Daune morale, atingere adusă onoarei şi demnităţii

Asupra cauzei civile de faţă, reţine următoarele:

1.Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub numărul de mai sus în data de 23.11.2016, reclamanta A. B.  a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C. D. ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, instanţa să:

-Oblige pe pârât la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând contravaloarea daunelor morale ce i-au fost aduse prin prejudicierea imaginii personale, profesionale şi sociale

-Oblige pe pârât la plata cheltuielilor de judecată

Cererea a fost timbrată cu suma de 100 lei, conform chitanţei nr. 9940/16.12.2016 (f. 34 vol. I).

2.Susţinerile părţilor

2.1.În motivarea cererii, reclamanta a arătat că deţine funcţia de director executiv adjunct în carul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Prahova şi are atribuţii directe şi exclusive de coordonare a activităţilor din domeniul protecţiei drepturilor copilului şi ale persoanelor adulte cu dizabilităţi. A arătat, în continuare, că toate atribuţiile sunt specificate în fişa postului nr. 935/25.08.2015.

A precizat că pârâtul deţine funcţia de conducător auto în cadrul Centrului pentru Intervenţie, Consiliere şi Sprijin pentru Copilul Aflat în Situaţie de Risc şi a furnizat o serie de informaţii publicaţiei Incomod care a publicat articolul cu denumirea ”Furturi în DGASPC Prahova cu girul conducerii instituţiei”, la data de 13.09.2016.

A susţinut că prin articolul publicat i-au fost aduse multe acuzaţii care i-au afectat în mod grav imaginea, astfel încât a fost necesară promovarea acţiunii ca o ripostă fermă, faţă de neadevărurile publicate

Au fost invocate următoarele pasaje din articolul publicat:

1)„D. C. i-a sesizat acest lucru superiorului său, X. Z. (faptul că numărul de kilometri efectuaţi cu microbuzul cu numărul de înmatriculare PH-30-CJP, preluat de la ………… – şofer în aceeaşi instituţie nu corespundea cu numărul de kilometri trecuţi în foaia de parcurs) care i-a transmis că va discuta problema cu directorul adjunct al instituţiei, B. A., peste o săptămână” - faţă de acest aspect, reclamanta a precizat că X. Z. a anunţat ierarhic acest aspect directorului executiv adjunct;

2)„D. C. susţine că, după ce a sesizat această neregulă şefului său, a fost chemat cu frecvenţă în biroul directoarei B. A. pentru a da explicaţii cu privire la diverse acuzaţii pe care i le aduce X. Z.” - reclamanta a arătat că a purtat mai multe discuţii cu directorul executiv adjunct despre medierea conflictului apărut între pârât şi X. Z.;

3) „Ulterior, directorul A. m-a informat că X. Z. îmi făcuse un referat scris prin care cerea să fiu sancţionat, dar că a discutat cu X. Z. şi i-a spus că nu trebuie să mă îndemne să încalc legea, referatul în cauză fiind anulat în aceeaşi zi”; - a precizat reclamanta că respectivul referat a fost retras de către X. Z., pentru că pârâtul a recunoscut că a scris mesajele fiind sub influenţa băuturilor alcoolice;

4) „Reacţia directorului A. a fost că va lua măsuri, dar tot ce a făcut a fost să îi interzică lui …………… să mai ia acasă maşina de serviciu în zilele în care era de permanenţă, fără a încerca însă recuperarea prejudiciului cauzat de furtul de motorină ” - a arătat că nu are atribuţii conform fişei postului în acest sens, iar ………….. a intrat în concediu, pârâtul fiind cel care a condus microbuzul pentru a avea activitate;

5) „D. C. spune că până la finalul lunii decembrie a predat la magazia D.G.A.S.P.C. Aproximativ 60 litri de motorină, surplusul creat la microbuzul PH-30-CJP, conform unor procese-verbale care au fost trecuta ca inventariere şi nu ca sesizări de furt. La întrebarea bărbatului de ce nu se specifică faptul că a sesizat furtul, i s-a răspuns că decizia directorului A. a fost aceasta, pentru ca reprezentanţii Consiliului Judeţean Prahova să nu afle despre furt şi să nu fie sesizate organele de cercetare penală” - de asemenea, a arătat că nu are atribuţii în acest sens;

6) „Doamna director ştia exact ce se petrece, care este situaţie reală şi, la indicaţiile dânsei, ceilalţi salariaţi întocmeau procese-verbale care aveau rolul de a acoperi furturile comise în ultimii trei ani, cu atât mai mult cu cât pe data de 08.12.2015 am predat a doua oară motorină în plus, dar raportările către CJ Prahova fuseseră deja întocmite şi predate pentru întreg anul 2015, inclusiv pentru luna decembrie şi nu se mai putea/dorea modifica acele raportări” – a precizat că reprezintă tot acuzaţii nefondate, întrucât nu are competenţe de conducere în domeniul economic-administrativ;

7)„Tot în luna decembrie (2015), X. Z., sub îndrumarea A., a preluat şi şi-a însuşit mai multe date de la serviciul SEI din cadrul DGASPC, privind anchetele sociale asupra minorilor cu fapte penale şi cerşetorie. X. Z. a beneficiat de aceste date, la intervenţia expresă a lui A., iar informaţiile i-au fost puse la dispoziţie în timp record şi ulterior proiectul CICS trebuia să îndeplinească anumiţi parametri, care au fost umflaţi prin această metodă” – a reiterat susţinerile anterioare cu privire la lipsa de atribuţii în acest domeniu;

8)„Totul s-a întâmplat sub coordonarea şi directa implicare a directorului adjunct B. A.. Achiziţiile s-au făcut sub un anumit plafon financiar, pentru a nu se publica anunţurile pe SEAP” – a susţinut că aceste acuzaţii sunt în contradicţie cu fişa postului;

9)„În paralel, au fost <tăiate> fondurile pentru o acţiune de informare în rândul elevilor din şcoli, în vederea combaterii cerşetoriei, acţiune la care aceştia trebuiau să primească un ecuson, un pix, o broşură, o sticlă de suc şi un corn, costul pentru cei 1.400 de elevi participanţi fiind 11.200 lei. Cu o seară înainte de acţiune, angajatul responsabil cu acest proiect a fost informat că fondurile destinate nu mai sunt disponibile, iar elevii vor primi doar un pix, o broşură şi un ecuson.” – a arătat că pentru implementarea proiectului este desemnată o echipă de implementare cu atribuţii specifice, care nu este sub coordonarea sa;

10)„Acest aspect arată cât de uşor se antedatează orice document care produce efecte juridice, din dispoziţia directorului B. A.” – pârâtul a arătat acest lucru cu privire la raportul de cercetare disciplinară;

11)„D. C. spune că pe 14 iulie a contestat la Tribunalul Prahova decizia de sancţionare, deşi mai multe persoane din instituţie îl sfătuiseră să nu facă nici un demers pentru că vor avea de suferit membrii comisiei de disciplină, care doar respectaseră ordinele A. şi că oricum nu se va face nimic pentru că aceasta se bucură de sprijinul  unor persoane din cadrul CJ Prahova ” -  a susţinut că nu a avut nicio implicare în constituirea comisiei de disciplină şi nici în semnarea dispoziţiei de sancţionare. A mai arătat că, astfel cum rezultă din Raportul de cercetare disciplinară prealabilă nr. IA 19466/23.06.2016 emis de către Comisia de cercetare disciplinară şi din Dispoziţia de sancţionare nr. 6/01.07.2016 semnată de directorul executiv Călin Viorel, ambele fiind emise pentru pârât;

12)„Bărbatul spune că atacă în instanţă DGASPC Prahova pentru rezultatul comisiei disciplinare şi pentru modul în care a fost tratat de superiorii săi doar pentru că a vrut să scoată la iveală furturile din cadrul instituţiei şi pentru că a refuzat să comită ilegalităţile pe care şefii săi i le-au cerut. ” – a precizat că toate susţinerile pârâtului nu fac decât să îi aducă prejudicii de imagine.

În continuare, a precizat că a solicitat şi un drept la replică ce i-a fost acordat, motiv pentru care a promovat prezenta acţiune numai împotriva lui C. D., şi nu împotriva publicaţiei. A mai susţinut că imaginea sa a fost grav afectată în urma publicării acestor informaţii false, mai ales că deţine o funcţie de conducere în cadrul unei instituţii publice, iar informaţiile au fost răspândite în mediul virtual, astfel încât puteau fi cunoscute de către mai multe persoane.

