Contestaţie la execeutare

Titlu. Contestaţie la execeutare

Tip speta Decizie civilă

Nr.1219

 Data 17 Decembrie 2021

Domeniu asociat contestaţie la executare

Continut speta  . Contestatoarea nu a invocat în contestaţia la executare, în concret, comisioanele care, în opinia sa, ar fi avut caracter abuziv şi nici vreun motiv pentru care ar fi considerat că se justifică constatarea caracterului abuziv al acestora, astfel că prima instanţă, în lipsa unei solicitări în acest sens, nu se putea pronunţa din oficiu asupra tuturor dispoziţiilor contractuale din cele două contracte de credit. Abia în calea de atac se fac referiri la anumite clauze contractuale, însă, invocarea acestor aspecte direct în apel încalcă limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, stabilite de art. 478 din Codul de procedură civilă.

Prin contestaţia la executare înregistrată la Judecătoria Rm. Vâlcea sub nr. /288/2020, contestatoarea GM a solicitat instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa în contradictoriu cu intimata Raiffeisen Bank S.A., să se dispună anularea actelor şi formelor de executare constând în somaţia mobiliară, adresă de înfiinţare a popririi, înştiinţare privind măsura popririi, încheierea privind stabilirea cheltuielilor de executare silită, emise în dosarul de executare nr. /2017, să se constate că este perimată executarea silită, cât şi prescris dreptul intimatei de a obţine executarea silită, să se dispună anularea actelor şi formelor de executare, precum şi anularea însăşi a executării silite, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea contestaţiei, s-a arătat de către contestatoare că dreptul intimatei de a obţine executarea silită s-a prescris prin raportare la disp. art. 405 alin. 1 Cod pr. civ. de la 1865, având în vedere clauzele contractelor de credit, precizând că împotriva contestatoarei a mai fost declanşată o executare silită în cadrul dosarului de executare nr. /2012, din actele de executare îndeplinite în cadrul acestui dosar de executare rezultând că executarea silită era perimată.

De asemenea, contestatoarea a arătat că, în baza contractului de garanţie imobiliară, bunul care a făcut obiectul acestui contract a fost executat, astfel că aceasta nu mai are nicio obligaţie faţă de intimată, iar în ceea ce priveşte cheltuieli de executare, contestatoarea a arătat că, raportat la debitul care face obiectul executării silite, acestea nu sunt justificate.

În drept, au fost invocate disp. art. 712 Cod pr. civ.

În dovedirea contestaţiei, s-a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Contestaţia a fost legal timbrată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la petitele cererii în constatarea perimării, prescripţiei şi nelegalităţii actelor de executare emise în cadrul dosarului de executare nr. /2017, având în vedere că, referitor la aspectele invocate, între părţi a mai existat un litigiu care a făcut obiectul dosarului înregistrat sub nr. /288/2017, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea contestaţiei la executare ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, intimata a arătat că motivele vizând petitele în constatarea perimării, prescripţiei sau nelegalităţii actelor de executare emise în dosarul nr. /2017 pentru demersurile efectuate până la data de 15.05.2017 inclusiv au fost analizate de către instanţă, însă au fost reiterate în prezenta contestaţie, prin sentinţa pronunţată, instanţa procedând la admiterea în parte a contestaţiei cu privire la somaţia mobiliară, adresa de înfiinţare a popririi, însă, în ceea ce priveşte contestaţia formulată împotriva executării silite însăşi, instanţa a respins contestaţia.

Pe fondul cauzei, intimata a arătat că, faţă de împrejurarea că debitoarea principală nu a procedat la achitarea împrumutului, s-a procedat la declanşarea executării silite în baza contractului de credit, contractului de credit descoperit de cont şi contractului de garanţie imobiliară, fiind întocmite două executări silite.

De asemenea, intimata a arătat că executarea silită a fost suspendată ca urmare a cererii de constatare a ştergerii datoriei prin darea în plată, respinsă definitiv în cadrul dosarului înregistrat sub nr. /288/2017, astfel că se impune respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate disp. art. 205 Cod pr. civ.

În apărare, intimata a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Prin răspunsul la întâmpinare depus de către contestatoare, aceasta a solicitat respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, având în vedere că instanţele nu s-au pronunţat asupra motivelor invocate în prezenta contestaţie, cu atât mai mult cu cât s-a solicitat a se constata perimată executarea silită în dosarul de executare cu nr. /2012, din această perspectivă urmând a fi analizată prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, fiind reluate motivele expuse în contestaţie.

În drept, au fost invocate disp. art. 201 alin. 2 Cod pr. civ.

Prin sentinţa civilă numărul  din data de 27 noiembrie 2020, pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea în dosarul nr. /288/2020, a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de către intimată şi a fost respinsă contestaţia la executare, reţinându-se următoarele:

Între Raiffeisen Bank S.A şi S.C. MC S.R.L. s-a încheiat Contractul de credit în descoperit de cont (overdraft) nr. /1/30.09.2008, prin care banca a acordat împrumutatei un credit revolving sub forma de descoperit de cont (overdraft) al contului curent în RON, destinat finanţării curente a împrumutatului, valoarea creditului fiind de 100.000 lei, cu scadenţă finală la data de 10.09.2009 (art. 1 şi art. 2 pct. 2.1 şi pct. 2.3).

