Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia, sub număr 166/310/2020, reclamantul BI, în contradictoriu cu pârâții BC, SE a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută, consecință a caracterului abuziv a clauzelor contractuale stipulate în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2007188916/05.12.2007 la art. 5 doar cu privire la cele 2,05 pp, art. 8, pct. a, b (dobânda penalizatoare), art. 9, pct. b, c ,f (comisionul de acordare, comisionul de administrare si comisionul de urmărire riscuri); să fie obligate pârâtele să restituie fiecare dintre ele pentru perioadele în care au/au avut calitate de creditoare sumele reținute în baza clauzelor a căror nulitate absolută o solicită.
Cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, reclamantul a arătat că la data de 05.12.2007 a încheiat cu pârâta BC, contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2007188916/05.12.2007, prin care a contractat un credit în sumă de 20.000 lei, valoare care a fost diminuată și ca urmare a reținerii comisionului de acordare în procent de 0,95% flat.
Reclamantul învederează instanței faptul că bănuiește că dobânda stabilită prin contractul de credit a fost variabilă, situație care rezultă din clauza de la art. 5 din contract care menționează că „ la data Încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 12,55 % pe an și este administrată ”, fără însă a se arăta dacă ulterior datei încheierii contractului este sau nu variabilă.
Totodată în cazul unor întârzieri la plata ratelor creditului, pârâta a stabilit unilateral dreptul său de a stabili nivelul dobânzii în funcție de serviciul datoriei împrumutatului, dar și dreptul de a percepe și încasa două tipuri de dobânzi penalizatoare, o dată dobânda indicată la art. 7 din contract și a doua oară dobânda majorata de la art.8 din contract.
A mai arătat reclamantul că la data semnării contractului nu i-au fost prezentate Condițiile Generale de Afaceri ale băncii, singurele înscrisuri fiind contractul de credit și graficul de rambursare aferent acestuia, dar fără să-i dea posibilitatea de a analiza ce reprezintă și care sunt consecințele clauzelor inserate în contract.
După trei ani de la data acordării creditului, timp în care a plătit ratele creditului, mai exact în anul 2010 datorită situației financiare existente se la nivel național, prin scăderea veniturilor a avut prima întârziere la plata ratelor, fapt care a condus la declanșarea procedurii de executare silită, iar în prezent datorită clauzelor contestate datorează după 5 ani de recuperare a sumelor prin poprire aceeași valoare a sumei împrumutate, deși astfel cum înțelege să conteste clauzele consideră că sunt justificate majorările doar de la art. 7 din contract (dobânda majorata cu între 1-3 p.p).
1. Consideră reclamantul că clauza de la art. 5 doar în ceea ce privește majorarea dobânzii curente cu încă 2,05 pp este abuzivă, deoarece banca nu a justificat care au fost motivele și ce reprezintă aceste puncte procentuale peste dobânda stabilită în contract.
2. Clauza de la art. 8 din contractul de credit nr. 2007188916/05.12.2007 referitoare la dobânda majorată cu 7 p.p peste dobânda curentă în cazul debitelor restante până la 30 de zile și cu alte 7p,p. peste dobânda curentă în cazul debitelor restanta peste 3 Ide zile sunt abuzive deoarece oferă băncii dreptul, abuziv și unilateral de a aplica peste dobânda curentă variabilă de 12,55% pe an și majorarea anterior arătată, deși exista o majorare, cea de la art. 7 din contract cu 1-3 p.p..
Rezultă că pârâta a perceput o dublă dobândă majorată care, urmare a aplicării celor două clauze situație care justifică valoarea creditului solicitat și în prezent, după 13 ani de la data acordării lui.
Acest mod de derulare a contractului contravine atât dispozițiilor codului civil, cât și bunei credințe,
3. Clauzele de la art. 9, lit, b,c, f, din contractul de credit (comisionul de acordare, comisionul de administrare și comisionul de urmărire riscuri) sunt abuzive și solicită se constate nulitatea absolută, avându-se în vedere că: COMISION DE ACORDARE CREDIT de 0,95 % flat este abuziv, deoarece banca nu justifică în niciun mod de ce impune a fi achitate aceste sume, precum și datorită faptului că dobânda și alte costuri fost aplicate la suma acordată; COMISIONUL DE ADMINISTRARE în sumă de 10,00 lei lunar este abuziv, deoarece pârâta, prin acest comision a perceput sume nejustificate și în mod abuziv, în condițiile în care contul nu se alimentează decât cu rata creditului, este un cont al cărui titular este împrumutatul debitor, însă a fost deschis de către bancă.
În continuare, reclamantul a arătat că nu a avut acces la acest cont, nu-l puteam utiliza în alte scopuri, singurele operațiuni bancare care se efectuează pe acest cont provin doar din rata creditului.
Mai mult, comisionul perceput de pârâtă pentru administrarea contului este de 4,5 lei lunar, așa cum este acesta afișat la sediile BCR, iar prin contractul actual se percepe un comision de 3,50 euro lunar.
Aspectul arătat mai sus ar fi aplicabil doar în condițiile unui cont de care titularul acestuia se poate folosi și nu un cont asemenea celui de care a făcut vorbire, cont care în realitate este administrat în folosul pârâtei.
Comisionul de administrare este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinației acestuia.
Astfel, clauza privind comisionul de administrare este abuziva in sensul art. 4 alin. (1) si (6) din Legea nr. 193/2000 republicată, deoarece, pe de o parte, pentru acordarea creditului se percep două costuri, iar pe de altă parte, față de valoarea comisionului de administrare pe toată durata contractului, s-a creat în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, motiv pentru care urmează să se constate caracterul sau abuziv, cu consecința eliminării din contractul de credit.
În ceea ce privește comisionul de risc în sumă excesivă de 46,00 lei lunar, s-a constat că este abuziv deoarece orice consumator se află într-o poziție dezavantajata față de bancă, fiind în imposibilitate reală de a negocia acest comision.
Cu privire la rațiunea introducerii comisionului de risc, Înalta Curte a statuat că „ atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții stabilite prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii, este evident că prin introducerea comisionului de risc, iară reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit” (Decizia nr. 1393 din 2 aprilie 2013 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a înaltei Curți de Casație și Justiție).
Pe de altă parte, perceperea acestui comision de risc de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestație, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit, fiind totodată contară bunei credințe, fapt ce rezulta din O.U.G. nr. 50/2010, comision ce a fost interzis.
Ba mai mult reaua - credința a paratei este demonstrata si prin faptul ca numai după o luna de la data O.U.G. nr. 50/2010 a impus acest comision de administrare. Riscul bancar este un element de care banca este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere însă, acest risc trebuie să și-1 asume iar nu să-l transfere exclusiv pe seama clienților săi, în condițiile în care riscul contractului și l-a asigurat prin contractul de asigurare,
Astfel, dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților este evident cât timp s-a stipulat doar obligația clientului de a plăti comisionul nu și contraprestația băncii, motiv pentru care acesta are un caracter abuziv, sancțiunea fiind nulitatea absolută, fapt ce conduce la eliminarea clauzelor din contractele de credit ce fac obiectul prezentei cereri.
S-a mai arătat că potrivit art, 970 Cod civil vechi (aplicabil în cauza având în vedere momentul semnării convenției), convențiile trebuie executate de părți cu bună credință, iar conform art. 4 din Directiva 93/13: „ caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, in momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde ”.
Prin modul în care pârâta a înțeles derularea relațiilor dintre părți, a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile acestora, in detrimentul consumatorului.
Interesele părților trebuie conciliate, iar prestațiile acestora trebuie să fie proporționale şi coerente, pentru a fi respectat echilibrul contractual, cerința obligatorie a fi respectată în cadrul obligațiilor contractuale, bazate pe buna credință şi echitate.
Altfel, se află sub incidența art. 4 din Legea nr. 193/2000 transpunere în dreptul intern a Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului Europei privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, conform căruia: ” O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei - credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților ”.
S-a mai arătat de către reclamant că în cazul de față, dezechilibru dintre părți există, el, în calitate de consumator neavând nicio posibilitate de negociere, contractul de credit bancar încheiat cu pârâta fiind unul de adeziune, clauzele cuprinse în el fiind prestabilite de către bancă, fără să i se fi dat posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze.
Față de motivele prezentate anterior, având în vedere doctrina, cât si jurisprudența națională dar și cea europeană care admit în unanimitate că sancțiunea caracterului abuziv al clauzelor contractuale din contractele de credit este aceea a nulității absolute (cauza Mostaza Claro), a solicitat admiterea acțiunii și să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale contestate din contractul de credit, dispunând înlăturarea acestora și restituirea sumelor încasate în mod nelegal, ca urmare a clauzelor abuzive.
În dovedirea cererii, s-a solicit încuviințarea probei cu înscrisuri.
În drept, Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 969, art. 978, art. 1077-1079 Vechiul Cod civil.
Prin rezoluţia din data de 20.02.2020, instanţa a dispus comunicarea cererii de chemare în judecată şi a actelor anexate acesteia către pârâte, pentru a formula întâmpinare în termen legale de 25 de zile de la comunicare, conform art. 201 alin. 1 C.pr.civ.
La data de 04.03.2020, pârâta SE a depus întâmpinare, prin care a solicitat să se constate nelegalitatea şi netemeinicia cererii de chemare în judecată şi respingerea acesteia.
În fapt, pârâta a arătat că în data de 30.06.2009 a fost încheiat contractul de cesiune de creanțe între BC., în calitate de cedent şi SE, în calitate de cesionar, iar ulterior SE, în calitate de cedent, a cesionat prin contractul de cesiune încheiat în data de 27.10.2011 portofoliul de creanțe către CR, între care se regăsește şi cea rezultată din contractul de credit bancar nr. 20071889 din data de 05.12.2007.
S-a mai arătat că toate cererile şi susținerile reclamantului sunt însă neîntemeiate, cu consecința respingerii în totalitate a cererii sale.
S-a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, arătând că inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată rezultă din analiza art. 7 din Legea nr. 193/2000 care prevede că în cazul în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul poate solicita daune-interese. Or, la data promovării prezentei acțiuni, contractul de credit este reziliat ca urmare a neîndeplinirii de către reclamant a obligațiilor de plată stabilite în cadrul contractului, aspect recunoscut chiar de către debitor prin cererea de chemare în judecată.
Debitorul a dat dovada de rea credință pe parcursul derulării contractului de credit, întrucât nu şi-a achitat obligațiile de plată prevăzute prin contractul de credit, astfel încât banca a fost nevoită să treacă la măsuri de executare silită împotriva reclamantului.
Situația premisă a introducerii cererii de chemare în judecată în vederea constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale îl constituie existenta unui contract valabil, care își produce efectele între părți. În cazul de față, însă, contractul a fost reziliat ca urmare a neexecutării obligațiilor de plată de către debitor, iar creditul a fost cesionat către ID.
În acest context, reclamantul tinde la înlăturarea sau modificarea unor clauze dintr-un contract ale cărui efecte au încetat. Astfel, orice decizie a instanței de judecată devine imposibil de aplicat ținând cont de faptul că se va referi la un contract ale carul dispoziții nu mai pot fi modificate, motiv pentru care cererea debitorului este inadmisibila.
În cazul în care se va considera excepția ca fiind o excepție de fond, s-a solicitat să se constate netemeinicia cererii de chemare în judecată şi să fie respinsă, ca atare, având în vedere considerentele pe care le va menționa odată cu analizarea fondului cauzei.
S-a mai invocat excepția lipsei calității de reprezentant, arătându-se că în conformitate cu dispozițiile art. 67 alin. (1) VCPC „ Părtile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar " Aceste dispoziții se coroborează cu cele ale art. 68 VCPC, care prevăd la alin. (1) faptul ca „ Procura pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizata; în cazul când procura este data unui avocat semnătură va fi certificată potrivit legii avocaților". În prezenta cauză, ei nu i s-a comunicat dovada calității de reprezentant a reclamantului, în persoana avocatului, prin împuternicirea avocațială pe care avea obligația să o emită si sa o depună odată cu cererea de chemare în judecată.
Față de acest aspect, s-a solicitat admiterea excepției şi, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, pentru nedovedirea calității de reprezentant a reclamantului, în cazul în care până la primul termen de judecată, la dosarul cauzei nu se regăsește împuternicirea avocațială în original, semnată de ambele părți. S-a precizat că o copie certificată pentru conformitate cu originalul a pretinsei împuterniciri avocațiale nu va fi acceptată de către instanță.
În fapt, s-a arătat că în ceea ce privește capătul de cerere referitor la clauzele abuzive.
(i) Clauzele referitoare la dobândă.
Prin cererile sale, reclamantul menționează ca prin contractul de credit, banca ar fi stabilit în mod unilateral și abuziv nivelul dobânzii si modul de stabilire al acesteia.
De asemenea, reclamantul înțelege să conteste și dispozițiile contractuale referitoare la dobânda majorată, datorată pentru sumele datorate și neplătite la scadență. Cu alte cuvinte reclamantul solicită să se elimine orice prevedere care l-ar impune plata unor penalități de întârziere pentru neachitarea la timp a propriilor sale obligații contractuale. Acest lucru contravine dispozițiilor art. 1.531 din Codul civil, care prevăd că în cazul neexecutării obligațiilor debitorului său, creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit, prejudiciu ce cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit.
Cu referire la obligații în general, indiferent de izvorul lor, așadar si la cele asumate prin semnarea unui contract, art. 1516 alin. (1) din Codul civil oferă dreptul creditorului „ la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligațiilor ", iar art. 1350 din același act normativ stabilește în alin. (1) ca „ orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat ".
Dreptul băncilor de a percepe dobânzi penalizatoare în cazul sumelor datorate şi neplătite la scadență este prevăzut și în art. 36 alin. 1 din O.U.G. nr. 50/2010, care stabilesc că pentru creditul acordat, creditorul poate percepe dobândă penalizatoare.
Exonerarea debitorului de la plata acestor despăgubiri nu poate fi așadar primita, cu atât mai mult în cazul de față în care debitorul chiar s-a dovedit a fi de rea-credință, înțelegând să se sustragă de la plata de bunăvoie a propriilor sale obligații, fiind în prezent în plin proces de executare silită. Acest lucru justifică perceperea unei dobânzi majorate, menite să acopere toate prejudiciile suferite de creditor prin faptul neexecutării la timp a obligațiilor sale de plata.
După cum a menționat anterior, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 se opun analizării prevederilor contractuale referitoare la prețul contractului, care într-un contract de credit bancar este însăși dobânda.
Acest aspect se regăsește şi în cuprinsul art. 4 al Directivei 1993/13 CEE şi a fost detaliat în Considerentul 19, astfel: în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate. Aplicarea prioritară a normelor comunitare faţă de normele de drept interne este prevăzută în mod expres în art. 148 din Constituția României şi face obiectul unei jurisprudențe bogate a Curții de Justiție a Uniunii Europene, motiv pentru care nu va insista pe acest aspect.
În cazul în care instanța de judecată va proceda totuși la analiza acestor aspecte ale contractului de credit, s-a precizat: rata dobânzii aferentă creditului pus la dispoziție reprezintă prețul contractului și este contraprestația datorată de clienții băncii pentru serviciile sale, iar prețul contractului nu se rezuma numai la dobândă, ci cuprinde toate costurile contractuale percepute împrumutatului ca urmare a serviciilor prestate de către banca.
Articolele invocate de reclamant sunt în realitate redactate într-un mod clar şi inteligibil, cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la clauzele abuzive, împrumutatul, reclamantul din prezenta cauza, neavând nevoie de cunoștințe de specialitate pentru a înțelege întinderea obligațiilor sale. Astfel, modalitatea de stabilire și calculare a dobânzii este prevăzută în procente, art. 3 prevăzând chiar și o formulă de calcul, unde fiecare element este apoi în mod expres şi detaliat.
Pe de altă parte, nicio lege nu prevede obligația comercianților de a le explica clienților săi rațiunile economice sau tehnice pentru care se stabilește un anumit preț, ci impun ca modul în care este prevăzut prețul să fie inteligibil, clar, ușor de înțeles şi care să nu dea naștere la interpretări, pentru ca aceștia din urma să cunoască existenta şi întinderea obligației pe care şi-o asumă.
Astfel, banca a fost de bună credința şi a precizat în contract toate elementele pe care le cunoștea la data acordării împrumutului, reclamantul acceptând faptul că elementele din care este alcătuită dobânda pot varia în funcție de evoluția pieței financiare, independent de voința sau posibilitatea de influențare a băncii a unor astfel de variații.
Tot în acest sens este de menționat faptul că la baza stabilirii ratei dobânzii există factori obiectivi, cum ar fi indicele de referința ROBOR/DAE, costul cu rezervă minimă obligatorie si costurile de lichiditate, motiv pentru care dobânda curentă nu variază în mod discreționar, în funcție de voința băncii, ci în mod obiectiv de factori precum cei arătați anterior, care sunt în acord cu principiul bunei credințe.
Dincolo de orice dubiu este faptul că reclamantul a acceptat ca nivel minim şi obligatoriu de pornire al dobânzii cuantumul prevăzut inițial în contractul de credit, cunoscând totodată că există posibilitatea ca pe perioada derulării contractului, dobânda de referință administrată să sufere modificări cauzate de factori obiectivi legați de evoluția pieței financiare, imposibili de identificat şi precizați în contract, după cum solicită reclamantul.