În dovedire, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, interogatoriu şi testimonială, probe încuviinţate şi administrate pe parcursul cercetării procesului.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1349, 1357 şi 1358 şi următoarele Cod civil.

Ca urmare a solicitării instanţei în virtutea rolului activ constând în darea ori restabilirea calificării juridice a actelor şi faptelor deduse judecăţii, reclamanta şi-a precizat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, indicând dispoziţiile art. 72 alin. 1 şi 2, art. 73 alin. 1, art. 252 alin. 1 Cod civil şi art. 253 Cod procedură civilă, art. 20 şi art. 30 alin. 6 din Constituţia României, art. 11 alin. 2 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2.2.Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. În motivare, a arătat că deţine funcţia de conducător auto în cadrul Centrului pentru intervenţie, consiliere şi sprijin pentru copilul aflat în situaţie de risc şi că a observat mai multe aspecte pe care le-a considerat în neregulă şi la care nu a putut fi părtaş. A răspuns punctual celor invocate de reclamantă, după cum urmează:

1)Referitor la primul aspect sesizat de către reclamantă, a precizat că, la data de 19.10.2015, a preluat, fără a se încheia un proces-verbal, microbuzul cu numărul de înmatriculare PH-30-CJP pentru a-şi desfăşura activitatea. De asemenea, a observat că numărul de kilometri de la bordul microbuzului nu corespundea cu cel din foaia de parcurs, existând kilometri suplimentari faţă de cei înscrişi în foaia de parcurs. A susţinut că l-a anunţat pe superiorul său ierarhic, X. Z.  despre aceste nereguli, iar acesta i-a răspuns că trebuie să aştepte să comunice acest aspect şi reclamantei căreia ăi era subordonat X. Z..

A precizat că la data de 14.09.2016, reclamanta şi-a exercitat dreptul la replică faţă de presupuse acuzaţii formulate la adresa acesteia din data de 13.09.2016 şi precizând că toate informaţiile sunt menite să o denigreze şi nu există nicio dovadă în acest sens.

În continuare, pârâtul a redat un pasaj din ziarul Incomod ce a fost publicat la data de 22.09.2016 în care s-a arătat că au fost solicitate explicaţii din partea conducerii DGASPC, însă nu au fost transmise documente care să susţină că cele afirmate de către pârât sunt lucruri false.

A susţinut pârâtul faţă de cele două articole publicate că reclamanta nu a recunoscut prin acestea faptul că avea cunoştinţă despre neregulile semnalate, dar că recunoscut acest aspect prin cererea de chemare în judecată.

2)Cu privire la cel de-al doilea aspect invocat de către reclamantă, a învederat că aceasta nu dorea să rezolve fricţiunile dintre pârât şi X. Z., ci încerca să îl protejeze pe aceasta din urmă, fără a lua măsurile ce se impuneau faţă de cele arătate de către pârât.

3)A precizat, în continuare, că acuzaţiile reclamantei cu privire la faptul că este consumator de băuturi alcoolice sunt nefondate. De asemenea, a susţinut că, la data de 12.12.2015, ulterior discuţiile avute cu o zi înainte despre numărul de kilometri parcurşi, în timp ce se afla la o onomastică, i-a trimis un mesaj lui X. Z. prin care i-a comunicat faptul că nu mai doreşte să încalce legea şi i-a adresat cuvinte vexatorii, însă şi-a cerut scuze pentru acest lucru în nenumărate rânduri ulterior.

4)Privitor la cel de-al patrulea aspect invocat de către reclamantă, pârâtul a arătat că aceasta a menţionat, după ce a fost informată de către pârât cu privire la presupusul furt comis de către …………., că ea nu tolerează sustragerile. Cu toate acestea, a precizat că în urma dezvăluirilor pe care pârâtul  le-a făcut cu privire la sustragerea motorinei de către ………, reclamanta s-a rezumat la a-i interzice celui suspectat de către pârât să ia maşina de serviciu acasă în zilele în care era de permanenţă, iar abia din data de 12.11.2015 i s-a interzis să mai conducă microbuzul.

5)Referitor la următoarele susţineri, a menţionat că, deşi reclamanta a cunoscut cele petrecute cu privire la surplusul de motorină ulterior dezvăluirilor făcute de către pârât, controlul în urma căruia s-a descoperit acest lucru a fost unul inopinat, iar nu la sesizarea sa.

6)Cu privire la cel de-al şaselea punct, pârâtul a precizat că a considerat că orice salariat care constată că într-o instituţie se comit furturi, se antedatează acte, are obligaţia de a anunţa conducerea instituţiei cu privire la acest aspect. Prin urmare, a arătat că a anunţat-o pe reclamantă, întrucât aceasta făcea parte din conducerea instituţiei, fără ca pârâtul să cunoască toate atribuţiile acesteia din fişa postului. A mai susţinut că a considerat că reclamanta era obligată să depună diligenţele necesare pentru a fi respectate normele legale în cadrul instituţiei, deşi, în realitate, aceasta s-a rezumat la a arăta că nu îi sunt conferite astfel de atribuţii prin fişa postului.

7)În ceea ce priveşte proiectul derulat în cadrul Serviciului de Evaluare Iniţială, a susţinut că, deşi în mass-media şi în cererea introductivă de instanţă, reclamanta a negat orice implicare, ulterior a recunoscut că instituţia era obligată prin contract să realizeze acest proiect.

8)În continuare, a menţionat pârâtul că în luna decembrie 2015, împreună cu alte persoane, a mers în diverse magazine pentru a face cumpărături din banii rămaşi din bugetul alocat instituţiei pentru anul 2015. A subliniat că directorul economic lua deciziile în urma consultărilor pe care le avea cu reclamanta, pârâtul asistând la o discuţie între cele două cu privire la achiziţiile ce urmau a fi realizate. A mai precizat că socoteşte că trebuia să li se acorde prioritate cu privire la achiziţiile efectuate centrelor din subordinea DGASPC.

9)Referitor la următorul aspect, pârâtul a arătat că nu a acuzat-o pe reclamantă cu privire la sistarea fondurile necesare derulării unei acţiuni de informare a elevilor din şcoli, ci doar că a prezentat în ordine cronologică evenimentele.

10)În ceea ce priveşte susţinerile pârâtului cu  privire la antedatarea documentelor din cadrul DGASPC, a precizat că raportul de cercetare disciplinară a fost înregistrat oficial într-o zi de duminică şi un Regulament de Ordine Interioară a fost redactat în decembrie 2015 şi antedatat cu luna octombrie 2015.

11)Cu privire la cercetările efectuate de către comisia disciplinară, a susţinut că a trimis mesajele respective pentru a aduce la cunoştinţa publicului abuzurile la care era suspus de către X. Z., motiv pentru care a doua comisie l-a achitat.

În dovedire a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, testimonială şi înregistrări audio, probe încuviinţate şi administrate pe parcursul cercetării procesului.

2.3.Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare prin care a arătat, în primul rând, că de îndată ce pârâtul împreună cu X. Z. au informat-o despre presupusele sustrageri de motorină, aceasta a înştiinţat directorul economic care avea atribuţii în acest sens. Mai mult, a susţinut că a fost realizat şi un raport de audit al cărui conţinut nu îi este cunoscut, întrucât nu deţine atribuţii în acest sens.

În continuare, a precizat că, în pofida susţinerilor pârâtului, nu a încercat niciodată să ascundă faptele lui X. Z. şi ……………, ci a încercat împreună cu directorul economic să afle sursa conflictului ivit.

De asemenea, a menţionat că toate afirmaţiile pe care le-a făcut pârâtul au avut scopul de a o incrimina şi de a arăta că reclamanta ar fi acceptat în mod tacit ca X. Z. să încalce legea. Mai mult, a susţinut că pârâtul nu deţine informaţii pe care să le fi perceput direct, iar toate detaliile oferite de către acesta reprezintă speculaţii.

Referitor la achiziţiile efectuate, reclamanta a precizat că pârâtul nu are cunoştinţă despre faptul că ea nu deţine atribuţii în repartizarea bugetului alocat şi nici nu cunoaşte momentul în care au fost alocate sumele respective Direcţiei.