Restituirea împrumutului a fost garantată, potrivit art. 7, prin instituirea unei ipoteci de rang II constituită asupra imobilului proprietatea garantului ipotecar, CC, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. /22.12.1994 la Notariatul de Stat Judeţean Vâlcea şi autorizaţiei nr. 906/08.02.1991, emisă de Primăria Municipiului Rm. Vâlcea, constând în teren curţi construcţii şi arabil în suprafaţă totală de 2.554,32 mp., împreună cu construcţiile edificate pe acesta, constând în: casă de locuit în suprafaţă construită la sol de 40 mp., bucătărie în suprafaţă construită la sol de 25 mp. şi fânar în suprafaţă construită la sol de 28 mp., situat în Rm. Vâlcea, .., înregistrat la cadastru sub nr.  şi înscris în CF. nr.  a municipiului Rm. Vâlcea, în aceleaşi condiţii ca acesta, garantând personal restituirea creditului şi contestatoarea, care era soţia acestuia.

De asemenea, între intimată şi S.C. MC S.R.L. s-a încheiat şi Contractul de credit F IMM nr. 99/2/30.09.2008, prin care banca i-a acordat un credit în sumă de 130.000 lei pentru satisfacerea nevoilor financiare aferente realizării şi/sau dezvoltării obiectul său de activitate, cu scadenţa finală la data de 20.09.2013, cu o dobândă alcătuită din rata de referinţă valabilă la data efectuării tragerii unice din credit sau la data efectuării primei trageri din credit, la care se adaugă 4,5 p.p., restituirea acestuia fiind garantată cu aceleaşi garanţii ca primul contract prin instituirea unei ipoteci prin Contractul de garanţie imobiliară autentificat sub nr. 3578/09.10.2008 la BNP BCM.

Faţă de împrejurarea că debitoarea principală nu a respectat obligaţia asumată prin cele două contracte de credit, în sensul că ratele nu au fost achitate la scadenţă, creditoarea intimată a formulat cererea de executare silită în data de 16.08.2012, pentru recuperarea sumei de 299.190,64 lei (credit şi dobânzi), în baza contractului de credit în descoperit de cont (overdraft) nr. 99/1/30.09.2008 şi a sumei de 242.135,17 lei, în baza contractului de credit F IMM nr. /2/30.09.2008, precum şi a contractului de garanţie imobiliară autentificat sub nr. /09.20.2008, împotriva atât a debitoarei principale, cât şi a garanţilor personali şi ipotecari, care a fost înregistrată la executorul  judecătoresc CI sub nr. /2012.

Prin încheierea nr. /ex/05.10.2012, pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea în dosar nr. /288/2012, instanţa a încuviinţat executarea silită prin sentinţa civilă nr. /19.01.2018, pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea în dosar nr. /288/2017, rămasă definitivă prin respingerea apelului, instanţa reţinând cu putere de lucru judecat că cererea de executare silită formulată la data de 16.08.2012 a fost intentată în interiorul termenului de prescripţie al dreptului de a cere executarea silită a ambelor contracte de credit.

Din dosarul de executare cu nr. /2012 s-a reţinut că, întrucât nu s-a reuşit vânzarea la licitaţie publică a imobilului ipotecat din lipsă de ofertanţi, prin procesul-verbal nr. /30.08.2016, executorul judecătoresc, CI, a restituit titlurile executorii creditoarei, constatând încetarea executării silite în baza art. 371 ind. 5 lit. b) V.C. pr. civ., cu motivarea că nu s-au identificat bunuri sau venituri urmăribile ale debitoarei, instanţa reţinând că împotriva executării silite şi actelor de executare efectuate în dosarul de executare nr. /2012 nici debitoarea principală şi nici garanţii fidejusori ori garanţii personali nu au formulat contestaţie la executare.

Or, în condiţiile în care, împotriva primei executări silite, contestatoarea nu a formulat contestaţie la executare prin care să invoce perimarea executării silite şi, având în vedere că aceasta trebuie invocată în cadrul unei contestaţii la executare formulată cu respectarea termenului de 15 zile, perimarea executării silite care a făcut obiectul dosarului de executare cu nr. /2012 nu mai poate fi invocată în prezenta cauză.

Faţă de împrejurarea că debitul nu a fost recuperat, intimata a formulat, în data de 03.02.2017, o nouă cerere de executare silită, solicitând urmărirea bunurilor mobile şi imobile din patrimoniul debitoarei principale şi a garanţilor pentru recuperarea creanţei în sumă de 1.734.942,42 lei, calculată până la data formulării cererii, alcătuită din suma de 1.330.709,16 lei aferentă contractului de credit în descoperit de cont (overdraft) nr./1/30.09.2008 şi 404.233,26 lei aferentă contractului de credit F IMM nr. /2/30.09.2008, cu menţiunea că la aceste sume se vor adăuga dobânzile calculate în continuare până la plata integrală a debitului.

