea sunt însă prezumţii simple, relative, ceea ce presupune că ele pot fi răsturnate, legea dând posibilitatea celui în cauză să facă dovada contrară.

În speţă, lichidatorul judiciar, utilizând actele contabile ale societăţii, realizând acte în procedură potrivit legii (inventar) a constatat lipsurile menţionate, lipsuri neinfirmate de administrator, nici la nivel declarativ. Acesta însă, pentru a răsturna prezumţia simplă născută din faptul vecin şi conex demonstrat (lipsa indubitabilă) avea obligaţia de a demonstra utilizarea acestor fonduri/bunuri în scopurile societăţii, plata creditorilor, plata obligaţiilor fiscale, predarea sumelor/bunurilor către practician. Nici o astfel de atitudine nu a fost demonstrată fiind oferite în schimb argumentele care ţin de decizia managerială şi de contextul financiar caracterizat de criză.

Însă aceste afirmaţii nu pot produce o răsturnare a celor constatate şi demonstrate de practician prin utilizarea actelor contabile ale debitoarei, raportat la particularitatea faptei ilicite (dispariţia unor sume de bani şi a unor bunuri). Eventuala angrenare a acestor resurse în operaţiunea de redresare a societăţii s-ar fi putut încadra în eforturile pe care apelantul susţine doar că le-ar fi întreprins, însă nici o dovadă nu a fost produsă în acest sens, rămânând neexplicate lipsurile imputate.

art. 169 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2014

Prin Sentinţa nr. x din 15 decembrie 2021, Tribunalul Specializat Mureş, în dosarul nr. y/1371/2018/a1 a admis cererea formulată şi precizată de lichidatorul A IPURL, în contradictoriu cu pârâtul B.

- A dispus angajarea răspunderii personale a pârâtului B pentru pasivul societăţii debitoare F SRL până la concurenta sumei de 338.186,88 lei, la care se adaugă cheltuielile de lichidare.

- A fost obligat pârâtul să aducă la masa credală a debitoarei suma de 338.186,88 lei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termenul legal pârâtul B solicitând admiterea apelului declarat împotriva Sentinţei nr. x/2021 cu consecinţa anulării acesteia, iar în urma judecării cauzei pronunțarea unei decizii legale şi temeinice, în sensul respingerii cererii de angajare a răspunderii personale a pârâtului formulată de lichidatorul judiciar, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de apel a arătat că prin cererea de angajare a răspunderii personale a pârâtului în calitate de fost administrator al F SRL, a fost solicitată obligarea lui la suportarea unui debit reprezentând lipsă lichidităţi în casierie.

Instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra cererii incidentale formulate de suspendare, dispunând o soluţie nelegală, ce se impune a fi anulată.

Astfel cum reiese din cuprinsul încheierilor de şedinţă existente la dosar, instanţa a prorogat cererea de suspendare până la termenul din data de 20.10.2021, termen la care a pusă în discuţie această cerere.

Ascultând concluziile lichidatorului judiciar, instanţa nu s-a pronunţat în mod efectiv asupra acestei cereri, acordând mai departe cuvântul pe fondul cauzei.

Mai departe, nici în cuprinsul Sentinţei arătate, judecătorul sindic nu s-a pronunţat în mod efectiv asupra cererii de suspendare, ci procedează la o sumarizare a motivelor invocate pe fond doar de către lichidatorul judiciar, reţinând succint îndeplinirea tuturor condiţiilor legale, admiţând astfel cererea.

A apreciat că această abordare a judecătorului sindic încalcă dispoziţiile art. 397 alin. (1) din Codul de procedură civilă, privitor la soluţionarea cererii: „Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel", aspect în măsură să atragă admiterea apelului, anularea hotărârii atacate şi rejudecarea pricinii.

Practic, singurul remediu rămas la îndemâna apelantului a rămas formularea prezentului apel. Susţine că prin acţiunea pendinte se solicită angajarea răspunderii personale a apelantului în calitate de fost administrator al F SRL pentru un pretins debit - reprezentând lipsa lichidităţi casierie şi lipsă bunuri din gestiune; pe când, în dosarul penal nr. s/102/2012*, apelantul este cercetat pentru infracţiunea de evaziune fiscală. La acest moment există o primă soluţie pe fond, contestată, dosarul având stabilit termen de judecată în calea de atac, în data de 27.01.2022, ora 10:00-conform extrasului de pe portalul instanţei.

