În ceea ce priveşte clauzele unui contract de credit încheiat cu banca. Clauza este considerată abuzivă în sensul art.1 lit. a) din Anexa la Legea nr.193/2000, conform căruia „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.”
Prin Sentinţa civilă nr. 233 din 15.01.2020 Judecătoria Baia Mare a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâtă prin întâmpinare, în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la restituirea sumei percepută cu titlu de comision de acordare a creditului.
A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată şi modificată de către reclamanta B M în contradictoriu cu pârâta F B SA (fosta P B R SA).
A admis în parte cererea de chemare în judecată a altei persoane formulată de către reclamanta B M în contradictoriu cu intervenienta B M.
A constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei prevăzută la pct. 3.1 lit. c din Condiţiile generale ale Contractului de credit nr. 1019 încheiat la data de 18.03.2008, referitoare la posibilitatea băncii de a modifica unilateral rata dobânzii în funcţie evoluţia dobânzilor pe piaţa interbancară.
A obligat pârâta la restituirea către reclamantă a sumelor percepute cu titlu de dobândă, peste nivelul de 7,5%/an, prevăzut iniţial, de la data încheierii Contractului de credit nr. 1019, respectiv 18.03.2008, până la 21.10.2010, data încheierii Actului adiţional nr. 2, precum şi la plata dobânzii legale aferentă acestor sume, care va fi calculată începând cu data fiecărei plăţi în parte şi până la momentul restituirii efective.
A obligat pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului cu excluderea sumelor percepute în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive, grafic care să cuprindă o dobândă de 7,5%/an, aşa cum s-a prevăzut la pct. 2 lit. a din Contractul de credit nr. 1019/18.03.2008 – Condiţii speciale, de la data de 18.03.2008, până la 21.10.2010, data încheierii Actului adiţional nr. 2.
A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
A respins, ca neîntemeiate, toate celelalte cereri formulate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În fapt, la data de 18.03.2008, între reclamanta Bondar Maria, în calitate de împrumutat, A B R SA (ulterior preluată de către P B R SA, actualmente F B SA), în calitate de împrumutător și intervenienta B M, în calitate de garant codebitor, a fost încheiat Contractul de credit nr. 1019 – credit consum cu ipotecă, având ca obiect acordarea unui împrumut în valoare de 205.000 lei, pe o perioadă de 183 luni (f. 19-24 dosar primul ciclu procesual).
În cuprinsul contractului dintre părți, a fost stabilită, la pct. 2 din Condițiile speciale al contractului, o dobândă fixă de 7.5% / an, iar la pct. 3.1 lit. c) din Condițiile generale ale contractului a fost prevăzută posibilitatea băncii de a modifica dobânda în funcție de evoluția dobânzilor pe piața interbancară, împrumutatul fiind obligat să accepte eventualele modificări „fără a fi necesară semnătura sa”, banca procedând în acest sens, astfel cum rezultă din graficul de rambursare.
De asemenea, la pct. 3.2 din Condițiile generale ale contractului, s-a instituit obligația împrumutatului de a achita băncii un comision de procesare a creditului, stabilit în cuprinsul Condițiilor speciale ale contractului, la pct. 3 lit. a) la valoarea de 1.75% din valoarea creditului, perceput la data utilizării creditului.
Totodată, la pct. 3 lit. a) din Condițiile speciale ale contractului, a fost stabilit un comision de administrare de 0.10% / lună, aplicabil la soldul creditului.
La data de 19.10.2010, între părți a intervenit Actul adițional nr. 2 – Anexă la Contractul de credit nr. 1019/18.03.2008 – Condiții speciale, prin care a fost stabilită o dobândă variabilă, în funcție de indicele Robor la 3 luni + 3.5% / an, marjă fixă pe perioada de creditare, iar comisionul de administrare a fost stabilit la 0%.
În drept, potrivit art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța s-a pronunţat mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Așadar, examinând cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată în privința capătului de cerere vizând restituirea sumei percepute cu titlu de comision de administrare, instanța a reţinut că este neîntemeiată, pentru motivele expuse în continuare.
Astfel, constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare echivalează cu constatarea nulității absolute a acesteia. Prin urmare, având în vedere și dispozițiile art. 2523 Cod civil, conform cărora prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, rezultă cu claritate faptul că termenul de prescripție nu ar putea începe să curgă decât de la momentul constatării, printr-o hotărâre judecătorească, a caracterului abuziv al clauzelor contractuale.
Concluzia de mai sus este susținută și de dispozițiile art. 2525 Cod civil, care se referă la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție aplicabil dreptului la restituirea prestațiilor realizate în temeiul unui act desființat pentru o cauză de ineficacitate (inclusiv nulitate absolută) și care prevăd: Prescripția dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desființat actul ori, după caz, de la data la care declarația de rezoluțiune sau reziliere a devenit irevocabilă.
Prin urmare, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă prin întâmpinare, în ceea ce privește capătul de cerere privind restituirea sumei percepute cu titlu de comision de administrare.
