Succesiuni, moşteniri

Conform art. 899 alin. 1 din Codul civil de la 1864 – aplicabil în cauză raportat la data întocmirii testamentului invocat în susţinerea pretenţiilor - orice legat pur şi simplu da legatarului, din ziua morţii testatorului, un drept asupra lucrului legat, drept transmisibil erezilor şi reprezentanţilor săi.

Raportat la dispoziţia legală sus evocată, dreptul de proprietatea asupra terenului din speţă - obiect al testamentului întocmit de defunctul B - putea fi transmis antecesorului apelantei la data decesului testatorului (07.02.1978). Însă, pentru valorificarea dreptului, apelanta, în numele antecesorului ei, trebuia să urmărească regulile procedurale referitoare la devoluţiunea legală şi testamentară a moştenirii,  cele privind stabilirea rezervei succesorale şi a cotităţii disponibile prin raportare la valoarea masei succesorale.

Sub acest aspect, art. 747 alin. 1 din Codul civil de la 1864 prevede:

Dacă toţi coerezii nu sînt prezenţi sau de sînt între ei interzişi sau minori, împărţirea trebuie să se facă înaintea judecătoriei, observând regulile prescrise în articolele precedente din această secţiune.

Conform art. 841 din acelaşi cod, liberalităţile, fie făcute prin acte între vii, fie făcute prin testament, nu pot trece peste jumătatea bunurilor dispunătorului dacă la moarte-i lasă un copil legitim; peste o a treia parte, dacă lasă doi copii; peste a patra parte, dacă lasă trei sau mai mulţi.

Cu privire la stabilirea masei succesorale, a rezervei şi a cotităţii disponibile, art. 849 Cod civil de la 1864 prevede: partea disponibilă se calculează cu chipul următor: pe lîngă bunurile ce a lăsat donatorul sau testatorul în momentul morţii sale, se adugă prin calcul şi bunurile de care a dispus prin donaţiuni între vii, după starea lor din momentul donaţiunii şi după valoarea ce au avut în momentul morţii donatorului. Din această masă de bunuri, scăzându-se datoriile, pe ceea ce va rămânea se calculează partea disponibilă, după numărul şi calitatea erezilor.

Referitor la ineficacitatea legatelor în cazul încălcării cotităţii disponibile, art. 850 alin. 1 dispune că întâi se vor reduce dispoziţiile testamentare; cînd bunurile cuprinse în aceste dispoziţii nu vor mai fi, atunci numai se va face reducţiunea donaţiunilor.

Raportat la dispoziţiile legale sus evocate, în primul rând se impune a fi menţionat că art. 899 din Codul civil 1864, invocat de apelantă, recunoaşte dreptul (vocaţia) la moştenire a legatarului asupra bunului testat în favoarea sa, din ziua morţii testorului. Însă, pentru a beneficia efectiv de recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunului testat, trebuie constatat mai întâi dacă legatul se încadrează în cotitatea disponibilă sau devine ineficace pentru că încalcă rezerva succesorală. Numai după constatarea îndeplinirii condiţiilor susmenţionate se poate trece la predarea efectivă a legatului. Ulterior parcurgerii acestor etape, dreptul de proprietate asupra bunului legat este recunoscut cu efect retroactiv în favoarea legatarului, dacă acesta a acceptat moştenirea şi sunt  îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru a moşteni.

Prin urmare, vocaţia la moştenire conferită prin testament nu echivalează cu recunoaşterea automată a dreptului de proprietatea asupra bunului legat, eficacitatea legatului depinzând de îndeplinirea condiţiilor etapelor prealabile predării legatului.

Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă nu pot fi determinate decât în funcţie de valoarea masei succesorale care presupune determinarea activului brut al moştenirii prin însumarea valorii tuturor bunurilor existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii.

În atare condiţii, deşi în temeiul principiului disponibilităţii reclamantei îi este recunoscut dreptul de a solicita instanţei constatarea masei succesorale numai prin raportare la terenul obiect al testamentului, regulile din materia moştenirii impun stabilirea prealabilă a masei succesorale în raport de valoarea tuturor bunurilor aflate în patrimoniul defunctului la data decesului pentru a se putea verifica dacă legatul poate fi executat.

Din modul de formulare a petitului cererii introductive de instanţă rezultă că apelanta nu a respectat regulile susmenţionate, respectiv nu a solicitat verificarea eficacităţii legatului prin prisma valorii tuturor bunurilor care compun masa succesorală.