Toate clauzele contractuale au fost acceptate și asumate de către reclamant, care a avut posibilitatea efectivă nu doar de a studia clauzele contractuale, ci și de a solicita modificarea sau negocierea clauzelor propuse de bancă. Reclamantul nu a solicitat însă negocierea dispozițiilor contractuale si a semnat varianta inițială de contract propusă de bancă, fără măcar să ceara explicații sau lămuriri suplimentare cu privire la conținutul acestuia, ceea ce a echivalat cu acordul sau expres cu privire la toate prevederile incluse in convenție, inclusiv cele referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii.
Reclamantul nu a depus la dosar vreo notificare scrisă adresată băncii înainte sau după semnarea contractului, prin care să solicite modificarea sau negocierea clauzelor contractuale. Prin urmare, acesta nu poate susține că nu cunoștea clauzele contractuale sau că dorea negocierea acestora, din moment ce a semnat contractul de credit. Reclamantul a fost perfect de acord cu întregul conținut al contractului și nu a făcut niciun pas în sensul modificării clauzelor acestuia timp de 10 ani, ceea ce dovedește pe deplin pasivitatea în care s-a aflat față de angajamentele sale juridice, pe care a înțeles, fie să le încalce, fie să le ignore.
Mai mult, reclamantul nu doar că avea la îndemână negocierea directă cu banca în tot acest timp, ci și beneficiul de a alege la data semnării contractului de credit dintre numeroase opțiuni: pe piață activează un număr foarte mare de bănci, iar fiecare bancă în parte propune potențialilor clienți diverse tipuri de credit, din care aceștia își pot alege varianta cea mai avantajoasă.
Pe cale de consecință, reclamantul nu poate invoca lipsa de negociere a contractului de credit cât timp el însuși nu a făcut niciun demers in sensul acesta, semnând varianta de contract astfel cum a fost propusă de bancă. În cererea de chemare în judecată, reclamantul se prevalează astfel de propria sa culpa atunci când afirma ca dobânda nu a fost negociată, cât timp el însuși s-a aflat într-o permanentă pasivitate şi nu a inițiat niciun demers în sensul negocierii clauzelor contractuale.
În același sens se pronunță şi jurisprudența, din analiza căreia se desprinde concluzia că simplul fapt că o clauză contractuală nu a fost negociată direct şi în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă. Prin Decizia nr. 110 din data de 21.01.2014, Înalta Curte de Casație si Justiție a reținut că afirmația că o clauză este abuzivă întrucât este prevăzută într-un contract standard preformulat nu este suficientă pentru declararea acesteia ca fiind abuzivă, ci este necesar ca o atare clauză, prin ea însăși sau coroborată cu alte prevederi din contract, să creeze, în detrimentul consumatorului sau contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligațiile părților contractante.
În completarea celor de mai sus, reclamantul nu a înțeles nici să facă dovada concretă a existenţei dezechilibrului între drepturile şi obligațiile contractuale, astfel încât instanța să fie în măsură să aprecieze caracterul abuziv al clauzelor referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii prevăzută în contractul de credit.
Dimpotrivă, o decizie de eliminare a acestor dispoziții contractuale ar determina un dezechilibru în defavoarea băncii, din moment ce duce la acordarea unui credit cu un alt preț, in defavoarea persoanei care împrumuta.
Doctrina este unanimă în a considera existent „ dezechilibrul semnificativ " numai în situația absenţei unor prestații echivalente ca urmare a executării obligațiilor contractuale de către părți.
Pornind de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 si art. 4 al Directivei 93/13/CEE care prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ" - doctrina a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care si-a pierdut utilitatea sociala si personala". Partea care reclama repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie sa arate ca acesta a rămas lipsit de utilitate in ceea ce-l privește sau ca a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.
Așa cum s-a statuat în jurisprudența franceză: " Simplul fapt că o clauza figurează într-un contract de adeziune nu este suficientă pentru a demonstra că ea fusese impusă printr-un abuz de putere economică ".
Or, în speță, reclamantul nu a susținut niciodată lipsa utilității contractului de credit, în condițiile în care a obținut prin acest contract sume de bani care-i erau necesare pentru îndeplinirea unui obiectiv de finanțare de care era interesat. Reclamantul invoca dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu ca urmare a unui dezechilibru contractual, ci profită de prevederile acestei legi în vederea evitării consecințelor atrase de propriile fapte culpabile în fața sa - ca şi creditor al său, precum și în vederea evitării oricărei răspunderi pentru neexecutarea contractului de credit.
Ca atare, în lipsa indicării unei surse reale a dezechilibrului contractual invocat, se rezumă la a arată că atât dobânda, cât şi comisioanele au fost stipulate în deplină concordanţă cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului, așa cum de altfel este și firesc din perspectiva regulilor de aplicare a legii civile, în timp.
Pentru a reține un dezechilibru intre drepturile si obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei obligații/prestații a băncii față de obligația reclamantului de a achita dobânda si comisioanele aferente sumei împrumutate, ori o astfel de susținere nu poate fi primită, întrucât dobânzile şi comisioanele reprezintă contraprestația datorată de împrumutat pentru suma avansată de împrumutător, reprezentând așadar însuși prețul contractului, unul dintre elementele esențiale ale oricărui contract de credit bancar. Eliminarea dispozițiilor referitoare la aceste aspecte, cu atât mai mult cu cât, în cazul de faţă sunt exprimate în mod clar, transparent și inteligibil, schimba însuși obiectul contractului și îl transformă într-un contract cu titlu gratuit, de natură a crea un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii şi de a obliga o astfel de entitate juridică să realizeze o activitate cu titlu gratuit, contrar obiectului său de activitate.
Într-o decizie recentă, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a menționat în sentința nr. 3531 din data de 21.05.2015 că plata dobânzilor și comisioanelor într-un contract de împrumut este de esența acestuia, astfel încât solicitarea reclamantului de eliminare a acestor clauze este prin ea însăși abuzivă, în condițiile în care, în lipsa acestora (prețul contractului), acesta nu ar mai putea continua.
În acest sens, se pronunță și Înalta Curte de Casație şi Justiție, care prin Decizia nr. 2450 din data de 22.06.2011 a stabilit că în aprecierea dezechilibrului semnificativ, instanțele trebuie să aibă în vedere obiectul contractului care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o anumită perioadă de timp in schimbul prețului, care in cauza este format din dobândă și comision.
Curtea suprema a mai reținut în aceeași cauză că dispozițiile referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte in măsură in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil - așa cum rezulta in cauza in acest sens fiind dispozițiile art. 4 alin. (6) ale Legii nr. 193/2000 care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE.
Ultima condiție pe care o clauza trebuie sa o îndeplinească pentru a fi catalogata drept „abuziva", respectiv reaua credința a băncii, nu poate fi la rândul ei reținuta; pornind de la
prevederile Codului Civil, buna credința a fost conturata in doctrina ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumata de lege, pe care cocontractantul trebuie să o aibă la momentul încheierii şi pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007, prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive.
Dispozițiile art. 4-7 din Legea nr. 363/2007, de natura a contura conduita consumatorului mediu, sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000, astfel încât instanța urmează a analiza conform criteriul bunei credințe conduita sa prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.
În mod tradițional si necontestat, pentru bancă, cauza unui contract de credit este aceea de a obține un profit ca urmare a desfășurării activității economice de creditare. Prin punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, banca nu urmărește și nici nu ar putea urmări o cauza ilicită, fiind ținută atât de specificul contractului de credit, cât şi de specialitatea de folosință a persoanelor juridice, care nu pot încheia acte cu titlu gratuit.
Mai mult, de la data semnării contractului de credit, în cursul anului 2007 și până în prezent reclamantul nu a adresat băncii nicio cerere, prin care să solicite negocierea, anularea sau măcar explicații suplimentare cu privire la clauzele pe care le contesta. Cu alte cuvinte, banca s-a achitat integral de obligațiile sale de informare completa si corecta a clientului sau si nu ii poate fi imputata pasivitatea sau lipsa acestuia de diligenta.
Concluzionând, dispozițiile din contract referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii sunt legale si ca atare se impune menținerea lor. În acest sens menționează şi practica actuală a Înaltei Curți de Casație si Justiție cu privire la dobândă percepută de bancă, care, prin Decizia nr. 608 din data de 23.03.3016, pronunțata într-un dosar colectiv intentat de un grup de clienți, a reținut că este incorecta echivalarea " dobânzii de referința variabile " cu rata EURIBOR, iar instanțele nu pot ignora termenii contractului dintre clienți și bancă, interpretând greșit sau atribuind alt înțeles angajamentului contractual al părților. Instanța supremă a mai reținut şi faptul că dispozițiile contractuale sunt clare şi exprimă voința reala a părților, care au agreat modul de calcul a dobânzii variabile şi pe cale de consecință, nu se poate dispune eliminarea sau modificarea acestora.
Având în vedere cele expuse anterior, s-a solicitat să se constate netemeinicia solicitării de constatare ca abuzivă a clauzelor referitoare la dobânzile percepute de bancă și, pe cale de consecință, să se dispună respingerea acestui capăt de cerere.
(ii} Clauzele referitoare la comisioane.
Înainte de a trece la analiza concretă a dispozițiilor contractuale referitoare la plata comisioanelor, a menționat că toate observațiile sale aduse la cunoștința instanței cu privire la perceperea dobânzilor rămân în continuare valabile: reclamantul solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioane, în condițiile în care nu a adresat nicio cerere băncii cu privire la negocierea sau lămurirea înțelesului unor astfel de obligații contractuale. În acest sens sunt imposibil de reținut solicitările sale cu privire la caracterul abuziv al acestor clauze, cât timp el însuși nu a avut nicio inițiativă în sensul unor tratative cu banca privind inserarea unor alte dispoziții referitoare la obligațiile sale de plată. Cu alte cuvinte, reclamantul nu se poate prevala de o dispoziție legală care reglementează clauzele abuzive ca fiind cele ce nu sunt negociate cu consumatorii, cât timp el nu a avut nicio inițiativă, în acest sens şi s-a rezumat strict la a semna varianta de contract propusa de bancă.
Mai mult, la fel ca și în cazul modalității de stabilire a dobânzilor percepute, reclamantul nu a reușit să facă dovada presupusului dezechilibrului contractual semnificativ între drepturile şi obligațiile părților, aceste comisioane fiind echivalentul unor servicii prestate de banca, accesorii acordării creditului, deci nu sunt costuri suportate de debitor fără un contraserviciu acordat de bancă.
De asemenea, reclamantul nici nu a invocat și nici nu a făcut vreo dovada că ar fi solicitat băncii, la încheierea contractului de credit sau ulterior acestui moment, lămuriri sau explicații suplimentare cu privire la înțelesul clauzelor contractuale și că banca a fost de rea credință, refuzând oferirea unor astfel de răspunsuri. Așadar, niciuna dintre condițiile stabilite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, care prevăd condițiile ce trebuie îndeplinite de o clauza pentru a fi considerată abuzivă, nu este îndeplinită.
În plus, modalitățile şi condițiile în care sunt percepute comisioanele sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, care nu poate da naștere la interpretări, toate sumele percepute fiind exprimate in procente si prevăzute in graficul de rambursare.
Dincolo de aceste aspecte, care exclud ab initio orice analiza a dispozițiilor contractuale referitoare la comisioane, înțelegem sa mai aducem si următoarele precizări:
- Perceperea comisionului de acordare a creditului
Referitor la comisionul de acordare credit stabilit prin contract, precizam ca acesta a fost perceput o singura data de către instituția financiar bancară, la data tragerii creditului, în conformitate cu legislația în vigoare la data încheierii contractului de credit, care nu limita sau interzicea instituției financiar bancare să solicite la plata un astfel de comision. Acest tip de comision a fost pe deplin justificat, întrucât la momentul depunerii cererii, instituția financiar bancara angrenează atât personalul sau specializat, cât şi alte resurse pentru analiza documentației aferentă contractului ce urmează a fi încheiat. Mai mult decât atât, legalitatea perceperii unui astfel de comision este data OUG 50/2010 art. 36 teza I, astfel încât s-a solicitat să se constate netemeinicia solicitării de constatare ca abuziva a dispozițiilor contractuale referitoare la comisionul de procesare.
Pe de alta parte reclamantul nu a făcut dovada dezechilibrului major provocat de perceperea comisionului de procesare, întrucât acest comision se încasează o singură dată la încheierea contractului, fapt pentru care dacă debitorul a avut îndoieli cu privire la legalitatea acestui comision ar fi trebuit să se sesizeze încă de la momentul respectiv şi nu după atât de mulți ani.
Legalitatea perceperii acestui tip de comision a fost recent statuată şi în practica judiciară. Astfel, prin Sentința civila nr. 5253 din data de 19.03.2015 pronunțata de Judecătoria sectorului 1 București, instanța a respins solicitarea reclamantului de constatare a caracterului abuziv a comisionului de acordare a creditului (procesare), stabilind ca acest tip de comision este perceput pentru amortizarea costurilor pe care instituția financiar bancara le suporta prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat in activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotica si servicii interne, pregătirea dosarului de împrumut etc. cheltuieli inerente pentru buna desfășurare a activității instituției financiar bancare.
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru intre drepturile si obligațiile părților ar trebui sa lipsească ori sa fie extrem de redusa, contraprestația pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. Instanța a reținut că, pe lângă obligațiile directe asumate de părți prin convenții, există şi o serie întreagă de obligații pe care instituția financiar bancară le are față de ceilalți actori ai pieței financiare si care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plătii imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție, instituția financiar bancara este obligata sa se împrumute pentru suma respectiva de la o alta instituție financiar bancara mai importanta, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Ținând cont de toate aceste aspecte, la care se adaugă şi faptul că prevederea inserată în contract cu privire la modalitatea de calcul si plata a acestui tip de comision este redactata de o maniera clara, neechivoca, care nu pune probleme de interpretare, se ajunge ușor la concluzia ca dispozițiile contractuale referitoare la comisionul de acordare a creditului nu sunt abuzive.
- Perceperea comisionului de administrare
Comisionul de administrare cont, stipulat de OUG 50/2010 la art. 36 alin. 3 si art. 14 iit. k, prevede ca acest tip de comision se percepe in cazul "unuia sau mai multor conturi care înregistrează atât operațiuni de plata, cat si trageri din credit, cu excepția cazului in care deschiderea unui cont este opționala, împreună cu costurile pentru utilizarea unui mijloc de plată atât pentru operațiuni de plata, cat si pentru trageri din credit, orice alte costuri rezultând din contractul, precum si condițiile în care aceste costuri pot fi modificate", astfel încât existenta lui in cadrul contractului arata ca nu se poate invoca existenta unei clauze abuzive in acest sens.
Așa cum este si firesc, costurile activității de creditare, ca activitate financiar-bancara cu un caracter complex si care se se prelungește pe o perioada de timp îndelungata, cuprinde si alte elemente în afara de dobândă (aceasta reprezentând numai echivalentul lipsei de folosința a capitalului).
Pentru instituții financiar bancare, activitatea de creditare presupune punerea in mișcare a unui mecanism complex, care da naștere unor costuri de natura extrem de variata, depinzând atât de factori interni, cat si de o serie de factori externi. Pentru a-si asigura resursele financiare necesare, instituțiile instituie o serie de comisioane menite a compensa o parte din costurile activității de creditare, precum costurile de administrare a creditelor acordate.
Comisioanele sunt recunoscute, legal, a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al prețului contractului, prevăzut atât de legislația interna (inclusiv de OUG 50/2010), cat si de cea europeana, si care cad in mod uzual in sarcina împrumutatului.
In ceea ce privește cuantumul comisioanelor, si acesta se Stabilește pe baza convenției părților, in funcție de aprecierea acestora. Prin semnarea contractului si prin lipsa oricărei inițiative din partea sa in sensul negocierii ai inserării unor clauze diferite, reclamantul si-a asumat obligația de a suporta si comisioanele contractuale, in cuantumul prevăzut in contract, neexistând nicio dispoziție legala care sa interzică perceperea acestor comisioane sau care sa permită instanței sa modifice cuantumul lor.
Valabilitatea si legalitatea clauzelor contractuale care prevăd percepere, de către instituții financiar bancare, a unui comision de administrare credit, precum si caracterul justificat al acestui comision a fost in mod constant consacrat de jurisprudența. Astfel, ICCJ a reținut în Decizia nr. 288/2012 următoarele: „comisionul de administrare si de acordare a creditului nu încalcă nicio normă de ordine publică ". Aceeași instanța s-a pronunțat prin Decizia nr. 2186/2014 ca acest comision de administrare nu este abuziv, ținând cont de scopul institutorii sale monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni in scopul utilizării/rambursării creditului acordat). In același sens, Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia nr. 699/A/2014 a stabilit ca acest tip de comision nu are caracter abuziv si pe cale de consecința nu se poate dispune anularea lui.