În continuare, referitor la fondul cauzei, instanța a reţinut că în speţă sunt incidente dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Conform art. 4 din actul normativ menționat:
(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv;
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens;
(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive;
(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde;
(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Relativ la cauza de față, instanţa a reţinut, cu titlu prealabil, faptul că prezentul litigiu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, dat fiind faptul că, raportat la Contractul de credit nr. 1019, încheiat la data de 18.03.2008, între reclamantă, în calitate de împrumutat, A B (ulterior preluată de P B R S.A., actualmente pârâta F B S.A.), în calitate de împrumutător și intervenientă, în calitate de garant codebitor, părțile dețin calitatea de consumator, respectiv de profesionist în sensul art. 2 din Legea nr. 193/2000.
În continuare, din analiza dispoziţiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 rezultă că pentru ca o clauză să poată fi constatată ca fiind abuzivă, este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiţii: lipsa de negociere, dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului şi încălcarea exigenţei bunei-credinţe de către profesionist. Totodată, din prevederile alineatului 6 al aceluiaşi articol rezultă că respective clauza contractuală nu trebuie să se refere la prestaţiile esenţiale ale contractului şi care îl caracterizează.
Cu privire la capătul de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la posibilitatea băncii de a modifica unilateral rata dobânzii în funcție evoluția dobânzilor pe piața interbancară, instanța a reţinut că, potrivit convenției dintre părți, a fost stabilită, la pct. 2 din Condițiile speciale al contractului, o dobândă fixă de 7.5% / an, iar la pct. 3.1 lit. c) din Condițiile generale ale contractului a fost prevăzută posibilitatea băncii de a modifica dobânda în funcție de evoluția dobânzilor pe piața interbancară, împrumutatul fiind obligat să accepte eventualele modificări „fără a fi necesară semnătura sa”.
Conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, redat mai sus, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
În interpretarea acestor dispoziții, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat faptul că „trebuie să se constate că articolul 4 alineatul (2) din Directivă prevede doar că „aprecierea caracterului abuziv” nu se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziţie, în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.” (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C 484/08, nepublicată în Repertoriu, punctul 31).
Prin urmare, aceste clauze sunt exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv numai în măsura în care instanța națională competentă apreciază, în urma unei analize in concreto, că acestea au fost redactate de profesionist în mod clar şi inteligibil.
În ceea ce priveşte redactarea în mod clar şi previzibil a clauzelor, instanţa reţine că înţelesul acestei cerinţe a fost clarificat prin pct. 75 din Hotărârea Kasler, pronunțată în cauza C-26/13 din data de 30 aprilie 2014. Potrivit Curţii, articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.”
Aşa cum rezultă din interpretarea dată de Curte, contractul trebuie să expună în mod clar şi să permită consumatorului să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din acesta în ceea ce îl priveşte. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a arătat că, în ce priveşte limbajul inteligibil, acesta presupune posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i priveşte. Instanţa a mai reţinut că standardul la care trebuie raportată capacitatea de analiză a reclamantului este aceea a unui consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat.
În prezenta cauză, s-a constatat că posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral rata dobânzii se circumscrie domeniului de incidenţă a noţiunii de „obiect principal al contractului”, având în vedere că dobânda reprezintă preţul pe care împrumutatul îl plăteşte pentru folosința banilor.
Referitor la modul de formulare al clauzei contractuale prevăzute de pct. 3.1 lit. c) din Condițiile generale ale contractului, instanţa a reţinut că aceasta nu întrunește condiţiile de claritate şi previzibilitate a limbajului. Astfel, în urma examinării clauzei contractuale menționate, s-a constatat că aceasta poate varia în funcție de evoluția ratei dobânzii pe piața interbancară, un factor arbitrar și lipsit de claritate, modificarea dobânzii depinzând într-o măsură semnificativă de voința unilaterală a băncii. Prin urmare, nu se poate deduce care este mecanismul aplicabil dobânzii şi nici care sunt criteriile obiective în baza cărora banca poate proceda la un nou calcul al dobânzii.
În consecință, instanța a reţinut că prevederea contractuală referitoare la modificarea dobânzii bancare poate fi evaluată din perspectiva caracterului abuziv în temeiul Legii nr. 193/2000.
Analizând condiţiile impuse de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, referitoare la constatarea caracterul abuziv al clauzelor contractuale, instanța a reţinut, în privința lipsei de negociere, că părțile au încheiat un contract standard preformulat, având un conţinut determinat în mod unilateral de către bancă. Astfel, în cauză există o prezumție potrivit căreia clauzele cuprinse în contract nu au fost negociate direct cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, sarcina de a răsturna această prezumţie aparţinea pârâtei, aceasta nefăcând dovada că între părţi a existat o negociere în cadrul căreia reclamanta a posibilitatea efectivă de a influența conținutul clauzelor negociate.
În ceea ce priveşte dezechilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa a reţinut că din modul de redactare al clauzei supuse analizei, nu se poate deduce, în mod clar şi inteligibil, care va fi evoluţia în timp a dobânzii pe care reclamanta trebuie să o plătească băncii, modul de redactare dând posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în mod unilateral și în lipsa unor criterii obiective.
Într-o atare ipoteză, banca are posibilitatea de a modifica substanțial întinderea prestațiilor şi de a impune reclamantului sarcini excesive, lipsindu-l pe acesta de posibilitatea de a pune în discuție temeinicia motivelor care stau la baza unei eventuale modificări a dobânzii sau de a influenţa sau controla în vreun fel politica băncii, tot astfel cum nu are nicio posibilitate de a refuza plata noii dobânzi, în contract fiind stipulat în mod expres faptul că este obligat să accepte eventualele modificări „fără a fi necesară semnătura sa”.