Prin urmare, în mod legal şi temeinic a constat prima instanţă că, în lipsa formulării unui capăt de cerere având ca obiect stabilirea masei succesorale lăsate de defuncţi, prin indicarea tuturor bunurilor aflate în patrimoniul acestora la data decesului (în funcţie de care să poată fi verificat dacă legatul se încadrează în cotitatea disponibilă), cererea formulată de reclamantă în sensul de a se constata vocaţia succesorală a antecesorului acesteia (defunctul B A) la un singur bun din masa succesorală lăsată de defunctul B D şi transmiterea, după regulile moştenirii legale, a aceluiaşi bun apelantei, nu poate fi admisă. Astfel, valorificarea testamentului invocat, respectiv predarea legatului, se putea efectua numai ca urmare a dezbaterii moştenirii după defunctul B D, iar ulterior după defunctul B A, într-un cadru legal atât sub aspect subiectiv (cu participarea tuturor moştenitorilor) cât şi sub aspect obiectiv (stabilirea tuturor bunurilor care compun masa succesorală).

În condiţiile în care în cauză se impunea dezbaterea succesiunii atât după defunctul B D cât şi după defunctul B A, faptul că moştenitorii defunctului B A au avut o poziţie de neopunere nu înlătură obligaţia apelantei de a respecta normele procedurale în materie referitoare la stabilirea cadrului legal în care asemenea cereri pot fi analizate.

Pe de altă parte, instanţa constată că cererea de chemare în judecată formulată de apelantă, chiar dacă ar fi respectat regulile procedurale susmenţionate, se impunea a fi respinsă şi în temeiul normelor de drept substanţial aplicabile în cauză.

Sub un prim aspect, instanţa de apel reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie o acţiune în rectificare de carte funciară, grefată pe o acţiune în stabilirea existenţei dreptului de proprietate asupra terenului identificat cu nr. topo  înscris în CF  Cociuba Mică în patrimoniul apelantei, ca urmare a transmiterii succesive a imobilului din patrimoniul antecesorilor apelantei în patrimoniul acesteia din urmă prin moştenire testamentară şi legală.

Referitor la obiectul testamentului invocat în susţinerea pretenţiilor, instanţa constată că în baza sentinţei civile nr. 1272/1981 pronunţată de Judecătoria Beiuş în dosarul cu nr. /1981 defunctul B D a dobândit numai cota de ½ din imobilul cu nr. topo  înscris în CF  Cociuba Mică, cu titlu de uzucapiune şi cota de ¼ din bunurile moştenite de la defuncta B M (printre care şi cota de ½ din terenul susmenţionat). Prin urmare, acesta nu putea transmite numitului B A, prin testamentul invocat de apelantă, dreptul de proprietate asupra întregii suprafeţe a terenului în cauză, în baza principiului nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet (nimeni nu poate să transfere mai multe drepturi decât are).

Prin urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă că chiar şi în situaţia conformităţii cererii de chemare în judecată cu regulile procedurale prevăzute în cazul devoluţiunii testamentare, antecesorul apelantei (B A) nu ar fi putut obţine dreptul de proprietate asupra întregii suprafeţe a terenului cu titlu de moştenire, atât timp cât însuşi testatorul a deţinut doar o cotă parte din dreptul de proprietate asupra acestuia.

Referitor la critica apelantei conform căreia prima instanţă nu a ţinut cont de principiul disponibilităţii, instanţa de apel constată că tocmai din cauza respectării principiului susmenţionat prima instanţă nu s-a putut pronunţa asupra dezbaterii succesorale, aflându-se în imposibilitatea de a verifica, în contradictoriu cu toţi moştenitorii defunctului B D, aspectul dacă raportat la valoarea tuturor bunurilor care compun masa succesorală testamentul se încadrează în cotitatea disponibilă, iar apoi să analizeze, în contradictoriu cu toţi succesibilii defunctului B A, că imobilul poate fi predat apelantei ca urmare a aplicării normelor care reglementează moştenirea legală (stabilirea calităţii de moştenitor, a cotelor ce revine fiecăruia, a masei succesorale, a cotităţii disponibile şi a rezervei succesorale).

În acelaşi cadru procesual putea fi discutat şi aspectul dacă se impunea constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în cauză de către defunctul B D şi soţia acestuia cu titlu de uzucapiune, în condiţiile existenţei înscrierii de sub B1 din CF nr.  Cociuba Mică.

Având în vedere aceste considerente, instanţa constată că în mod legal şi temeinic a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de apelantă.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de intimatul B S, instanţa o va respinge ca neîntemeiată, având în vedere că dispoziţiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 – conform cărora în cazul când s-au înscris fără cauza legitima, drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu buna-credinţa, potrivit legii, timp de 10 ani – nu sunt aplicabile în cauză raportat la obiectul cererii de chemare în judecată.

Referitor la motivul de apel prin care se critică soluţia dată de prima instanţă cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, instanţa constată că acesta este întemeiat.

 Astfel, în condiţiile în care, fiind prezent în şedinţa publică din data de 20.02.2019, intimatul-pârât B S a arătat că nu se opune la admiterea cererii de chemare în judecată, iar conform apărătorului acestuia, depunerea întâmpinării (prin care s-a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată) se datorează unei erori, prima instanţă trebuia să ia act de poziţia pârâtului şi, în lipsa unei cereri exprese în acest sens, să nu dispună obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtului.

Domenii speta

Spete similare