Cerere de valoare redusă

Cerere de valoare redusă. Problema de drept: Deşi a invocat rezilierea, operatorul apelant nu a depus dovada că ar fi adus la cunoştinţa beneficiarului decizia sa de reziliere a contractului înainte de expirarea duratei iniţiale. Nefurnizarea unor servicii ulterior ultimei facturi emise sau neemiterea altor facturi nu reprezintă intenţia fermă a societăţii apelante de reziliere a contractului, instanţa putând considera că rezilierea a operat cel mai devreme la data introducerii acţiunii-15.10.2019, deci ulterior duratei minime contractuale, caz în care nu există obligaţia de plată a despăgubirii pentru încetarea prematură a contractului în temeiul clauzei menţionate anterior. Nici emiterea unei eventuale facturi ce ar cuprinde şi o sumă cu titlu de „taxă de reziliere”, nu echivalează cu notificarea clientului despre încetarea relației contractuale dintre părți. Apelanta-reclamantă nu a făcut dovada comunicării către intimatul-pârât a unei notificări de reziliere, motiv pentru care nu se poate stabili data la care aceasta a operat rezilierea, nu se poate dovedi că rezilierea a avut loc în durata minimă contractuală, astfel că nu se poate reţine caracterul cert al creanţei solicitate cu titlu de despăgubire.

Hotărârea primei instanțe:  „ Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește debitul și penalitățile aferente facturilor scadente anterior datei de 15.10.2016.

Obligă pârâtul V.M. la plata sumei de 658 lei, reprezentând contravaloare servicii, raportat la care s-au calculat penalități potrivit dispozițiilor art. 3.6 din Condițiile generale-parte integrantă a contractului nr. 7369174357 /08.06.2016, și a sumei de 1.669 lei, reprezentând contravaloare echipamente.

Obligă pârât la plata către reclamantă R&R SA a sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în 200 lei-taxă judiciară de timbru și 300 lei-onorariu curator special”.

În motivarea hotărârii pronunțate, instanța de fond reținut următoarele:

Conform art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța de fond s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care au făcut inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe sau cercetarea în fond a cauzei.

În cauză, pârâtul, prin curator special, a invocat  la primul termen de judecată cu părțile legal citate, excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru pretențiile aferente facturilor fiscale: nr. 33325677 emisă la data de 06.07.2016, nr. 36866139 emisă la data de 08.08.2016 și nr. 40411807 emisă la data de 06.09.2016, toate având data scadentă anterior datei de 15.10.2016. 

În drept, potrivit art. 2.500 Cod civil, „(1) Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. 

Potrivit art. 2501 Cod civil, „(1) Drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.”, iar conform art. 2517 din același act normativ „Termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen”.

Conform art. 2524 Cod civil, „Dreptul la acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau de a face, (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute”.

De asemenea, prevederile art. 2526 Cod civil dispun: „Când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă”.

În cauză, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumelor de bani reprezentând contravaloarea serviciilor prestate de către  R&R SA, conform prevederilor contractuale dintre părți, ce trebuiau achitate până la expirarea termenului stabilit conform art. 3.5 din Condiții Generale Contractuale, respectiv  până la sfârșitul lunii pentru care a fost emisă factura, data scadentă fiind indicată  în cuprinsul fiecărei facturi.

 Instanța de fond a constatat că, în cauză, obligația de a plăti o sumă de bani era o obligație patrimonială, supusă prescripției extinctive.

Reclamanta a atașat în susținerea pretențiilor facturi emise de R&R SA în perioada 06.07.2016-08.12.2016, scadența fiecărei facturi lunare fiind reprezentată de data ultimei zile din lună.

Astfel pentru factura fiscală cu nr. 33325677/06.07.2016 ultima zi de plată a fost 31.07.2016, pentru factura nr. 36866139/08.08.2016 ultima zi de plată a fost 31.08.2016, pentru factura nr. 40411807/06.09.2016 ultima zi de plată a fost 30.09.2016, date de la care a început să curgă termenul de prescripție, care s-a împlinit la:31.07.2019, 31.08.2019 și 30.09.2019, deci anterior introducerii prezentei cereri, care a fost înregistrată la data de 15.10.2019.

Prin urmare, raportat la data introducerii acțiunii, 15.10.2019, instanța de fond a constatat că  dreptul la acțiune a fost prescris pentru pretențiile aferente facturilor care au avut scadența de plată anterioară datei de 15.10.2019, respectiv facturile cu nr. 33325677 din data de 06.07.2016 pentru debitul în sumă de 207,21 lei, 36866139 din data de 08.08.2016 pentru debitul în sumă de 107,37 lei și  40411807 din data de 06.09.2016 pentru debitul în sumă de 4,96 lei.

Având în vedere aceste considerente, raportat la prevederile art. 2500, art. 2517 și art. 2526, instanța de fond a constatat ca fiind prescris dreptul reclamantei de a solicita obligarea pârâtului la plata debitului aferent facturilor emise în perioada iulie 2016 – septembrie 2016, fapt pentru care a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune astfel cum a fost invocată și a respins ca nefondate pretențiile privind un debit principal de 319,51 lei și la care au fost calculate penalități de întârziere. 