În ceea ce priveşte presupusa antedatare invocată de către pârât, reclamanta  a arătat că nu a dispus constituirea Comisiei de cercetare disciplinară a pârâtului şi nici nu a semnat  dispoziţia de sancţionare, astfel cum rezultă din Raportul de cercetare disciplinară prealabilă nr. IA19466/23.06.2016 şi din Dispoziţia de sancţionare nr. 6/01.07.2016.

În continuare, a menţionat că, deşi pârâtul a susţinut că a semnat contractul de colaborare cu S.C. Medical Center Gral S.R.L. Ploieşti şi că o cunoaşte pe cea care a efectuat evaluarea psihologică, se poate dovedi că acel contract a fost semnat de către directorul executiv, iar pe psiholog nu îl cunoaşte. A susţinut că a făcut o sesizare către Compartimentul sănătate şi securitate în muncă al DGASPC ca urmare a comportamentului nepotrivit al pârâtului sesizat atât de către reclamantă, cât şi de către alţi colegi.

În concluzie, a arătat  că toate susţinerile pârâtului îi cauzează prejudicii de imagine şi umbresc activitatea pe care o desfăşoară de aproape 20 de ani în domeniul asistenţei sociale.În continuare, a precizat că, în pofida susţinerilor pârâtului, nu a încercat niciodată să ascundă faptele lui X. Z.  şi …………, ci a încercat împreună cu directorul economic să afle sursa conflictului ivit.

2.4.La data de 07.11.2017, reclamanta a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului, arătând că este neîntemeiată prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată şi faţă de situaţia de fapt ce a rezultat în urma probatoriului. A precizat că pârâtul, prin întâmpinarea depusă, a confirmat că este persoana care a furnizat datele ce au fost publicate, iar afirmaţiile acestuia au fost citate cu ghilimele. În continuare, a precizat că pârâtul nu este o sursă de informare a ziariştilor pentru a putea fi aplicabilă jurisprudenţa CEDO invocată. De asemenea, a precizat că susţinerile pârâtului sunt contradictorii, întrucât pe de o parte a invocat excepţia anterior amintită, iar pe de altă parte a susţinut veridicitatea celor afirmate.

Referitor la îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, a precizat că fapta ilicită constă în oferirea spre publicare a anumitor informaţii cu caracter mincinos, calomniator ce au fost preluate în mod fidel de către ziarul INCOMOD, informaţii pe care pârâtul nu le-a tăgăduit, ci, dimpotrivă, a încercat să probeze veridicitatea acuzaţiilor. În continuare, a arătat că, la solicitarea pârâtului, a fost depus la dosarul cauzei procesul-verbal de preluare a microbuzului care a fost semnat de către ………….. încă din anul 2013, reclamanta având la acel moment altă funcţie în cadrul DGASPC.

Referitor la achiziţiile realizate, a arătat că din declaraţia martorei ………………. rezultă că aceasta se ocupă de achiziţii, iar reclamanta nu are nicio atribuţie în acest domeniu. De asemenea, cu privire la acuzaţie de influenţare a evaluărilor psihologice, a arătat că din depoziţia asistentei din cadrul Clinicii Gral a rezultat că reclamanta nu are legătură cu aceasta şi nici nu a vorbit vreodată despre situaţia pârâtului. A precizat că din înregistrările depuse chiar de către pârât rezultă că acesta era cel care îi aducea acuzaţii şi o făcea responsabilă pentru diverse lucruri.

Vinovăţia pârâtului a constat în faptul că a furnizat presei informaţii, ştiind că acestea nu prezintă un caracter real.

Cu privire la prejudiciul moral, a arătat că aceasta constă în atingerea adusă demnităţii, onoarei şi reputaţiei profesionale prin neadevărurile transmise presei, mai ales că mediul în care au fost răspândite informaţiile nu a fost unul restrâns. De asemenea, a invocat cu privire la existenţa prejudiciului atât jurisprudenţa CEDO, cât şi Decizia nr. 153/27.01.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În concluzie, a menţionat că a făcut dovada existenţei prejudiciului moral în condiţiile în care deţine funcţia de director într-o instituţie publică la nivel judeţean şi se bucură de un anumit prestigiu profesional, iar afirmaţiile pârâtului cu caracter scandalos şi neadecvat făcute în presa on-line au adus o atingere semnificativă valorilor ce definesc personalitatea, constituind un adevărat atac ce a fost apt să producă consecinţe negative în plan moral.

2.5.La data de 08.11.2017, pârâtul a depus note scrise prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată şi a reiterat susţinerile făcute pe parcursul derulării procesului. A arătat că reclamanta a invocat în mod eronat cadrul juridic aplicabil, unele dispoziţii fiind inaplicabile, iar altele fiind redate trunchiat, astfel încât au fost deturnate de la scopul pentru care au fost edictate. Mai mult, a precizat că reclamanta nu a probat întrunirea cumulativă a condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Astfel, a susţinut că nu este îndeplinită condiţia faptei ilicite, întrucât aspectele redate în presă corespund realităţii, reclamanta nu a dovedit prin niciun mijloc de probă cele afirmate, iar mare parte din informaţii nu poate fi calificată drept acuzaţie.

În continuare, a precizat că reclamanta nu a probat o stare de fapt contrară, ci, dimpotrivă, a confirmat-o pe cea susţinută de pârât. De asemenea, a menţionat că aceeaşi situaţie de fapt a fost probată şi prin răspunsurile oferite de către reclamantă la interogatoriul administrat pe parcursul judecăţii, dar şi prin răspunsurile oferite de X. Z. la interogatoriul administrat în alt dosar. Sfera atribuţiilor de serviciu ale reclamantei este mult mai cuprinzătoare decât a pretins aceasta în faţa instanţei de judecată, având, astfel, competenţă profesională şi în ceea ce priveşte propunerea măsurilor şi avizarea proiectului de buget. Prin urmare, a menţionat că simplele susţineri cu privire la caracterul neadevărat al afirmaţiilor şi a lipsei de competenţe în sectorul economico-financiar nu pot conduce la concluzia că pârâtul a comis o faptă ilicită prin raportare la prevederile art. 249 Cod procedură civilă.

Referitor la prejudiciul moral, a precizat că aceasta nu există, întrucât, ulterior publicării articolului, reclamanta a deţinut aceeaşi funcţie, a fost respectată şi a avut relaţii de muncă bune cu subordonaţii săi, salariul nefiindu-i micşorat.

Conchizând, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată faţă de probele aflate la dosarul cauzei.

3.Dispoziţii legale relevante

3.1.Codul civil (legea nr. 287/2009):

Art. 58 alin. 1: „Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege”.

Art. 70:  „(1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare.

(2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75”.

Art. 71:  „(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private.

(2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”.

Art. 72:  „(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale.

(2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”.

Art. 73:  „(1) Orice persoană are dreptul la propria imagine.

(2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile”.

Art. 75 alin. 1:  „Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte”.

Art. 252: „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică”.

Art. 253: „(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt (…):

(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabil. În aceste cazuri dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive”.

Art. 1349 alin. 1: „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”.

Art. 1353: „Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv”.

Art. 1357: „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”.

Art. 1359: „Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv”.

Art. 1381:  „(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie.

(2) Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat”.

3.2.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Art. 8 par. 1: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale”.

Art. 10 par. 1: „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…)”.

Art. 10 par. 2: „Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altor, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

3.3.CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ (legea nr. 134/2010)

Art. 36: „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond”.

Art. 249: „Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”.

Art. 451 alin. 1: „Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbru judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. 3, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului”.

Art. 453 alin. 1: „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Art. 453 alin. 2: „Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată”.

4.Motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia

4.1.Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive

Pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând, în esenţă, că întrucât prin prezenta acţiune se urmăreşte tragerea la răspundere pentru un pretins delict de presă, singura persoană care ar putea fi urmărită este autorul articolului, iar nu cel ce a furnizat informaţiile pentru respectivul articol de presă.

Prin concluziile formulate cu privire la excepţie, reclamanta a solicitat respingerea acesteia, arătând că a înţeles să solicite antrenarea răspunderii civile a pârâtului pentru fapta acestuia de a furniza presei informaţiile publicate, în articol fiind redate în integralitate afirmaţiile pârâtului.