- Perceperea comisionului de urmărire riscuri
Comisionul de urmărire riscuri prevăzut in contract si perceput de instituția financiar bancara are drept scop asigurarea împotriva riscului de neplata la scadenta a ratelor convenite, risc care s-a si produs, întrucât creditul a fost declarat scadent anticipat ca urmare a neachitării la scadență a ratelor. Scopul perceperii unui astfel de comision este cu atât mai justificat cu cat creditul contractat nu a fost garantat cu nicio garanție personala si/sau reala, singura garanție fiind reprezentata de stipularea acestui tip de comision.
Comisionul de urmărire riscuri este stabilit in cuantum lunar matematic exprimat in mod clar, clauzele contractuale fiind sub acest aspect cat se poate de clare.
Rațiunea economica care justifica solicitarea comisionului de risc este existenta riscului creditului, un element de care instituția financiar bancara este obligata sa tina cont si sa încerce sa il acopere. Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) Normele Băncii Naționale Romane (BNR) nr. 17 din 18 decembrie 2003, riscul este definit ca fiind „riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând In rambursarea creditului si a costurilor aferente acestuia".
Riscul este asumat in urma analizei economica-financiare a solicitantului si a solidității garanțiilor - reale sau personale - pe care acesta le prezintă, in momentul in care se acorda un credit, o instituție financiar bancara este nevoita sa analizeze riscurile pe care le poate avea prin acordarea acestuia.
Astfel, principala activitate pe care o are o instituție financiar bancara, in momentul si ulterior acordării unui împrumut, este aceea de a administra posibilele riscuri pe care le-ar putea întâlni pana la recuperarea sumelor acordate. De asemenea, in tot acest timp, instituția financiar bancara are obligația raportării periodice a situației creditului la Centrala Riscului de Credit, in funcție de gradul de risc in care se încadrează acel credit la fiecare moment de raportare. In consecința, perceperea acestui comision se face pentru acoperirea acestor servicii prestate de instituția financiar bancara. Asa fiind, justețea perceperii acestui comision nu poate fi contestata, ea fiind de altfel recunoscuta inclusiv de ANPC.
Neîndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr, 193/2000 pentru ca o clauză să poată fi considerata abuzivă.
Respingerea acțiunii se impune și ca urmare a faptului că în speță nu sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru ca o clauza sa fie considerata abuziva in sensul dispozițiilor art. 4 din Legea 193/2000, respectiv:
a)clauza să nu fi fost negociată;
b)clauza să fie contrară bunei-credințe;
c)clauza să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului;
Toate clauzele contractuale au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de către un consumator diligent
Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000: „O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre formulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."
In aprecierea îndeplinirii acestei condiții, instanța trebuie sa ia in considerare existenta unui minim de diligenta din partea consumatorului, atât pentru a înțelege dispozițiile contractuale pe care intenționează sa si le asume, cat si pentru a încerca influențarea acestora.
Doctrina a trasat limitele obligației pozitive de transparenta si a obligației negative de a nu prevedea clauze abuzive, astfel: „ Un potențial client al băncii, depunând diligentele minime Impuse într-un asemenea caz, va accesa condițiile generale de banca, va lua cunoștința de conținutul lor, si eventual va solicita băncii informațiile suplimentare, explicațiile si clarificările pe care le considera necesare, astfel încât să cunoască și să înțeleagă regulile ce vor guverna noul contract Obligația (i,e. de informare a clientului) trebuie îndeplinita prin urmare prin remiterea către client a unui document scris, care cuprinde informațiile relevante, sau prin punerea lor la dispoziția clientului in alt mod, într-o manieră suficient de accesibilă (afișare la sediul băncii, postare pe web, etc).
Instituțiile de creditare prezintă publicului diferite pachete/opțiuni de creditare, consumatorii fiind liberi sa opteze pentru un pachet sau altul.
Astfel, băncile pot încheia: contracte de credit pentru nevoi personale sau contracte de credit imobiliar, contracte de credit cu dobândă fixă sau cu dobândă variabilă, contracte de credit cu dobândă fixă pentru o perioadă limitată de timp, iar apoi cu dobândă variabilă, contracte de credit în lei sau în valută, contracte de credit în care dobândă se calculează in raport de indicele LIBOR/EURIBOR sau chiar contracte de credit în care dobânda se stabilește în funcție de dobânda proprie de referința a instituției de creditare respective, lucru permis prin raportare la dispozițiile legale aplicabile contractelor de credit încheiate anterior intrării in vigoare a OUG 50/2010.
Contractele de Credit încheiate cu clienții sunt circumstanțiate în funcție exclusiv de alegerile acestora, banca neputând face altceva decât să prezinte clienților săi opțiunile existente. Instituțiile de credit nu se pot substitui voinței cocontractanților lor si nu pot iniția negocieri in vederea obținerii de către aceștia a unor condiții de creditare mai bune. întotdeauna părțile la un contract vor avea interese economice contrare, depinzând de voința fiecăreia dintre părți sa își apere cat mai bine aceste interese si sa negocieze un preț in favoarea sa.
Or, împrumutatul a avut întotdeauna posibilitatea de a negocia prețul contractului, lucru care de altfel s-a si întâmplat, având în vedere prevederile contractului semnat. Pe de altă parte, banca nu avea nici posibilitatea și nici interesul de a forța clienții să intre sau să rămână părți într-un contract cu care aceștia nu erau de acord.
Contestarea valabilității contractelor la 12 ani de la semnarea lor reprezintă dovada clara a faptului ca persoana împrumutată a înțeles clauzele contractuale, a fost de acord cu nivelul inițial al dobânzii si comisioanelor. In caz contrar, aceasta ar fi putut refuza oferta făcută sau ar fi putut lansa o contra oferta/ce re re de acordare a unul alt nivel al costurilor, sau ar fi putut contesta valabilitatea contractului in termenul general de prescripție de 3 ani.
Faptul că în general contractele de credit conțin și clauze standard, pre formulate, nu duce la concluzia ca indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cat timp acestea au fost clar prevăzute in contract. La fel de eronata este si ipoteza ca in astfel de situații consumatorul nu poate influenta clauzele respective. Condițiile speciale ale convențiilor de creditare cuprind tocmai acele clauze care pot face obiectul negocierii dintre părți si care urmează a fi redactate exclusiv prin raportare la rezultatul negocierilor purtate.
Aceasta cu atât mai mult cu cât nimic nu oprește consumatorul să inițieze negocieri cu ofertantul, care poate fi dispus la adaptarea condițiilor in funcție de cerințele consumatorului, fiind permanent sub presiunea concurentei cu ceilalți operatori de pe piața.
Oricând clienții nemulțumiți ai unei banei pot apela la o refinanțare a creditului din partea unei societăți concurente. În materia contractelor de credit, simpla existenta a unei piețe concurențiale bancare și implicit, a unui număr diversificat de produse bancare face să se prezume implicit și absolut existenta negocierii cu privire la clauzele referitoare la prețul contractului de credit. Aceasta prezumție este cu atât mai puternică cu cât creşte gradul de pregătire intelectuală experiența bancară și de afaceri a consumatorului.
Prin urmare, chiar dacă s-ar presupune prin absurd că acele clauze referitoare la preț nu au fost negociate, totuși, nici Directiva CEE 93/13 şi nici legea internă nu înlătura obligația consumatorului de a da dovada de o minima diligenta in momentul semnării contractului, întrucât protecția oferita nu poate fi absoluta, iar convenirea prețului presupune si o apreciere subiectiva, in funcție de nevoia economica concreta a consumatorului, nevoie pe care numai acesta singur o poate determina.
In plus, astfel cum rezulta din prevederile contractului de credit, clauzele referitoare la dobânda si comisioane au fost clar exprimate, persoana împrumutată având la dispoziție toate elementele necesare pentru a-și contura un consimțământ valabil și informat.
Soluțiile practice ale Curții de Casație din Franța au dat naștere la afirmat» conform cărora: „ transparența de cristal" nu trebuie să se transforme într-o „ transparență de șicană „. Comerciantul deși obligat sa ofere protecție consumatorilor, nu poate sa se substituie cocontractantului sau in analiza aprecierii oportunității contractării si chiar a negocierii. Libertatea de voința In asumarea de obligații implică și responsabilitatea alegerii.
O eventuală lipsă de înțelegere/negociere a clauzelor referitoare la preț, în ciuda existenței unei astfel de posibilități, nu îi este imputabilă, ci chiar reclamantului. Pentru aceste motive consideram ca in speța se impune respingerea acțiunii inclusiv ca urmare a aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
Clauzele nu sunt contrare bunei-credințe
Pornind de la prevederile Codului Civil, buna credința a fost conturata in doctrina ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumata de lege, pe care cocontractantul trebuie sa o aibă la propriile fapte culpabile In fata Subscrisei-ca si creditor al sau, precum si in vederea evitării oricărei răspunderi pentru neexecutarea contractului de credit.
Ca atare, în lipsa indicării unei surse reale a dezechilibrului contractual invocat, ne rezumam la a arata instanței faptul ca atât dobânda, cât şi comisioanele au fost stipulate în deplină concordanţă cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului, așa cum de altfel este si firesc din perspectiva regulilor de aplicare a legii civile in timp.
• Restituirea sumelor plătite în temeiul clauzelor considerate abuzive
Cu privire la solicitarea restituirii sumelor încasate presupus nedatorat, va rugam sa observați ca aceasta cerere este accesorie cererii referitoare la clauzele abuzive din contract. Pe cale de consecința, va rugam sa dispuneți respingerea si acestui capăt de cerere, având în vedere motivele detaliate mai sus care justifica pe deplin netemeinicia capătului principal de cerere cu privire la clauzele abuzive.
De altfel, chiar si admiterea acțiunii formulate de reclamantul nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesiva din parte împrumutatului, deoarece acestuia se executa in timp, prin rate succesive.
Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea/modificarea unei clauze dintr-un contract cu executare succesiva, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explica prin imposibilitatea uneia dintre parii de a returna folosința asigurata de cealaltă parte.
Totodată, potrivita art. 1588 Vechiul Cod Civil, aplicabil de altfel contractului încheiat sub imperiul acestei legi, în materia împrumutului de folosință, dobânzile plătite, chiar nedatorate ori plătite unei clauze nule, nu se mai restituie.
Contractul de credit este un contract real, cu titlu oneros si executare succesiva, care da naștere la obligații numai in sarcina împrumutatului, respectiv aceea de a restitui suma si de a plăti dobânda si costurile creditului, obligație care se executa succesiv prin plata ratelor.
Față de aceste caractere juridice ale contractului de credit, respectiv față de prevederile art. 1588 Vechiul Cod Civil și principiul neretroactivității efectelor nulității în materia contractelor cu executare succesivă, consideră că cererea părţii debitoare privind restituirea sumelor deja plătite în baza prevederilor contractuale este inadmisibilă.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de către reclamant, a menționat că în mod ideal, cheltuielile de judecată din procesul civil ar trebui să reprezinte dovada elocventă a faptului că dreptul este arta binelui şi a echității -jus est ars boni et aequi. Prin simplul fapt al confirmării argumentelor sale, partea ce a câștigat procesul primește nu numai realizarea dreptului sau, ci si rambursarea cheltuielilor efectuate in acest scop, care vor reveni, spre viitoare „ îndreptare ", în sarcina părţii ce a căzut în pretenții.
În practică, însă, nu de puține ori interpretarea si aplicarea normelor referitoare la cheltuielile de judecata, in general, si onorariile avocațiale, in special, comporta nuanțe diferite. Astfel, daca dispozițiile reglementarii anterioare presupuneau, prin formularea lapidara si desueta, Interpretări tot mai abstracte, Codul de procedura civila aduce binemeritate completări si lămuriri ce au menirea de a clarifica un subiect controversat.
Potrivit art. 274 CPC, cu denumirea marginală „ Cuantumul cheltuielilor de judecată ":
(2) Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru si timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților şi ale specialiștilor numiți în condițiile art. 201 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare si pierderile cauzate de necesitatea prezentei la proces, cheltuielile de transport si, daca este cazul, de cazare, precum si orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului.
(3) Instanța poate, chiar si din oficiu, sa reducă motivat partea din cheltuielile de judecata reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat in raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama şi de circumstanțele cauzei. Măsură luata de instanța nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său ".
Așadar, potrivit textului invocat, în vigoare la acest moment, în procesele civile, instanțele pot diminua cheltuielile de judecată constând în onorarii avocațiale, în mod justificat, atunci când onorariile respective sunt vădit disproporționate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama şi de circumstanțele cauzei.
De asemenea, se arată expres faptul că măsură luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său. Această precizare este în deplină concordanță şi cu dispozițiile art. 36 alin. (1) și 31 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat, care stipulează astfel: „ Contactul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului" si ca „Pentru activitatea sa profesionala, avocatul are dreptul la onorariu si la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute in interesul procesual al clientului sau", dar si cu art, 127 alin. (1) si 128 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, potrivit cărora, „Pentru activitatea sa profesionala avocatul are dreptul la onorariu si la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute in interesul clientului sau", respectiv, „Onorariile se stabilesc liber intre avocat si client, in limitele legii si ale prezentului statut".
Concluzionând asupra tuturor celor precizate prin prezenta întâmpinare, a solicitat să se constate nelegalitatea şi netemeinicia cererii de chemare în judecată formulata de reclamant și pe cale de consecință, să fie respinsă acțiunea ce face obiectul acestui dosar.
În drept: îşi întemeiază prezenta întâmpinare pe dispozițiile legale invocate în cuprinsul acesteia.
Prin rezoluția din data de 06.03.2020, instanța a stabilit termen de judecată la data de 08.04.2020, cu citarea părţilor (f. 2 verso).
La data de 17.03.2020, pârâta BC a depus întâmpinare, prin care a solicitat ca prin hotărârea ce se va să se respingă, ca neîntemeiate a pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată; obligarea reclamantului la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În fapt, s-a arătat că în data de 5 decembrie 2007, între ea și reclamant a fost încheiat Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2007188916/05.12.2007 (anexat cererii de chemare în judecată), contract având ca obiect acordarea de către Bancă, a unui credit în sumă de
20.000 lei, în vederea acoperirii unor nevoi personale.
În ceea ce privește clauzele cele mai importante ale Contractului de credit nr. 2007188916/05.12.2007, acestea erau următoarele:
- durata de acordare a creditului era de 120 de luni, acestea fiind calculate de la data primei trageri (art. 2 din Contractul de credit), rambursarea creditului urmând a fi efectuată în 120 de rate lunare (art. 4 din Contractul de credit);
- în ceea ce privește structura de costuri a Contractului de credit, aceasta este organizată în funcție de două coordonate principale, respectiv dobândă și comisioane. Astfel, s-au convenit următoarele:
a) în ceea ce privește dobânda curentă, părțile au stabilit că aceasta este una administrată. în concret, dobânda contractuală era, la data încheierii contractului, de 12,55%/an. Dobânda administrată urma să se calculeze ca sumă între dobânda de referință administrată (care se afișează la sediile BCR) la care se adaugă 2,05 puncte procentuale (art. 5 din Contractul de credit).
Nivelul dobânzii curente era unul calculat în funcție de serviciul datoriei împrumutatului. Conform art. 7 din Contractul de credit, în ipoteza în care împrumutatul înregistra restanțe la credite și/sau la dobânzi în RON/valută, la nivelul dobânzii de referință reglementat de art. 5 din Contrat urma să se adauge un anumit număr de puncte procentuale, în funcție de numărul de zile restante înregistrate, respectiv 1 punct procentual (pentru restanțe cuprinse între 8 și 30 de zile), respectiv 3 puncte procentuale (în ipoteza restanțelor mai mari de 31 de zile):
În ceea ce privește dobânda majorată (art. 8 din Contractul de credit):
• nerambursarea la termen a unei rate de credit determină înregistrarea acesteia, începând cu ziua scadenței, în contul "'Credite restante”',
• în cazul în care creditul urma să fie înregistrat drept "credit restant", nivelul dobânzii datorate de împrumutat urma să fie calculat în funcție de serviciul datoriei în cadrul creditelor restante, cuantumul dobânzii astfel majorate fiind stabilit la nivelul dobânzii curente reglementată de art. 5 din Contract, majorat cu 7 puncte procentuale (indiferent dacă întârzierea era mai mică sau mai mare de 30 de zile) (art. 8 din Contractul de credit);
b) în ceea ce privește comisioanele datorate de împrumutat, acestea au fost reglementate după cum urmează:
• comisionul de rambursare anticipată - acesta a fost stabilit sub forma unor procente, variabile în funcție de momentul la care ar fi intervenit rambursarea anticipată, cu indicarea unor praguri minime ale acestui comision (în primele 36 de luni încheierea contractului de credit - 4,50%, minim 30 Euro sau echivalent; între 37 și 60 de luni de la încheierea contractului de credit - 3,00%, minim 30 Euro sau echivalent; între 61 și 120 de luni de la încheierea contractului de credit - 2,50%, minim 30 Euro sau echivalent; peste 121 de luni de la încheierea contractului de credit - 2,00%, minim 30 Euro sau echivalent) (art. 9, lit. (a) din Contractul de credit);
• comisionul de acordare credit - a fost stabilit la nivelul procentului de 0,95% flat (art. 9, lit. (b) din Contractul de credit);
• comisionul de administrare - 10 RON lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat (art. 9, lit. (c) din Contractul de credit);
• comisionul de transformare pentru prima solicitare - flat de 0.50% flat (art. 9, lit. (d) din Contractul de credit);
• comisionul de transformare pentru următoarele solicitări - flat de 1,00% flat (art. 9, lit. (e) din Contractul de credit);
• comisionul de urmărire riscuri - 46 RON lunar, reprezentând un procent de 0,23% din valoarea creditului contractat (art. 9, lit. (f) din Contractul de credit).