De altfel, instanța a constatat că acest tip de clauze privitoare la dobândă sunt apreciate ca având caracter abuziv chiar de legiuitor, încadrându-se printre clauzele la care face referire pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, respectiv acele clauze care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral contractul, în lipsa unei motivaţii întemeiate.
Referitor la condiţia lipsa bunei-credinţe a reclamantului, în preambulul Directivei 93/CEE/93 se prevede faptul că, la aprecierea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită forţei poziţiilor de negociere ale părţilor, faptului de a şti dacă consumatorul a fost încurajat să-şi dea acordul pentru clauza în cauză şi dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiţia de bună-credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor atunci când acesta acţionează în mod corect şi echitabil faţă de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să ţină seama. De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit faptul că, în ceea ce priveşte împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat „în contradicţie cu cerinţa de bună credinţă”, este important să se constate că, instanţa naţională trebuie să verifice în acest scop dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale. (Hotărârea din 14 martie 2013, Mohamed Aziz, C 415/11 ,Nep., punctul 69).
Cu privire la acest aspect, instanţa a apreciat că la momentul încheierii contractului, egalitatea din punct de vedere juridic a părţilor contractante era doar aparentă, în fapt, reclamanta situându-se într-o poziţie de inferioritate, banca fiind un profesionist în domeniul financiar-bancar, cu o putere financiară care i-a permis să-şi impună condiţiile în acest tip de contracte, cu vaste cunoştinţe juridice şi multiple tehnici de marketing şi publicitate.
Totodată, având în vedere imprevizibilitatea evoluţiei ratei dobânzii pe piața interbancară, instanța a apreciat că banca nu se putea aştepta, în mod rezonabil, ca reclamanta să fi acceptat o asemenea clauză contractuală în urma unei negocieri efective.
Față de considerentele expuse anterior, instanţa a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei prevăzute la pct. 3.1 lit. c din Condițiile generale ale Contractului de credit nr. 1019/18.03.2008, referitoare la posibilitatea băncii de a modifica unilateral rata dobânzii în funcție de evoluția dobânzilor pe piața interbancară.
În consecinţă, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauza contractuală nu va mai produce efecte împotriva consumatorului. Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, în acord cu principiul retroactivității nulității actelor juridice, clauza a fost desființată cu efect retroactiv, astfel încât efectele clauzei care s-au produs în baza acestor clauze trebuie înlăturate prin repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv, prin restituirea sumelor de bani încasate în temeiul acestora.
Având în vedere faptul că, pe parcursul derulării contractului de credit, clauza referitoare la dobândă a suferit modificări în baza clauzei contractuale declarată ca fiind abuzivă, iar la data de 21.10/2010, între părți a fost încheiat Actul adițional nr. 2, instanţa a obligat pârâta la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă, peste nivelul de 7,5%/an, prevăzut iniţial, de la data încheierii Contractului de credit nr. 1019, respectiv 18.03.2008, până la 21.10.2010, data încheierii Actului adițional nr. 2, precum şi la plata dobânzii legale aferentă acestor sume, care va fi calculată începând cu data fiecărei plăţi în parte şi până la momentul restituirii efective.
De asemenea, față de constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la posibilitatea modificării unilaterale a ratei dobânzii de către bancă, instanța a obligat pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului, cu excluderea sumelor percepute în baza clauzei constatate ca fiind abuzivă, grafic care să cuprindă o dobândă de 7,5%/an, așa cum s-a prevăzut la pct. 2 lit. a din Contractul de credit nr. 1019/18.03.2008 – Condiții speciale, de la data de 18.03.2008, până la 21.10.2010, data încheierii Actului adițional nr. 2.
Referitor la cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la refacerea graficului de rambursare și recalcularea ratei prin aplicarea nivelului dobânzii constituite din marja fixă de 3.5%/an + ROBOR la 3 luni, precum și la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă peste acest nivel, de la data încheierii Actului adițional nr. 2/21.10.2010, până la pronunțarea unei hotărâri definitive, instanța a reţinut, cu titlu prealabil, că această cerere, formulată în cadrul unui petit accesoriu, nu vizează și nu decurge din caracterul abuziv al clauzei referitoare la posibilitatea băncii de a modifica unilateral rata dobânzii.
Astfel, eventuala modalitate de calcul incorectă a ratei dobânzii, ulterior încheierii Actului adițional nr. 2/21.10.2010, faţă de nivelul la care a fost convenită de către părţi prin acest act adiţional, nu este o consecință a caracterului abuziv al vreunei clauze contractuale, ci s-ar putea materializa într-o nerespectare a dispozițiilor contractuale, aşa cum au fost modificate prin actul adițional în discuţie. Aşadar, o asemenea chestiune ţine de executarea contractului. Prin urmare, instanța a respins această cerere ca neîntemeiată.