În susţinerea excepţiei, pârâtul utilizează un procedeu al sofismul „ignoratio elenchi” (ignorarea respingerii), respectiv „tactica omului de paie”, reformulând teza propusă de reclamantă astfel încât să o facă mai uşor de combătut prin prisma excepţiei invocate. Astfel, pârâtul pleacă de la o premisă greşită, apreciind că se solicită atragerea răspunderii civile a acestuia pentru publicarea articolului. Or, după cum rezultă din cererea de chemare în judecată şi poziţia reclamantei, în cauză se invocă săvârşirea de către pârât a faptei de a furniza presei informaţii nereale şi a disemina, prin intermediul mass-media, acuzaţii neadevărate cu privire la reclamantă.

În acest context, în lumina dispoziţiilor art. 36 Cod procedură civilă, raportat la instituţia răspunderii civile delictuale, invocată de reclamantă, raportul juridic litigios rezultă din pretinsa faptă a pârâtului de a face afirmaţii neadevărate la adresa reclamantei, astfel că aceste două subiecte ale raportului litigios trebuie să figureze ca părţi în proces, calitatea procesuală pasivă revenind persoanei despre care se pretinde că a săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Existenţa sau inexistenţa faptei ilicite şi a celorlalte condiţii necesare antrenării răspunderii civile delictuale constituie o chestiune de fond, ce urmează a fi analizată în consecinţă.

Pentru toate aceste motive, instanţa va respinge ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârât, reţinând că acesta justifică respectiva calitate, în raport de motivarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată.

4.2.Asupra apărărilor generale formulate de pârât

În ceea ce priveşte atitudinea pârâtului, instanţa reţine că prin întâmpinare acesta nu a susţinut că nu ar fi făcut afirmaţiile redate în articolul de presă, rezumându-se la a justifica motivele pentru care a afirmat toate cele menţionate în articol, recunoscând, implicit, că a făcut respectivele declaraţii. Cu ocazia concluziilor pe fondul cauzei, se manifestă o inconsistenţă în discurs, pârâtul promovând ideea că cele menţionate în articolul de presă nu i-ar aparţine, arătând că se invocă citate din articol, iar nu din spusele sale. Dincolo de faptul că cel puţin o parte din pasajele articolului indicate de reclamantă, respectiv cele redate anterior la punctele 3, 6, 7, 8 şi 10 reprezintă citate din spusele pârâtului, fiind menţionate în articol între ghilimele, pârâtul a recunoscut toate informaţiile publicate în articol, neîncercând să susţină că nu ar fi făcut respectivele afirmaţii, ci, din contră, urmărind pe parcursul procesului să dovedească veridicitatea tuturor celor indicate.

În notele scrise, pârâtul arată faptul că reclamanta a invocat în mod eronat cadrul juridic aplicabil, unele dispoziţii fiind inaplicabile, iar altele fiind redate trunchiat. Aceste susţineri sunt lipsite de relevanţă, instanţa fiind obligată, în exercitarea rolului activ, să determine legea aplicabilă în speţă, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de finalitatea urmărită de reclamant prin demersul judiciar promovat. În cauză, atât din motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, cât şi din motivarea în drept (art. 1349, 1357 Cod civil) rezultă că instituţia juridică invocată de reclamantă în susţinerea cererii este răspunderea civilă delictuală. Pentru a obţine obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamantul este ţinut doar a face dovada îndeplinirii condiţiilor cumulative pentru reţinerea acestei răspunderi, iar nu a indica în mod expres toate articolele din legi interne ori tratate internaţionale care prevăd dreptul ori interesul ce pretinde a-i fi fost încălcat prin fapta ilicită. În consecinţă, invocarea greşită a articolului 11 alin. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are nicio înrâurire asupra soluţionării cererii, instanţa fiind obligată să facă aplicarea dispoziţiilor legale incidente, în virtutea principiului legalităţii procesului civil.

Prin concluziile scrise, pârâtul solicită înlăturarea declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză, invocând subiectivismul acestora, datorat faptului că sunt angajaţi ai instituţiei al cărei director este reclamanta. Or, toţi martorii din prezenta cauză au fost audiaţi la solicitarea expresă a pârâtului, care prin întâmpinare şi personal la primul termen de judecată a propus administrarea probei testimoniale cu mai mulţi angajaţi ai D.G.A.S.P.C. La acel moment, pârâtul cunoştea calitatea acestora de angajaţi şi a insistat în audierea lor, chiar în pofida opoziţiei reclamantei.

În concluziile scrise, pârâtul face o serie de trimiteri la interogatoriul administrat lui X. Z. într-o altă cauză. Acestea nu pot fi, însă, avute în vedere, în condiţiile în care această probă nu a fost administrată în mod nemijlocit de instanţă în prezenta cauză. În acest sens, nu este lipsit de relevanţă nici faptul că, deşi prin întâmpinare pârâtul a solicitat încuviinţarea probei testimoniale cu martorul X. Z., ulterior acesta a renunţat la administrarea respectivei probe şi s-a opus administrării sale la solicitarea reclamantei. Or, administrarea probelor trebuie să fie subsumată principiului aflării adevărului, în acord cu dispoziţiile art. 22 Cod procedură civilă, astfel că aceasta nu poate fi lăsată la aprecierea părţii, căreia să i se permită a-şi schimba poziţia în mod succesiv, cerând a fi sau nu avute în vedere anumite declaraţii doar după ce sunt date în faţa altei instanţe şi după ce se convinge că cele declarate îi sunt favorabile. În consecinţă, ca urmare a opoziţiei la administrarea probei testimoniale cu martorul X. Z., propunerea pârâtului de administrare a declaraţiei acestuia oferită la interogatoriul dintr-o altă cauză reprezintă o încercare de eludare a dispoziţiilor legale privind propunerea probelor, motiv pentru care aceste declaraţii nu vor fi avute în vedere.

Contrar afirmaţiilor din cuprinsul concluziilor scrise formulate de pârât, în cauze precum cea dedusă judecăţii, nu reclamantul trebuie să facă dovada propriei nevinovăţii în săvârşirea faptelor ilicite de care a fost acuzat, ci cade în sarcina pârâtului datoria de a face proba verităţii (adevărului) acuzaţiilor aduse la adresa celuilalt. Aşadar, sarcina probei incumbă celui ce face o acuzaţie la adresa altuia. Pârâtul propune a se respinge cererea de chemare în judecată argumentând că reclamanta nu a făcut dovada faptului că nu a săvârşit toate acţiunile de care a fost acuzată în declaraţia dată presei şi ulterior în instanţă. Or, această tactică de argumentare este, în realitate, un fals logic, sofismul cunoscut ca „argumentum ad ignorantiam” (apelul la ignoranţă), propunându-se a se accepta adevărul propriilor afirmaţii pentru că pârâta nu ar fi putut dovedi contrariul. Or, absenţa dovezilor împotriva unei afirmaţii nu este suficientă pentru ca această afirmaţie să fie adevărată, lipsa unei dovezi contrare neputând fi considerată drept dovadă.

Pârâtul nu a putut, în cursul procesului, să indice care este motivul pentru care a apreciat că toate presupusele fapte ilicite petrecute în instituţie aveau girul reclamantei, neexistând, aşadar, niciun temei faptic pentru asocierea acesteia cu pretinsele nereguli constatate.

Tot în concluziile scrise, pârâtul invocă şi că nu există un prejudiciu moral, întrucât ulterior publicării articolului, reclamanta a deţinut aceeaşi funcţie, a fost respectată şi a avut relaţii de muncă bune cu subordonaţii săi, salariul nefiindu-i micşorat. Argumentele privind nedemiterea din funcţie şi nemicşorarea salariului nu pot fi primite, într-un atare caz ajungându-se la imposibilitatea absolută de tragere la răspundere a pârâtului. Urmând sofismul falsei dileme propus de pârât, ar trebui acceptat că ar fi existat un prejudiciu doar dacă reclamanta şi-ar fi pierdut funcţia ori i s-ar fi redus salariul. Or, atari consecinţe ar fi însemnat că reclamanta se făcea vinovată de săvârşirea faptelor de care era acuzată, caz în care nu ar mai fi putut să susţină că pârâtul a făcut afirmaţii neadevărate, deci nu s-ar mai fi putut atrage răspunderea acestuia.