1. În ceea ce privește dobânda anuală efectivă (DAE), aceasta era (la data semnării Contractului de credit) de 18,94% pe an, în structura sa fiind incluse dobânda anuală, comisioanele contractuale, cheltuielile efectuate cu încheierea poliței de asigurare de viață, precum și orice alte costuri intervenite ulterior semnării Contractului de credit (art. 6 din Contractul de credit).
2. Pe parcursul executării Contractului de credit, BCR a procedat la cesionarea creanței decurgând din Contractul de credit încheiat cu reclamantul.
3. Potrivit informațiilor publice obținute în urma consultării portalului instanțelor de judecată1, în data de 4 februarie 2020. reclamantul din prezenta cauză au înregistrat pe rolul Judecătoriei Sinaia cererea de chemare în judecată care formează obiect al prezentei cauze.
II. În prezenta cauză se impune respingerea ca neîntemeiate a tuturor pretențiilor din cererea de chemare în judecată
4. Astfel cum vom evidenția în continuare, clauzele contractuale atacate prin intermediul cererii de chemare în judecată sunt exceptate, potrivit legii, de la aprecierea caracterului abuziv (A). Totodată, aceste clauze nu sunt abuzive, ca efect al neîndepliniri condițiilor reglementate de art. 4, alin, 1 din Legea nr. 193/2000 (B). Ca efect al respingerii pretențiilor privitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate, se impune respingerea ca nefondate și a pretențiilor referitoare la restituirea sumelor pretinse de reclamanți prin acțiunea introductivă (C).
A. Clauzele contractuale contestate sunt exceptate, potrivit legii, de la examinarea caracterului abuziv
5. Prin intermediul acțiunii introductive, reclamantul critică două categorii principale de clauze din Contractul de credit nr. 2007188916/05.12.2007, respectiv clauzele privitoare la o parte din comisioanele contractuale și clauzele privitoare la dobânda contractuală. Pentru a se putea proceda însă la analiza susținerilor reclamantului privitoare la caracterul pretins abuziv al clauzelor contractuale atacate, se impune o analiză a prevederilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 care exceptează de plano anumite clauze contractuale de la verificarea caracterului abuziv.
6. Art. 4. alin 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că " evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plata, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil. " Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art. 4 alin 2 din Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, conform căreia: „ aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil."
7. Din examinarea acestor două dispoziții normative, rezultă că sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv clauzele contractuale care se asociază cu definirea obiectului principal al contractului, cu condiția ca ele să fie exprimate în mod clar și inteligibil. Or, în speță, clauzele atacate, privitoare la dobândă și la comisioanele contractuale contestate sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv, în temeiul art. 4, alin. 6 din Legea nr. 193/2000, deoarece aceste clauze privesc definirea obiectului contractului și sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil. în continuare vom demonstra îndeplinirea, de către clauzele atacate, a condiției privitoare la caracterul clar și inteligibil al limbajului în care sunt formulate, respectiv a celei privind asocierea acestora cu obiectul principal al contractului.
8. În ceea ce privește condiția accesibilității și a caracterului inteligibil al limbajului în care sunt formulate clauzele atacate, aceasta a fost explicată pe larg în decizia CJUE din data de 30 aprilie 2014, în cauza C-26/13 Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt, în care, în paragraful 75 din decizie, CJUE a indicat că această condiție trebuie interpretată extensiv, în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca respectiva clauză să permită consumatorului să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește. Raportat la speță și la interpretarea pe care CJUE o conferă noțiunii de "clauză clară și inteligibilă", arătăm că ambele aceste dimensiuni ale condiției accesibilității și caracterului inteligibil al limbajului în care sunt formulate clauzele atacate în prezenta cauză sunt îndeplinite.
9. Astfel, în ceea ce privește claritatea gramaticală a clauzelor atacate, trebuie observat că dispozițiile contractuale considerate abuzive sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil, prin folosirea unor termeni din limbajul curent. Mai mult, chiar reclamantul, pe ultima pagină a Contractului de credit, a declarat că a luat la cunoștință clauzele din contract, ceea ce dovedește că, în ceea ce-1 privește, limbajul utilizat de bancă este clar și inteligibil, informațiile primite fiind suficiente și pe deplin însușite de către acesta.
10. De altfel și Înalta Curte de Casație și Justiție a îmbrățișat această interpretare, într-o speță relevantă în această materie fiind reținute următoarele argumente; „în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze se au în vedere momentul încheierii contractului, circumstanțele si exprimarea clară si inteligibilă a clauzelor acestuia, toate, în condițiile unei obligații rezonabile a consumatorului si nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al cesiunii, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, așa cum rezultă în cauză, în acest sens fiind dispozițiile Legii nr, 193/2000(art. 4 alin. 6) care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE. Cât privește susținerea recurentei reclamante, în sensul că această prevedere contractuală stipulată la art. 10 nu a fost negociată în mod direct, acest contracte fiind reformulate, standard, este de observat că, la art. 21 din contractul de credit bancar, cu titlu de „ Clauze speciale”, s-a stipulat: „Prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înțeles și mi-au fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însușesc în întregime ", astfel încât, față de conținutul acestei clauze, înalta Curte apreciază critica recurentei drept nefondată, cu atât mai mult urmare încheierii contractului, care presupune o reală negociere a acestuia și care exclude abuzul de drept al părții determinante în pretinsul raport de adeziune creat. "(ICCJ, Secția a II-a Civilă, Decizia nr. 12/17.01.2012),
11. Mai mult, într-o altă decizie a înaltei Curți de Casație și Justiție s-au reținut următoarele:
„ Se va avea în vedere că obligația de transparență vizează reglementarea de clauze contractuale redactate într-un mod clar șl inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate și să fie lizibile. Această obligație nu trebuie însă absolutizată. Obligația de transparență nu trebuie să transforme banca în avocatul consumatorului și nici nu trebuie interpretată ca o obligație de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate. ” (ICCJ, Secția Comercială, Decizie nr. 2808/25.09.2013).
12. În ceea ce privește claritatea necesară pentru a permite consumatorului să evalueze consecințele economice ale clauzelor contractuale, și această cerință este întrunită. Astfel, din modul de redactare a acestor clauze rezultă cu claritate modul de calcul al sumelor pe care Ie instituie cu titlu de comision (de administrare sau de urmărire riscuri), periodicitatea (lunară) a achitării acestor comisioane, durata obligației de plată a acestor sume, modul de exprimare a acestora (ca sumă fixă sau ca procent, după caz), etc.
13. În plus, în art. 6 din Contractul de credit a fost inserată o clauză privitoare la nivelul dobânzii anuale efective (DAE), care concretizează costul total al creditului (inclusiv, așadar, comisioanele contractuale ori dobânda). Or, comisioanele contractuale sunt elementul esențial care, alături de celelalte costuri (dobânda contractuală), fac parte din DAE, prețul total al creditului. DAE reprezintă elementul esențial ce sintetizează toate costurile datorate în schimbul creditului, și reprezintă elementul hotărâtor în funcție de care se formează opțiunea consumatorului pentru un anumit produs de creditare și pentru o anumită instituție de credit, iar acest element a fost cunoscut de reclamant la data încheierii contractului.
14. Astfel, așa cum a statuat si Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragraful 70 al deciziei pronunțate în cauza C-76/10 Pohotovost vs Zveta Korckovska, „informarea consumatorului asupra costului global al creditului, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, are, așadar, o importanță esențială. Pe de o parte, aceasta informație (...) contribuie la transparența contractului, în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare. Pe de altă parte, ea permite consumatorului sa aprecieze întinderea obligației sale (Cauza Cofinoga)” Astfel, interpretând per a contrario susținerea CJUE din paragraful 71 al deciziei pronunțate în cauza C-76/10 Pohotovost vs Zveta Korckovska, conform căreia „lipsa menționării DAE în contractul de credit (.) poate fi un element decisiv în cadrul analizei de către o instanță națională a aspectului dacă o clauză dintr-un contract de împrumut, referitoare la costul acestuia, în care nu figurează o asemenea mențiune, este redactată în mod clar și inteligibil, în sensul articolului 4 din Directiva 93/13”, ajungem în mod logic și indubitabil la concluzia că prezentarea comisioanelor contractuale sub forma unei cifre (în valoare absolută sau în valoare procentuală) în contractul de credit, precum și includerea acestui cost în DAE reprezintă o modalitate clară si inteligibilă de redactare a prevederilor contractuale care reglementează acest cost.
15. În consecință, de la chiar momentul încheierii Contractului de credit din care fac parte clauzele atacate, reclamantul a fost în posesia tuturor informațiilor privitoare la elementele care
alcătuiesc costul total al creditului, inclusiv a informațiilor privitoare la comisioanele atacate ori la dobândă, și care pot afecta întinderea obligațiilor sale contractuale, o astfel de împrejurare fiind incompatibilă cu analiza caracterului abuziv al clauzelor atacate,
16. În ceea ce privește condiția privitoare la existenta unui element care să facă parte din sfera obiectului contractului, Curtea de Apel București a reținut prin considerentele Deciziei nr. 482 din data de 19.11.2012 următoarele: “clauzele referitoare la dobândă si comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, așa cum rezultă în cauză, în acest sens fiind și dispozițiile Legii nr, 193/2000 (art. 4 alin 5) care au transpus Directiva 93/13/CEE, ”
17. În același sens, s-a statuat și în practica înaltei Curți de Casație și Justiție {Deciziile nr. 2450/2011 și 2451/2011 pronunțate de ICCJ, Secția Comercială - citate în "Contractul de credit bancar" de Florescu, Bordea, Popa, editura Universul Juridic, București, 2013, p. 236-237, 239) că: “aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil - așa cum rezultă în cauză, în acest sens fiind dispozițiile legii nr, 193/2000. " în plus, înalta Curte de Casație și Justiție a reținut prin considerentele Deciziei nr. 4685/27,11,2012 faptul că „clauzele referitoare la dobânzi si comisioane sunt elemente care determină costul creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze sa fie clar și inteligibil exprimate. (...) Consumatorii nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestora”.
18. Mai mult, chiar CJUE a abordat aceeași viziune asupra acestei probleme, într-o hotărâre recentă pe care a pronunțat-o cu privire la evaluarea caracterului abuziv a unor clauze referitoare la obiectul contractului. Sub acest aspect facem trimitere la aceeași hotărâre a CJUE din data de 30 aprilie 2014, în cauza C-26/13 Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt, în care instanța europeană statuează: „clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii obiectul principal al contractului, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii obiectul principal al contractului, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.”
19. Concluzia care reiese astfel este aceea că, pentru a se circumscrie noțiunii de „ obiect principal al contractului ”, o clauză trebuie să aibă caracter esențial, să înglobeze o prestație esențială pentru existența acelui contract
20. Din examinarea art. 4, alin. 6 din Legea nr. 193/2000, precum și din jurisprudența constantă a instanțelor judecătorești (naționale și comunitare) rezultă în mod clar, că pe calea acțiunii în constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive dintr-un contract de credit bancar (cum este cazul în speță) nu se pot critica clauzele privind dobânda ori comisioanele, având în
vedere că acestea sunt parte a prețului contractului de credit si că sunt exceptate prin art. 4 alin 6 din Legea nr. 193/2000 de la controlul caracterului abuziv.
21. Această soluție este absolut firească, întrucât elementele care alcătuiesc prețul contractului -în speță comisioanele atacate - au fost în mod clar și expres determinate prin contractul de credit semnat și asumat de reclamantul din prezentul litigiu. Prin urmare, acesta cunoștea în momentul semnării Contractului de credit toate costurile aferente acestuia.
22. Raționamentul legiuitorului de a exclude de la evaluarea caracterului abuziv a acelor clauze contractuale care privesc strict prețul și obiectul contractului, respectiv caracterul adecvat al prețului contractual raportat la obiectul contractului - în măsura în care aceste clauze sunt clare -constă printre altele și acela de a nu permite unei părți contractante să obțină diminuarea prețului la achitarea căruia s-a obligat, după încheierea contractului. In caz contrar, consumatorul (prevalându-se de această calitate) chiar dacă a fost de acord cu achitarea unui preț contractual și a acceptat în cunoștință de cauză oferta profesionistului, ar putea invoca, în urma perfectării contractului, că clauza privind prețul este una abuzivă, obținând pe această cale diminuarea prețului.
23. Interpretarea conform căreia clauzele privind comisioanele fac parte din prețul contractului a fost susținută și de instanțele naționale în practica lor recentă, după cum urmează:
i. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a Il-a civilă, Decizia nr. 870/2019: ,/n cauza
dedusă judecății, comisionul perceput constituie un element al prețului, iar prevederea din contract cu privire la comisionul de procesare a fost clară și redactată fără echivoc, fiind însușită de reclamanții consumatori prin semnarea contractului. Totodată, acest comision a fost calculat procentual la valoarea creditului, iar acest fapt era cunoscut de către reclamanți la data încheierii convenției de credit, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorilor de a aprecia costurile creditului. Prin urmare, comisionul de procesare, ca și componentă a prețului creditului, este exceptat, în speță de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr, 193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorului nu l-a fost ascunsă inserarea lui în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili si apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice. Așadar, potrivit celor mal sus reținute, fiind incidență în speță excepția prevăzută de art. 4 alin, (6) din Legea nr. 193/2000, raportat la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nu se poate supune controlului caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.5 din contractul încheiat de părți, din perspectiva art. 4 alin. (1) din lege. ”
ii. Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, Decizia nr. 392/2019: „Trecând la
noțiunea de „preț al contractului" potrivit dispozițiilor art. 3 litera (g) și (i) din Directiva 2008/48/CEE, prețul contractului de credit (costul total al creditului), este reprezentat de dobânda anuală efectivă (DAE) , formată din toate costurile inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costum pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit. Și Legea nr. 289/2004- care reglementează regimul juridic al contractelor de credit pentru consum, prevede la art. 2 lit.(d) , că în ceea ce privește definirea costului total al creditului la consumator, aceasta presupune toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda și alte cheltuieli. "
iii. Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, Decizia nr, 133/2019: „Dobânda anuală,
comisioanele, taxe ele, intră în sfera noțiunii de preț al contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitat de bancă în virtutea creditului acordat. Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art. 3 lit. g și i din Directiva 2008/48/CE din 23,04,2008 privind contractele de credit pentru consumatori, costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele și taxele de orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale, iar dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului. în cauza dedusă judecății, comisionul perceput constituie un element al prețului, iar prevederea din contract cu privire la comisionul de procesare a fost clară și redactată fără echivoc, fiind însușită de reclamanții consumatori prin semnarea contractului. "
iv. Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă Decizia nr. 387/2019: „ în ceea ce privește
noțiunea de preț al contractului, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. g și i din Directiva 2008/48/CE, prețul contractului de credit (costul total al creditului) este reprezentat de Dobânda anuală efectivă (DAE), formată din toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit. "
v. Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, Decizia nr. l165/2019: „ acest comision de
administrare nu acoperă un risc al Băncii, așa cum susține reclamanta, ci reprezintă o parte din costul total al creditului, alături de dobândă.",
vi. Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, Decizia nr. 712/2019: „Comisionul de
administrare nu poate reprezenta decât prețul administrării creditului acordat, fiind de esența activității bancare monitorizarea și gestionarea creditelor acordate, pentru care evident împrumutatul trebuie să plătească, o astfel de activitate neputându-se produce fără niciun cost, și astfel perceperea unui asemenea comision nefiind abuzivă. ”.
vii. Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, Decizia nr. 146/R-CONT/2019: „Curtea
reține cu privire la comisionul de administrare a creditului că acesta face parte din costul total al creditului pentru consumator, față de dispozițiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și art. 3 lit. g) din Directiva CE nr. 48 din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului. ”.
viii.Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, Decizia nr. 299/R/2019: „în cadrul
contractului de credit, părțile au convenit să fie reținut un comision de administrare de 0,15% <ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului, pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursări creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de aceasta în baza contractului de credit>. Nu este nimic echivoc sau confuz în privința acestui comision și, în plus, cuantumul lui a fost avut în vedere în cuprinsul dobânzii reale efective de DAE, El reprezintă prețul serviciului de administrare a creditului, activitate de bază a băncii și deosebit de importantă pentru executarea obligației de restituire a creditului. ".
24. În consecință, din interpretarea argumentelor legale și jurisprudențiale expuse anterior, subscrisa apreciază că în structura prețului contractului de credit (reflectat în dobânda anuală
efectivă care, potrivit legii, include toate costurile creditului pentru consumator, cu excepția celor expres excluse de lege) sunt incluse atât dobânda, cât $i comisioanele contractuale. în acest context, dobânda și comisioanele menționate anterior intră sub incidența articolului 4, alin. (6) din Legea nr. 193/2000, urmând a fi exceptate de la analiza de fond a caracterului abuziv, câtă vreme sunt exprimate printr-un limbaj clar și inteligibil.