Cererea a fost înregistrată de executorul judecătoresc GB sub nr. /2017, prin încheierea din 13.02.2017, executarea silită fiind încuviinţată prin încheierea civilă nr. /24.02.2017, pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea în dosar nr./288/2017, după care executorul judecătoresc a emis înştiinţarea declanşării executării silite din 15.05.2017, încheierea din 15.05.2017, prin care a stabilit cheltuielile de executare la suma de 27.061,31 lei (din care suma de 26.952,31 lei reprezintă onorariul executorului, sumă ce cuprinde şi TVA), somaţia mobiliară din 15.05.2017 şi adrese de înfiinţare a popririi din 15.05.2017, acte comunicate debitorilor în data de 17.05.2017.

Împotriva executării silite declanşată în anul 2017, contestatoarea a formulat contestaţie la executare înregistrată sub nr. /288/2017, prin sentinţa civilă pronunţată instanţa reţinând că cererea de executare silită formulată în data de 16.08.2012 a întrerupt termenul general de prescripţie a dreptului de  cere executarea silită, constituindu-se dosarul de executare silită nr. /2012, întreruperea durând până la constatarea încetării acestei executări silite prin procesul-verbal nr. /30.08.2016.

De asemenea, instanţa reţinut cu putere de lucru judecat că, faţă de împrejurarea că, împotriva executării silite declanşată în anul 2012 nu a fost formulată contestaţie la executare,  scurgerea termenului de prescripţie s-a întrerupt până la în data de 30.08.2016, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani, în interiorul căreia intimata a formulat o nouă cerere de executare (depusă la executorul judecătoresc în data de 13.02.2017), care a întrerupt din nou cursul prescripţiei, conform art.  709 alin.1 pct. 2 N. C. pr. civ.

Prin urmare, faţă de împrejurarea că prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a mai fost invocată de către contestatoare în cadrul contestaţiei la executare formulată împotriva altor acte de executare emise în cadrul aceluiaşi dosar de executare, excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de către intimată nu este întemeiată, în prezenta cauză, fiind contestate alte acte de executare, însă instanţa a reţinut cu putere de lucru judecat că dreptul intimatei de a obţine executarea silită nu s-a prescris.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la petitul cererii în constatarea perimării executării invocată de către intimată, instanţa a apreciat că în cauză nu există autoritate de lucru judecat, având în vedere că, prin contestaţia la executare înregistrată sub nr. /288/2017, contestatoarea nu a invocat acest motiv.

Cu privire la cheltuielile de executare stabilite de către executorul judecătoresc, instanţa a reţinut că, pe de o parte, acestea au fost contestate şi în cadrul contestaţiei înregistrară sub nr. /288/2017, fiind supuse analizei instanţei, iar pe de altă parte, analizând actele de executare emise de către executorul judecătoresc, se observă că acestea au fost stabilite potrivit Ordinului nr. 2550/C/2006.

Referitor la susţinerea intimatei în sensul că executarea silită a fost suspendată ca urmare a notificării de dare în plată, instanţa a reţinut că această procedură este de natură a suspenda executarea silită.

Împotriva sentinţei civile numărul .. din data de 27 noiembrie 2020 a declarat apel contestatoarea GM, solicitând admiterea acestuia, modificarea în parte a hotărârii atacate şi admiterea în totalitate a contestaţiei la executare, în sensul: să se constatate că este perimată executarea silită, cât şi prescris dreptul intimatei Raiffeisen Bank S.A. de a obţine executarea silită, având în vedere că au trecut mai mult de 6 luni, perioadă în care nu s-au efectuat acte de executare, cât şi 3 (trei) ani de la scadenţa contractului de credit în descoperit de cont (overdraft) nr. /1/30.09.2008 (10.09.2009) şi a contractului de credit F IMM nr. /2/30.09.2008 (20.09.2013); să se constatate că intimata şi-a luat bunurile imobile ce au făcut obiectul contractului de garanţie imobiliară autentificat sub nr. 3578/09.10.2008 de către BNP BCM, în contul creanţei, executarea silită fiind abuzivă, anularea actelor şi formelor de executare silită, anularea însăși a executării, restabilirea situaţiei anterioare executării silite, conform art. 723 - 724 Cod pr. civ., prin restituirea sumelor de bani ce i-au fost luate în mod abuziv şi nelegal până la momentul soluţionării definitive a prezentei contestaţii la executare.

De asemenea, solicită să se dispună obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată făcute de apelantă atât în faţa instanţei de fond, cât şi în apel, constând în onorarii avocat şi contravaloare xerox, dar şi restituirea taxelor judiciare de timbru.

În motivarea apelului se arată că hotărârea instanţei de fond a fost data prin prisma aprecierii eronate a probelor administrate la dosar, cât şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

În primul rând, în mod greşit a reţinut instanţa de fond cum că perimarea „trebuie invocată în cadrul unei contestaţii la executare formulată cu respectarea termenului de 15 zile, perimarea executării silite ce a făcut obiectul dosarului de executare cu nr. /2012 nu mai poate fi invocată în prezenta cauză”, în condiţiile în care cererea de constatare a perimării este o veritabilă cerere de chemare în judecată care nu se supune regulilor/termenelor contestaţiei la executare, astfel cum s-a subliniat în mod constant în jurisprudenţă.