În acest sens, în baza Sentinţei civile nr. v/2021 din 11.03.2021, Tribunalul Mureş - secţia penală s-a pronunţat în raport de situaţia apelantului în sensul că: „(...)condamnă pe inculpatul B la pedeapsa principală de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. 1 lit. c din Legea nr. 241/2005, (forma în vigoare la 23.06.2010 cu aplicarea art. 41 al 2 vechiul Cod penal, cu reţinerea art. 5 noul Cod penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a raportat l a art. 76 alin. 1 lit. d Cod penal (1968) şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal din 1968 (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat. În baza art. 71 alin. 1 Cod penal (l968), aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal (1968) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat). În baza art. 86 ind. 1 Cod penal (1968), cu referire la art. 5 alin. 1 din noul Cod penal, dispune suspendarea executării pedepsei aplicate sub supraveghere, pe durata termenului de încercare de 4 ani. În baza art. 396 alin. l, 2 Cod procedură penală, condamnă pe inculpata S.C. F S.R.L. CIF 1390084, cu sediul social declarat în Mun. D str. D nr. D, jud. D, in insolvenţă prin practician av. AV. „pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 al. 1 lit. c si al. 2 din Legea nr. 241/2005 (forma in vigoare la 23.06.2010) cu aplic. art. 41 al. 2 vechiul Cod penal și a art. 5 noul Cod penal şi, reţinând prevederile art. 71 ind. 1 alin. 2 Cod penal (1968), la pedeapsa amenzii de 50.000 lei. În baza art. 396 alin. 1 şi 5, art. 16 alin. 1 lit. c Cod procedură penală, achită pe inculpata SC F SRL, de sub acuzaţia comiterii infracţiunii de spălarea banilor prevăzută de art. 23 lit. a din Legea nr. 656/2002 forma din 10.12.2011 cu aplicarea art. 41 alin. 2 vechiul Cod penal şi art. 5 Cod penal actual. În baza art. 25 Cod procedură penală, raportat la art. 256 Cod procedură penală, dispune restabilirea situaţiei anterioare, prin desfiinţarea, anularea celor trei contracte de prestări servicii ca fiind înscrisuri falsificate. Constată că prejudiciul adus bugetului de stat D.G.R.F.P. C ce a fost recuperat".

Or, prin Rechizitoriul din decembrie 2012, a fost reţinut un prejudiciu total evaluat de 150.914 lei din care 110.853 lei TVA şi v.061 lei impozit pe profit. D.G.R.F.P. C, s-a constituit parte civilă în procesul penal.

Prin „Raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la insolvenţă cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabil pasivul societăţii ", se arată şi datorii fiscale: „în perioada analizată valoarea acestor datorii creşte la 40.059 lei. Or, creditorul creanţei fiscale D.G.R.F.P. C este parte civilă în dosarul penal, şi mai mult, prin chiar Sentinţa penală nr. v/2021 se arată neechivoc faptul că prejudiciul adus la bugetul de stat D.G.R.F.P. C a fost recuperat integral.

Prin urmare, în lipsa suspendării prezentului litigiu până la soluţionarea dosarului penal există riscul major a unei duble imputări, D.G.R.F.P. C fiind şi creditor în dosarul de insolvenţă. Or, faţă de soluţia pronunţată în dosarul penal s-au formulat cereri de apel, cale de atac inclusiv declarată de către pârât şi F SRL prin A IPURL, în prezent fiind în stare de judecată, având termen stabilit în data de 27.01.2022.

Prin urmare între cele două dosare aflate pe rolul instanţelor de judecată există o legătură indisolubilă, soluţionarea dosarului penal şi a laturii civile având un impact major în soluţionarea cererii de atragere a răspunderii administratorului. Prejudiciul reclamat prin cererea de chemare în judecată este unul care face parte din prejudiciul rezultat ca urmare a unui presupus ilicit de natură penală, existând, astfel cum a menţionat anterior riscul unei duble imputări. Desfăşurarea în paralel a două proceduri judiciare menite să clarifice aceeaşi stare de fapt prezintă riscul producerii unei erori judiciare apte să producă o vătămare iremediabilă a drepturilor subiective ale părţilor implicate în raportul juridic conflictual.

Summa summarum, în vederea clarificării situaţiei de fapt şi de drept, inclusiv sub aspectul laturii civile, în mod definitiv, pentru a se asigura securitatea raporturilor juridice se impune suspendarea prezentului dosar până la finalizarea dosarului penal.

O altă critică adusă sentinţei constă în faptul că instanţa de fond nu a făcut o analiză efectivă a tuturor aspectelor invocate de pârât prin mijlocirea notelor depuse, ci şi-a însuşit cele prezentate de către administratorul judiciar, pronunţând o hotărâre nelegală şi netemeinică, ce se impune a fi cenzurată. Totodată a fost încălcat art. 424 alin 1 lit. b din Codul de procedură civilă potrivit căruia hotărârea va cuprinde:., „considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţa pe baza probelor administrare, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.

În cuprinsul considerentelor sentinţei atacate, instanţa a făcut trimitere la aspectele prezentate de lichidator, ignorându-le pe cele invocate de apelant, a reţinut pe scurt faptul că: „Starea de fapt de mai sus conduce la prezumţia că acestea au fost folosite in interes personal sau au fost ascunse de către administrator, având in vedere dreptul de dispoziţie pe care l-a avut asupra acestor bunuri în calitate de administrator al debitoarei. Ca atare, judecătorul-sindic apreciază că sunt incidente prevederile art. 169 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2014, pârâtul folosind bunurile persoanei juridice în interes propriu". Mai departe, judecătorul cauzei reţine, sec, îndeplinirea tuturor condiţiilor legale fără niciun argument care să susţină raţiunea admiterii poziţiei lichidatorului de plano.