Chiar dacă, aşa cum reiese din declaraţiile martorilor, majoritatea lucrătorilor din cadrul direcţiei nu au crezut acuzaţiile aduse de pârât, articolul nu a fost accesibil doar celor din interiorul instituţiei, ci publicului larg, care nu avea cunoştinţe nici despre modul de funcţionare al instituţiei şi nici despre cele două persoane implicate, astfel încât să îşi formeze o părere bine informată şi adecvată realităţii.

În ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţa fiind ţinută să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

4.3.Asupra condiţiilor răspunderii civile delictuale

În fapt, în data de 13.09.2016, în ziarul INCOMOD a apărut articolul de presă cu titlul „Furturi în DGASPC Prahova, cu girul conducerii instituţiei?! Angajatul care le-a reclamat, la un pas să fie declarat inapt psihic”, în articol fiind redate declaraţii ale pârâtului C. D., acesta deţinând funcţia de şofer al instituţiei (f. 15-19 vol. I).

Din dispoziţiile art. 1357 Cod civil rezultă că patru sunt condiţiile ce trebuie a fi îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale ale unei persoane: săvârşirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia în săvârşirea faptei ilicite. Prin urmare, acestea sunt condiţiile pe care instanţa are a le verifica în prezenta cauză.

În raport de modalitatea de formulare a cererii de chemare în judecată, instanţa urmează a efectua o analiză punctuală a pasajelor din articolul publicat invocate de reclamantă, pentru a determina dacă în cazul acestora sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

4.3.1.„D. C. i-a sesizat acest lucru superiorului său, X. Z. (faptul că numărul de kilometri efectuaţi cu microbuzul cu numărul de înmatriculare PH-30-CJP, preluat de la ……….. – şofer în aceeaşi instituţie nu corespundea cu numărul de kilometri trecuţi în foaia de parcurs) care i-a transmis că va discuta problema cu directorul adjunct al instituţiei, B. A., peste o săptămână”.

Acest pasaj redă o discuţie purtată între pârât şi X. Z., neconţinând vreo acuzaţie ori apreciere la adresa reclamantei, astfel încât nu poate atrage răspunderea civilă delictuală, nefiind apt de producerea vreunui prejudiciu reclamantei.

4.3.2.„D. C. susţine că, după ce a sesizat această neregulă şefului său, a fost chemat cu frecvenţă în biroul directoarei B. A. pentru a da explicaţii cu privire la diverse acuzaţii pe care i le aduce X. Z.”.

Această afirmaţie nu este de natură a produce vreun prejudiciu reclamantei, reprezentând tocmai încercarea acesteia de mediere a conflictului dintre cei doi angajaţi.

4.3.3.„Ulterior, directorul A. m-a informat că X. Z. îmi făcuse un referat scris prin care cerea să fiu sancţionat, dar că a discutat cu X. Z. şi i-a spus că nu trebuie să mă îndemne să încalc legea, referatul în cauză fiind anulat în aceeaşi zi”.

Afirmaţiile expuse în prezentul pasaj privesc referatul întocmit de X. Z. în vederea sancţionării pârâtului, neexistând vreo acuzaţie la adresa reclamantei şi nici vreo afirmaţie care i-ar putea produce acesteia un prejudiciu nepatrimonial.

4.3.4.„Reacţia directorului A. a fost că va lua măsuri, dar tot ce a făcut a fost să îi interzică lui X. Z. să mai ia acasă maşina de serviciu în zilele în care era de permanenţă, fără a încerca însă recuperarea prejudiciului cauzat de furtul de motorină”.

Pasajul expune reacţia reclamantei la sesizarea pârâtului. Singura afirmaţie ce ar fi aptă de producerea unui prejudiciu reclamantei este faptul că aceasta nu ar fi încercat recuperarea prejudiciului cauzat de furtul de motorină. Dincolo de imposibilitatea luării unei măsuri pentru recuperarea unui prejudiciu a cărui certitudine sub aspectul existenţei şi întinderii nu este dovedită, tocmai faptul că, astfel cum arată reclamanta, nu avea atribuţii pentru a lua asemenea măsuri, atrage imposibilitatea ca o atare afirmaţie să îi producă vreun prejudiciu nepatrimonial.

4.3.5.„D. C. spune că până la finalul lunii decembrie a predat la magazia D.G.A.S.P.C. Aproximativ 60 litri de motorină, surplusul creat la microbuzul PH-30-CJP, conform unor procese-verbale care au fost trecuta ca inventariere şi nu ca sesizări de furt. La întrebarea bărbatului de ce nu se specifică faptul că a sesizat furtul, i s-a răspuns că decizia directorului A. a fost aceasta, pentru ca reprezentanţii Consiliului Judeţean Prahova să nu afle despre furt şi să nu fie sesizate organele de cercetare penală”.

Pasajul conţine o acuzaţie la adresa reclamantei, privind faptul că aceasta ar fi dispus să nu fie sesizat furtul. Această acuzaţie nu este, însă formulată în mod direct de către pârât, care declară că aşa i s-ar fi spus, astfel că afirmaţia nu îi poate fi atribuită pârâtului. În consecinţă, în această privinţă nu există o faptă juridică ilicită săvârşită de pârât, care s-a rezumat la a relata informaţii şi aprecieri emise de o terţă persoană. Prin urmare, afirmaţia cuprinsă în acest pasaj nu poate atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtului.

4.3.6.„D. C. spune că pe 14 iulie a contestat la Tribunalul Prahova decizia de sancţionare, deşi mai multe persoane din instituţie îl sfătuiseră să nu facă nici un demers pentru că vor avea de suferit membrii comisiei de disciplină, care doar respectaseră ordinele A. şi că oricum nu se va face nimic pentru că aceasta se bucură de sprijinul  unor persoane din cadrul CJ Prahova”.

Pasajul conţine o acuzaţie la adresa reclamantei, privind faptul că membrii comisiei de disciplină ar fi urmat indicaţiile acesteia. Nici această acuzaţie nu este, însă, formulată în mod direct de către pârât, care declară că aşa i s-ar fi spus, astfel că afirmaţia nu îi poate fi atribuită pârâtului. În consecinţă, nici în această privinţă nu există o faptă juridică ilicită săvârşită de pârât, care s-a rezumat la a relata informaţii şi aprecieri emise de o terţă persoană. Prin urmare, afirmaţia cuprinsă în acest pasaj nu poate atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtului faţă de reclamantă.

4.3.7.„Bărbatul spune că atacă în instanţă DGASPC Prahova pentru rezultatul comisiei disciplinare şi pentru modul în care a fost tratat de superiorii săi doar pentru că a vrut să scoată la iveală furturile din cadrul instituţiei şi pentru că a refuzat să comită ilegalităţile pe care şefii săi i le-au cerut”.

Pasajul nu conţine acuzaţii la adresa reclamantei, arătându-se, la modul general, că şefii i-au cerut să comită ilegalităţi, fără însă a fi nominalizată reclamanta, astfel că nu poate atrage răspunderea civilă delictuală faţă de aceasta, nefiind apt de a-i produce vreun prejudiciu nepatrimonial.

4.3.8.„În paralel, au fost <tăiate> fondurile pentru o acţiune de informare în rândul elevilor din şcoli, în vederea combaterii cerşetoriei, acţiune la care aceştia trebuiau să primească un ecuson, un pix, o broşură, o sticlă de suc şi un corn, costul pentru cei 1.400 de elevi participanţi fiind 11.200 lei. Cu o seară înainte de acţiune, angajatul responsabil cu acest proiect a fost informat că fondurile destinate nu mai sunt disponibile, iar elevii vor primi doar un pix, o broşură şi un ecuson”.

Pasajul nu conţine acuzaţii la adresa reclamantei, nefiind menţionat faptul că aceasta ar fi dispus tăierea fondurilor, astfel că nu poate atrage răspunderea civilă delictuală faţă de reclamantă, nefiind apt de a-i produce vreun prejudiciu nepatrimonial.

4.3.9.„Tot în luna decembrie (2015), X. Z., sub îndrumarea A., a preluat şi şi-a însuşit mai multe date de la serviciul SEI din cadrul DGASPC, privind anchetele sociale asupra minorilor cu fapte penale şi cerşetorie. X. Z. a beneficiat de aceste date, la intervenţia expresă a lui A., iar informaţiile i-au fost puse la dispoziţie în timp record şi ulterior proiectul CICS trebuia să îndeplinească anumiţi parametri, care au fost umflaţi prin această metodă”.