Aşadar, atât debitorul, cât şi instanţa pot invoca oricând excepţia perimării, aceasta fiind de ordine publică, chiar legiuitorul prevăzând că perimarea operează de drept, sancţiunea nefiind condiţionată de calea procedurală aleasă şi nici nu pot fi aplicate prin analogie în cazul cererii de constatare a perimării regulile din cazul contestaţiei la executare.

Mai mult decât aţât, instituţia perimării este prevăzută la art. 389 şi urm. şi nu la art. 399 şi urm., care reglementează contestaţia la executare şi care impune necesitatea termenului de 15 zile de la luarea la cunoştinţă a oricărui act de executare contestat.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a cere executarea silită, a arătat şi dovedit că prima cerere de executare silită care a făcut obiectul dosarului de executare nr. /2012, aflat pe rolul BEJ CI, a fost depusă în data de 16.08.2012.

Din actele de executare întocmite în dosarul execuțional nr. 157/2012, rezultă că executarea silită era perimată, întrucât între data emiterii publicaţiilor de vânzare din 27.02.2013 şi 02.03.2015, dar şi în perioadele 02.03.2015 şi 26.01.2016, 18.06.2017 şi 15.09.2017, 15.09.2017 şi 19.02.2018, 19.02.2018 şi 19.09.2018, 19.09.2018 şi 31.01.2019, 28.01.2019 şi 12.02.2020, au trecut mai mult de 6 luni.

Potrivit dispoziţiilor art. 389 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă, „Dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perimă de drept şi orice parte interesată poate cere desfiinţarea ei.”.

De asemenea, potrivit art. 4052 alin. (3) din vechiul C. pr. civ., „Prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea, motiv pentru care este evident că dreptul de a obţine executarea silită este prescris, întrucât perimarea a operat pentru prima data la 27.08.2013.

În condiţiile în care, potrivit art. 2.3. din contractul de credit în descoperit de cont (overdraft) nr. /1/30.09.2008, „Scadenţa finală a creditului este la data de 10.09.2009”, iar potrivit art. 1.2. din contractul de credit F IMM nr. /2/30.09.2008, „Scadenţa finală a creditului este la data de 20.09.2013, deci cu mai mult de 3 (trei) ani până la data declanşării executării silite (din 13.02.2017), rezultă că dreptul intimatei-creditoare de a obţine executarea silită este prescris.

Potrivit art. 6 din Decretul-Lege nr. 167/1958, „dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani”, iar art. 18 statuează că „instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris.”

De asemenea, potrivit art. 405 din vechiul Cod procedură civilă, „prin împlinirea termenului de prescripţie orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie, rezultând astfel că prescripţia dreptului de a cere executarea silită poate fi invocată oricând, inclusiv din oficiu, motiv pentru care şi din acest punct de vedere soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică.

Un aspect foarte important este acela că instanţa de fond nu a analizat în mod pertinent unul dintre motivele contestaţiei sale la executare, mai precis faptul ca pretinsul debit restant are un cuantum exagerat, fiind calculat în mod abuziv de către intimată, având în vedere că ambele contracte de credit conţin mai multe clauze abuzive (comisioane pentru perceperea cărora nu există o justificare clară şi care nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, cât şi dobânzi variabile la liberul arbitru al băncii, clauze contrare jurisprudenţei europene şi naţionale).

Potrivit deciziei CJUE pronunţate în cauza C-75/19, „Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că se opune unei norme de drept naţional în temeiul căreia un consumator care a încheiat un contract de credit cu o instituţie de credit şi împotriva căruia acest profesionist a început o procedură de executare silită este decăzut din dreptul de a invoca existenţa unor clauze abuzive pentru a contesta procedura menţionată după expirarea unui termen de 15 zile de la comunicarea primelor acte ale acestei proceduri, chiar dacă acest consumator are la dispoziţie, în temeiul dreptului naţional, o acţiune în justiţie în scopul constatării existenţei unor clauze abuzive a cărei introducere nu este supusă niciunui termen, dar a cărei soluţie nu produce efecte asupra celei care rezultă din procedura de executare silită şi care îi poate fi impusă consumatorului înainte de soluţionarea acţiunii în constatarea existenţei unor clauze abuzive.”.

În iulie 2014, ANPC a emis o decizie prin care solicita Raiffeisen Bank SA încetarea practicii de includere a comisionului de administrare a creditelor în rata dobânzii în cazul operaţiunilor de restructurare credite.

În urma deciziei Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie din Dosarul nr. /2/2015, intimata este obligată să restituie o parte din dobânda percepută clienţilor, ceea ce nu s-a întâmplat în speţa de faţă.

După cum rezultă din actele de executare silită, debitul solicitat de intimată este de peste 10 ori mai mare decât suma împrumutată de M Computer SRL, practic de la un credit de 230.000 lei s-a ajuns la suma astronomică de 2.915.900,61 lei.

Jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti este constantă în ceea ce priveşte eliminarea clauzelor abuzive din contractele încheiate de intimata Raiffeisen Bank SA, reţinându-se că aceste clauze au fost impuse şi incluse în cadrul convenţiilor în virtutea poziţiei dominante pe care o instituţie bancară o are faţă de cocontractanții ei, precum şi prin prisma caracterului de adeziune al contractului de creditare.