Pe fond, în fapt, în baza contractului nr. 7369174357 din data de 08.06.2016 și a actelor adiționale, reclamanta a furnizat pârâtului servicii de telecomunicații, cu achiziționarea a două telefoane ALLVIEW A5 Easy cu seriile 354171076151167 și 354171076231985, la un preț redus, în condițiile în care prețul de listă al unui singur aparat era de 359 lei, cu condiția menținerii  serviciilor contractuale pe întreaga durată inițială.

Totodată reclamanta a predat pârâtului în custodie următoarele echipamente, pe bază de proces-verbal de predare-primire, cu obligația ca, la data încetării contractului, să le restituie în termen de 7 zile: două cartele SIM cu seriile 8940051602110535374 și 8940051602111186995, în valoare de 5 lei fiecare, decodor EKT DCD4414iRR cu seria 70006837721, în valoare de 100 Euro + TVA, conform procesului-verbal încheiat la data de 13.06.2016, ONT Huawei HG8247H cu seria 48575443A2C4B871, în valoare de 250 Euro + TVA.

În temeiul contractelor încheiate între părți, reclamanta a emis, în perioada iulie 2016- decembrie 2016, facturi fiscale în valoare totală de în valoare de  977,51 lei. 

Pârâtul nu a achitat prețul serviciilor de care a beneficiat și pentru care i-au fost emise facturi fiscale.

Soldul se ridica la suma de 977,51 lei, la care s-a adăugat 1.512,84 lei, reprezentând contravaloare promoții și beneficii primite, și 1.669  lei, reprezentând clauză penală contravaloare echipamente primite.

Totodată reclamanta a calculat penalități de 0,2% pe zi de întârziere, de la data scadenței fiecărei facturi. 

În drept,  potrivit art. 1.270 alin. 1 Cod civil, contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, acestea fiind ținute să își îndeplinească obligațiile asumate.

Potrivit art. 1488 Cod civil, debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate.

În drept, potrivit dispozițiilor art. 1169 Cod civil convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, acestea fiind ținute să își îndeplinească obligațiile asumate în contextul libertății de a încheia orice contracte și a determina conținutul lor, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri, în temeiul art. 1516 alin. 1 Cod civil, creditorul având dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației.

În cadrul obligațiilor care au ca obiect o sumă de bani, executarea în natură este întotdeauna posibilă, legea instituind în favoarea creditorului un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului.

În cazul în care obiectul litigiului îl constituie o obligație de a da, cum este obligația de a plăti o sumă de bani, creditorul are obligația sa dovedească existența acesteia, în favoarea sa operând o prezumție de culpă a debitorului.

În situația lipsei dovezii îndeplinirii obligației, se prezuma ca nerespectarea acesteia provenea din vina debitorului, acesta urmând a fi astfel obligat la plata de despăgubiri către creditor.

Reclamanta a invocat în susținerea pretențiilor sale un contract civil, negotium–ul intervenit între aceasta și pârât fiind constatat printr-un act scris.

În cauză, creditoarea a invocat existența titlurilor de creanță reprezentate de facturile de debit corespunzătoare furnizării serviciilor de comunicații electronice în perioada 07.2016-12.2016, ce nu au fost contestate în procedura instituită de art. 3.9 din Condițiile generale pentru furnizarea serviciilor de comunicații electronice, a căror existență a fost dovedită, în probațiune fiind depuse înscrisurile constatatoare, în copie certificată pentru conformitate cu originalul.

Existența creanței rezulta din clauzele contractului de prestări servicii sus menționat precum și din facturile emise, aspect din care a reieșit caracterul cert al creanței.

Referitor la condiția lichidității, instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinită, cuantumul creanțelor bănești pretinse fiind determinat prin contractul de prestări servicii mai sus menționat precum și prin facturile emise.

În ceea ce privește exigibilitatea creanței, analizând data scadenței fiecărei facturi depuse la dosar, instanța de fond a constatat că la momentul introducerii cererii, creanța constând în sumele solicitate cu titlu de debit principal și accesorii era scadentă, astfel încât și condiția examinată era îndeplinită.

Facturile emise de reclamantă în temeiul contractului se bucură de forța obligatorie prevăzută de lege și, deși a beneficiat de serviciile reclamantei, pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de a achita contravaloarea acestora, nici nu a făcut proba plății datoriei acumulate, astfel încât instanța de fond apreciază că s-a făcut dovada realității creanței certe, lichide și exigibile reprezentând contravaloarea serviciilor constatate prin factura fiscală nr. 52579806, cu scadență la data de 15.12.2016, pentru suma totală de 658 lei. 

În ceea ce privește penalitățile de întârziere, potrivit art. 3.6 din contract, în cazul neplății contravalorii facturilor până la termenul de plată, puteau fi percepute, începând cu cea de a zecea zi a lunii următoare penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra cuantumului facturilor neachitate.