În acest pasaj, reclamanta este acuzată că a furnizat date de la serviciul SEI din cadrul D.G.A.S.P.C. către proiectul C.I.C.S. Aceste aspecte au fost recunoscute de reclamantă în interogatoriul administrat în cauză (f. 316 vol. II). În consecinţă, fapta pârâtului de a furniza aceste informaţii presei nu este una ilicită, fiind dovedită veridicitatea declaraţiei sale. Prin urmare, reclamanta nu poate invoca producerea unui prejudiciu prin aceste declaraţii.

4.3.10.„Doamna director ştia exact ce se petrece, care este situaţie reală şi, la indicaţiile dânsei, ceilalţi salariaţi întocmeau procese-verbale care aveau rolul de a acoperi furturile comise în ultimii trei ani, cu atât mai mult cu cât pe data de 08.12.2015 am predat a doua oară motorină în plus, dar raportările către CJ Prahova fuseseră deja întocmite şi predate pentru întreg anul 2015, inclusiv pentru luna decembrie şi nu se mai putea/dorea modifica acele raportări”.

În acest pasaj, reclamanta este acuzată că dispunea întocmirea de către salariaţi a unor procese-verbale prin care să acopere furturile comise în cadrul instituţiei. Aşadar, se impută reclamantei săvârşirea unor fapte ilicite, constând în favorizarea făptuitorului şi instigarea la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.

Noţiunea de „faptă ilicită” drept condiţie de atragere a răspunderii civile delictuale trebuie interpretată în lumina dispoziţiilor art. 1349 alin. 1 Cod civil, din cuprinsul căruia rezultă că aceasta reprezintă încălcarea regulilor de conduită pe care legea ori obiceiul locului le impune.

În cauză este evident că prin afirmaţiile privind săvârşirea de către reclamantă a unor infracţiuni acesteia i s-a încălcat dreptul de a-i fi respectată demnitatea şi reputaţia. În consecinţă, este îndeplinită prima condiţie de atragere a răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unei fapte ilicite, constând în încălcarea regulii de conduită impusă de art. 72 alin. 2 Cod civil, prin emiterea unor declaraţii nedemonstrate cu privire la săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală.

Singurele apărări punctuale cu privire la acest pasaj formulate de pârât în concluziile scrise privesc faptul că raportul de audit nr. IA 30530/04.10.2016 cuprinde menţiuni „premonitorii” cu privire la constatări din 05.10.2016 şi 06.10.2016 (f. 1483, vol. VIII). Dincolo de limbajul ironic şi incompatibil cu solemnitatea şi profesionalismul impuse în procesul înfăptuirii justiţiei, aspectele invocate în această manieră nu au nicio relevanţă în privinţa pasajului analizat. Astfel, în demersul demonstrării veridicităţii acuzaţiei aduse reclamantei, pârâtul avea a proba, pe de o parte, că salariaţii D.G.A.S.P.C. au întocmit procese-verbale prin care se acopereau furturile comise în ultimii trei ani şi pe de altă parte că acestea erau întocmite la indicaţiile reclamantei. Or, niciunul dintre cele două aspecte nu a fost probat pe parcursul procesului civil. Mai mult, raportul de audit invocat în concluziile scrise nu reprezintă un proces-verbal pentru a fi oferit drept exemplu în susţinerea acuzaţiilor aduse şi nici nu s-a dovedit că acesta ar fi fost întocmit la indicaţiile reclamantei.

Este, de asemenea, îndeplinită şi condiţia săvârşirii faptei cu vinovăţie, în raport de dispoziţiile art. 1357 alin. 2 Cod civil, potrivit căruia autorul răspunde pentru cea mai uşoară culpă, şi în lipsa dovedirii incidenţei vreuneia dintre cauzele de înlăturare a vinovăţiei.

Prejudiciul suferit de reclamantă constă în atingerea adusă demnităţii şi reputaţiei sale ca urmare a acuzaţiilor privind săvârşirea de infracţiuni, afirmaţiile fiind de natură a contura o percepţie negativă asupra reclamantei, care, în virtutea traseului profesional şi a funcţiei deţinute se bucura de o reputaţie bună.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu rezidă în faptul că afectarea demnităţii şi reputaţiei reclamantei reprezintă urmarea imediată a faptei pârâtului de a da presei declaraţiile indicate anterior.

4.3.11.„Totul s-a întâmplat sub coordonarea şi directa implicare a directorului adjunct B. A.. Achiziţiile s-au făcut sub un anumit plafon financiar, pentru a nu se publica anunţurile pe SEAP” – a susţinut că aceste acuzaţii sunt în contradicţie cu fişa postului”.

În acest pasaj, reclamanta este acuzată că a coordonat şi s-a implicat în efectuarea anumitor achiziţii la final de an, fiind cumpărate bunuri de care instituţia nu avea nevoie şi fiind eludate dispoziţiile legale prin stabilirea unui plafon financiar scăzut pentru respectivele achiziţii. Aceste acuzaţii sunt de natură a aduce atingere demnităţii şi reputaţiei persoanei vizate, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei un fapte ilicite, constând în încălcarea regulii de conduită impusă de art. 72 alin. 2 Cod civil.

Apărările punctuale efectuate de pârât în concluziile scrise cu privire la acest capăt de cerere privesc faptul că din cele 20 de referate de achiziţii întocmite în luna decembrie 2015, 12 au fost semnate de reclamantă (f. 1489, vol. VIII). Faptul aprobării referatelor de achiziţii nu dovedeşte însă coordonarea şi directa implicare a reclamantei în efectuarea acestor achiziţii, astfel cum s-a afirmat. Din analiza referatelor de achiziţie depuse la dosar (f. 374-407 vol. II) rezultă că reclamanta a semnat referatele în calitate de locţiitor al directorului executiv. Mai mult, referatele nu erau întocmite de reclamantă, ci de diverşi angajaţi ai instituţiei, directorul executiv ori, după caz, înlocuitorul acestuia, având doar rolul de a aproba sau nu propunerile de achiziţii formulate de salariaţi. În cauză nu s-a făcut dovada faptului că respectivii salariaţi ar fi întocmit referatele la dispoziţia reclamantei, astfel cum s-a afirmat. În plus, pârâtul nu a dovedit nici încercarea reclamantei de eludare a dispoziţiilor legale prin stabilirea unui plafon financiar pentru achiziţiile efectuate. Pentru toate aceste motive, instanţa reţine că fapta pârâtului de a declara presei cele redate anterior, aspecte contrare realităţii şi neprobate în cursul procesului, constituie faptă ilicită în accepţiunea art. 1349 Cod civil.

Fapta a fost săvârşită cu vinovăţie, în accepţiunea dispoziţiilor art. 1357 alin. 2 Cod civil, potrivit căruia autorul răspunde pentru cea mai uşoară culpă, şi în lipsa dovedirii incidenţei vreuneia dintre cauzele de înlăturare a vinovăţiei.

Prejudiciul suferit de reclamantă a constat în atingerea adusă demnităţii şi reputaţiei sale ca urmare a acuzaţiilor privind dispunerea efectuării de achiziţii cu eludarea dispoziţiilor legale, afirmaţiile fiind de natură a contura o percepţie negativă asupra reclamantei şi a conduitei sale profesionale.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu constă în faptul că afectarea demnităţii şi reputaţiei reclamantei reprezintă urmarea imediată a faptei pârâtului de a da presei declaraţiile indicate anterior.

4.3.12.„Acest aspect arată cât de uşor se antedatează orice document care produce efecte juridice, din dispoziţia directorului B. A.”.

În acest pasaj, reclamanta este acuzată în mod direct de faptul că dispune antedatarea documentelor, fiindu-i, aşadar, imputată săvârşirea infracţiunii de instigare la fals intelectual. Acuzarea unei persoane de săvârşirea unei infracţiuni este de natură a aduce atingere demnităţii şi reputaţiei persoanei vizate, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei un fapte ilicite, constând în încălcarea regulii de conduită impusă de art. 72 alin. 2 Cod civil.