Cu privire la capătul de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare în cuantum de 0.10%/lună, prevăzut la pct. 3 lit. c) din Condițiile speciale ale contractului, instanța a reţinut, cu titlu prealabil, că la data de 19.10.2010, între părți a intervenit Actul adițional nr. 2 – Anexă la contractul de credit nr. 1019/18.03.2008 – Condiții speciale, prin care comisionul de administrare a fost stabilit la 0% - fiind astfel, eliminat (f. 50).
Examinând condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, în ceea ce privește cerința caracterului negociat, instanța a apreciat că prevederea contractuală referitoare la comisionul de administrare nu a făcut obiectul unei negocieri directe și efective între părți, sens in care toate considerentele expuse anterior cu privire la acest aspect se mențin.
Cu toate acestea, instanța a apreciat că în prezenta cauză nu este îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel, instanța a reţinut că acest comision reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în monitorizarea creditului, înregistrarea sau efectuarea de operațiuni în scopul utilizării sau rambursării creditului.
Comisionul de administrare a creditului a fost stabilit în mod clar, la un procent de 0,10 % din soldul creditului, procent care a rămas fix pe toată perioada în care a fost perceput (până la încheierea Actului adițional nr. 2), iar clientul achită comisionul de administrare periodic, odată cu rata de credit şi dobânda.
În opinia instanţei, clauza care reglementează acest cost este clară, stabilind o obligație neechivocă de plată cu periodicitate lunară a unei sume de bani cu un cuantum determinat și nu necesită cunoștințe de specialitate pentru a fi înțeleasă şi adusă la îndeplinire, noţiunea de “administrare” fiind suficient de clară pentru a reflecta serviciile furnizate de pârâtă în schimbul acestui comision.
Chiar în absenţa unei liste detaliate a operaţiunilor pe care banca le desfăşoară cu titlu de prestaţii aflate la baza perceperii comisionului, instanţa a constatat că sensul termenului „de administrare” folosit este cel din limbajul comun, iar rațiunea perceperii acestui comision rezultă din însăși denumirea și înțelesul acestuia.
Cât priveşte valoarea comisionului de administrare, instanţa a reţinut că, atunci când analizează caracterul abuziv al unei clauze, instanţa nu este chemată să examineze existenţa proporţionalităţii între preţul plătit şi produsul sau serviciul oferit. Cu alte cuvinte, faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preţ prea mare nu constituie, per se, un comportament abuziv, cât timp acest preţ este stabilit cu claritate în contract şi nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind, de altfel, şi sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, după cum s-a arătat şi mai sus.
Mai mult decât atât, potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, printre comisioanele pe care le pot percepe instituțiile bancare se numără şi comisionul de administrare, care se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. Deși această normă nu este aplicabilă direct contractului, ea reflectă faptul că una astfel de comision nu este interzis în contractele de credit şi că definirea acestuia nu este necesar a fi făcută contractual, cu atât mai mult cu cât acesta beneficiază actualmente de o definire legală.
Pentru aceste considerente, instanța a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare, prevăzut în cuantum de 0.10%/lună, până la data încheierii Actului adițional nr. 2, ca fiind neîntemeiată.
Întrucât cererea de restituire a sumei de 6.105,39 lei (pretenţie mărită de la cuantumul iniţial solicitat de 4.875,68 lei, achitată de reclamantă cu titlu de comision de administrare, are un caracter accesoriu față de cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei în temeiul căreia comisionul a fost perceput, față de principiul accesorium sequitur principale, instanţa a respins și această cerere ca fiind neîntemeiată.
Totodată, pentru aceleași rațiuni, instanța a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei de 6.105,39 lei.
În ceea ce priveşte capătul de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare a creditului, prevăzut de pct. 3.2 din Condițiile generale ale contractului, raportat la pct. 3 lit. a) din Condițiile speciale ale contractului-Secțiunea comisioane, instanţa a constatat că, în conformitate cu prevederile contractuale menționate, împrumutatul va achita băncii un comision de acordare a creditului, stabilit în Condițiile speciale ale contractului la 1.75% din valoarea creditului și perceput la data utilizării creditului.
Examinând condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, în ceea ce privește cerința caracterului negociat, instanţa a apreciat că prevederea contractuală referitoare la comisionul de administrare nu a făcut obiectul unei negocieri directe și efective între părți, sens in care toate considerentele expuse anterior cu privire la acest aspect se mențin.
În schimb, instanța a apreciat că în litigiul de față nu este îndeplinită condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel, comisionul de acordarea a creditului reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în analiza documentației referitoare la contractul de credit, verificarea situației financiare și a bonității clientului, întocmirea dosarului de credit.
De asemenea, clauza este redactată în mod clar şi fără echivoc, atât sub aspectul conținutului comisionului de acordare, cât și al cuantumului şi al modului în care acesta va fi plătit.
În acest sens, instanţa a reţinut că nu este necesar ca fiecare noțiune și element al contractului să cunoască o definire în cuprinsul acestuia pentru a se aprecia că este respectată condiţia caracterului clar și inteligibil al clauzei. În caz contrar, definirea contractuală a tuturor termenilor şi noțiunilor ar conduce la o supradimensionare a contractului şi ar avea un efect advers în ceea ce privește posibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi înţelege conţinutul acestuia. O atare obligaţie se impune numai atunci când noţiunile utilizate au un caracter tehnic, iar cunoaşterea conţinutului acestora nu este posibilă prin raportare la limbajul comun. Această situație nu este incidentă în speță, termenul de „acordare” fiind unul accesibil pentru orice consumator mediu.