B. Clauzele contractuale atacate prin cererea de chemare în judecată nu sunt abuzive, ca urmare a neîndepliniri condițiilor instituite de art. 4, alin. 1 din Legea nr. 193/2000
25. În ceea ce privește strict situația clauzelor contractuale atacate prin cererea de chemare în judecată, arătăm că acestea nu sunt abuzive din perspectiva art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. Astfel, potrivit art. 4 alin, 1 din Legea nr. 193/2000: O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, "
26. Așadar, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă din perspectiva art. 4 alin, 1 din Legea nr. 193/2000, trebuie întrunite, cumulativ, toate condițiile enunțate de lege, și anume: (i) clauza să nu fi avut caracter negociabil; (ii) clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe. Astfel cum vom arăta în continuare, niciuna dintre aceste cerințe nu este îndeplinită în prezenta cauză.
Condiția privind lipsa caracterului negociabil nu este îndeplinită.
27. În ceea ce privește condiția privind lipsa caracterului negociabil, aceasta trebuie analizată din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, care stabilește că: ” O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre formulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.” Din cuprinsul acestor dispoziții legale rezultă că lipsa caracterului negociat al unei clauze contractuale nu presupune că aceasta nu a fost negociată în concret, ci presupune că nu a existat, obiectiv vorbind, posibilitatea unei astfel de negocieri, având în vedere specificul pe care negocierea îl presupune, prin ipoteză, în cazul contractelor pre formulate,
28. Legiuitorul nu a considerat ca fiind abuzivă orice clauză contractuală inserată într-un contract pre formulat. Pentru că o astfel de deducție ar însemna să calificăm ca abuziv orice contract pre formulat, ceea ce contravine rațiunii legii. în realitate, caracterul abuziv și, implicit, nelegalitatea unei astfel de clauze nu poate fi constatată decât în cazul în care profesionistul nu oferă posibilitatea consumatorului de a negocia acea clauză, adică nu admite să accepte ajustări, reduceri ale cuantumului comisioanelor sau altor costuri datorate de acesta în temeiul contractului de credit. Dacă însă profesionistul oferă o astfel de posibilitate, dar fie clientul nu uzează de aceasta (acceptând fără discuții oferta băncii), fie se ajunge la concluzia că oferta băncii este cea mai avantajoasă pentru ambele părți, nu se poate constata caracterul abuziv al contractului pe motivul lipsei negocierii.
29. În speță, arată că BC a oferit reclamantului posibilitatea de negociere, acest aspect rezultând neîndoielnic din însuși procesul de încheiere a contractului de credit. în ceea ce privește negocierea clauzelor contractuale precizăm faptul că încheierea Contractului credit din care fac parte clauzele atacate a presupus următoarele etape:
> analiza ofertei de creditare pe care BC o punea la dispoziția persoanelor interesate. La acel moment, produsele de creditare oferite de BC erau suficient de variate și detaliat descrise încât persoana interesată să poată alege, pe baza unor considerente de oportunitate proprii, varianta cea mai avantajoasă. în portofoliul de credite al BC se regăseau multiple produse de creditare, dintre care împrumutatul putea alege potrivit nevoilor proprii și în conformitate cu particularitățile propriei sale situații patrimoniale (Anexa nr. 1 la întâmpinare),
> completarea cererii de creditare, în cuprinsul acestora reclamantul optând pentru unul dintre produsele de creditare care, potrivit analizei proprii, corespundea intereselor și disponibilităților lor financiare;
> analizarea Condițiilor Generale aplicabile contractelor de credit, în cuprinsul acestora fiind detaliat descrise termenii și condițiile specifice fiecărui tip de credit;
> particularizarea condițiilor de creditare selectate de către împrumutat în cadrul Condițiilor Particulare. Această etapă finală presupunea semnarea Contractului de credit, cu indicarea exactă a condițiilor de creditare compatibile cu situația financiară și opțiunile exprimate de către persoana fizică interesată. în practica judiciară s-a reținut că împrejurarea cunoașterii, înțelegerii și asumării de către împrumutat a clauzelor contractuale echivalează cu o „situația de natură a exclude orie potențială suspiciune de nenegociere a clauzelor contractuale” (Decizia ICCJ nr. 2359/24.06.2014). Or, în speță, reclamantul și-a asumat o declarație în acest sens, aceasta fiind inserată pe ultima pagină a Contractului de credit.
30. Prin urmare, sintetizând:
•BC a formulat o ofertă de credit, pe care a înaintat-o reclamantului, oferta respectivă cuprinzând și clauzele privitoare la dobândă ori la comisioanele atacate;
•Reclamantul a analizat oferta de credit propusă de BC, beneficiind de asistența Băncii;
•în urma analizei ofertei de credit, reclamantul a apreciat că aceasta este conformă nevoilor sale patrimoniale, hotărând să o accepte, în forma în care aceasta i-a fost înaintată;
•Or, prin această acceptare, mecanismul negocierii (astfel cum este stabilit în dreptul privat român) a fost îndeplinit, oferta fiind urmată de acceptare iar negocierea fiind finalizată.
31. Ca urmare a faptului că partea adversă a fost de acord cu toate condițiile de creditare implicit cu cele referitoare la comisioanele contractuale și la dobândă, aceasta a solicitat Băncii acordarea creditului. Astfel, pe baza tuturor informațiilor și a documentelor primite din partea BC reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaște condițiile de creditare, putând cere clarificări, putând adresa întrebări și putând solicita, dacă ar fi dorit, negocierea clauzelor contractuale. Mai mult urmare a acestei oferte inițiale a Băncii, reclamantul putea accepta produsul de creditare în forma propusă, îl putea refuza ori se putea orienta către un alt produs de creditare, practicat de BC sau de o altă instituție bancară de pe piață.
32. Câtă vreme Banca a formulat o ofertă de credit (ofertă care, prin ipoteză, are în vedere atât interesele și posibilitățile financiare ale clientului, cât și interesele băncii, în calitatea acesteia de agent economic rațional, care urmărește realizarea unui minim profit), iar reclamantul a acceptat-o,considerând-o conformă nevoilor sale, fără a dovedi că a solicitat negocierea acesteia ori că a formulat propuneri de modificare a clauzelor contractuale sau obiecțiuni cu privire la acestea, nu poate fi primită critica în sensul că aceste clauze nu au caracter negociabil. Prin urmare, concluzia care se impune este aceea că partea adversă a avut posibilitatea permanentă de a negocia cu BC clauzele contractuale. împrejurarea că aceasta nu a utilizat această posibilitate, ci a preferat să rămână în pasivitate, nu poate fi imputată Băncii pentru a susține că aceasta nu a negociat clauzele atacate și că acestea au caracter abuziv.
Condiția privind producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile fi obligațiile părților, contrar cerinței bunei credințe, nu este îndeplinită
33. Pentru a fi îndeplinită această condiție este necesar să se identifice un dezechilibru semnificativ între dreptul Băncii de a percepe dobânda și comisioanele atacate, în condițiile stipulate în Contract, și obligația corelativă a reclamantului.
34. Subliniază faptul că dezechilibrul semnificativ nu este si nu poate fi apreciat exclusiv din perspectiva cuantumului dobânzii ori al comisioanelor atacate, acestea făcând parte din prețul contractului, nesupus cenzurii vreunui terț, fie el si instanță de judecată.
35. La o simplă lectură a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, rezultă fără putință de tăgadă faptul că dezechilibrul avut în vedere de legiuitor este un dezechilibru juridic, ce decurge din ansamblul prevederilor contractuale, Astfel, dezechilibrul trebuie să rezulte din comparația tuturor drepturilor și obligațiilor creditorului bancar, pe de-o parte, și ale consumatorului, pe de altă parte. In acest sens, nu se poate afirma că un simplu dezechilibru economic, întemeiat exclusiv pe lipsa de echivalență ori de proporționalitate a cuantumului prestațiilor, este de natură să îndeplinească condiția legală prevăzută de art. 4 alin (1) al Legii nr. 193/2000.
36. Dacă s-ar putea admite că un eventual dezechilibru semnificativ urmează să se aprecieze din punct de vedere esențialmente pecuniar, există riscul ca majoritatea clauzelor contractuale să fie declarate abuzive, în absența unor criterii concrete și obiective în funcție de care se realizează această evaluare. în același sens a statuat și CJUE în cauza Kasler, stabilind faptul că „excluderea unui control al clauzelor contractuale în ceea ce privește raportul calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate se explică prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra sau ghida un asemenea control ”.
37. Urmând linia de interpretare conform căreia dezechilibrul semnificativ este unul juridic, iar nu unul pur economic și respectând totodată dispozițiile Directivei 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că examenul ce trebuie realizat nu vizează o apreciere economică a prestațiilor băncii, pe de o parte, și a celor ale consumatorului, pe de cealaltă parte.
38. Astfel, în cauza C-226/12, Constructora Principado SA împotriva José Ignacio Menéndez Alvarez, CJUE a stabilit modalitatea în care se determină existența dezechilibrului semnificativ nu vizează un eventual examen economic: „chestiunea dacă un astfel de dezechilibru semnificativ există nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparație între valoarea totală a operațiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, și costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. Dimpotrivă, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale, Curtea mai apreciază că „în scopul aprecierii existenței eventuale a unui dezechilibru semnificativ, să țină seama de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului, raportându-se la toate circumstanțele care au însoțit încheierea acestui contract, precum și la toate celelalte clauze ale acestuia.
39. Această poziție a fost confirmată în jurisprudența recentă a CJUE, în cauza Kiss fiind reiterată ideea conform căreia aprecierea dezechilibrului semnificativ nu se poate deduce din simpla comparație economică și cantitativă a operațiunii ce a făcut obiectul contractului și costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul.
40. O altă decizie relevantă, întrucât stabilește criteriile în funcție de care se apreciază noțiunea de "dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului” este hotărârea pronunțată în cauza C-415/11, Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa, în care CJUE a statuat după cum urmează: „ noțiunea „dezechilibru semnificativ” în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua daca și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se săsește consumatorul menționat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive. ”
41. Analizând dezechilibrul semnificativ din perspectiva naturii sale juridice, iar nu economice, unele instanțe au reținut, în acord cu cele expuse anterior, faptul că acesta nu are în vedere o echivalență pecuniară a prestațiilor:
i.Curtea de Apel Alba Iulia, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 194/2019: „în ceea ce privește cerința existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, Curtea reține că echilibrul contractual între drepturile și obligațiile părților nu poate fi determinat în mod simplist, ci se impune a se stabili modalitatea în care clauza abuzivă a afectat echilibrul contractual, respectiv dacă în economia generală a contractului, în prezența acestei clauze, poziția profesionistului a fost întărită, în detrimentul consumatorului, ”,
ii.Curtea de Apel Brașov, secția civilă, Decizia nr. 514/2019: „în acest sens a statuat și CJUE în cauza 226-12 - Constructora Principado, prin care s-a stabilit că existența unui -dezechilibru semnificativ- nu necesită o incidență economică semnificativă a costurilor puse în sarcina consumatorului printr-o clauză contractuală în raport cu valoarea operațiunii în cauză, ci poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat acest consumator, în calitate de parte la contract. ”,
iii.Curtea de Apel București, Secția a Vl-a civilă, Decizia nr. 931/2019 : „Curtea înțelege să valorifice jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit cu care, în scopul aprecierii existentei unui eventual dezechilibru semnificativ, trebuie să se tină seama de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului, raportat la toate circumstanțele care au însoțit încheierea acestui contract, precum si la toate celelalte clauze ale acestuia (Cauza Constructora Principado, C-226/12). (...) Valorificând aceste dezlegări, ale Curții Europene, instanța de recurs evidențiază că valorile comisioanelor au fost explicit indicate, precum și data încasării acestora, astfel încât clauzele cuprind toate elementele necesare pentru deplina informare a împrumutaţilor reclamanți aceștia putând să evalueze, încă de la momentul încheierii contractului, care vor fi efectele lor economice.
iv.Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, Decizia nr. 371/2019: „ Curtea refine, de asemenea, că nici această clauză nu are caracter abuziv, întrucât nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul recurenților-reclamanți, în condițiile în care dezechilibrul - condiție a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică. Dezechilibrul produs în detrimentul consumatorului trebuie să fie de o asemenea amploare încât să nu poată fi prevăzut în mod obiectiv de consumator și să nu-i permită să atingă scopul urmărit prin încheierea contractului de credit. ”
v.Curtea de Apel Cluj, Secția a Il-a civilă, Decizia nr. 350/2019: „Echilibrul contractual între drepturile și obligațiile părților nu poate fi determinat într-un mod simplist, printr-o verificare sumară a câștigurilor și concesiilor fiecăreia dintre părțile contractante, ci se impune a se stabili modalitatea în care clauza abuzivă a afectat echilibrul contractual, respectiv dacă, în economia generală a contractului, în prezenta acestei clauze, poziția profesionistului a fost întărită, în detrimentul consumatorului, ”.
vi.Curtea de Apel Craiova, secția a Il-a civilă, Decizia nr. 74/2019: „instanțele trebuiau să stabilească dacă ceea ce reclamanții numesc dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamantei a unei sume importante de bani pentru o perioadă mare de timp (25 de ani), iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se indice care sunt acele drepturi si obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele si componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor si obligațiilor părților.",
vii.Curtea de Apel Galați, secția I civilă, Decizia nr. 58/R/2019: „Referitor la cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului, acesta nu poate fi determinat într-un mod simplist, printr-o verificare sumară a câștigurilor și pierderilor fiecăreia dintre părțile contractante, ci se impune a se stabili modalitatea în care clauza abuzivă a afectat echilibrul contractual, respectiv dacă, în economia generală a contractului, în prezența acestei clauze, poziția profesionistului a fost întărită, în detrimentul consumatorului. (...) Se constată astfel că analiza dezechilibrului drepturilor și obligațiilor părților nu a respectat reperele oferite de jurisprudența europeană. ”.
viii. Curtea de Apel Iași, secția civilă, Decizia nr. 598/2019: „ Condiția dezechilibrului semnificativ se referă la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, la momentul contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului. ”.
42. Tot în jurisprudență, s-a reținut: " Reclamarea situației de fapt făcută de recurenți la aproximativ 4/5 ani de la încheierea contractelor, anume că ei nu au înțeles modul în care se stabilește întinderea obligației lor de plată pe componenta dobânzii variabile, nu poate fi acceptată. Elemente esențiale ale contractului au fost înțelese și acceptate ca fiind corecte, complete și transparente la semnarea împrumutului, iar în condițiile în care banca nu a schimbat politica sa de stabilire a dobânzii contractuale, nu poate fi acceptat că au devenit dintr-o dată incorecte incomplete și opace." (ICCJ, Secția a II-a civilă, decizia nr. 485/22.03.2017).
43. Aceasta este și situația în speță, unde la mai mult de 12 ani de Ia încheierea Contractului de credit din care fac parte clauzele atacate, reclamantul consideră că acesta conține clauze abuzive, înțelegând să atace clauzele cu privire la care a declarat că le-a înțeles și cu privire la care și-a dat acordul Ia momentul încheierii convențiilor de credit.
44. Aprecierea existenței unui dezechilibru depinde de constatarea caracterului justificat sau nejustificat al perceperii dobânzii ori al comisioanelor. Cu alte cuvinte, instanța are de verificat dacă, în concret, Banca este îndreptățită în mod obiectiv să procedeze la perceperea respectivelor sume. Or, astfel cum vom demonstra în continuare, în speță perceperea comisioanelor contractuale ori a dobânzii administrate nu este de natură a genera un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.
Clauzele privitoare la dobânda contractuală (art. 5, art. 7 și art. 8 din Contractul de credit) nu au caracter abuziv
45. S-a arătat faptul că dobânda de referință administrată a BC (menționată în art. 5 din Contractul de credit ca și element de variație a dobânzii contractuale) reprezintă o dobândă standardizată, unică pentru întregul portofoliu de credite destinate persoanelor fizice, reprezentând suma unor costuri pe care Banca le are de suportat ca urmare a acordării acestor credite. Ceea ce diferă este marja fixă. Structural, dobânda de referință administrată apare ca fiind o reflecție a costului resurselor de creditare pe care Banca este nevoită a-1 plăti în scopul obținerii lichidităților necesare în vederea acordării de credite către populație, toate aceste costuri stabilindu-se și având la bază Reglementări ale BN. De altfel, dobânda de referință a Băncii (ca indicator de formare a dobânzii curente) nu depinde de factori subiectivi, care privesc de aprecierea subiectivă și pur arbitrară a Băncii, ci este influențată de costul resurselor de creditare, așadar de un indicator obiectiv, verificabil din punct de vedere economic.
46. Prin urmare, în speță nu ne aflăm în prezența unor clauze care dau dreptul Băncii să modifice în mod arbitrar cuantumul dobânzii; în realitate, o astfel de modificare este impusă de un criteriu obiectiv, verificabil, și anume fluctuațiile costului resurselor de creditare ale Băncii.