Prin concluziile scrise, pârâtul justifică acuzaţia de antedatare prin faptul că în cuprinsul Dispoziţiei de sancţionare disciplinară nr. 6/01.07.2016 se menţionează că s-a avut în vedere Raportul de cercetare disciplinară prealabilă nr. IA 19466/26.06.2016, iar această din urmă dată, 26.06.2016, era duminica, astfel că raportul nu putea fi înregistrat în acea zi. Ulterior, pârâtul a aflat că de fapt raportul de cercetare fusese înregistrat în data de 23.06.2016, menţiunea din dispoziţia de sancţionare fiind rezultatul unei erori materiale. Aspectele indicate de pârât sunt reale, dovedite potrivit dispoziţiei de la fila 106 din dosar, însă acestea nu justifică în niciun fel acuzaţiile aduse reclamantei. În primul rând, chiar dacă raportul ar fi fost înregistrat într-o zi de duminică, aceasta nu reprezenta o antedatare a actului ci se putea, eventual, pune problema validităţii înregistrării. În al doilea rând, chiar într-o atare situaţie, pârâtul nu a arătat cum a ajuns la concluzia că eventualele antedatări s-ar fi efectuat la dispoziţia reclamantei.

Fapta pârâtului de a face aceste declaraţii în presă a fost săvârşită cu vinovăţie, în accepţiunea dispoziţiilor art. 1357 alin. 2 Cod civil, potrivit căruia autorul răspunde pentru cea mai uşoară culpă, şi în lipsa dovedirii incidenţei vreuneia dintre cauzele de înlăturare a vinovăţiei.

Prejudiciul suferit de reclamantă a constat în atingerea adusă demnităţii şi reputaţiei sale ca urmare a acuzaţiilor privind săvârşirea de infracţiuni constând în dispunerea antedatării documentelor, afirmaţiile fiind de natură a contura o percepţie negativă asupra reclamantei.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu constă în faptul că afectarea demnităţii şi reputaţiei reclamantei reprezintă urmarea imediată a faptei pârâtului de a da presei declaraţiile indicate anterior.

4.4.Asupra jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului

În materia respectului vieţii private şi a demnităţii persoanei sunt incidente dispoziţiile art. 75 alin. 1 Cod civil, potrivit căruia nu constituie o încălcare a acestor drepturi atingerile care sunt permise de convenţiile internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. În consecinţă, instanţa urmează a analiza atingerile arătate anterior, pe care pârâtul le-a adus drepturilor reclamantei, prin raportare la prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Convenţie”)

În ceea ce priveşte aplicarea, în cazul locului de muncă, a art. 10 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curte”) a reținut că semnalarea, de către un angajat din sectorul public, a unor fapte de încălcare a legii la locul de muncă trebuie, în anumite circumstanțe, să beneficieze de protecție. Acest lucru poate fi necesar în special în cazul în care angajatul sau funcționarul public respectiv este singura persoană, ori face parte dintr-o categorie restrânsă de persoane, care știe ce se întâmplă la locul de muncă și, astfel, este cea în măsură să acționeze în interes public, alertând angajatorul sau publicul larg (Heinisch împotriva Germaniei, nr. 28274/08, par. 63). 

În cauză, pârâtul făcea parte dintr-o categorie restrânsă de persoane care ştia ce se întâmplă la locul de muncă, astfel că era în măsură să acţioneze în interes public, alertând publicul larg, astfel încât se bucură de protecţia oferită de art. 10 din Convenţie.

Solicitarea reclamantei din prezenta cerere de chemare în judecată de obligare a pârâtului la plata unei despăgubiri civile pentru declaraţiile făcute presei reprezintă o limitare a dreptului la liberă exprimare al pârâtului, protejat de art. 10 din Convenţie. Practica instanţei europene a stabilit că acest drept poate fi limitat doar în măsura în care o atare limitare este prevăzută de lege, vizează unul dintre scopurile legitime menţionate în art. 10 paragraf 2 din Convenţie şi apare ca necesară într-o societate democratică (Cumpănă şi Mazăre împotriva României, cererea 33348/96, par. 85). În cauză, limitarea solicitată de reclamant este prevăzută de lege, fiind permisă de art. 253 alin. 2 Cod civil, şi vizează apărarea reputaţiei altei persoane, scop prevăzut expres de paragraful 2 al art. 10 din Convenţie. În consecinţă, instanţa are a verifica dacă o atare ingerinţă în libertatea de exprimare este necesară într-o societate democratică, urmând ca în cazul în care se constată că aceasta nu este necesară să se conchidă că atingerea drepturilor reclamantului de către pârât prin exercitarea propriului drept la exprimare este permisă de art. 10 din Convenţie.

Din practica instanţei europene se desprind criteriile relevante în stabilirea necesităţii ingerinţei într-o societate democratică, respectiv pentru determinarea echilibrului între libertatea de exprimare şi dreptul la respectarea vieţii private, dintre care în cauză sunt aplicabile: subiectul publicaţiei şi contribuţia la o dezbatere de interes public; gradul de notorietate al persoanei în cauză; severitatea sancţiunilor impuse (Halldórsson împotriva Islandei, cererea nr. 44322/13, par. 41).

În cauză, instanţa apreciază că afirmaţiile pârâtului au vizat probleme importante într-o societate democratică, constând în săvârşirea de infracţiuni la nivelul unei instituţii publice, faţă de care publicul avea un interes legitim să fie informat, mai ales având în vedere funcţia reclamantei în cadrul instituţiei. În consecinţă, se poate reţine că afirmaţiile reclamantului au fost în interes public (Aurelian Oprea împotriva României, cererea nr. 12138/08, par. 65)

În privinţa notorietăţii persoanei vizate de afirmaţiile pârâtului, instanţa reţine că reclamanta din prezenta cauză ocupa, la data acestora, poziţia de director executiv adjunct al D.G.A.S.P.C., fiind, aşadar, o persoană publică prin natura funcţiei deţinute.

Asupra acestui aspect, Curtea Europeană a conchis că orice persoană care face parte din sfera publică datorită acţiunilor sale ori a poziţiei deţinute se expune în mod inevitabil şi conştient unui control atent al fiecărui cuvânt şi fiecărei fapte ale sale, atât din partea jurnaliştilor cât şi din partea publicului larg (Couderc şi Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei, cererea 40454/07, par. 121).

În consecinţă, în analiza atingerii aduse onoarei şi demnităţii reclamantei, dispoziţiile legale trebuie interpretate în mod permisiv, în acord cu riscurile pe care aceasta, în calitate de persoană publică, şi le-a asumat.

Dreptul la exprimare nu este însă unul absolut, în jurisprudenţa Curţii reţinându-se că libertatea de exprimare implică obligaţii şi responsabilităţi şi orice persoană care alege să dezvăluie informaţii trebuie să verifice cu atenţie, în măsura permisă de circumstanţe, că acestea sunt exacte şi fiabile (Bladet Tromsøs şi Stensaas împotriva Norvegiei, cererea nr. 21980/93, par. 65). În cauză, pârâtul nu a făcut minime verificări cu privire la acuzaţiile aduse reclamantei. Astfel, în privinţa antedatării raportului de cercetare nu a verificat în ce dată fusese înregistrat acesta, iar acuzaţiile privind acoperirea furturilor şi efectuarea de achiziţii cu eludarea dispoziţiilor legale au fost simple supoziţii ale acestuia, fără a avea vreo dovadă concretă în acest sens.

În cauză, chiar dacă s-ar putea susţine că sesizarea privind furtul de motorină nu este complet lipsită de temei faptic (pârâtul ajungând la această concluzie din faptul că în realitate microbuzul consuma mai puţin decât în acte), nu a fost prezentat niciun temei faptic care să justifice concluzia pârâtului că reclamanta dispune acoperirea acestor furturi. În ceea ce priveşte acuzaţia de antedatare a documentelor, de asemenea, chiar dacă pârâtul poate justifica această concluzie în urma erorii materiale din cuprinsul dispoziţiei de sancţionare, acesta nu a prezentat niciun temei faptic pentru care să fi conchis că o atare antedatare a fost efectuată la dispoziţia reclamantei. În privinţa achiziţiilor făcute cu eludarea dispoziţiilor legale, de asemenea, nu a existat niciun temei faptic în baza căruia reclamantul să conchidă că acestea s-au efectuat sub coordonarea şi directa implicare a reclamantei, în condiţiile în care la data afirmaţiilor pârâtul nu cunoştea nici măcar cine a semnat referatele de achiziţie. În consecinţă, chiar dacă în privinţa existenţei unor nereguli în cadrul instituţiei au existat motive de suspiciune pentru pârât, pentru niciuna din acuzaţiile aduse reclamantei acesta nu a avut un temei faptic în baza căruia să conchidă că aceasta se face vinovată de pretinsele nereguli constatate.