Pentru aceste motive, instanța de fond a admis cererea sub acest aspect și a obligat pârâtul la plata sumei de 658 lei, în baza facturii fiscale nr. 52579806, raportat la care s-au calculat penalități potrivit dispozițiilor art. 3.6 din Condițiile generale parte integrantă a contractului nr. 7369174357/08.06.2016.

Totodată, îndeplinite fiind condițiile art. 5.5 coroborate cu cele ale art. 5.5.1 contractul încetând la data formulării cererii de chemare în judecată, prin manifestarea de voință a operatorului, în temeiul art. 5.2 lit. a și e, instanța de fond a obligat pârâtul la plata sumei de 1.669 lei, reprezentând contravaloare echipamente: două cartele SIM cu seriile 8940051602110535374 și 8940051602111186995, decodor EKT DCD4414iRR cu seria 70006837721, ONT Huawei HG8247H cu seria 48575443A2C4B871.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.512,84 lei, reprezentând justă despăgubire, constând în contravaloarea promoțiilor, a beneficiilor primite la activarea, instalarea sau utilizarea serviciilor și a discount-urilor aplicate tarifelor contractuale și a sumei reprezentând diferență preț pentru produsele achiziționate în condițiile menționate în actul adițional la contract, astfel cum a fost mai sus evidențiat.

Astfel, în cazul denunțării unilaterale a unui serviciu sau în cazul denunțării unilaterale a convenției de către beneficiar ori al rezilierii contractului înainte de expirarea duratei inițiale, acesta se obliga să achite societății R&R SA, în funcție de aprecierea acesteia din urmă, o justă despăgubire (art. 5 TCG).

Din analiza prevederii invocate s-a observat faptul că, pentru a deveni operantă clauza penală, era necesar, dar nu și suficient, ca dreptul de opțiune al furnizorului să se exteriorizeze în perioada contractuală specifică prestării fiecărui serviciu și să fie adus la cunoștința abonatului, întrucât lipsirea de efecte a contractului nu putea fi clandestină, dar trebuia și să corespundă intenției neechivoce de reziliere ce în cazul de față coincidea cu acționarea în judecată a pârâtului, la data de 15.10.2019 (ulterior expirării duratei inițiale), până la acest moment pasivitatea creditoarei fiind lipsită de relevanță, cu atât mai mult cu cât nici nu a fost făcută o minimă dovadă cel puțin a sistării furnizării serviciilor (dispozițiile art. 3.6 nu au caracter imperativ, lăsând la propria apreciere a furnizorului suspendarea prestării serviciului).

Mai mult decât atât, potrivit art. 2.2 după expirarea duratei inițiale, dacă niciuna dintre părți nu și-a manifestat intenția de a nu prelungi contractul, printr-o notificare scrisă, transmisă cu cel puțin 30 de zile înainte de data scadentă, durata acestuia se prelungea pe perioadă nedeterminată, ori acest caz a fost exclus expres de la aplicarea art. 5.5.2.

Pentru aceste motive, instanța de fond a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 1.512,84 lei, reprezentând justă despăgubire.

Această despăgubire a fost solicitată în temeiul art. 5.5.2 din Condiţiile generale contractuale (f. 38 verso ds. fd.), care prevedea că beneficiarul datorează operatorului justa despăgubire, incluzând şi serviciile oferite cu titlu de promoţii, în anumite situaţii, inclusiv în situaţia rezilierii contractului înainte de expirarea duratei iniţiale, cum este prezentul caz. 

Însă, deşi a invocat rezilierea, operatorul apelant nu a depus dovada că ar fi adus la cunoştinţa beneficiarului decizia sa de reziliere a contractului înainte de expirarea duratei iniţiale, caz în care soluţia instanţei de fond este legală. Nefurnizarea unor servicii ulterior ultimei facturi emise sau neemiterea altor facturi nu reprezintă intenţia fermă a societăţii apelante de reziliere a contractului, instanţa putând considera că rezilierea a operat cel mai devreme la data introducerii acţiunii-15.10.2019, deci ulterior duratei minime contractuale, caz în care nu există obligaţia de plată a despăgubirii pentru încetarea prematură a contractului în temeiul clauzei menţionate anterior. Nici emiterea unei eventuale facturi ce ar cuprinde şi o sumă cu titlu de „taxă de reziliere”, nu echivalează cu notificarea clientului despre încetarea relației contractuale dintre părți. Apelanta-reclamantă nu a făcut dovada comunicării către intimatul-pârât a unei notificări de reziliere, motiv pentru care nu se poate stabili data la care aceasta a operat rezilierea, nu se poate dovedi că rezilierea a avut loc în durata minimă contractuală, astfel că nu se poate reţine caracterul cert al creanţei solicitate cu titlu de despăgubire.

În cauză, apelul formulat de către intimată a fost respins ca nefondat la data de 10.09.2021, soluția dată de prima instanță fiind legală și temeinică.

Domenii speta

Spete similare