Pretenții. Nedovedirea raportului contractual.

Pretenții. Nedovedirea raportului contractual. Sentința civilă nr. 4258/2021, rămasă definitivă la data de 29.06.2022 prin Decizia civilă nr. 736/2022.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a chemat în judecată pârâtul, solicitând instanţei să pronunțe o hotărâre prin care să oblige pârâtul la plata sumei de 5057,60 lei, reprezentând 4928,47 lei contravaloare energie electrică, 90,12 lei penalități de întârziere şi 39,01 lei servicii.

Pentru a putea vorbi de răspundere civilă contractuală trebuie ca între cel chemat să răspundă şi cel faţă de care se răspunde, să existe un contract, o legătură contractuală. Cu alte cuvinte, răspunderea civilă contractuală presupune existenţa unor raporturi juridice anterioare între creditor şi debitor, născute prin voinţa lor.

Mai mult decât atât, răspunderea civilă contractuală îşi are sursa în principiul general pacta sunt servanda, (,,convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante”), care este acea regulă de drept potrivit căruia actul juridic civil legal încheiat se impune părţilor (în cazul contractelor) sau părţii ( în cazul actelor juridice unilaterale) întocmai ca legea; trebuie precizat că forţa obligatorie a contractului îşi produce efectele nu numai faţă de părţile contractului, ci şi faţă de organul de jurisdicţie învestit cu soluţionarea litigiului decurgând din contract, instanţa fiind obligată să asigure executarea contractului ţinând seama de interpretarea clauzelor lui şi de voinţa părţilor.

Aşadar prima condiţie pe care reclamanta este ţinută să o dovedească pentru a se angaja răspunderea civilă contractuală a pârâtului este existenţa unui contract în baza căruia s-au născut obligaţiile acestuia.

Încheierea actelor juridice, în general, a contractelor, în special, este guvernată de principiul consensualismului. Acelaşi principiu se aplică şi în ceea ce priveşte manifestarea ori exteriorizarea acceptării ofertei, ca declaraţie de voinţă a destinatarului ofertei. Sunt însă şi situaţii cu valoare de excepţie, este vorba de acele contracte pentru a căror validitate legea prevede expres ca acordul de voinţă al părţilor să fie îmbrăcat într-o anumită formă, în asemenea situaţii, acceptarea este valabilă şi eficace numai dacă este exteriorizată în forma prevăzută de lege pentru validitatea contractului respectiv. De asemenea, dacă prin ofertă s-a stipulat că acceptarea va fi făcută obligatoriu într-o anumită formă, ea va fi valabilă numai dacă forma în cauză a fost respectată de către acceptant. A fortiori, printr-un raţionament deductiv în cauza pendinte, se reţine că în condiţiile în care legea prevede că oferta şi cererea de ofertă (acceptarea ofertei) sunt cerute de lege în formă scrisă şi contractul ce se va încheia ulterior între părţi (contract de furnizare a energiei electrice) trebuie să fie întocmit în formă scrisă.

Conţinutul contractului de furnizare a energiei electrice se convine între părţile contractante, cu respectarea prevederilor regulamentului aprobat prin H.G. nr 1007/2004 şi trebuie să cuprindă cel puţin clauzele minime din contractul-cadru aprobat prin Decizia A.N.R.E. nr. 88/2015, fiind un contract de adeziune din acest punct de vedere. Contractul-cadru este contractul prin care părţile contractante definesc şi stabilesc principalele reguli şi condiţii care vor guverna încheierea unor contracte viitoare dintre ele, contracte care sunt numite în doctrină contracte de aplicaţie sau de executare a contractului-cadru.

În cauza de faţă, având în vedere specificul domeniului reglementat – piaţa energiei electrice – conţinutul contractului-cadru a fost stabilit de o autoritate a statului stabilită de legiuitor - Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, iar acest contract nu impune obligații unei persoane fără ca el să fie semnat de acea persoană şi fără ca persoana să-şi fi manifestat intenţia de a adera la contract.

Din întregului material probator depus la dosar de către reclamantă, rezultă că, între aceasta şi pârât nu s-a încheiat niciun contract de prestarea a serviciului de furnizare a energiei electrice.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2 şi 3 din Decizia A.N.R.E. nr. 88/2015 pentru a da naştere unui raport juridic între prestatorul de serviciu şi consumatorul de energie electrică era necesară încheierea unui contract concret, care să respecte conţinutul şi obiectul contractului-cadru reglementat. Cu alte cuvinte, raporturile de furnizare a energiei electrice se stabilesc tot prin contractul încheiat între furnizor şi beneficiar, numai că ambele părţi au obligaţia legală de a încheia contractul în forma şi conţinutul prescrise de lege, iar drepturile şi obligaţiile părţilor rezultă numai din contractul încheiat.

Analizând toate aceste dispoziţii instanţa reţine că forma scrisă a contractului de furnizare a energiei electrice este necesară ad probationem, întocmirea contractului în formă scrisă fiind cerută pentru dovedirea acestuia. Forma ad probationem este obligatorie, iar nu facultativă, în sensul că nerespectarea ei atrage, în principiu, inadmisibilitatea dovedirii contractului cu un alt mijloc de probă.

Potrivit dispoziţiilor art. 249 Cod procedură civilă, cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în cauză de faţă reclamanta fiind cea căreia îi revine sarcina probei, nu a făcut dovada existenţei unui contract de furnizare a energiei electrice încheiat cu pârâtul, astfel că nu se poate aprecia asupra îndeplinirii de către pârât a obligaţiilor sale contractuale.

Instanţa constată că singurele acte depuse în dovedirea raporturilor contractuale sunt facturile fiscale menţionate. Pasivitatea pretinsului beneficiar care nu a contestat facturile transmise de reclamantă, nu poate fi considerată ca o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei, deoarece, în lipsa unor prevederi sau clauze contrare, tăcerea nu valorează manifestare de voinţă. Posibilitatea consumatorului de a contesta facturile şi de a comunica acest lucru furnizorului în termen de 30 zile de la data emiterii facturilor, aşa cum susţine reclamanta, are ca premisă tocmai existenţa între părţi a unor raporturi contractuale, raporturi care în cauză nu au fost dovedite de către reclamantă.

Facturile fiind emise de către reclamantă, nu pot face dovada cu certitudine a sumei solicitate, nici chiar prin coroborare cu faptul neprezentării pârâtului în faţa instanţei întrucât niciuna dintre aceste probe nu creează o certitudine a celor imputate pârâtului de reclamantă.

Astfel, instanţa reţine că reclamanta nu a făcut dovada încheierii unui contract scris cu pârâtul, probă care se impunea a fi făcută. De asemenea, facturile fiscale depuse de reclamantă la dosar nu au fost acceptate de pârât expres (ele nefiind semnate de pârât), şi nici tacit, reclamanta nedovedind împrejurări care să poată fi interpretate ca acte de acceptare tacită a facturilor de către pârât.

Lipsa oricăror apărări ale pârâtului în faţa instanţei nu poate fi interpretată în defavoarea acestuia şi în favoarea reclamantei, reclamanta fiind, în lipsa unei prevederi legale exprese în sens contrar, cea asupra căreia cădea sarcina probei.

Domenii speta

Spete similare