Consumatorilor nu li s-a dat posibilitatea negocierii clauzelor referitoare la perceperea comisioanelor, la modificarea unilaterală a dobânzii de către intimată şi nici de a solicita înlăturarea acestor clauze.

De asemenea, prin inserarea acestor clauze s-a creat o disproporţie vădită între obligaţiile părţilor, intimatei revenindu-i o singura obligaţie, si anume de acordare a împrumutului contractat, iar restul fiecărui contract cuprinde obligaţii impuse în mod exclusiv împrumutaților.

Înlăturarea practicilor bancare incorecte este susţinută şi prin demersurile întreprinse de ANPC, care, prin ordinul de încetare a practicilor incorecte în cauza Raiffeisen Bank, a obligat banca să-şi refacă, începând cu data de 23 octombrie 2017, contractele de credit în franci elveţieni, lei şi euro, readucându-le la condiţiile din perioada 2006-2008, când au fost încheiate. Acest lucru presupune, printre altele, aplicarea dobânzii de la acea vreme, dar şi refacerea scadenţarului.

Mai mult decât atât, intimata-creditoare Raiffeisen Bank S.A. şi-a atribuit bunurile afectate garanţiei, motiv pentru care ea nu mai are nicio obligaţie faţă de această intimată, întrucât a fost obligată prin contractele mai sus menţionate doar cu garantarea creditului în calitate de soţie a garantului ipotecar CC prin imobilele care deja au fost luate în contul creanţei şi nu prin achitarea integrală a creditului luat de SC M Computer SRL, în cazul în care respectivele imobile nu acoperă creditul ce a făcut obiectul titlurilor executorii.

Având în vedere cele mai sus arătate, apreciază că în mod greşit i-a fost respinsă proba cu expertiză contabilă judiciară, întrucât se impunea efectuarea unei expertize contabile judiciare pentru a se stabili în ce constă presupusul debit restant şi dacă au fost valorificate bunurile imobile adjudecate de către intimată. De asemenea, trebuia clarificat care este debitul real solicitat de către intimată, urmând a se calcula care era valoarea bunurilor la momentul adjudecării lor de către intimată şi care a fost diferenţa rămasă de executat la acel moment sau dacă valoarea bunurilor imobile a depăşit creanţa restantă.

Legat de cheltuielile de executare silită stabilite de către executorul judecătoresc, arată că în mod neîntemeiat s-a reţinut cum că acestea ar fi fost stabilite cu respectarea dispoziţiilor Ordinului ministrului justiţiei nr. 2.550/C/2006, punctul 4 din Anexa.

Este inadmisibil ca, la un debit de 2.915.900,61 lei, cheltuielile de executare solicitate de executorul judecătoresc să ajungă la 27.061,31 lei, cuantumul acestor cheltuieli fiind mult prea ridicat raportat la munca efectuată de executorul judecătoresc - poprire, fapt pentru care apreciază că se impunea reducerea cheltuielilor de executare.

După cum se observă din hotărârea atacată, instanţa de fond a reţinut în mod eronat cum că ar fi susţinut că „executarea silită a fost suspendată ca urmare a notificării de dare în plată”, având în vedere că ea a criticat tocmai refuzul executorului judecătoresc de a suspenda executarea silita ca urmare a formulării unei notificări de dare în plată.

Având în vedere că, potrivit art. 5 alin. (3) coroborat cu art. 6 alin. (1) şi art. 8 alin. (3) din Lg. nr. 77/2016, de la data primirii notificării de dare în plată, se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau bunurilor acestuia, rezultă cu certitudine că demersurile intimatei şi ale executorului judecătoresc sunt nelegale şi netemeinice şi se impuneau a fi anulate de instanţa de fond.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 466 şi urm. Cod procedură civilă.

În probatoriu, s-au solicitat probele cu înscrisuri, expertiză contabilă judiciară, cât şi alte probe care se dovedesc a fi necesare pentru soluţionarea vădit temeinică şi legală a prezentei cauze.

Intimata Reiffeisen Bank SA a formulat întâmpinare la apelul declarat de contestatoare, solicitând respingerea apelului declarat de către contestatoare ca nefondat şi neîntemeiat şi să se menţină dispoziţiile atacate de aceasta din cuprinsul hotărârii pronunţate ca fiind fondate şi întemeiate.

În motivarea întâmpinării, după prezentarea situaţiei de fapt, intimata arată că motivele vizând petitele în constatarea ca perimată, prescrisă sau nelegală sub vreun aspect a executării silite în cadrul dosarului de executare silită nr. /2017 al BEJ Gătejescu Bogdan, pentru demersurile de executare până la data de 15.05.2017 beneficiază de autoritatea de lucru judecat conform hotărârii /19.01.2018 a Judecătoriei Rm. Vâlcea în cadrul dosarului /288/2017, rămasă definitivă prin decizia nr. /12.06.2018 a Tribunalului Vâlcea în cadrul aceluiaşi dosar de instanţă.

Sub un prim aspect, pe lângă respingerea contestaţiei la executare în dosarului /288/2017, contestaţia din partea lui GM a fost în mod vădit temeinic respinsă ca fiind tardiv formulată raportat la termenul legal de contestare a demersurilor de executare silită, demersuri faţă de care s-a formulat contestaţie la executare în cadrul dosarului /288/2017.