Astfel, este uşor de observat că instanţa şi-a motivat raţionamentul în mod lapidar şi expeditiv, fără a face trimitere la probele pe care se sprijină, la argumentele şi raţionamentele juridice pe care le-a aplicat pentru a ajunge la concluzia admiterii acţiunii, preferând să folosească formulări generale, abstracte, care nu sunt de natură să înlăture arbitrariul, conducând în final la o lipsă de motivare a sentinţei. A arătat că această interpretare este împărtăşită şi de doctrina şi practica judiciară, la care face referire („instanţa trebuie să arate în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente, întrucât referirea generică la probele administrate, pară a se indica în ce constau acestea, este insuficientă pentru a satisface standardele normei, a căror încălcare va conduce la desfiinţarea hotărârii, fiind vorba despre o lipsă a motivării", G. Boroi şi M. Stancu „Drept procesual civil”, ed. a 2-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, 2015, Deciziile nr. 3338 din 11.04.2011 şi nr. 1954 din 30.05.2014, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

Cu privire la fondul cauzei, răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a unei persoane este reglementată în art. 1349 şi art. 1357- 1371 noul Cod civil. Articolele amintite instituie principiul general al răspunderii pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă umană ilicită. Cu trimitere la art. 1357 Cod civil, fiind o specie a răspunderii delictuale directe, pentru a atrage răspunderea, este necesar a fi întrunite condiţiile generale ale răspunderii şi condiţiile speciale ale răspunderii, respectiv calitatea de persoană care prin fapta sa ilicită a cauzat starea de insolvenţă la săvârşirea uneia dintre faptele prevăzute de art. 169 alin. 1 din Legea nr. 85/2014.

Cu privire la existenţa unei fapte ilicite conform art. 1357 alin 1 noul Cod civil coroborat cu art. 169 alin 1 din Legea nr. 85/2014 aceea de a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folos propriu, a precizat că în practica judiciară cu privire la angajarea răspunderii administratorului pe baza articolului sus menţionat, aceasta a fost reţinută în situaţia în care alături de neregulile contabile s-a consacrat inexistenţa unei strategii manageriale viabile.

Astfel, cu privire la activitatea sa de administrator nu se poare pune problema unei inexistențe a strategiei manageriale, ci din contră se poate observa punctual, fiecare activitate derulată în interesul exclusiv al societăţii. Printre acestea, cele mai relevante sunt plata datoriilor societăţii în perioada supusă discuţiei, încercările repetate de a vinde marfa înainte de a deveni imposibil de comercializat şi altele.

Nu poate fi angajată răspunderea persoanelor din conducerea societăţii dacă nu se face dovada clară a faptului că acestea au cauzat starea de insolvenţă prin folosirea bunurilor sau creditelor societăţii în folos propriu Or, prin sentinţa atacată, instanţa constată o simplă prezumţie a faptului că aceste lichidităţi ar fi fost folosite în interes propriu.

Pentru a intra sub incidenţa art. 169 litera 1 a Legii nr. 85/2014 trebuie dovediră existenţa unui scop special. În contextul în care, din raportul realizat de lichidatorul judiciar reies numai aspecte de fapt, care, cel mult pot fi încadrate ca fiind o strategie de management economico-financiar greşită, coroborară cu situaţia crizei financiare, care a afectat societatea în mod decisiv rezultă cu forţa evidenţei faptul că acestea nu pot fi încadrate sub incidenţa art. 169 litera 1 a Legii nr. 85/2014, dat fiind faptul că, în concret nu este îndeplinită cerinţa scopului special reprezentat de însuşirea bunurilor în interesul său personal.

Mai mult decât atât, faptul că lichidatorul judiciar a invocat săvârşirea de către pârât a unor fapte de natură a angaja răspunderea personala, însă fără a-şi proba în concret în vreun fel susţinerile, nu poate conduce la o soluţie legitimă de admitere a angajării răspunderii. Practic, acesta a enumerat două din cazurile în care poate fi angajată răspunderea unui administrator statutar, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 85/2014, în sens general, fără a le corobora în concret cu probe .

Pentru a putea fi admisă o cerere de angajare a răspunderii, se impune ca fiecare faptă imputabilă administratorului să fie individualizată, prin aplicarea textului legal în raport de cauza dedusă judecăţii şi să fie probată prin înscrisuri, astfel încât să rezulte dincolo de orice dubiu că faptele săvârşire în concreto de administrator au condus la crearea stării de insolvenţă.

În ceea ce priveşte fapta imputabilă pârâtului, potrivit căreia ar fi dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi, practica judiciară a statuat că, pe lângă neregulile contabile trebuie să se constate inexistenţa unei strategii manageriale, fiind necesar a se face dovada clară a faptului că există o legătură de cauzalitate între starea de insolvenţă a societăţii debitoare şi acţiunile sale concrete în calitate de administrator al acesteia. Acestea nu au fost dovedite.

Cu privire la existenţa legăturii de cauzalitate între acţiuni şi starea de insolvenţă a societăţii debitoare, conform doctrinei, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este o condiţie esenţială, de natură obiectivă, pentru angajarea răspunderii delictuale, contribuind la identificarea persoanei responsabile care „cauzează" alteia un prejudiciu. Exigenţa acestei condiţii impune ca între prejudiciul produs şi faptul generator să existe o legătură de la cauză la efect, astfel încât, din multitudinea împrejurărilor cauzale fi a condiţiilor care au contribuit într-o anumită măsură, să fie identificate acele acţiuni sau inacţiuni anterioare care au determinat în mod direct/ necesar producerea prejudiciului. Absenţa legăturii de cauzalitate elimină ipoteza angajării unei răspunderi delictuale cu privire la prejudiciul produs.