Totodată, preţul serviciului furnizat este cunoscut consumatorului chiar de la momentul încheierii contractului şi este unul fix, achitându-se o singură dată, la momentul încheierii contractului. Cât priveşte valoarea comisionului de administrare, instanța a reţinut că analiza caracterului abuziv al unei clauze nu se cantonează și asupra existenţei proporţionalităţii între preţul plătit şi produsul sau serviciul oferit, ci între drepturile şi obligaţiile părţilor. Cu alte cuvinte, faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preţ prea mare nu constituie, per se, un comportament abuziv, cât timp acest preţ este stabilit cu claritate în contract şi nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind, de altfel, şi sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, după cum s-a arătat şi mai sus.
Mai mult decât atât, la data încheierii contractului de credit, acest comision nu era interzis de nicio lege în vigoare. Mai mult, în prezent chiar şi O.U.G. nr. 50/2010, la art. 36, reglementează posibilitatea băncii, pentru creditul acordat, de a percepe un comision de analiză dosar care se stabilește în sumă fixă, aceeași sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu același tip de credit în cadrul aceleiași instituții de credit.
Prin urmare, față de considerentele mai sus arătate, instanţa a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de acordare a creditului, ca neîntemeiată.
Având în vedere soluția dată acestui capăt de cerere, instanța a respins, ca neîntemeiate si capetele de cerere accesorii, referitoare la restituirea sumei de 3.587,5 lei, achitată cu titlu de comision de acordare a creditului, respectiv la obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei menționate.
Luând în considerare toate argumentele expuse anterior și dat fiind faptul că instanța a admis unele dintre capetele de cerere formulate de reclamantă, celelalte petite fiind respinse ca neîntemeiate, s-a impus admiterea în parte a cererii de chemare în judecată formulată şi modificată de către reclamanta B M, în contradictoriu cu pârâta F B SA (fosta P B R SA).
Cu privire la cererea de chemare în judecată a altei persoane, formulată de către reclamantă, în contradictoriu cu intervenienta B M, instanța, constatând că numita B M are calitatea de garant codebitor în Contractul de credit nr. 1019 încheiat la data de 18.03.2008, a reţinut că raporturile juridice ce decurg din acest contract își produc efectele și asupra acesteia, în egală măsură, în temeiul convenției dintre părți.
Prin urmare, astfel cum s-a arătat și în cuprinsul Deciziei civile nr. 41/A/05.02.2019, pronunțată de Tribunalul Maramureș, aflându-ne în prezența unui caz de coparticipare procesuală obligatorie, în sensul art. 59 Cod procedură civilă, (fiind vorba despre o obligație comună atât reclamantei, cât și garantului codebitor), clauzele contractuale constatate ca având caracter abuziv și, în consecință, nule absolut, nu pot rămâne valabile în raport de unul dintre cocontractanți – garantul codebitor.
Față de aceste considerente, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată a altei persoane formulată de reclamanta B M, în contradictoriu cu intervenienta B M.
Referitor la capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, față de dispozițiile art. 453 Cod procedură civilă și având în vedere soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, instanța a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 500 lei, cu titlu de onorariu de avocaţial (a se vedea chitanța de la f. 101 dosar primul ciclu procesual).
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel la data de 28.10.2020 apelantele Bondar Maria şi B M solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a Sentinței civile nr.233/15.01.2020 pronunțată de Judecătoria Baia Mare, iar prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:
- admiterea petitului nr.l din acțiune, respectiv constatarea nulităţii absolute a clauzei cuprinse în pct. 3 lit.c din cuprinsul Condiţiilor speciale din Contractul de credit nr. 1019 din data de 18.03.2008, privind comisionul de administrare, prevăzut în cuantum de 0,10%/lună aplicabil la soldul creditului;
- admiterea petitului nr.2 din acțiunea precizată, respectiv restituirea sumei de 6105,39 lei achitată cu titlu de comision de administrare, începând cu data încheierii contractului de credit nr. 1019 din data de 18.03.2008 și până la data încheierii actului adițional nr. 2 din data de 21.10.2010;
- admiterea petitului nr.3 din acțiunea precizată, respectiv obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aplicată sumelor solicitate prin petitul 2 (6.105,39 lei - comision de administrare), începând cu data plătii și până la restituirea integrală;
- admiterea petitului nr.5 teza a II-a din acțiunea precizată, respectiv începând cu data încheierii actului adițional nr.2 din data de 21.10.2010 a solicitat instanţei obligarea pârâtei la refacerea graficului de rambursare şi recalcularea ratei prin aplicarea nivelului dobânzii constituită din marja fixă de 3,5% p.a. + Robor la 3 luni și obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor achitate cu titlu de dobândă peste nivelul de 3 5% + indice Robor la 3 luni începând cu data încheierii actului adiţional nr.2/21.10.2010 și până la pronunțarea unei hotărâri definitive;
- admiterea petitului nr.6 din acțiunea precizată, respectiv obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aplicată sumelor solicitate prin petitul anterior (nr.5 teza a II-a), începând cu data plății și până la restituirea integrală;
- admiterea petitului nr.7 din acțiunea precizată, respectiv constatarea nulității absolute a clauzei cuprinse în pct.3.2 cuprinsă în Condițiile generale raportat la art.3 lit.a din Condiții Speciale - Secțiunea comisioane din contractul de credit mai sus menţionat, cu privire la obligația de plată a comisionului de acordare a creditului;
- admiterea petitului nr.8, respectiv obligarea pârâtei la restituirea sumei de 3.587,5 lei percepută cu titlu de comision de acordare;
- admiterea petitului nr.9, respectiv obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aplicată sumelor solicitate prin petitul anterior, începând cu data plății și până la restituirea integrală;
- menţinerea celorlalte dispoziții ale sentinței civile apelate, ca fiind legale şi temeinice;
- obligarea pârâtei la plata integrală a cheltuielilor de judecată în fond — 1500 lei, precum și a cheltuielilor de judecată în apel.