Ea a implementat sentinţa pronunţată de către instanţa de fond, contestatoarei G (fostă C) M fiindu-i rambursate sumele poprite, instanţa dispunând astfel în urma constatării comunicării la adresa de domiciliu din contractele de credit, adresa fiind simultan şi cea a sediului firmei contractante, în condiţiile în care ar fi intervenit divorţul între garanţi şi modificarea adresei de domiciliu, a somaţiei mobiliare nr. 127/15.05.2017 şi a adreselor de înfiinţare a popririi nr. 127/15.05.2017 către contestatoare, soluţie de fond deja implementată, care a fost apelată tot de către contestatoare, apel respins şi cu soluţie rămasă definitivă la data de 12.06.2018.

Drept urmare, excepţiile de perimare şi de prescripţie a executării silite în cadrul dosarului de executare nr. /2017 al BEJ GB au fost respinse în cadrul dosarului nr. /288/2017 şi beneficiază de autoritate de lucru judecat.

Potrivit art. 120 din OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, „Contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit, constituie titluri executorii.”.

Din prevederile art. 638 alin. l pct. 3 Cod procedură civilă rezultă faptul că sunt titluri executorii şi pot fi puse în executare silită titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie.

Art. 662 alin. 2 din C.pr.civ. defineşte creanţa certă ca fiind aceea a cărei existenţă neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu. Or, banca are o creanţă certă, care derivă din contractele de credit asumate de către contestatori, adică din înscrisuri.

Art. 662 alin. 3 din C.pr.civ. defineşte creanţa lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui.

Potrivit art. 662 alin. 4 din C.pr. civ., creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată când obiectul ei este determinat sau când titlu executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui.

Debitoarea nu neagă faptul că datorează băncii bani rezultaţi din titlurile executorii ce fac obiectul dosarului de executare silită.

În concluzie, faţă de lipsa oricărei critici elective vizând legalitatea sentinţei de fond, faţă de motivaţia subiectivă şi tendenţioasă a prezentului apel, faţă de motivele prezentate în cadrul prezentei întâmpinări, solicită să se dispună respingerea apelului contestatoarei ca neîntemeiat şi să menţină dispoziţiile atacate de aceştia din cuprinsul hotărârii pronunţate ca fiind legale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 471 Cod de procedură civilă, Legea nr. 193/2000, precum şi pe toate textele de lege invocate în prezenta întâmpinare.

În probatoriu, s-a solicitat proba cu înscrisuri, precum şi cu orice alt mijloc de probă prevăzut de lege, în măsura în care se impune administrarea sa.

La întâmpinarea depusă de către intimata Raiffeisen Bank SA a depus răspuns contestatoarea GM, pentru următoarele motive:

În primul rând, arată că prima cerere de executare silită, care a făcut obiectul dosarului de executare nr. /2012 aflat pe rolul BEJ CI, a fost depusă în data de 16.08.2012, iar din actele de executare îndeplinite în dosarul execuțional nr. /2012 rezultă că executarea silită era perimată, întrucât între data emiterii publicaţiilor de vânzare din 27.02.2013 şi 02.03.2015, 02.03.2015 şi 26.01.2016, cât şi în dosarul execuțional nr./2017, între data emiterii următoarelor acte de executare din 18.06.2017 şi 15.09.2017, 15.09.2017 şi 19.02.2018, 19.02.2018 şi 19.09.2018, 19.09.2018 şi 31.01.2019, 28.01.2019 şi 12.02.2020. au trecut mai mult de 6 luni.

Potrivit dispoziţiilor art. 389 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă, „Dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perimă de drept şi orice parte interesată poate cere desfiinţarea ei.”.

 De asemenea, potrivit art. 4052 alin. (3) din vechiul C. pr. civ., „Prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.”, motiv pentru care este evident că dreptul de a obţine executarea silită este prescris, întrucât perimarea a operat pentru prima data la 27.08.2013.

Legat de susţinerea cum că „Este astfel evidentă reaua-credinţă a contestatoarei, care nu înţelege să găsească o soluţie în rambursarea creanţei, ci doar să conteste demersurile de executare silită.”, arată că, în realitate, intimata Raiffeisen Bank SA acţionează cu rea-credinţă şi în mod abuziv, în condiţiile în care în speţă a operat prescripţia dreptului de a obţine executarea silită.

Mai mult decât atât, cuantumul pretinsului debit restant este unul exagerat, având în vedere că valoarea iniţială a creditului a fost în sumă totală de 230.000 lei, deci o sumă mult mai mică decât contravaloarea imobilului-teren curţi construcţii şi arabil în suprafaţă totală de 2.554,32 mp, cu construcţiile aferente, situat în Rm. Vâlcea, iar în prezent, valoarea debitului ce face obiectul executării silite este de peste 2.900.000 lei, deci de peste 12 ori mai mare decât creditul contractat de societatea MComputers SRL, cu precizarea că intimata nu a compensat contravaloarea imobilelor luate în contul creanţei cu contravaloarea debitului restant la data deposedării lor de imobile.