47. La rândul său, costul resurselor de creditare, ca element de variație, a avut Ia bază următoarele elemente cumulative (Anexa nr. 2 la întâmpinare);
o Evoluția dobânzilor indicative de pe piețele internaționale;
o Primele de lichiditate asociate costurilor de creditare;
o Costul datorat riscului de țară;
o Costurile asociate rezervelor minime obligatorii pentru sursele în valută atrase;
o Costul generat de contribuția la fondul de garantare a depozitelor,
48. Costul resurselor de creditare, ca element de variație, are la bază următoarele elemente cumulative (Anexa nr. 3 la întâmpinare):
- indicele de referință EURIBOR/LIBOR/ROBOR (care este doar un element ce compune costul total al resurselor de creditare) - acest indice este influențat de gradul de lichiditate de pe piața interbancară și este în strânsă legătură cu dobânda de politică monetară implementată de Banca Națională a României;
- costul cu rezerva minimă obligatorie - este calculat ca procent din pasivele băncii (cum ar fi depozitele clienților) și constituie un cost al băncii. Rezerva minimă obligatorie este ținută în conturi deschise în evidențele BN cu o rată de dobândă foarte mică, sub nivelul ratelor de piață;
o costurile de lichiditate - element menit să acopere diferența de scadență între creditele pe termen lung acordate clienților și scadența pe termen scurt a surselor de finanțare corespondente.
49. De asemenea, un rol important în determinarea indicatorilor pentru variația dobânzii, o are riscul de țară, ce reprezintă probabilitatea pierderilor din activități internaționale, ca urmare a unor evenimente economice, sociale și politice specifice fiecărei țări în parte. Riscul de țară înglobează două componente care se intercondiționează: (i) componenta politică rezultând din măsurile luate de către autoritățile publice locale sau centrale ale unei țări, fie din manifestarea unor cauze cum ar fî revolte, greve, războaie, embargouri, etc.; (ii) componenta economică și financiară care rezultă din inflație exagerată, absența rezervelor valutare și, nu în ultimul rând, incapacitate de plată.
50. Printre elementele care influențează riscul de țară se numără:
- nivelul datoriei publice, respectiv activele financiare publice, gradul de îndatorare al statului angajamentul statului în materie de pensii;
- flexibilitatea balanței de plăți externe, impactul politicii monetare și fiscale asupra conturilor naționale, structura contului curent, compoziția fluxurilor de capital;
- perspectivele de creștere economică, nivelul economisirii și al investițiilor, rata și structura creșterii economice;
- datoria externă și gradul de lichiditate, nivelul și structura pe valute a datoriei externe importanța sistemului bancar, istoricul serviciului datoriei și eventualele incidente de plată.
51. În concluzie, nu se poate reține existența vreunui dezechilibru, cu atât mai puțin a unuia semnificativ, între dreptul Băncii de a modifica rata dobânzii pe baza criteriilor indicate și explicate mai sus, și obligația împrumutatului de a se conforma acestor modificări.
52. Sub acest aspect, în practică s-a reținut că împrejurarea că modificarea ratei dobânzii contractuale este influențată de criterii obiective, precum evoluția indicatorilor pieței financiar-bancare (care sunt strâns legați de riscul de țară), coroborată cu faptul că împrumutatul a acceptat semnarea unui contract de credit cu dobândă variabilă (acceptând așadar nu numai posibilitatea unei scăderi a ratei dobânzii, ci și riscul unei creșteri a acesteia) și cu împrejurarea că modificarea ratei dobânzii era adusă la cunoștința împrumutatului determină imposibilitatea constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale de stabilire a dobânzii variabile în funcție de indicatorii pieței financiar-bancare (pag. 13-14 din Sentința nr, 68/12 februarie 2015 a Tribunalului Dolj).
53. De asemenea, practica judiciară a arătat următoarele, într-o hotărâre cu caracter irevocabil: Curtea apreciază (...) că formularea în sensul că banca poate modifica rata dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare are în vedere indicatori obiectivi si cu caracter determinabil. Se reține aici că o instituție bancară la stabilirea dobânzii practicate are în vedere marja practicată de furnizorii de finanțare în valută (...), pasivele băncii ce trebuie recuperate prin creditele acordate (costul de rezervă minimă obligatorie), marja suplimentară peste indicatorii de piață monetară pe care trebuie să o plătească banca, toate acestea fiind costuri suportate de bancă pentru a-și desfășura activitatea curentă și care trebuie recuperate din prețul împrumuturilor ce le acordă. Or, faptul că reclamanta a ales să contacteze un credit cu dobândă variabilă, iar nu unul cu dobândă fixă nu sugerează altceva decât faptul că a avut în vedere că pe parcursul perioadei de derulare a creditului indicatorii menționați anterior (și care se includ generic în noțiunea de "evoluția pieței financiare ”) pot suferi schimbări semnificative, care pot conduce la o dobândă mai mare sau mai mică (...) o altă chestiune deosebit de importantă care relevă lipsa dezechilibrului semnificativ și a relei-credințe a băncii și care trebuie punctată o reprezintă faptul că rata dobânzii curente este cea afișată la sediile sale, și că nici un moment reclamanta nu a susținut că ar fi fost defavorizată prin faptul că i s-ar fi aplicat o dobândă mai mare decât altor clienți. (...) în aceste condiții, concluzia care se impune este că, atâta timp cât interul oricărei instituții bancare este de a avea un portofoliu cât mai mare de clienți, la stabilirea ratei dobânzii curente banca nu își poate permite să depășească limita impusă de indicatorii derivați din evoluția pieței financiare (...) pentru că aceasta i-ar produce pierderi, astfel că nu se poate reține că prin modificarea ratei dobânzii s-ar fi produs un dezechilibru semnificativ în drepturile reclamantei (...)" (pag. 17-18 din Decizia nr. 158/03.03.2015 a Secției a V-a civile a Curții de Apel București).
54. Neinserarea în contract de către Bancă, a tuturor explicațiilor pe care le formulează pe calea prezentei întâmpinări nu conferă caracter abuziv clauzelor analizate. Indiferent dacă împrumutatul cunoaște sau nu toate costurile care se află dincolo de formularea '’dobânda variabilă administrată" sau "costul resurselor de creditare", dacă aceste noțiuni sunt fundamentate, bazate pe indicatori verificabili, reali, ce generează costuri concrete în sarcina băncii, influențând costul creditului, clauzele nu au caracter abuziv.
• Clauza de la art. 8 din Contractul de credit nu are caracter abuziv
55. În ceea ce privește clauza de la art. 8 din Contractul de credit (privitoare la dobânda majorată) aceasta este legală și nu are caracter abuziv. Nici la data încheierii Contractului de credit și nici ulterior, legea nu interzicea posibilitatea stipulării contractuale a unor niveluri ale dobânzii penalizatoare ori a unor mecanisme contractuale de sancționare pecuniară a debitorului care nu își execută întocmai și la timp obligațiile de plată care îi revin în temeiul convenției de credit. Arătăm că această clauză este formulată în termeni clari, preciși (fiind indicate atât cazurile în care intervine majorarea dobânzii, cât și măsura în care această majorare își produce efectele), dând posibilitatea împrumutatului să conștientizeze consecințele patrimoniale ale neexecutării la timp a obligațiilor contractuale. Mai mult, aplicarea acestei clauze nu este discreționară, ci este consecința unei culpe a împrumutatului, concretizată sub forma neexecutării de către acesta a obligațiilor de restituire care îi reveneau în temeiul Contractului de credit, astfel că instituirea unei astfel de dobânzi, cunoscută și acceptată de împrumutat prin semnarea Contractului de credit, este perfect legală.
■ Clauza privind comisionul de acordare (art. 9, lit. (b) din Contractul de credit) nu are caracter abuziv
56. Într-o hotărâre recentă, CJUE a reținut următoarele: "Articolul 4 alineatul (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar si inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul si data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză”, (a se vedea hotărârea Curții din cauza C-621/17 - Gyula Kiss c. CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulână Kiss).
57. Așadar, potrivit jurisprudenței comunitare recente, caracterul abuziv al unui comision precum comisionul de acordare contestat de reclamantul din prezenta cauză - nu poate fi reținut pentru simplul motiv că în cuprinsul contractului nu sunt detaliate prestațiile în considerarea cărora acest comision este perceput, atâta vreme cât contractul prevede algoritmul de calcul al comisionului respectiv, periodicitatea sa și scadența obligației de plată a acestuia, Or, aceasta este situația în prezenta cauză, clauza care reglementează comisionul de acordare stipulând cu claritate atât cuantumul comisionului, cât și modul de calcul a acestuia (prin aplicarea unui procent determinat la valoarea creditului contractat).
58. Cheltuielile acoperite de comisionul de acordare sunt reprezentate de activități de punere a creditului la dispoziția clientului, din care fac parte: costurile băncii cu deschiderea contului de credit, punerea la dispoziția clientului în contul curent a sumei de bani provenind din credit, punerea la dispoziție a graficului de rambursare, efectuarea transferului inter/intrabancar, în cazul creditelor refinanțate sau a celor cu destinație (a se vedea în acest sens Anexa nr. 4 la întâmpinare, prin care sunt descrise comisioanele percepute de subscrisa în contractele de credit).
59. Pe cale de consecință, acest comision se reflectă în costuri reale suportate de Bancă clauza care îl stabilește nefiind aptă să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Clauza care îl instituie nu are caracter abuziv, cu atât mai mult cu cât acest comision este achitat o singură dată, la contractarea creditului.
60. Prin urmare, câtă vreme clauza atacată este clar exprimată și câtă vreme acest comision este destinat a acoperi costuri efective suportate de Bancă, nu se poate constata caracterul abuziv al acestuia.
61. În concret, analiza efectuată de Bancă înaintate de acordarea creditului a fost una complexă, realizându-se atât sub aspect financiar, cât și sub aspect juridic, în efectuarea ei fiind implicate mai multe departamente ale Băncii,
62. Indică în acest sens, cu titlu de exemplu, activitățile pentru care s-a impus perceperea comisionului de acordare credit, activități efectuate de către consilierii băncii din mai multe departamente ale subscrisei și care justifică perceperea comisionului de acordare, respectiv:
•Emiterea Fișei de scoring,;
•Verificări CNP în baza de date;
•Solicitare, verificare și analiză raport al Centralei Riscurilor Bancare (CRB);
•Efectuarea analizei de fraudă în cadrul departamentului specializat al Băncii;
•Efectuarea rapoartelor de credit;
•Analiză documente de identitate;
•Procesare cerere de credit;
•Emiterea istoricului sintetic și a istoricului analitic.
■ Clauza privind comisionul de administrare (art. 9, lit. (c) din Contractul de credit) nu are caracter abuziv
63. Astfel cum rezultă din aceeași hotărâre a CJUE din cauza C-621/17, citată anterior caracterul abuziv al unui comision - precum comisionul de administrare contestat de reclamantul din prezenta cauză - nu poate fi reținut pentru simplul motiv că în cuprinsul contractului nu sunt detaliate prestațiile în considerarea cărora acest comision este perceput, atâta vreme cât contractul prevede algoritmul de calcul al comisionului respectiv, periodicitatea sa si scadenta obligației de plată a acestuia.
64. Toate instanțele naționale sesizate cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare au obligația să dea prevalență celor stabilite de CJUE în cauza Kiss, C-621/17 (cauză care a avut ca obiect o trimitere preliminară, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).
65. Procedura trimiterii preliminare este reglementată de art. 19 alin, (3) lit. b) al Tratatului privind Uniunea Europeană (”HZE”)- „(3) Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște in conformitate cu tratatele: b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului sau validitatea actelor adoptate de instituții, ”, precum și de art 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene C’TFUE") - „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; în cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea".
66. Tratatele anterior menționate fac parte din dreptul primar al Uniunii Europene și constituie principalul izvor de drept, fiind obligatorii pentru statele membre și aplicându-se cu prioritate în ordinea internă națională.
67. În legislația statului român, se impune menționarea dispozițiilor Legii nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, care prevede, în mod expres, în cuprinsul art. 2 alin. (9), faptul că „ în cauza în care s-a solicitat Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar, hotărârea acesteia în ceea ce privește stabilirea validității sau interpretarea dată unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană este obligatorie, ”
68. În urma sesizării cu o întrebare preliminară, soluția CJUE cu privire la sesizarea astfel formulată ia forma unei hotărâri sau a unei ordonanțe motivate, obligatorie atât pentru instanța națională destinatară a întrebării preliminare, cât si pentru instanțele statelor membre învestite cu soluționarea unei cauze în care este aplicabilă norma de drept european ce a făcut obiectul interpretării în procedura trimiterii preliminare.
69. Conform prevederilor art. 11 din Constituția României, „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce îi revin din tratatele la care este parte", tratatele ratificate de Parlamentul României făcând parte din dreptul intern. Mai mult decât atât, art. 20 din Constituție consacră aplicarea prioritară a dispozițiilor reglementărilor internaționale, în ipoteza în care dreptul intern conține prevederi contrare acestuia. Astfel, dacă instanța națională învestită cu soluționarea unei cauze constată că dispozițiile legale naționale sunt contrare celor europene sau interpretărilor oferite de către CJUE, aceasta are obligația constituțională de a aplica cu prioritate dreptul european, lăsând neaplicabile dispozițiile naționale.
70. În acest sens, chiar înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin Decizia nr. 45/2016 faptul că „ Deciziile interpretative ale CJUE fac corp comun cu norma interpretată și se aplică în toate situațiile în care se aplică. ’’
71. De altfel, soluția pronunțată de CJUE în cauza C-621/17 fusese deja împărtășită de mai multe instanțe naționale, care au considerat (în practica lor recentă) că respectarea cerinței caracterului clar și inteligibil al unei clauze nu impune o detaliere sau o enumerare exhaustivă a contraprestațiilor furnizate de bancă în considerarea comisionului de gestiune/administrare care face obiect al respectivei clauze. Cu titlu de exemplu, menționăm în acest sens:
i. Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, Decizia nr. 290/2019: „ Cât privește
susținerile recurenților-reclamanți referitoare la neindicarea în contract a motivației perceperii comisioanelor, Curtea consideră că nu sunt necesare cunoștințe de specialitate pentru a se identifica în conținutul clauzelor contestate scopul perceperii comisioanelor ori activitatea prestată de bancă în schimbul acestora, iar detalierea acestor prestații nu este impusă de nicio prevedere legală.
Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de „clauză abuzivă’’, astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000, Prin urmare, a invoca în speță ruperea echilibrului contractual în considerarea faptului că activitățile pe care le prestează banca nu sunt enumerate în concret, că nu sunt detaliate, nu corespunde scopului reglementării edictate prin Legea nr. 193/2000. Limbajul care definește comisioanele în discuție este accesibil, nu are caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestației băncii în schimbul perceperii comisioanelor din chiar denumirea acestora. Comisionul de acordare este perceput pentru activitățile de punere la dispoziția împrumutatului a creditului, iar comisionul de administrare este perceput pentru activitatea de monitorizare/gestiune a creditului, pentru efectuarea oricăror operațiuni de către bancă, inclusiv în interesul împrumutatului, în scopul rambursării creditului acordat, pe întreaga perioadă de creditare. Așa cum a reținut și instanța de apel, modalitatea de determinare a cuantumului comisioanelor este clară, fiind indicate în contract valoarea comisionului, formula de calcul, iar în cazul comisionului de administrare, care se percepe lunar, iar nu într-o singură tranșă precum comisionul de acordare, și periodicitatea lui. Datele menționate în contract asigură un nivel suficient de informare, recurenţii-reclamanți având posibilitatea să cunoască întinderea obligației de plată ce le incumbă potrivit acestor clauze și să evalueze consecințele economice ale stipulării acestor comisioane pentru calcularea ratelor lunare de plată și a costului total al împrumutului, neputând invoca, odată ce au semnat contractul de credit, având toate aceste informații la dispoziție, existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților pentru simplul motiv că sunt nemulțumiți de cuantumul sumelor pe care le datorează băncii cu acest titlu. ”,
ii. Curtea de Apei București, secția a VI-a civilă, Decizia nr. 238R/2019: „ Lipsa unei
definiri a comisionului ori a operațiunilor realizate de bancă în schimbul achitării acestui comision nu este de natură să confere caracter abuziv, atât timp cât denumirea este sugestivă și uzuală pentru orice persoană. ”
iii. Curtea de Apel București, Decizia nr. 770/2016: „caracterul clar și inteligibil al clauzelor privitoare la comisioane în condițiile în care denumirea acestora implică termeni uzuali, comuni, ce sugerau rațiunea perceperii lor pe fondul activităților complexe realizate de o bancă în acordarea și derularea pe termen lung a unui credit, iar valoarea prestației și modul de calcul a acesteia erau indicate în mod explicit prin contract și graficul de rambursare. Pe de altă parte legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare în seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de acordarea sau de administrare a creditului, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului. Acesta din urmă trebuie să ia cunoștință, la un nivel mai general, de motivul perceperii unor anumite comisioane, neputându-se impune profesioniștilor să redea, în concret, toate activitățile prestate în cadrul serviciului.",
iv. Curtea de Apel Galați, Decizia nr. 178/2019: ..dacă s-ar admite teza conform căreia este
necesar, pentru a se asigura caracterul clar al unui comision, detalierea în contract a activităților prestate de bancă, s-ar ajunge în situația absurdă în care și clauzele referitoare la dobândă ar fi abuzive, întrucât contractele de credit nu prevăd motivul perceperii dobânzii, acesta fiind totuși evident. Similar, din chiar denumirea comisionului de administrare reiese că acesta este perceput pentru administrarea creditului. Pe cale de consecință, Curtea reține că sumele percepute de către bancă cu titlu de comision de administrare sunt aferente unui serviciu prestat de aceasta, iar rațiunea perceperii acestora rezultă din chiar denumirea comisionului, respectiv activitatea de administrare a creditului, noțiune complexă ce include operațiuni și costuri diverse. Curtea constată că respectiva clauză este clară și din perspectiva modalității de calcul, fiind indicat în contract procentul de comision, 0,12%, periodicitatea (lunar), precum și baza de calcul, respectiv soldul creditului. Totodată, graficul de rambursare prevede în mod clar fiecare sumă percepută reclamanților, în calitate de consumatori, cu titlu de comision de administrare. Astfel, reclamanții au avut cunoștință încă de la momentul încheierii contractului de cuantumul și mecanismul de calcul al comisionului de administrare. Prin urmare, Curtea constată că dispozițiile contractuale referitoare la comisionul de administrare au caracter clar și inteligibil, comisionul respectiv fiind echivalentul unor servicii prestate efectiv de către bancă pentru administrarea creditului.