Este făcută referire la teoria sau sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii. Construcţia acestui sistem este rezultatul unei sinteze selective a tuturor celorlalte. În fundamentarea lui se porneşte de la ideea justă potrivit căreia, în stabilirea raportului cauzal trebuie avut în vedere că fenomenul cauză nu acţionează singur, izolat, ci în ambianţa unor condiţii externe. Între cauza principală şi condiţii este o unitate indivizibilă, raportul de cauzalitate cuprinzând nu numai faptele care constituie cauza necesară şi directă, ci şi condiţiile cauzale, fapte care au făcut posibilă acţiunea în cauză sau i-au asigurat ori agravat efectele dăunătoare.

În susţinerea celor expuse, starea de insolvenţă nu este consecinţa directă a faptei săvârşite de pârât. În concret, după cum a explicat, ansamblul deciziile luate şi asumate în totalitate de pârât, au făcut parte dintr-o strategie de management economico-financiar, având ca scop finit redresarea societăţii dintr-o stare de insolvabilitate, pentru care, în acel moment a făcut tot posibilul a o evita.

Astfel, cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu s-a putut dovedi dincolo de orice îndoială aspectul conform căruia în calitate de administrator statutar a coordonat activitatea societăţii cu intenţia de a cauza starea de insolvenţă, având ca scop realizarea unui interes propriu. Acesta concluzie eronată de altfel a instanţei de prim grad, este departe de adevărul faptic şi juridic.

Modul în care un administrator decide a structura o strategie şi de a-şi implementa propriile credinţe în scopul construirii unei societăţi cu potenţial real pe piaţă, nu este de natură a fi încadrat în niciuna din ipotezele răspunderii personale conform legii insolvenţei, în caz contrar creându-se un precedent, în baza căruia, orice decizie managerială să poată fi pusă sub semnul întrebării, ceea ce ar fi inadmisibil.

Cu privire la existenţa elementului constitutiv al prejudiciului din structura răspunderii delictuale pentru fapta proprie, conform legislaţiei în vigoare, un prejudiciu este cert arunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi totodată poate fi stabilită întinderea sa în prezent. În vederea obţinerii unei despăgubiri din partea persoanei responsabile, prejudiciul trebuie să fie cert, atât din punct de vedere al existenţei sale, actuale sau viitoare, cât şi al posibilităţilor concrete de evaluare.

În baza opiniilor expuse şi a argumentelor aduse în vederea dovedirii inexistenţei în concret a unei fapte ilicite sub imperiul Legii nr. 85/2014 a solicitat să se constate, că pentru a obţine o despăgubire integrală, justă şi echitabilă, victima trebuie să facă dovada că prejudiciul suferit este consecinţa săvârşirii cu vinovăţie a unei fapte ilicite de către persoana responsabilă.

În aceste condiţii, „fapta ilicită" declanşează mecanismul antrenării obligaţiei de despăgubire a persoanei responsabile. Caracterul cert al unui prejudiciu nu presupune doar o determinare sub aspect cantitativ al acestuia. Cuantumul unui prejudiciu reprezintă consecinţa directa a certitudinii sale ori de câte ori există elemente suficiente pentru a se putea constata existenţa acestuia în mod real. Or, în cauza dedusă judecaţii, presupusul prejudiciu cauzat prin faptele apelantului nu au o valoare certă, neexistând probe suficiente pentru cuantificarea sa în vederea satisfacerii scopului principal şi anume repararea în integralitate a acestuia.

În condiţiile în care fapta ilicită nu îndeplineşte condiţiile legale, nu se poate vorbi de un prejudiciu produs ca urmare a săvârşirii acesteia.

De asemenea, pentru a fi direct, prejudiciul presupune necesitatea existenţei raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi acel prejudiciu injust cauzat victimei; aşadar el priveşte un element obiectiv, care, la o analiză detaliată se observă că nu a fost dovedit.

Dat fiind faptul, că nu există o cuantificare concretă a participării apelantului la starea de insolvenţă a societăţii, şi cu atât mai puţin la stabilirea fără orice dubiu a vinovăţiei sale, coroborat cu argumentele sus expuse cu privire la inexistenţa unui raport de cauzalitate în concret, considerăm injustă obligaţia de plată impusă în sarcina subsemnatului.

În concret, pasivul societăţii debitoare nu poate îmbrăca forma unui prejudiciu patrimonial cert cauzat în condiţiile în care starea de insolvenţă în care se află societatea reprezintă un fapt de necontestat.

Concluzionând cu privire la aspectul prejudiciului cauzat societăţii debitoare prin presupusele fapte ilicite imputabile, a considerat că obligarea la plata sumei stabilite de instanţă pe baza raportului lichidatorului este nelegală, având în vedere că nu s-a probat certitudinea prejudiciului, respectiv contribuţia în concret a pârâtului, în vederea stabilirii vinovăţiei şi a gradului său de participare la cauzarea stării de insolvabilitate a societăţii şi implicit a prejudiciului.

Cu privire la elementul constitutiv al vinovăţiei din cuprinsul răspunderii delictuale pentru fapta proprie, cu trimitere la art. 1357-1358 noul Cod civil şi având în vedere definiţia de atitudine psihică a autorului faptei ilicite şi păgubitoare faţă de fapta respectivă şi faţă de urmările acestei fapte, în momentul săvârşirii acesteia, a susţinut că argumentul expus cu privire la lipsa scopului special stabilit de art. 169 al. 1 din Legea nr. 85/2014 demonstrează că apelantul a acţionat cu bună-credinţă, lucru pe care îl poate dovedi cu uşurinţă prin expunerea eforturilor depuse în vederea salvării societăţii de la o posibilă insolvenţă.

Vinovăţia, ca fundament al acestei răspunderi, în concepţia doctrinară reprezintă un summum axiologic, reunind cele mai importante principii călăuzitoare privind interpretarea acestei instituţii juridice. Privită din perspectiva noii reglementări, răspunderea civilă delictuală este esenţialmente subiectivă, fiind intim legată de personalitatea şi conştiinţa autorului faptei prejudiciabile. În concret, apelantul a avut reprezentarea clară a nevoilor societăţii din punct de vedere obiectiv, acţionând în baza propriilor convingeri şi concepţii raportat la stabilirea unei strategii imperios necesare în vederea satisfacerii interesului societar şi a stabilirii unor parametrii în vederea evitării unei posibile insolvenţe.

În concluzie, având în vedere ansamblul motivelor de fapt şi de drept precizate a solicitat admiterea apelului, iar pe cale de consecinţă respingerea cererii de angajare a răspunderii personale a pârâtului formulată de lichidatorul judiciar.

Intimatul lichidatorul judiciar A IPURL a formulat întâmpinare prin care a susţinut referitor la cererea de suspendare a judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă că la termenul din data de 20.10.2021, instanţa a pus în discuţia părţilor cererea de suspendare depusă de către pârât. Aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă publică din data de 20.10.2021, lichidatorul judiciar a susţinut şi a dezvoltat motivele, cuprinse inclusiv şi în Notele de şedinţă existente la dosarul cauzei, pentru care cererea de suspendare a pârâtului se impunea a fi respinsă. Instanţa de fond a analizat cererea şi a dispus în privinţa acesteia, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă publică din data de 20.10.2021 pagina 2 paragraful 7- cităm – „Având în vedere faptul că pârâtul a susţinut că a achitat datoria în dosarul penal, că dosarul penal vizează sume până în anul 2012, având ca obiect tranzacţii fictive, iar în prezenta cauză lichidatorul judiciar se referă la sume din 2015-septembrie 2018 şi care nu se vizează tranzacţii fictive, ci lipsa unor bunuri din patrimoniul societăţii debitoare, judecătorul sindic respinge cererea de suspendare formulată de pârât, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile suspendării acestei cauze până la soluţionarea dosarului penal.

Cu privire la motivele pentru care apelantul consideră că, ar fi admisibilă cererea incidentală susţine că, din extrasul dosarului listat de pe portalul instanţelor judecătoreşti, depus de pârât la dosarul cauzei, rezultă fără îndoială că, acel dosar penal a fost constituit în urma plângerii formulate de Garda Financiară - Comisariatul General E - prin Garda Financiară - Secţia Judeţeană G, având ca obiect iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinirea unui asemenea grup (Legea nr. 39/2003, art. 7). Din cele mai sus prezentate rezultă în mod cert faptul că, dosarul penal nu a fost constituit în vederea stabilirii lipsurilor din averea societăţii debitoare S.C. F S.R.L.

Obiectul dosarului asociat y/1371/2018/al îl constituie atragerea răspunderii personale patrimoniale a pârâtului B, pentru săvârşirea faptei prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2014; iar cazul de suspendare prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 2 din Cod procedură civilă operează atunci când „s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea".

În opinia lichidatorului judiciar, dosarul penal nu are legătură cu lipsurile de inventar constatate de administratorul / lichidatorul judiciar în cadrul procedurii falimentului, de la învinuirea - trimiterea în judecată a administratorului statutar al societăţii debitoare şi declanşarea procedurii insolvenţei fiind o diferenţă de 6 - 7 ani; iar hotărârea penală ce urmează a fi luată în dosarul penal indicat de pârât nu este definitivă, urmează a fi supusă căilor de atac prevăzute de lege - toate acestea presupunând timp îndelungat; iar în cazul în care s-ar suspenda prezentul dosar, până la soluţionarea definitivă a dosarul penal, va fi imposibilă închiderea dosarului de fond - y/1371/2018 - ceea ce va duce la acumularea de alte cheltuieli procedurale inutile şi nejustificate.

A susţinut şi că, în cadrul dosarului penal mai sus amintit, nu are cum să fie reflectată situaţia patrimonială al societăţii debitoare la data de 31.08.2018 - data intrării în insolvenţă a societăţii debitoare sau situaţia patrimonială a societăţii debitoare la data de 30.06.2019 - dată la care s-a realizat inventarierea patrimoniului în urma declanşării procedurii generale a falimentului împotriva societăţii debitoare;

Susţinerea pârâtului cu referire la identitatea de obiect a prezentului dosar cu dosarul penal nr. s/102/2012, în opinia lichidatorului judiciar este pusă sub semnul întrebării în contextul soldului de casierie, întrucât aşa cum rezultă din situaţiile financiare depuse la organul fiscal la finele anului 2012 (anul constituirii dosarului penal) soldul conturilor de trezorerie era în sumă de 73081,00 lei, iar sumele solicitate în cererea introductivă a prezentului dosar sunt în valoare de 325.604,20 Iei.

Cu referire la creanţa organului fiscal DGRFP I, AJFP J, a considerat că nu există situaţia unei duble impuneri, întrucât, pe de o parte aşa cum a susţinut pârâtul prejudiciul cauzat în dosarul penal a fost integral achitat, iar pe de altă parte din Declaraţia de creanţă (nr. 23.563/12.10.2018) depusă de organul fiscal la dosarul de insolvenţă rezultă că nu au fost solicitate la plată sume cu titlu de impozit pe profit iar valoarea TVA-ului este mult mai mică decât cea reţinută ca prejudiciu în cadrul rechizitoriului. Prin Declaraţia de creanţă (nr. 23.563/12.10.2018) depusă de organul fiscal la dosarul cauzei au fost solicitate la plată sume în valoare totală de 42.857 lei (din care 31.618 lei reprezintă datorii TVA şi dobânzi şi penalităţi TVA, 4.756,00 lei reprezintă bugetul de asigurări sociale iar suma de 6.483,00 lei reprezintă impozit - micro - salarii şi - dividende).

Cu referire la remarca făcută de pârât cu privire la majorarea datoriilor fiscale ale societăţii debitoare la 40.059 lei în perioada analizată de administratorul/lichidatorul judiciar, aceasta nu are nici o legătură cu prejudiciul reţinut în dosarul penal în care este parte atât societatea debitoare cât şi fostul administrator al societăţii debitoare-pârâtul B. A arătat, faptul că, în calitate de administrator/lichidator judiciar a analizat activitatea societăţii debitoare pe perioada 31.12.2015-31.08.2018, iar Rechizitoriul prin care s-a reţinut prejudiciul este datat din luna decembrie 2012.

Cu privire la criticile aduse de apelant privind lipsa analizei primei instanţe apreciază că apare o contradicţie între afirmaţia nemotivării hotărârii concomitent cu cea care susţine preluarea integrală a poziţiei susţinute de administratorul judiciar.

În opinia practicianului există fapta ilicită, deoarece aşa cum a arătat pârâtul, această faptă constă în „acţiunea sau inacţiunea prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natură a le cauza un prejudiciu". În cazul de faţă, există o inacţiune a pârâtului, fapt confirmat de situaţiile financiare ale societăţii debitoare, concretizat în pasivitatea conducerii societăţii în achitarea datoriilor societăţii debitoare, în condiţiile în care existau lichidităţi suficiente înregistrate în conturile de trezorerie, fapt care a condus la acumularea de dobânzi, majorări şi penalităţi. Mai mult, fondurile şi bunurile constatate lipsă nu au fost predate lichidatorului judiciar de către administratorul statutar - care are răspunderea integrităţii patrimoniului societăţii -, prin urmare nu au putut fi utilizate la plata datoriilor societăţii.

Prejudiciul este cert, a fost defalcat în cuprinsul cererii introductive (lipsă sold de casierie şi lipsa unor bunuri tangibile din averea societăţii debitoare).

Legătura de cauzalitate: pasivitatea conducerii societăţii în achitarea datoriilor societăţii debitoare, în condiţiile în care existau lichidităţi suficiente înregistrate în conturile de trezorerie, a condus la acumularea de dobânzi, majorări şi penalităţi; legătura de cauzalitate între faptele comise de numitul B în calitate de asociat unic şi administrator statutar, care avea obligaţia de a păstra integritatea patrimoniului societăţii debitoare, şi prejudiciul suferit de debitoare şi consecutiv de creditori, există şi în situaţia în care faptele constituie numai o condiţie favorabilă pentru realizarea efectului, având în vedere valoarea importantă a fondurilor cu care a fost decapitalizată societatea debitoare.

Legătura de cauzalitate între folosirea lichidităţilor si a bunurilor societăţii în interes personal şi prejudiciul creditorilor este evidentă şi rezultă din faptul că, societatea a fost lipsită de posibilitatea de a dispune cu privire la fondurile şi bunurile sale, acestea fiind scoase din stăpânirea societăţii şi nu au putut fi folosite în interes social, respectiv în vederea achitării datoriilor şi evitarea intrării societăţii în insolvenţă.

În opinia lichidatorului judiciar deciziile luate de pârât, respectiv neutilizarea fondurilor societăţii în interesul acesteia, nu poate fi considerată o acţiune care avea ca scop finit redresarea societăţii, întrucât însăşi utilizarea acestor fonduri şi bunuri în interesul societăţii, era menită să evite instalarea stării de insolvenţă a societăţii debitoare.

Culpa rezidă în faptul că, pârâtul consideră faptele sale (neachitarea datoriilor societăţii în condiţiile în care existau fonduri înregistrate în conturile de trezorerie) ca o strategie de management economico-financiar, în opinia lichidatorului judiciar acestea sunt profund greşite. În condiţiile în care în conturile de trezorerie existau lichidităţi însemnate (221.506,90 lei la 31.12.2015, 281.146,41 lei la 31.12.2016, 471.062,70 lei la 31.12.2017 şi 321.635,55 lei la 31.08.2018), a nu dispune plata datoriilor societăţii în vederea evitării acumulării majorărilor şi penalităţilor, în opinia lichidatorului judiciar nu poate fi considerată ca o strategie de management, ci ca o acţiune directă care a condus la instalarea incapacităţii de plată a societăţii debitoare.

Referitor la susţinerea pârâtului potrivit cărora, lichidatorul a constatat şi fapta de continuare a activităţii în interes personal, care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi relevă că această faptă nu a fost invocat nici în Raportul asupra cauzelor care au generat starea de insolvenţă a societăţii debitoare, respectiv nu face obiectul prezentei cereri de angajare a răspunderii administratorului.