Din actele de executare silită întocmite în cadrul dosarului de executare nr. /2012, aflat pe rolul BEJ CI, rezultă ca valoarea debitului era de 541.325,81 lei (şi această valoare fiind exagerată şi calculată în mod abuziv), neexistând vreun act prin care să fie justificată valoarea acestui debit, pentru ca în dosarul de executare nr. /2017, aflat pe rolul BEJ GB, valoarea debitului să se multiplice în mod inexplicabil, ajungându-se la peste 2.900.000 lei.

Este evident ca intimata a profitat de poziţia de superioritate pe care se află, dar şi de clauzele abuzive inserate în contractele de credit, calculând în mod abuziv tot felul de dobânzi şi penalităţi, cu toate că prin ordinul de încetare a practicilor incorecte, ANPC a obligat Raiffeisen Bank să-şi refacă, începând cu data de 23 octombrie 2017, contractele de credit în franci elveţieni, lei şi euro, readucându-le la condiţiile din perioada 2006-2008, când au fost încheiate. Acest lucru presupune, printre altele, aplicarea dobânzii de la acea vreme, dar şi refacerea scadenţarului.

De asemenea, în iulie 2014, ANPC a emis o decizie prin care solicita Raiffeisen Bank SA încetarea practicii de includere a comisionului de administrare a creditelor în rata dobânzii în cazul operaţiunilor de restructurare credite, intimata fiind obligată să restituie o parte din dobânda percepută clienţilor, ceea ce nu s-a întâmplat în speţa de faţă.

Cu toate acestea, în mod surprinzător, instanţa de fond nu a cenzurat sub nicio forma abuzurile intimatei din această cauză, trecând cu vederea atât faptul că în speţă a intervenit prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, dar şi lipsa caracterului cert al debitului ce face obiectul executării silite.

Potrivit prin deciziei CJUE pronunţate în cauza C-75/19, „Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că se opune unei norme de drept naţional în temeiul căreia un consumator care a încheiat un contract de credit cu o instituţie de credit şi împotriva căruia acest profesionist a început o procedură de executare silită este decăzut din dreptul de a invoca existenţa unor clauze abuzive pentru a contesta procedura menţionată după expirarea unui termen de 15 zile de la comunicarea primelor acte ale acestei proceduri, chiar dacă acest consumator are la dispoziţie, în temeiul dreptului naţional, o acţiune în justiţie în scopul constatării existenţei unor clauze abuzive a cărei introducere nu este supusă niciunui termen, dar a cărei soluţie nu produce efecte asupra celei care rezultă din procedura de executare silită şi care îi poate fi impusă consumatorului înainte de soluţionarea acţiunii în constatarea existenţei unor clauze abuzive.”.

Prin urmare, nu există niciun impediment ca instanţa de fond să verifice şi sa analizeze din ce se compune debitul restant, având în vedere că valoarea acestuia este de peste 12 ori mai mare decât valoarea creditului iniţial, iar titlurile executorii conţin clauze abuzive pe care intimata avea obligaţia de a le înlătura, conform deciziilor ANPC mai sus menţionate.

Este inadmisibil ca, pentru un credit în valoare totală de 230.000 lei, credit achitat în parte de societatea M Computer SRL, pe lângă imobilele executate silit (în valoare de 225.300 lei), ea să fie obligată să achite în continuare sume de bani exorbitante şi nejustificate.

Având în vedere cele mai sus arătate, apreciază că în cauză se impunea efectuarea unei expertize contabile judiciare, probă solicitată de ea prin contestaţia la executare şi care i-a fost respinsă în mod nejustificat de către instanţa de fond, pentru a se stabili în ce constă presupusul debit restant, dar şi valoarea sumelor achitate, la care se adaugă şi contravaloarea imobilelor la data la care le-au fost luate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 201 alin. (2) Cod pr. civilă.

Analizând motivele invocate, sentinţa atacată şi probele administrate în cauză, instanţa apreciază că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte perimarea executării silite ce a făcut obiectul dosarului de executare nr. 157/2012, este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 389 din Codul de procedură civilă de la 1865, aplicabil acestei executări silite, sancţiunea perimării executării silite intervine de drept şi orice parte interesată poate cere desfiinţarea ei.

Însă, mijlocul procedural prin care se invocă această sancţiune, în cazul în care executorul judecătoresc nu face aplicarea art. 389 din Codul de procedură civilă şi continuă executarea silită după împlinirea unui termen de 6 luni de la ultimul act de executare, este contestaţia la executare reglementată de art. 399 din Codul de procedură civilă de la 1865, prin care se solicită anularea executării în condiţiile art. 391 din Codul de procedură civilă. Instanţa sesizată în procedura contestaţiei la executare poate invoca şi din oficiu perimarea executării, în cazul în care apreciază că sunt îndeplinite condiţiile art. 389 din Codul de procedură civilă. În toate cazurile, însă, instanţa care constată perimarea trebuie să fie legal sesizată cu o contestaţie la executare formulată în condiţiile art. 399 şi urm. din Codul de procedură civilă de la 1865.