v. Curtea de Apel Galați, secția I civilă, Decizia nr. 165/2019: în opinia Curții, însăși
denumirea comisionului de gestionare relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare , de gestionare a creditului. O astfel de activitate are caracter complex, vizând diferite costuri șl resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea unui atare comision este justificată. Pe de altă parte, legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de administrare a creditului, o astfel de sarcină impusă băncii fiind de natură a conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului. Acesta din urmă trebuie să ia cunoștință, la un nivel mai general, de motivul perceperii unor anumite comisioane, neputându-se impune profesioniștilor să redea, în concret, toate activitățile prestate în cadrul serviciului de administrare credit. Prin urmare, în opinia Curții, pentru ca acest comision să aibă caracter clar și pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii lui nu este necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat, și anume administrarea creditului. De altfel, chiar OUG nr. 50/2010 prevede posibilitatea perceperii unui atare comision, fără a impune detalierea în contracte a activităților prestate de bancă. Deși acest act normativ nu este aplicabil contractului dedus judecății, el poate servi la aprecierea caracterul abuziv al unei clauze contractuale, inclusiv din perspectiva caracterului clar și inteligibil al acestuia. Nu în ultimul rând, dacă s-ar admite teza susținută de recurent, conform căreia este necesar, pentru a se asigura caracterul clar al unui comision, detalierea în contract a activităților prestate de bancă, s-ar ajunge în situația absurdă în care și clauzele referitoare la dobândă ar fi abuzive, întrucât contractele de credit nu prevăd motivul perceperii dobânzii, acesta fiind, totuși, evident. Similar, din chiar denumirea comisionului de gestionare , reiese că acesta este perceput pentru administrarea creditului. Pe cale de consecință, Curtea reține, în acord cu instanța de apel, că sumele percepute de către bancă cu titlu de comision de gestionare sunt aferente unui serviciu prestat de aceasta, iar rațiunea perceperii acestora rezultă din chiar denumirea comisionului, respectiv activitatea de gestionare a creditului, noțiune complexă, ce include operațiuni și costuri diverse.
vi. Curtea de Apel Iași, secția civilă, Decizia nr. 598/2019: „De observat și că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului mu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților. ”
72. Perceperea comisionului de administrare a fost legală încă de la data încheierii Contractului de credit, sens în care trebuie observat că nicio dispoziție legală nu interzicea (la momentul respectiv - anii 2007-2008) perceperea comisionului de administrare. Câtă vreme acesta era stabilit contractual, fiind acceptat de către împrumutată (care avea posibilitatea de a propune Băncii negocierea acestuia), perceperea unui astfel de comision era perfect legală.
73. Mai mult, s-a subliniat că nivelul acestui comision este același pe toată durata contractelor de credit din speță. în consecință, încă de la momentul încheierii acestor contracte, reclamanta a avut reprezentarea economică exactă a consecințelor pe care perceperea acestui comision le va genera asupra situației sale patrimoniale, acceptând aceste consecințe și procedând la încheierea convențiilor de credit.
74. Perceperea acestui comision este destinată unor costuri reale, determinate de: întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditelor, informări client cu privire la modificările costurilor creditului atât la inițiativa băncii, cât și impuse de legislația românească (a se vedea în acest sens Anexa nr. 4 la întâmpinare). Pe cale de consecință, clauza analizată este perfect legală.
" Clauza privind comisionul de urmărire riscuri (art, 9, lit. (j) din Contractul de credit) nu are caracter abuziv
75. CU TITLU PREALABIL, reamintește că, în raport cu data încheierii convenției de credit supuse analizei (anul 2007), perceperea unui asemenea comision nu era interzisă de lege. Semnând contractul de credit, consumatorul a acceptat expres perceperea comisionului de urmărire riscuri. Există o gamă largă de servicii pe care Banca le prestează în schimbul acestui comision și care pot fi sintetizate astfel: operațiuni care implică gestiunea riscului de credit, precum cele de colectare prematură și târzie realizate de către Bancă în vederea reducerii riscului de înregistrare credite cu întârzieri la plata ratelor; informări client cu privire la înregistrarea de credite restante; înregistrarea pierderilor provenite din credite cu întârzieri la plata ratelor.
76. Necesitatea introducerii acestui comision a fost impusă de condiții obiective având în vedere faptul că, anterior, practicile comune din sectorul financiar bancar în anii 2005-2007 permiteau BC să-și asigure riscul pentru neplata portofoliului de credite fără garanții la societăți specializate, ulterior costul acestor operațiuni reflectându-se în prețul creditelor. Ca urmare a faptul că pe piața asigurărilor s-a renunțat la acest tip de produse, BC a fost nevoită să-și internalizeze riscul de neplată aferent portofoliului de credite, costul cu acest risc fiind în continuare reflectat în prețul creditului, de această dată sub forma acestui comision. Costul acestui risc este estimat de către bancă la nivel global, pentru întregul portofoliul de credite existente anterior acordării creditului de față. Pentru a realiza o așezare justă a acestui cost, alocarea se face proporțional cu valoarea creditului acordat.
77. Așadar, comisionul de urmărire a riscului a oglindit în concret costuri certe ale unor activități pe care BC le-a desfășurat pe toată perioada creditului, a avut un cuantum cert, exprimat în mod clar și inteligibil încă de la momentul încheierii contractului și a fost într-un cuantum rezonabil ca urmare a stabilirii sale proporționale cu valoarea creditului, nefîind vorba despre crearea unui dezechilibru între părțile contractante.
78. Particularitatea acestui comision consta în faptul că (astfel cum rezultă din Anexa nr. 4 la întâmpinare) acesta se percepe exclusiv în ipoteza acordării creditelor fără garanții reale (mobiliare sau imobiliare) ori personale (cum este și contractul analizat), în condițiile existenței unui risc de credit. Acesta reprezintă un risc de pierderi, care se produce în cazul în care clientul nu își îndeplinește obligația esențială și principală de rambursare a creditului, cu tot ceea ce implică aceasta.
79. Opinia în sensul confirmării legalității perceperii comisionului de urmărire riscuri este întâlnită inclusiv ia nivelul Curții Justiție a Uniunii Europene, care, prin Decizia pronunțată în cauza C-143/13, a statuat astfel: „(...) sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, unele dintre elementele menționate par să indice că obiectul litigiului principal nu privește caracterul adecvat al cuantumului acestui comision față de o oarecare prestație furnizată de creditor, întrucât se susține că creditorul nu furnizează nicio prestație efectivă care să poată constitui contrapartida acestui comision, așa încât nu se poate pune problema caracterului adecvat al comisionului respectiv. In schimb, elementele dosarului de care dispune Curtea par să indice că litigiul principal se axează pe problema motivelor care justifică clauzele vizate si în special pe problema dacă, întrucât impun consumatorului plata unui comision cu un cuantum semnificativ care urmărește să asigure rambursarea împrumutului, în condițiile în care se susține ca acest risc este deja garantat printr-o ipotecă si că, în schimbul acestui comision, banca nu furnizează un serviciu real consumatorului în interesul exclusiv al acestuia, aceste clauze trebuie considerate ca fiind abuzive, în sensul articolului 3 din Directiva 93/13”.
80.Este de observat că, în viziunea Curții de Justiție a Uniunii Europene, comisionul de urmărire riscuri poate fi considerat abuziv numai în măsura în care rambursarea creditului este deja garantată, potrivit contractului, ipoteză în care perceperea comisionului de risc apare ca o supragarantare a creditului respectiv. Or, în prezenta cauză, Banca era îndreptățită să perceapă un comision de urmărire riscuri pentru acordarea unui credit negarantat.
C, Pretențiile având ca obiect obligarea BC la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor pretins abuzive, precum și a dobânzii aferente acestor sume, sunt neîntemeiate
81. Dat fiind raportul dintre capătul de cerere prin care se solicită constatarea caracterului pretins abuziv al unor clauze contractuale, pe de o parte (capăt de cerere principal) și capătul de cerere din petitul acțiunii introductive, prin care se solicită restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor abuzive, precum și a dobânzii aferente, pe de altă parte (capăt de cerere accesoriu) respingerea ca nefondat a celui dintâi impune respingerea ca nefondat și a celui din urmă.
82. În ipoteza în care instanța va considera că în speță clauzele atacate au caracter abuziv solicităm respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere privitor la restituirea sumelor de bani percepute în temeiul clauzelor abuzive, raportat la specificul sancțiunii care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Sub acest aspect, constatând caracterul abuziv al unei clauze, instanța de judecată poate, dispune, în temeiul ari. 13, alin. 1 din Legea nr. 193/2000, numai înlăturarea acesteia din câmpul contractual, pentru viitor, fără a putea dispune (în temeiul aceleiași legi speciale) măsuri de restituire a prestațiilor executate în temeiul clauzei abuzive.
83. Această interpretare a fost confirmată recent de practica ICCJ, în care a fost statuat după cum urmează: ''Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată critica nefondată, întrucât dreptul material aplicabil în materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE prevede că sancțiunea care intervine în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor pentru viitor, fără a se pune în discuție prestațiile deja executate, astfel cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității.” (ICCJ, Secția a Il-a civilă, decizia nr. 76/25 ianuarie 2017).
În considerarea tuturor argumentelor expuse anterior, s-a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună respingerea, ca neîntemeiate a pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată; obligarea reclamantului la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În drept, Codul de procedură civilă; Legea nr. 193/2000; orice altă dispoziție legală incidență.
În dovedirea susținerilor, s-a solicitat proba cu înscrisurile anexate întâmpinării (f. 75-88).
În cauză, s-a încuviințat părților proba cu înscrisuri ca fiind legală, utilă și concludentă cauzei, conform art. 254 C.pr.civ. rap. la art. 258 C. pr. civ.
Referitor la excepția inadmisibilității formulării acțiunii la instanța de judecată , instanța respinge această excepție ca neîntemeiată interpretând conținutul Directivei Consiliului 93/ 13/ a C. E. din 5 aprilie 1993 prin care s-a stabilit în mod expres competenta instanței de judecata de constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale . Interpretând aceasta directivă CJUE a creat un precedent în Cauza 240/98 Rocio Murciano Ouintero , care permite judecătorului chiar din oficiu fără o procedură prealabilă să constate caracterul abuziv al clauzelor din astfel de contracte in măsura în care este investit cu formularea unei astfel de cereri . De asemenea respinge această excepție întrucât s-ar bloca accesul la justiție din punct de vedere al prevederilor dreptului comunitar , existând directive comunitare care sunt obligatorii pentru autoritățile statului român. Este cert că România din momentul când a semnat contractul cu Uniunea Europeană, la 1 martie 2007, are obligația să le pună în aplicare inclusiv judecătorul național.
Respinge ca neîntemeiată și excepția lipsei calității de reprezentant instanța apreciind că contestatorul are apărător ales cu împuternicire avocațială la dosar aflată la filele 11 , fiind reprezentat legal în prezentul litigiu .
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța constată următoarele:
Potrivit art. 973 din Codul civil „ Convențiile n-au efect decât între părțile contractante”, iar potrivit art., 969 „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”.
Potrivit art. 966 din Codul civil „Obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect", iar potrivit art. 968 „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice"
Potrivit art. 970 din Codul civil „Convențiile trebuie executate cu bună credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într -însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa."
Potrivit art. 984 Cod civil „ convenția nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că pârțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat", iar potrivit art., 983 „Când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă."
Conform art. l din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000 republicată „Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
Între părțile prezentului litigiu s-a încheiat Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2007188916/05.12.2007 (f.10, vol. I ) în baza căruia pârâta a acordat reclamantului un împrumut de 20.000 lei pe o perioadă de 120 luni., valoare care a fost diminuată și ca urmare a reținerii comisionului de acordare în procent de 0,95% flat.
La data de 30.06.2009 a fost încheiat contractul de cesiune de creanțe între BC - , în calitate de cedent şi SE., în calitate de cesionar, iar ulterior SE, în calitate de cedent, a cesionat prin contractul de cesiune încheiat în data de 27.10.2011 portofoliul de creanțe către CR., între care se regăsește și cea rezultată din contractul de credit bancar nr. 20071889 din data de 05.12.2007
Totodată în cazul unor întârzieri la plata ratelor creditului, pârâta a stabilit unilateral dreptul său de a stabili nivelul dobânzii în funcție de serviciul datoriei împrumutatului, dar și dreptul de a percepe și încasa două tipuri de dobânzi penalizatoare, o dată dobânda indicată la art. 7 din contract și a doua oară dobânda majorata de la art.8 din contract.
Reclamantul după trecerea unui interval de trei ani de la data acordării creditului, timp în care a plătit ratele creditului, mai exact în anul 2010 datorită situației financiare existente se la nivel național, prin scăderea veniturilor a avut prima întârziere la plata ratelor, fapt care a condus la declanșarea procedurii de executare silită, iar în prezent datorită clauzelor contestate datorează după 5 ani de recuperare a sumelor prin poprire aceeași valoare a sumei împrumutate, deși astfel cum înțelege să conteste clauzele consideră că sunt justificate majorările doar de la art. 7 din contract (dobânda majorata cu între 1-3 p.p).
Referitor la clauza de la art. 5 doar în ceea ce privește majorarea dobânzii curente cu încă 2,05 pp este abuzivă, deoarece banca nu a justificat care au fost motivele și ce reprezintă aceste puncte procentuale peste dobânda stabilită în contract.
Privitor la clauza de la art. 8 din contractul de credit nr. 2007188916/05.12.2007 referitoare la dobânda majorată cu 7 p.p peste dobânda curentă în cazul debitelor restante până la 30 de zile și cu alte 7p,p. peste dobânda curentă în cazul debitelor restanta peste 3 Ide zile sunt abuzive deoarece oferă băncii dreptul, abuziv și unilateral de a aplica peste dobânda curentă variabilă de 12,55% pe an și majorarea anterior arătată, deși exista o majorare, cea de la art. 7 din contract cu 1-3 p.p..
Rezultă că pârâta BC a perceput o dublă dobândă majorată care, urmare a aplicării celor două clauze situație care justifică valoarea creditului solicitat și în prezent, după 13 ani de la data acordării lui.
Acest mod de derulare a contractului contravine atât dispozițiilor codului civil, cât și bunei credințe,
Analizând și clauzele de la art. 9, lit, b,c, f, din contractul de credit (comisionul de acordare, comisionul de administrare și comisionul de urmărire riscuri) sunt abuzive și solicită se constate nulitatea absolută, avându-se în vedere că: COMISION DE ACORDARE CREDIT de 0,95 % flat este abuziv, deoarece banca nu justifică în niciun mod de ce impune a fi achitate aceste sume, precum și datorită faptului că dobânda și alte costuri fost aplicate la suma acordată; COMISIONUL DE ADMINISTRARE în sumă de 10,00 lei lunar este abuziv, deoarece pârâta, prin acest comision a perceput sume nejustificate și în mod abuziv, în condițiile în care contul nu se alimentează decât cu rata creditului, este un cont al cărui titular este împrumutatul debitor, însă a fost deschis de către bancă.
Mai mult, comisionul perceput de pârâtă pentru administrarea contului este de 4,5 lei lunar, așa cum este acesta afișat la sediile BC, iar prin contractul actual se percepe un comision de 3,50 euro lunar.
Aspectul arătat mai sus ar fi aplicabil doar în condițiile unui cont de care titularul acestuia se poate folosi și nu un cont asemenea celui de care a făcut vorbire, cont care în realitate este administrat în folosul pârâtei.
Comisionul de administrare este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinației acestuia.
Astfel, clauza privind comisionul de administrare este abuziva in sensul art. 4 alin. (1) si (6) din Legea nr. 193/2000 republicată, deoarece, pe de o parte, pentru acordarea creditului se percep două costuri, iar pe de altă parte, față de valoarea comisionului de administrare pe toată durata contractului, s-a creat în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, motiv pentru care urmează să se constate caracterul sau abuziv, cu consecința eliminării din contractul de credit.
În ceea ce privește comisionul de risc în sumă excesivă de 46,00 lei lunar, s-a constat că este abuziv deoarece orice consumator se află într-o poziție dezavantajata față de bancă, fiind în imposibilitate reală de a negocia acest comision.
Cu privire la rațiunea introducerii comisionului de risc, Înalta Curte a statuat că „ atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții stabilite prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii, este evident că prin introducerea comisionului de risc, iară reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit” (Decizia nr. 1393 din 2 aprilie 2013 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a înaltei Curți de Casație și Justiție).
Pe de altă parte, perceperea acestui comision de risc de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestație, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit, fiind totodată contară bunei credințe, fapt ce rezulta din O.U.G. nr. 50/2010, comision ce a fost interzis.
Ba mai mult reaua - credința a paratei BC este demonstrata si prin faptul ca numai după o luna de la data O.U.G. nr. 50/2010 a impus acest comision de administrare. Riscul bancar este un element de care banca este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere însă, acest risc trebuie să și-1 asume iar nu să-l transfere exclusiv pe seama clienților săi, în condițiile în care riscul contractului și l-a asigurat prin contractul de asigurare,
Astfel, dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților este evident cât timp s-a stipulat doar obligația clientului de a plăti comisionul nu și contraprestația băncii, motiv pentru care acesta are un caracter abuziv, sancțiunea fiind nulitatea absolută, fapt ce conduce la eliminarea clauzelor din contractele de credit ce fac obiectul prezentei cereri.
În primul rând, instanța reține că reclamantul se circumscrie noțiunii de consumator așa cum a fost aceasta definită la art. 2 alin.1 din legea nr.193/2000, respectiv „prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”, deoarece acesta este o persoană fizică, ce a încheiat un contract de credit pentru satisfacerea unor nevoi persoanele.
Pentru determinarea caracterului abuziv a clauzelor prev. de art. 9 ( c), 9 (f) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. nr. 2007188916/05.12.2007 instanța urmează a face analiza acestora din perspectiva condițiilor impuse de art.4 din legea nr.193/2000. Prin urmare, o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: 1.clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, 2. clauza să încalce exigențele bunei-credințe; 3. clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligaţiile părților.
Este evident faptul că, în cauza de fată, contractul încheiat de părți era unul pre formulat, respectiv clauzelor acestuia au fost stabilite unilateral și anterior de către banca pârâtă, dar condiția negocierii clauzelor contractuale trebuie analizată în raport de serviciul contractat și de atitudinea, disponibilitatea clientului de a negocia convenția. Astfel, serviciul contractat de reclamant vizează un domeniu strict reglementat și controlat, cel bancar, iar pe piața aferentă acestor servicii, pârâta nu deține o poziție de monopol, reclamantul având posibilitatea de a studia ofertele mai multor instituții bancare și de a decide în raport de propriile interese. Faptul că reclamantul nu a contactat şi alte bănci și nu a cunoscut alte oferte, anterior semnării contractului în condițiile în care nevoia pentru suma împrumutată nu a apărut de o manieră intempestivă ( nu a fost susținută o asemenea ipoteză), nu poate conduce la concluzia că pârâta i-ar fi impus anumite clauze contractuale. Pe de altă parte, negocierea presupune o activitate bilaterală ori în cauza de fată reclamantul nu şi-a manifestat în nici un moment intenția de a negocia vreo clauză contractuală, aspect ce rezultă din răspunsul dat de acesta la interogatoriu în sensul că nu a citit contractul înainte de semnare, nu a discutat cu ofițerul de credit nivelul dobânzii și nici măcar nu cunoștea din ce era compusă rata pe care o achita lunar), fără a invoca vreun refuz al reprezentanților pârâtei BC pentru aflarea acestor informații sau vreo cauză care l-ar fi împiedicat să acționeze în vederea negocierii. Singura informație solicitată la momentul semnării contractului fiind aceea dacă acel contract reprezintă cea mai bună ofertă ce i se putea face, răspunsul afirmativ al ofițerului de credit fiind suficient şi convingător pentru reclamant în vederea încheierii contractului.
Astfel, lipsa de diligență a reclamantului în gestionarea unei probleme importante cum este contractarea unui credit în valoare de 20.000 lei nu poate fi imputată celeilalte părți contractante, care i-a făcut o ofertă acestuia, ofertă pe care a acceptat-o fără a solicita modificarea vreunei clauze din oferta de contract propusă.
În ceea ce privește încălcarea exigențelor bunei-credințe, instanța constată că acele clauze contestate sunt în mod clar și explicit consemnate în contract, folosindu-se termeni uzuali, astfel încât înțelegerea acestora și a consecințelor produse sunt evidente pentru părțile contractante. În același timp, instanța reține faptul că la momentul încheierii contractului, dobânzile, comisioanele și garanțiile stipulate în clauzele contestate nu erau interzise de legiuitor, motive pentru care instanța apreciază că respectivele clauze nu erau contrare bunei-credințe.
Referitor la ultima condiție, privind dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligaţiile părților, instanța va proceda la verificarea separată a fiecărei clauze contestate. Pentru stabilirea dezechilibrului semnificativ, instanța trebuie să aibă în vedere obiectul contractului care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o anumită perioadă de timp în schimbul unui preț.
Având în vedere adresele mai sus menționate, instanța constată că în concret rata dobânzii pentru contractul reclamantului se calculează în raport de indicatori obiectivi, ce trebuie îndepliniți/ respectați de instituția bancară, și care privesc marja practicată de furnizorii de finanțare în valută (EURIBOR), pasivele băncii ce trebuie recuperate prin creditele acordate ( costul de rezervă minimă), marja suplimentară peste indicatorii de piață monetară ce trebuie să o plătească banca (costurile de lichiditate), toate aceste costuri fiind suportate de banca pentru a-și desfășura activitatea curentă și care trebuie recuperate din prețul împrumuturilor pe care le acordă.
Referitor la comisionul de urmărire riscuri se poate observa că totalul comisionului de risc reprezintă o sumă foarte mare cu privire la care nu s-a precizat ce se întâmplă, dacă se achită integral creditul conform ratelor lunare scadente și nu intervine niciun fel de risc pentru bancă în mod normal, acest comision de risc trebuia rambursat de bancă dacă s-ar fi achitat integral creditul la scadență, conform graficului stabilit între părți nestipulându-se nicio clauză în acest sens în contract banca s-ar îmbogăți fără justă cauză, ceea ce creează un dezechilibru consumatorului, prin plata unor sume mari și nejustificate, în acest sens, instanță retine că dacă aprecia că ar putea avea riscuri mult mai mari decât cele care ar fi putut fi acoperita prin instituirea acelei ipoteci, banca ar fi putut pretinde garanții reale imobiliare suplimentare, dar în niciun caz nu putea dubla aceste garanții cu perceperea și a unui comision distinct pentru risc, nerambursabil în situația în care creditul ar fi fost achitat integral la scadență fără nici o problemă.
Trebuie subliniat ca art. 44 din Regulamentul B.N.R. 3/2007 privind Regulamentul B.N.R.3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, prevede ca împrumutătorii sunt obligați sa informeze clienții prin menționarea posibilității modificării în sensul majorării, a sumelor datorate, în cazul materializării riscului valutar, a riscului de rata dobânzii ori in cazul creșterii costului creditului provenind din comisioane si alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute in contract. In primul rând., trebuie observat ca Regulamentul vorbește despre materializarea riscului, in defavoarea împrumutatului, ceea ce exclude din start ideea ca ar fi permisa încasarea, de către bancă în cazul opus, a unor sume care sa îi acopere propriul risc. Textul Regulamentului impune băncii obligația informării fiecărui client in parte (fie prin graficul de rambursare, fie prin dispoziții contractuale) cu privire ia posibilitatea majorării sumelor pe care le va datora in temeiul contractului de credit majorare determinata de: (i) materializarea riscului valutar sau a celui de rata a dobânzii (in cazul in care acestea se produc in defavoarea împrumutaților) sau (ii) creșterii costului creditului provenind din comisioane si alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute in contract. La rândul sau, art. 41 din Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice impune instituțiilor de credit tot in scopul diminuării riscului "sa își organizeze activitatea de creditare astfel încât sa asigure separarea clara si efectiva a funcției de promovare si vânzare a produselor de creditare de funcția de analiza a riscului de credit si monitorizare a expunerii/.
Astfel cum s-a invocat în speță, formulările cuprinse în clauzele analizate, respectiv „situație neprevăzută", „în opinia Băncii", „să devină improbabil", „garantat corespunzător", sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv, într-adevăr, în realitate, aceste clauze oferă Băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanță învestită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să se poată pronunța într-un sens sau altul.
Prin urmare, clauza analizată este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care ie cuprinde, reclamantul nefiind în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra conduitei lor în derularea contractului, în speță, la momentul convenției nu s-a cunoscut: „situația neprevăzută”, ori „ opinia Băncii", sau „ improbabilitatea" la care face referire clauză.
O astfel de clauză creează, în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părților, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 al 1 din Legea nr. 193/2000.
În această situație devin aplicabile regulile de interpretare conform căreia obligația împrumutatului nu poate cuprinde decât ceea ce se poate presupune rezonabil că a acceptat la momentul încheierii contractului, adică obligaţiile concrete stipulate în convenție. Cu aceeași incidență devine aplicabilă și regula interpretării obligației stipulate neclar, îndoielnic (sau prezentate parții în acest mod) în favoarea celui care se obligă, astfel că împrumutatului nu-i pot fi incluse consecințe, costuri ori elemente variabile despre care nu a știut la semnarea contractului.
Obligația împrumutatului poate rezulta legitim numai din contractul încheiat» iar riscurile pe care banca și le asumă prin încheierea altor contracte ori prin suportarea unor costuri eventuale și viitoare nu pot fi transferate, fără încălcarea principiului relativității convențiilor (art. 973 Cod civil), asupra împrumutatului; cu alte cuvinte, profitul băncii trebuie să fie raportat numai la convenția și la garanțiile pentru care a semnat împrumutatul, banca neputând transfera costurile externe convenitei pe seama împrumutatului care nu a semnat și nici nu a garantat pentru acestea, iar instanța constată ca fiind abuzivă această clauză.
Referitor la clauza nr.9 (c) din contract privind comisionul de administrare în cuantum de 0,05% din valoarea inițială a creditului, echivalentul a 10 lei lunar, determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligaţiile părților contractate, deoarece valoarea comisionului, ce se achită lunar, pe toată durata creditului, se calculează în raport de valoarea inițială a creditului, ceea ce conduce la plata unei sume ce nu este corelată cu valoarea soldului rămas de achitat, în fiecare lună de plată a respectivului comision, în condițiile în care scopul acestui comision, declarat de pârât, este acela de a acoperi cheltuielile de monitorizare a creditului acordat, care scade progresiv cu fiecare rată achitată.
Astfel, instanța constată ca fiind abuzivă și această clauză.
În temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, instanța retine că clauzele cu nr. 9 lit. c și f din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2007188916/05.12.2007 nu vor mai produce efecte asupra consumatorului.
Cu privire la clauza cuprinsă în art.5, care prevede că la data încheierii contractului, dobânda curentă este de 12,55pe an și este fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior, dobânda variabilă fiind formată din „dobânda de referință variabila care se afișează la sediile BC, la care se adaugă 2,5 p.p.”, se retine că în contract nu este prevăzut un element clar, un criteriu concret care sa ii permită băncii modificarea unilaterala a dobânzii, ceea ce înseamnă ca modificarea este lăsata la aprecierea băncii, specificându-se că aceasta se face funcție de dobânda variabilă afișată la sediile BC”. Astfel, se constată că această modalitate discreționară de stabilire a dobânzii în favoarea băncii şi doar în funcție de interesele acesteia, nu a fost modificată ulterior, deși intimata BC pretinde că a adaptat contractul la noile dispoziții ale OUG nr. 50/2010, favorabile consumatorului, prevăzându-se că rata dobânzii la creditul acordat este stabilită prin raportare la indicele de referință, respectiv EURIBOR la 6 luni, la care se adaugă marja fixă a băncii, astfel cum s-a prevăzut prin actul adițional
În realitate, această modificare nu a avut loc, întrucât respectivul act adițional reprezintă doar un proiect de modificare a contractului de credit, care nu a fost semnat de niciuna dintre părți, nici măcar de reprezentanții băncii, iar contestatorul nu au beneficiat la modul concret de adaptarea dobânzii potrivit acestui act adițional, aspect relevat de raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză.
Aprecierea contestatorului referitoare la caracterul fix al dobânzii, arătând că, pentru a nu fi abuzivă, această dobândă trebuie să fie fixă „în conformitate cu principiile generale de drept, dar și cu legea” pe toată perioada de derulare a contractului și nu variabilă, este nefondată. Înlăturarea posibilității băncii de-a modifica cuantumul dobânzilor bancare în funcție de voința sa nu transformă dobânda din variabilă în fixă. Astfel, conform convenției părților (art. 5 din contract), creditul a fost acordat cu o dobândă fixă inițială, dar ulterior variabilă.
Instanța de judecată nu poate cenzura voința părților sub aspectul caracterului variabil al dobânzii, ci poate doar constata caracterului abuziv al unei clauze, cu consecința înlăturării acesteia din contract, urmând ca părțile, prin același acord de voință exprimat la încheierea contractului să negociere în continuare condițiile de derulare a contractului. În nici un caz însă instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților.
Un argument în acest sens este acela că efectul declarării nulității unei clauze contractuale, în materia contractelor încheiate cu consumatorii, este reglementat chiar de dispozițiile Legii nr. 193/2000 care, la art. 6, prevede că clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate de lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
În același sens este și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care în interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, CJUE a pronunțat și Hotărârea din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA împotriva Joaquin Calderon Camino, statuând că „articolul 6 alin. 1 din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze”.
În motivarea acestei hotărâri, Curtea a reținut că din textul articolului 6 alin. 1 din Directivă rezultă că „instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic”.
Din această interpretare dată de CJUE rezultă fără echivoc că, în situația în care instanța națională constată caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, aceasta are doar posibilitatea de a înlătura aplicabilitatea acelei clauze, contractul urmând să continue fără respectiva clauză, în măsura în care este posibil. În niciun caz reglementările comunitare nu permit instanțelor naționale să modifice clauzele contractuale considerate abuzive.
Însă, cu privire la modalitatea concretă de variație a dobânzii, astfel cum se menționează prin art. 5 din contract și se detaliază în prevederile art..5 din Condițiile generale ale contractului, se retine că aceasta se face efectiv în funcție de voința băncii sau de fluctuațiile pieței financiare, dobânda variabilă fiind raportată la o dobândă stabilită discreționar de către bancă și nu la indici de referință verificabili și care să ofere părții posibilitatea de a înțelege mecanismul de formare a acestei dobânzi.
Se constată că nu există o formulă de calcul a dobânzii, societatea bancară precizând că va afișa noul procent al indicelui de referință. Astfel, dispozițiile contractuale referitoare la dobândă nu sunt clare, ci echivoce, fiind sub efectul prezumției de clauze abuzive, ele dând posibilitatea băncii să modifice în mod unilateral aspecte esențiale ale raportului juridic contractual.
Ca urmare, solicitarea reclamantului de constatare a caracterului abuziv al dispozițiilor art. 5 art.8 pct, a, b, , art.9 lit. c și f din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2007188916/05.12.2007 prin Condițiile generale ale contractului este întemeiată.
În temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, instanță retine că și clauzele cu nr 5 , art.8 pct, a, b, din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2007188916/05.12.2007 privind perceperea dobânzii penalizatoare din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2007188916/05.12.2007 nu vor mai produce efecte asupra consumatorului.
Raportându-se la concluziile mai sus expuse privind caracterul abuziv al clauzelor nr. 9 lit. c și f și clauzele cu nr 5 , art.8 punctele, a, b, din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2007188916/05.12.2007 și la dispozițiile art.1 alin.1 din Legea nr.193/2000 instanță constată nulitatea absolută a respectivelor clauzele și, ca o consecință a acestui fapt, în temeiul art. 6 din Legea nr.193/2000 nu mai produc efecte asupra consumatorului - reclamant în cauză și va pârâta să restituie reclamantului sumele cu titlu de comision de administrare și de comision de urmărire riscuri în lei la data plății ce au fost achitate în baza clauzelor nr. 9 lit. c și f din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2007188916/05.12.2007 , și a dobânzii penalizatoare plătite în baza clauzei nr 5 , art.8 pct, a, b, conform înscrisurilor de la dosar , impunând caracterul fix al ratei dobânzii pe toată durata perioadei de creditare.
În baza art. 453 Cod procedură civilă obligă pe pârâte să achite reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 2000 lei.
Curtea de Apel Oradea
Contract de împrumut. Întocmirea unui înscris prin care s-a recunoscut primirea unei sume de bani predate cu titlu de împrumut prin intermediul altor persoane, înscris ce are valoarea juridică a unui contract de împrumut.
Tribunalul Vâlcea
Contractul de ipotecă.Consimţământ
Curtea de Apel Pitești
CONTRACT DE VÂNZARE-CUMPĂRARE. NULITATE ABSOLUTĂ. LIPSA CAUZEI. CONSECINŢE.
Tribunalul Tulcea
Litigii contractuale dintre operator şi utilizator
Judecătoria Sectorul 3 București
Garantia pentru evictiune