Analizând necesitatea ingerinţei în dreptul pârâtului la liberă exprimare, instanţa apreciază că pentru acuzaţiile aduse în mod expres reclamantei, pârâtul nu avea niciun temei faptic, astfel că, în apărarea dreptului reclamantei la viaţă privată, este necesară limitarea dreptului pârâtului la liberă exprimare. Instanţa este însă ţinută ca în alegerea modalităţii de limitare a acestui drept să respecte cel de-al treilea criteriu, indicat anterior, decurgând din jurisprudenţa Curţii, respectiv severitatea sancţiunilor impuse, prin menţinerea proporţionalităţii între fapta ilicită constatată şi măsura ce urmează a fi luată împotriva celui care a săvârşit-o, respectând principiul minimei atingeri aduse prin aplicarea sancţiunii.

4.5.Stabilirea măsurilor ce se impun a fi luate ca urmare a constatării încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei.

Măsurile ce pot fi dispuse în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale sunt prevăzute de art. 253 Cod civil. Dintre acestea, reclamanta a solicitat acordarea sumei de 100.000 lei cu titlul de despăgubiri.

Instanţa reţine că prejudiciul moral reprezintă consecinţa dăunătoare cu un conţinut neeconomic rezultând din încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale. Despăgubirile materiale pentru prejudiciul moral se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării. În stabilirea unor atare despăgubiri, instanţa trebuie să menţină un echilibru între acestea şi prejudiciul moral suferit, având în vedere ca prin suma acordată să se atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Dacă prejudiciul moral este prezumat în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale ale unei persoane şi se poate considera că există o vătămare inerentă acestei încălcări, vătămare ce se impune a fi atenuată prin acordarea unei sume de bani ca despăgubire materială, este în sarcina reclamantului, ca persoană ce face o afirmaţie în cursul procesului, să dovedească măsura în care drepturile i-au fost lezate, intensitatea şi gravitatea suferinţelor produse, astfel încât instanţa să poată aprecia asupra cuantumului eventualelor despăgubiri la care este îndreptăţit.

În privinţa prejudiciului moral, martora ………………… a declarat că după apariţia articolului respectiv reclamanta era mai tristă, mai supărată, iar reacţiile între angajaţi erau împărţite, unii credeau că acuzaţiile sunt adevărate, iar alţii apreciau că erau minciuni (f. 306 vol. II). Martorul ………… a afirmat că a văzut după apariţia articolului că reclamanta era supărată, afirmaţiile pârâtului nu au fost crezute (f. 308 vol. II). Martorul ……………….. a afirmat că după apariţia articolului reclamanta era supărată, dezamăgită, dar niciun coleg nu credea acuzaţiile aduse (f. 311 vol. II). Aceste supărări descrise de martori se încadrează în prejudiciul inerent încălcării dreptului la demnitate şi reputaţie, reclamantul nereuşind însă a face dovada unei intensităţi şi gravităţi sporite a prejudiciului efectiv suferit, care să impună acordarea unor despăgubiri în cuantumul solicitat.

În cauză trebuie avut în vedere şi faptul că încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei s-a produs prin intermediul mass-media online, care, dat fiind specificul său, face posibilă diseminarea informaţiilor în mod rapid şi incontrolabil. Pe de altă parte, la stabilirea cuantumului despăgubirilor urmează a fi avută în vedere şi persoana reclamantei, faptul că aceasta deţine o funcţie de conducere într-o instituţie publică. În această privinţă, Curtea a reţinut că înalţii funcţionari publici în exercitarea atribuţiilor sunt expuşi unor limite mai largi de critică acceptabilă decât persoanele particulare (Mamère împotriva Franței, cererea nr. 12697/03, par. 27).

Instanţa este însă obligată ca inclusiv prin despăgubirea acordată să menţină echilibrul între dreptul la viaţa privată al reclamantei şi libertatea de exprimare a pârâtului, luând în calcul cel de-al treilea criteriu reieşit din jurisprudenţa Curţii în materie, respectiv severitatea sancţiunii impuse.

Curtea adaugă şi un alt aspect ce trebuie avut în vedere la analiza proporţionalităţii ingerinţei, respectiv atitudinea cu care acţionează cel ce face dezvăluirile, reţinându-se că motivele pentru care acţionează acesta sunt relevante pentru evaluarea proporţionalităţii ingerinţei în dreptul la exercitarea libertăţii de exprimare (Aurelian Oprea împotriva României, cererea nr. 12138/08, par. 69). În cauză, chiar în lipsa oricărui temei faptic pentru acuzaţiile aduse reclamantei, pârâtul considera că acţionează ca un avertizor public, apreciind că este de datoria sa a aduce la cunoştinţa publicului neregulile existente la nivelul instituţiei. Deşi nu a furnizat vreun motiv pentru care a ajuns să creadă că reclamanta era la baza tuturor neregulilor, din ansamblul materialului probator nici nu a rezultat faptul că acţiunile pârâtului ar fi reprezentat un atac personal nejustificat la adresa reclamantei, acesta acţionând cu convingerea că era în interes public să dezvăluie pretinsele nereguli.

În lipsa unor probe care să dovedească gravitatea şi intensitatea suferinţelor cauzate, instanţa apreciază că simpla admitere a cererii de chemare în judecată şi constatarea încălcării dreptului reclamantei la reputaţie şi demnitate şi obligarea pârâtului la plata unei sume simbolice de 1 leu este suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral inerent săvârşirii faptelor reţinute în sarcina pârâtului, luând în considerare modalitatea de săvârşire a acestora, circumstanţele personale ale reclamantei şi ale pârâtului şi menţinerea unui echilibru între dreptul la viaţa personală şi libertatea de exprimare, sub aspectul criteriului constând în severitatea sancţiunii impuse.

Astfel, pe de o parte, este de netăgăduit că acuzaţiile indicate anterior au fost de natură a-i produce reclamantei un prejudiciu moral inerent, fiind lipsite de temei faptic şi neadevărate în raport cu materialul probator administrat în cauză, astfel că aceasta este îndreptăţită la a solicita repararea prejudiciului moral suferit. Pe de altă parte, nu orice prejudiciu dă dreptul la o compensaţie bănească, ci numai cel de o anumită gravitate, în condiţiile concrete ale faptului prejudiciabil, iar întrucât reclamanta nu a făcut dovada întinderii şi gravităţii prejudiciului concret suferit, pârâtul nu ar putea fi obligat la plata unei despăgubiri în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată. Pe cale de consecinţă, instanţa apreciază că simpla admitere a cererii de chemare în judecată şi obligarea la plata unei sume simbolice ar trebui să fie în măsură să atragă atenţia pârâtului asupra caracterului ilicit al faptei de a face acuzaţii nefondate la adresa unei alte persoane, fără a avea un minim de dovezi în susţinerea afirmaţiilor.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 253 alin. 4 Cod civil, constatând că prin furnizarea către presă de informaţii şi acuzaţii neadevărate la adresa reclamantei, pârâtul C. D. a încălcat dreptul acesteia la respectarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei prevăzut de art. 72 Cod civil, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale instituite de art. 1357 Cod civil, instanţa îl va obliga pe pârât la plata către reclamant a unei despăgubiri în cuantum de 1 leu pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial suferit.

5.Alte aspecte procesuale

În cauză, reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât acţiunea reclamantei a fost admisă în parte prin prezenta hotărâre, pârâtul C. D., pierzând procesul, va fi obligat, potrivit art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 de lei constând în taxă judiciară de timbru achitată conform chitanţei nr. 9940/16.12.2016 (f. 34 vol. I).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

IN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂŞTE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârât.

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată.

Obligă pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 1 leu reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial suferit.

Obligă pe pârât la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 lei reprezentând contravaloare taxă judiciară de timbru.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi introdusă la Judecătoria Ploieşti.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei în data de 27.11.2017.

PREŞEDINTE,GREFIER,

Domenii speta

Spete similare