Art. 169 din Legea nr. 85/2014 instituie anumite prezumţii privitoare la activitatea delictuală a administratorului unei societăţi comerciale, activitate care a determinat ajungerea în insolvenţă a societăţii respective. Aceste prezumţii sunt prezumţii relative ele pot fi răsturnate prin proba contrară. A apreciat că, prin susţinerile expuse în cuprinsul apelului, apelantul nu a reuşit să facă dovada contrară a stării de fapt expusă de lichidatorul judiciar.

În cadrul cererii de apel, pârâtul a criticat faptul că, nu există o cuantificare concretă a participării lui la starea de insolvenţă a societăţii F S.R.L., respectiv nu s-a specificat gradul de participare la cauzarea stării de insolvabilitate. Având în vedere funcţia deţinută de pârât în cadrul societăţii debitoare, respectiv asociat unic şi administrator, considerăm că, gradul de participare al pârâtului B la cauzarea stării de insolvabilitate este 100%.

Având în vedere responsabilităţile ce sunt conferite administratorului statutar prin Legea nr. 31/1990 republicată şi Legea nr. 82/1991, reţinem că, gestionarea patrimoniului societăţii revine administratorului statutar, în speţă, pârâtului B. Prin utilizarea în alte scopuri a bunurilor (fondurilor) societăţii, altele decât cel al debitoarei s-a creat un prejudiciu în sumă de 338.186,88 lei societăţii şi implicit creditorilor societăţii.

În şedinţa publică din 07.03.2022, cererea de suspendare a soluţionării acestei cauze până la soluţionarea irevocabilă a dosarului penal nr s/102/2012 a fost respinsă.

Analizând apelul formulat din perspectiva motivelor invocate, Curtea a reţinut următoarele:

În privinţa cererii incidentale pretins nesoluţionate de prima instanţă, trebuie observat că în cuprinsul încheierii şedinţei publice din 20.10.2021, instanţa a pus în discuţia părţilor prezente solicitarea pârâtului de suspendare a soluţionării cauzei până la soluţionarea cauzei penale, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin.1 pct. 2 din Cod procedură civilă (cerere reiterată în notele scrise depuse pentru acel termen, fila 82 a dosarului).

Cererea de suspendare a fost respinsă, apreciindu-se neîndeplinite condiţiile de suspendare.

Rezultă că prima instanţa nu a omis să cerceteze cererea incidentală, nefiind afectată legalitatea soluţiei pronunţate în cauză, pe fond.

Totodată, prin intermediul cererii de apel, partea a reiterat cererea de suspendare, soluţionată prin respingere la termenul din 07.03.2022 şi care înlătură circumstanţele susţinerii unei vătămări cauzate de pretinsa nesoluţionare a acestei cereri. Totodată nu se impune a se analiza temeinicia cererii de suspendare şi din perspectiva motivelor de apel, o soluţie fiind deja obţinută în mod nemijlocit din partea instanţei de apel.

În ceea ce priveşte hotărârea adoptată de prima instanţă cu privire la angajarea răspunderii pârâtului apelant, administrator statutar al societăţii aflate în faliment S.C. F S.R.L., B, trebuie reţinut că aceasta respectă dispoziţiile art. 425 din Codul de procedură civilă, fiind analizate elementele acestui tip de răspundere, cu referire concretă la elementele de fapt furnizate instanţei.

Răspunderea organelor de conducere este definită şi analizată atât în practică cât şi în mare parte a doctrinei ca o răspundere specială care prezintă caracteristicile principale ale răspunderii delictuale, ca o răspundere personală care intervine numai atunci când, prin săvârşirea faptelor enumerate de lege, este facilitată ajungerea în starea de insolvenţă. Această chestiune teoretică este minuţios dezvoltată de apelant, fără însă a se raporta în concret la elementele reţinute de prima instanţă în angajarea răspunderii şi fără a le combate eficient.

Astfel, fapta pentru care practicianul a declanşat procedura angajării răspunderii este cea prevăzută de art. 169 alin. 1 lit. a („au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane”), aspect subliniat şi de practician în cuprinsul întâmpinării depuse în faza apelului, fiind deci în afara cadrului litigios referirile apelantului la un al doilea set de fapte imputabile, care vizau dispunerea, în interes personal, a continuării activităţii care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi, care ar contura ipoteza art. 169 alin.1 lit. c din Legea nr. 85/2014.

În consecinţă, angajarea răspunderii a avut loc pentru faptele încadrate de practician şi confirmate de prima instanţă în ipoteza textului art. 169 alin. 1 lit. a din Lege şi în aceste limite are loc şi soluţionarea apelului.

Este deosebit de relevant, împrejurare de fapt de la care a şi fost declanşată procedura de faţă, lipsa lichidităţilor băneşti din casieria societăţii (325.604,20 lei), lipsa la inventar a bunurilor în cuantum de 9.933,84 lei precum şi la lipsa documentelor justificative pentru descărcarea din gestiunea societăţii a bunului menţionat, în cuantum de 2.648,84 lei.

Faptul că o persoana îşi asumă responsabilitatea de a gestiona o activitate sistematică şi organizată, care presupune cunoştinţe de natură profesională şi prin desfăşurarea căreia pot fi afectate în mod grav şi ireversibil din punct de vedere patrimonial mai multe persoane, nu poate rămâne fără consecinţe în planul angajării acestui tip de răspundere delictuală.

De menţionat faptul că, persoanele având calitatea specială cerută de lege, nu răspund pentru o simplă incapacitate managerială, ci pentru săvârşirea unei fapte cu caracter ilicit, urmărind de regulă deturnarea activităţii de la realizarea scopului pentru care a luat fiinţă societatea şi satisfacerea unui interes personal sau a unui terţ. Aşa cum a susţinut şi apelantul un scop special, deturnat de la scopul legitim, se impune a fi identificat.

Răspunderea civilă delictuală a organelor de conducere aflate în reorganizare judiciară şi faliment este o răspundere specială care are un dublu temei: starea de insolvenţă a societăţii comerciale asociată cu săvârşirea uneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate de art. 169 din Legea nr. 86/2014. Starea de insolvenţă nu justifică prin ea însăşi obligarea administratorilor la plata pasivului societăţii câtă vreme aceasta nu este consecinţa unei fapte culpabile a acestora, însă este suficient ca aceste fapte să fi contribuit sau să fi ocazionat insuficienţa activului societăţii pentru ca să antreneze răspunderea lor.

Curtea reiterează faptul că, dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 instituie anumite prezumţii privitoare la activitatea delictuală a administratorului unei societăţi comerciale, activitate care a determinat ajungerea societăţii respective în insolvenţă. Toate acestea sunt însă prezumţii simple, relative, ceea ce presupune că ele pot fi răsturnate, legea dând posibilitatea celui în cauză să facă dovada contrară.

În speţă, lichidatorul judiciar, utilizând actele contabile ale societăţii, realizând acte în procedură potrivit legii (inventar) a constatat lipsurile menţionate, lipsuri neinfirmate de administrator, nici la nivel declarativ.

Acesta însă, pentru a răsturna prezumţia simplă născută din faptul vecin şi conex demonstrat (lipsa indubitabilă) avea obligaţia de a demonstra utilizarea acestor fonduri/bunuri în scopurile societăţii, plata creditorilor, plata obligaţiilor fiscale, predarea sumelor/bunurilor către practician. Nici o astfel de atitudine nu a fost demonstrată fiind oferite în schimb argumentele care ţin de decizia managerială şi de contextul financiar caracterizat de criză.

Însă aceste afirmaţii nu pot produce o răsturnare a celor constatate şi demonstrate de practician prin utilizarea actelor contabile ale debitoarei, raportat la particularitatea faptei ilicite (dispariţia unor sume de bani şi a unor bunuri). Eventuala angrenare a acestor resurse în operaţiunea de redresare a societăţii s-ar fi putut încadra în eforturile pe care apelantul susţine doar că le-ar fi întreprins, însă nici o dovadă nu a fost produsă în acest sens, rămânând neexplicate lipsurile imputate.

Disponibilităţile băneşti a căror lipsă nu a fost justificată erau în cuantum semnificativ (care ar fi acoperit potrivit Raportului întocmit de practician circa 30% din datorii), de unde rezultă şi legătura de cauzalitate, astfel cum a fost surprinsă de judecătorul sindic.

Activitatea ilicită înscrisă în ipoteza art. 169 alin. 1 lit. a din Lege presupune săvârşirea acelor faptele prin care se deturnează utilizarea bunurilor şi fondurilor băneşti ale societăţii de la scopul lor firesc, într-o utilizare frauduloasă, posibilă, atât în interes propriu sau în interesul unei terţe persoane.

Legea nu cere a se arăta modul concret în care au fost utilizate aceste bunuri/sume de către pârâtul apelant, fiind suficientă lipsa acestora din gestiune pentru a funcţiona prezumţia de utilizare a acestora în interesul propriul sau al altor persoane de către administratorii debitoarei.

De remarcat că administratorul societăţii nu a susţinut că evidenţele contabile ale debitoarei nu erau ţinute în ordine sau/şi că pot fi identificate fizic bunurile/sumele care potrivit evidenţelor ar trebui să existe în patrimoniul debitoarei, or fiind vorba despre o activitate profesională, funcţionează prezumţia de culpă a administratorului în apariţia stării de insolvenţă şi a imposibilităţii recuperării creanţelor prin lichidarea patrimoniului debitoarei.

Contrar susţinerilor apelantului, deficienţele în modalitatea de descărcare de gestiune, lipsurile consistente din gestiune au avut aptitudinea să contribuie la instalarea stării de insolvenţă aşa cum este definită această stare de prevederile Legii nr. 85/2014 (pct. 29 din Lege: „insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile…”)

Vinovăţia persoanei învinuite de contribuire la instalarea stării de insolvenţă rezultă fără echivoc deci din faptele proprii reţinute. Astfel, deşi reprezentantul legal al debitoarei avea obligaţia de a se comporta ca bun profesionist, deşi trebuia şi putea să prevadă semnificaţia faptelor şi a urmărilor acestora, a dat dovadă de o conduită ilicită în sensul arătat.

Curtea arată că administratorului îi revin obligaţii stricte prin legislaţia specială (Legea nr. 31/1990, Legea nr. 82/1991, Legea nr. 85/2014, Codul fiscal, Codul de procedură fiscală), obligaţii instituite exact cu scopul de a proteja, pe cât posibil, societatea şi terţele persoane care intră în relaţii cu societatea, de consecinţele unui comportament abuziv sau doar neglijent din partea persoanelor fizice care au putere de direcţie şi control asupra societăţii.

În acest context factual şi juridic Curtea a achiesat la concluziile judecătorului sindic, aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge apelul declarat.

Domenii speta

Spete similare