Or, în prezenta cauză, instanţa nu a fost sesizată cu o contestaţie la executare împotriva executării silite ce a făcut obiectul dosarului nr. 157/2012 al BEJ Cernea Ion, ci cu o contestaţie la executare împotriva executării silite ce a făcut obiectul dosarului de executare nr. /2017 al BEJ GB, astfel că în mod corect prima instanţă a reţinut că perimarea executării silite care a făcut obiectul dosarului de executare nr. /2012 nu mai poate fi invocată în prezenta cauză. În măsura în care ar fi considerat că sunt îndeplinite condiţiile perimării executării silite, debitorii ar fi trebuit să formuleze contestaţie împotriva executării silite din acest dosar, iar nu împotriva executării silite care face obiectul dosarului de executare nr. /2017 al BEJ GB.

Pentru că în motivarea apelului se invocă perioade de 6 luni de inactivitate şi în procedura de executare desfăşurate după data formulării cererii de executare silită în dosarul nr. /2017 al BEJ GB, executare care este supusă dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă, trebuie precizat că perimarea nu a intervenit nici în acest dosar, nefiind îndeplinite condiţiile art. 697 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă, potrivit căruia: „În cazul în care creditorul, din culpa sa, a lăsat să treacă 6 luni fără să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, ce i-a fost solicitat, în scris, de către executorul judecătoresc, executarea se perimă de drept.”.

Aşadar, primul motiv de apel, referitor la perimarea executării silite ce a făcut obiectul dosarului de executare nr. /2012 al BEJ CI este nefondat.

Întrucât nu a intervenit perimarea în dosarul de executare silită nr. /2012 al BEJ CI, nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 4052 alin. 3 din Codul de procedură civilă de la 1864, invocate în cererea de apel, astfel că prescripţia dreptului de a solicita executarea silită a fost întreruptă de la data formulării cererii de executare (23.08.2012) şi până la data de 30.08.2016, când s-a constatat încetarea executării silite prin procesul-verbal nr. 157, în condiţiile art. 3715 lit. b din Codul de procedură civilă de la 1865. De la data de 30.08.2016, potrivit art. 4052 alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865 (similar cu art. 709 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă), a început să curgă un nou termen de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, astfel că noua cerere de executare, formulată la data de 13.02.2017, a fost făcută cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege.

De altfel, problema prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a mai fost analizată în acelaşi sens, cu putere de lucru judecat, şi prin sentinţa civilă nr. /19 ianuarie 2018, pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea în dosarul nr. /288/2017, în care s-a formulat o altă contestaţie la executare de către aceeaşi contestatoare, împotriva aceluiaşi dosar de executare.

Drept consecinţă, este nefondat şi cel de al doilea motiv de apel, referitor la intervenirea prescripţiei dreptului de a solicita executarea silită.

Tot nefondat este şi cel de al treilea motiv de apel, prin care se invocă faptul că prima instanţă nu a analizat în mod pertinent unul din motivele contestaţiei sale la executare, mai precis faptul că pretinsul debit restant are un cuantum exagerat, fiind calculat în mod abuziv de către intimată, având în vedere că ambele contracte de credit conţin mai multe clauze abuzive (comisioane pentru perceperea cărora nu există o justificare clară şi care nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, cât şi dobânzi variabile la liberul arbitru al băncii, clauze contrare jurisprudenţei europene şi naţionale.

Însă, aşa cum se poate observa din cuprinsul cererii de chemare în judecată, contestatoarea nu a invocat în contestaţia la executare, în concret, comisioanele care, în opinia sa, ar fi avut caracter abuziv şi nici vreun motiv pentru care ar fi considerat că se justifică constatarea caracterului abuziv al acestora, astfel că prima instanţă, în lipsa unei solicitări în acest sens, nu se putea pronunţa din oficiu asupra tuturor dispoziţiilor contractuale din cele două contracte de credit. Abia în calea de atac se fac referiri la anumite clauze contractuale, însă, invocarea acestor aspecte direct în apel încalcă limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, stabilite de art. 478 din Codul de procedură civilă. Nu se poate invoca pentru prima dată în apel caracterul abuziv al unor clauze din cele două contracte de credit, în condiţiile în care în cuprinsul contestaţiei la executare nu s-a indicat în concret care sunt dispoziţiile pe care contestatoarea le consideră lovite de nulitate pentru acest motiv.

Instanţa apreciază că sunt nefondate şi ultimele două motive de apel, prin care se contestă cuantumul cheltuielilor de executare şi faptul că ar fi susţinut că executarea silită a fost suspendată ca urmare a notificării de dare în plată.

În ceea ce priveşte cheltuielile de executare, acestea au fost stabilite în conformitate cu dispoziţiile pct. 4 lit. d din anexa la Ordinul ministrului justiţiei nr. 2550/C din 14 noiembrie 2006 privind aprobarea onorariilor minimale şi maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti, încadrându-se între limitele minime şi maxime prevăzute de acest act normativ. Apelanta solicită reducerea acestui onorariu fără a arăta, însă, în vreun fel, de ce consideră că acesta este prea ridicat în raport de munca efectuată de executorul judecătoresc.

În fine, în cuprinsul sentinţei atacate s-a reţinut că afirmaţia potrivit căreia executarea silită ar fi fost suspendată ca urmare a notificării de dare în plată ar fi fost susţinută de intimată, iar nu de contestatoare, cum se menţionează în ultimul motiv de apel.

Având în vedere aceste motive, precum şi dispoziţiile art. 480 din Codul de procedură civilă, instanţa urmează să respingă apelul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare