Competenţa materială privind încuviinţarea executării silite a unui titlu executoriu emis în spaţiul u.e. revine judecătoriei şi nu tribunalului.

Prin s.c. nr. 263/21.08.2019 emisă de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. ...., a fost stabilită competenţa de soluţionare a cererii formulate de BEJA D şi S, în contradictoriu cu debitoarea T. L. SRL, pentru încuviinţarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de Sentinţa nr. 225/2019 emisă de Il Tribunale di Lecco, Italia, certificată în baza Regulamentului UE nr. 1215/2012, în favoarea Judecătoriei Arad.

În acest sens, Curtea de Apel a reţinut următoarele :

„Divergenţa care a determinat declinările succesive de competenţă dintre cele două instanţe implicate în conflict are la bază modul diferit de interpretare a dispoziţiilor art. 1103 alin.1 Cod procedură civilă – potrivit cărora „(1) Hotărârile străine care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligaţi a le executa pot fi puse în executare pe teritoriul României, pe baza încuviinţării date, la cererea persoanei interesate, de către tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea …”.

Dacă Judecătoria a utilizat o interpretare literală a textului, concluzionând că, întrucât tribunalul este instanţa indicată în mod expres de legea procesuală ca fiind competentă să încuviinţeze executarea hotărârii străine, soluţionarea cererii este de competenţa acestuia, Tribunalul a utilizat interpretarea istorică, sistemică şi teleologică, apreciind că, raportat la evoluţia reglementării instituţiei executării în legislaţia europeană (Regulamentul UE nr. 44/2001 şi, respectiv, Regulamentul U.E. nr. 1215/2012), concluzia care se impune este aceea că hotărârile pronunţate de instanţele europene sunt recunoscute de drept în România şi sunt executate în aceleaşi condiţii ca orice altă hotărâre pronunţată de instanţele naţionale.

Această din urmă instanţă a procedat corect.

În sensul celor de mai sus, Curtea relevă, sub un prim aspect, că sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 1103 alin.1 Cod procedură civilă este determinată de dispoziţiile art. 1065 din acelaşi act normativ – care statuează că „Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.”

Or, prin art. 41 alin.1 teza a II-a din Regulamentul U.E. nr. 1215/2012 se prevede că „O hotărâre pronunțată într-un stat membru care este executorie în statul membru solicitat este executată în aceleași condiții ca o hotărâre pronunțată în statul membru solicitat”.

Pe de altă parte, procedura reglementată de dispoziţiile art. 1.103-1.110 C. pr. civ. nu coincide şi nu exclude procedura de încuviințare a executării silite reglementată de art. 666 Cod procedură civilă. Astfel, încuviințarea executării hotărârilor străine - la care se referă art. 1103 alin.1 Cod procedură civilă -  presupune verificarea condițiilor de recunoaștere a acestora, precum și a caracterului lor executoriu, finalizându-se cu emiterea titlului executoriu (art. 1.107 C. pr. civ.); odată, însă, finalizată această procedură, executarea silită urmează a se va desfășura după regulile de drept comun.

Cu alte cuvinte, împrejurarea că legea de procedură atribuie în competenţa tribunalelor soluţionarea cererilor de recunoaştere şi încuviinţare a executării hotărârilor străine nu transformă eo ipso, aceste instanţe în instanţe de executare – în înţelesul art. 714 alin. 1 Cod procedură civilă.

Pentru a determina sfera instanţelor desemnate prin această sintagmă („instanţe de executare”), lămuritoare sunt dispoziţiile art. 651 alin.1 teza I Cod procedură civilă – care statuează că „(1) Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel”.

În atare situaţie, punerea efectivă în executare a titlului executoriu (care poate fi un titlu intern sau o hotărâre străină, care fie se bucură de acest caracter, fie a fost, în prealabil, recunoscută de instanţele române) se face în faţa judecătoriei în a cărei circumscripţie se află domiciliul sau, după caz, sediul debitorului – ca instanţă de executare  de drept comun.

Aşa fiind, şi întrucât în speţă, instanţele nu au fost învestite cu o cerere de obţinere a unui titlu executoriu (care să poată fi pus în executare silită pe teritoriul României), ci cu executarea uni hotărâri care se bucură de drept de acest caracter (ca urmare a faptului că a fost pronunţată de o instanţă din spaţiul comunitar), se impune a concluziona că revine judecătoriei – ca instanţă de executare de drept comun în materie civilă – competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării, formulată de executorul judecătoresc.

Domenii speta

Spete similare