În motivarea cererii s-a arătat că sentința atacată este criticabilă atât sub aspecte ce țin de nelegalitate cât și de netemeinicie.
Prin Sentința civilă nr.233/15.0l.2020, instanța de fond a admis în parte acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată.
În acest sens, a admis petitul privind constatarea nulității absolute a clauzei care dădea băncii dreptul de a modifica unilateral dobânda și a dispus eliminarea acesteia din contract.
Prin acțiunea formulată și precizată ulterior, a solicitat instanței ca, urmare a constatării nulității absolute a clauzei ce dădea băncii dreptul de a modifica unilateral dobânda, să dispună (conform petitului nr.5):
- pentru perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului de credit, respectiv 18.03.2008 și până la data încheierii actului adițional din data de 21.10.2010, obligarea pârâtei la refacerea graficului de rambursare şi recalcularea ratei prin aplicarea nivelului dobânzii de 7.5% p.a. și obligarea acesteia la restituirea tuturor sumelor achitate de către reclamantă cu titlu de dobândă este nivelul de 7.5%/an prevăzut iniţial
- iar începând cu data încheierii actului adițional nr.2 din data de 21.10.2010, obligarea pârâtei la refacerea graficului de rambursare şi recalcularea ratei prin aplicarea nivelului dobânzii constituită din marja fixă de 3,5% p.a. + ROBOR la 3 luni şi obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor achitate cu titlu de dobândă peste nivelul de 3 5% + indice Robor la 3 luni începând cu data încheierii actului adițional nr.2/21.10.2010 și până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
În ceea ce privește prima teză a petitului 5, prima instanța a dispus refacerea graficului de rambursare, aplicarea nivelului de dobândă de 7,5%/an pentru perioada cuprinsă între data de 18.03.2008 și 21.10.2010 și a dispus restituirea sumelor achitate peste acest nivel de dobândă.
Însă, în ceea ce privește a doua teză a petitului 5, prima instanță a respins cererea privind obligarea băncii la refacerea graficului de rambursare, aplicarea nivelului de dobândă de 3,5%/an + Robor la trei luni și restituirea tuturor sumelor achitate peste acest nivel de dobândă, pentru perioada ulterioară încheierii actului adițional nr.2 din data de 21.10.2010.
Banca nu a aplicat nivelul de dobândă stabilit prin actul adițional, respectiv de 3,5% + indicele Robor la trei luni, ci a înțeles să perceapă dobânzi mai mari decât cele care ar fi rezultat din aplicarea formulei anterior menționate, aspecte care rezultă din înscrisurile depuse în probațiune în acest sens. Banca, prin actul adițional încheiat cu apelanta, a stipulat în continuare că „restul clauzelor contractuale stipulate în contractul de credit rămân nemodificate", între acestea numărându-se şi clauza care dădea dreptul băncii de a modifica unilateral clauzele.
Drept urmare, clauza care dădea dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda a rămas în vigoare și ulterior încheierii actului adițional. Iar în temeiul acestei clauze, banca a perceput în continuare dobânzi mai mari decât cele stipulate prin actul adițional, cum de altfel a făcut și anterior momentului încheierii actului adițional. Inițial, la momentul încheierii contractului de credit, părțile au stabilit o dobândă 7,5%/an. Cu toate acestea, în virtutea clauzei care-i dădea dreptul de a modifica unilateral dobânda, banca a ajuns să perceapă şi dobânzi de 12%/an. La fel a procedat banca și după încheierea actului adițional. A menținut în vigoare clauza care-i dădea dreptul unilateral de a modifica dobânda, sens în care a înțeles să perceapă dobânzi mai mari decât cele care ar fi rezultat din aplicare formulei de calcul a dobânzii de 3.5%/an + Robor (astfel cum a fost stabilită prin actul adițional).
De asemenea, la dosar de fond s-a depus un grafic de rambursare al creditului din anul 2015 și un grafic de evoluție al indicelui ROBOR pe anul 2015 (filele 64 și 65) — de unde se poate observa că dobânda percepută de bancă la data de 02.11.2015 era de 5%, deși indicele Robor era de 1,17. Astfel, dobânda percepută de bancă ar fi trebuit să fie de 4,6 (marja fixă de 3,5 + indicele de 1,17 = 4,67) și nu de 5%, cum rezultă din graficul de rambursare.
Cu toate acestea, prima instanța a reținut că „această cerere, formulată în cadrul unui petit accesoriu, nu vizează și nu decurge din caracterul abuziv al clauzei referitoare la posibilitatea băncii de a modifica unilateral rata dobânzii.” Această motivare este neîntemeiată.
Având în vedere că prima instanță a admis petitul privind constatarea nulității absolute a clauzei care-i dădea băncii dreptul de a modifica unilateral dobânda, apreciind ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, consecința legală este aceea a restituirii tuturor sumelor încasate în temeiul acestor clauze abuzive. În consecință, instanța trebuia să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor percepute peste nivelul de dobândă stabilit de părți, atât anterior încheierii actului adițional, cât și ulterior (atât sumele percepute peste nivelul de dobândă de 7,5%/ an până la data încheierii actului adițional cât si sumele percepute peste nivelul de dobândă de 3,5% pe an plus Robor). Aceasta întrucât clauza care dădea dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda a rămas în fiinţă chiar şi ulterior încheierii actului adiţional şi în virtutea acestei clauze a perceput dobânzi mai mari chiar şi ulterior încheierii actului adițional.
Apelanta nu a contestat dobânda convenită cu banca (nici din contract și nici din actul adițional), ci a contestat dreptul băncii de a aplica dobânzi mai mari decât cele ce au fost stabilite prin acordul părților. Ori, constatându-se nulitatea absolută a clauzei consecința firească este aceea a restituirii tuturor sumelor percepute abuziv pe durata cât clauza se afla în fiinţă şi a produs efecte (ori până la data pronunțării unei hotărâri definitive prin care să se constate nulitatea absolută aceasta produce efecte).
Orice trimitere a instanței la alte temeiuri juridice de restituire a sumelor încasate abuziv apare ca neîntemeiată. Ne aflăm pe tărâmul clauzelor abuzive, normele aplicabile fiind cele din materia clauzelor abuzive (Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE).
Conform art.6 din Legea nr.193/2000, clauzele abuzive din contract nu mai pot produce efecte, iar sancțiunea aplicabilă clauzelor abuzive este nulitatea absolută, corespunzând încălcării unor norme de ordine publică.
Astfel, nulitatea absolută produce efecte de la data încheierii actului iar consecinţa acesteia este repunerea părților în situaţia anterioară. Ori o repunere în situația anterioară a reclamantei apelante nu se poate realiza efectiv decât prin restituirea sumelor încasate abuziv și a tuturor dobânzilor ce curg cu privire la aceste sume, de la momentul plății lor și până la data pronunțării definitive a unei hotărâri judecătorești și nu doar parțial până la momentul intervenirii actului adițional, în condițiile în care clauza ce dădea dreptul băncii de a modifica dobânda unilateral este în vigoare și în prezent.
În ceea ce priveşte comisionul de administrare, conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000: „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerinţelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părţilor.”
Așadar, pentru a se constata nulitatea absolută și în privința acestei clauze contractuale se impune a se constata caracterul abuziv al acesteia, în înțelesul dispozițiilor legale enunțate, adică să se constate caracterul nenegociat al acestei clauze, iar efectul ei să fie un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei credințe.
Instanța de fond a respins petitul privind constatarea nulității absolute a clauzei ce dădea dreptul băncii să perceapă un comision lunar de administrare, motivat de faptul că, deși nu a fost negociată cu reclamanta clauza, acest comision de administrare nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților: „În acest sens, instanţa reţine că acest comision reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în monitorizarea creditului, înregistrarea sau efectuarea de operațiuni în scopul utilizării sau rambursării creditului.
În mod nelegal, instanța a reţinut că acest comision reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă, în condițiile în care, în cuprinsul contractului de credit, acest comision de administrare nu este definit și nu sunt indicate în mod expres care sunt prestațiile la care banca se obligă în schimbul perceperii acestor sume. Ori această definire a noțiunii era obligatorie, pentru a putea da posibilitatea reclamantei apelante de a cunoaște de la momentul încheierii contractului care sunt prestațiile pe care banca le va executa, și totodată, pentru a da posibilitatea judecătorului învestit cu soluționarea cauzei să verifice existenţa și întinderea acestor prestații, îndeplinirea sau neîndeplinirea obligațiilor de către bancă.
Practic, deși instanța este chemată să verifice respectarea condițiilor de transparentă, a respectării cerinţei caracterului clar şi inteligibil al unei clauze contractuale, în conformitate cu prevederile Directivei 93 şi a Legii 193/2000, ea este cea care stipulează că nu este necesară o definire a tuturor termenilor contractuali: „în opinia instanței clauza care reglementează acest cost este clară, stabilind o obligaţie neechivocă de plată cu periodicitate lunară a unei sume de bani cu un cuantum determinat și nu necesită cunoștințe de specialitate pentru a fi înţelese îi aduse la îndeplinire, noţiunea de administrare fiind suficient de clară pentru a reflecta serviciile furnizate de pârâtă în schimbul acestui comision”. Un astfel de argument nu poate fi primit ca temei al respingerii petitului, întrucât prin nedefinirea acestui comision, nu se poate stabili într-o manieră riguroasă ce prestație a creditorului acoperă acestea. Practic, sunt eludate chiar rigorile legii, care impun caracterul transparent şi inteligibil al clauzelor contractuale, care dau posibilitatea clientului consumator să cunoască de la început natura și întinderea drepturilor şi obligațiilor pe care acesta le are.
Nicăieri în cuprinsul contractului acest comision nu a fost definit. Așadar, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat rațiunea stabilirii sale, fie și într-o manieră generică, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă o oricăror comisioane stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența si conținutul unor clauze contractuale.
Mai mult, banca pârâtă nu a dovedit prin niciun mijloc de probă executarea acestor presupuse prestații.
Astfel, apelanta nu a putut lua la cunoștință care este serviciul/prestația băncii la care sunt îndreptățiți pentru suma achitată lunar, iar instanța nu poate verifica, caracterul just și proporțional al costurilor percepute.
Exprimarea clară şi inteligibilă trebuie să se refere în mod esenţial la modalitatea în care transpare din formularea folosită suma drepturilor şi obligaţiilor părţilor rezultând din acea clauză. Din economia textuală a clauzei comisionului de administrare expusă în contract, nu rezultă modalitatea de stabilire sau criteriile obiective de calcul ale acestui comision nefiind expusă nicio contraprestație efectivă inteligibilă a Băncii pentru suma încasată cu acest titlu.
De asemenea, trebuie avut în vedere argumentul dat de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, prin Decizia nr.310/11 februarie 2016 unde a statuat că „din simpla observație a clauzei care stipulează un comision de administrare, rezultă că în cuprinsul ei nu erau enumerate prestațiile efective în schimbul cărora s-a perceput acest comision, această enumerare reprezentând o cerinţă esenţială a contractelor de împrumut bancar, lipsa contraprestațiilor fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligaţiile părților, în defavoarea reclamantului” (publicată în „Revista Română de Drept al Afacerilor” cu nr.5 din data de 3 mai 2016 — articol depus în primă instanță.)
În acest sens, nefiind enumerate/definite contraprestațiile băncii ca urmare a perceperii comisionului de administrare, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligațiile părților.
Comisionul de administrare nu face parte nici din prețul și nici obiectul principal al convenției: pentru suma împrumutată clientul restituie împrumutul la care se adaugă prețul cerut de bancă, adică dobânda și dobânda penalizatoare aferentă. Toate celelalte comisioane sau tarife stabilite în contract trebuie să aibă ca şi corespondent prestarea unui serviciu, așa cum prevăd dispozițiile art. 93 din OG nr. 21/1992.
Clauzele indicate ca fiind abuzive ce formează obiectul prezentului litigiu nu definesc obiectul contractului și prin natura lor — și a contractului de credit nu alcătuiesc conținutul noțiunii de raport calitate /preț al bunurilor și serviciilor furnizate.
Norma comunitară vizează excluderea de la evaluarea caracterului abuziv a proporționalității între calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant și prețul plătit de consumator. Este evident că această normă se referă la contractele de vânzare cumpărare sau de prestare a diverselor servicii acestea fiind contractele în care consumatorului plătește un preț pentru bunurile cumpărate sau pentru serviciile prestate.
Este de neconceput a se pune problema raportului calitate / preț în cazul contractului de credit pentru că în cazul acestui contract consumatorul nu plătește un preț pentru o anumită calitate a mărfii sau a serviciului de care a beneficiat. În cazul contractului de credit, consumatorul primește o sumă de bani cu titlu de împrumut care este cu titlu oneros având obligația de a restitui aceea sumă de bani în rate la care se adaugă și costul dobânzii convenită și celelalte costuri legitime ale contractului de credit. Nu se poate vorbi în cazul contractului de credit despre o calitate a banilor primiți cu titlu de împrumut și nici de un preţ pentru primirea acelor bani cu titlu de împrumut, noțiunea de preț fiind specifică vânzării cumpărării sau prestărilor de diverse servicii. Norma comunitară în discuție nu vizează excluderea de la controlul judiciar a posibilului caracter abuziv al oricăror clauze din contractul de credit care impun un anumit cost consumatorului.
În concluzie, clauza privind comisionul de administrare este abuzivă, ceea ce impune restituirea tuturor sumelor de bani încasate de către pârâtă, cu titlu de comision de administrare, începând cu data încheierii contractului de credit și până la data încheierii actului adițional.
Cererea privind restituirea comisionului de administrare achitat în temeiul clauzei nule este întemeiată. De principiu nulitatea produce efecte retroactive, operând de la data încheierii actului, cu excepţia acelor situaţii în care, prin natura acestora, restituirea prestaţiilor nu mai este posibilă. Nu ne aflăm într-o astfel de situaţie iar refuzul restituirii sumelor percepute în temeiul unei clauze anulate ar conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a pârâtei.
Clauza a fost și este abuzivă, banca profitând de această prevedere contractuală pentru a creşte nejustificat dobânda.
De asemenea, este greșită argumentația instanței în sensul că un astfel de comision ar fi permis de prevederile legale statuate prin OUG nr.50/2010 şi clauza ar fi, în consecință, corectă. Faptul că legea permite de principiu perceperea unui comision de administrare nu poate constitui un argument pentru respingerea acțiunii în condițiile în care ceea ce contează nu este denumirea ci conținutul drepturilor şi obligațiilor derivând din cuprinsul textului clauzei contractuale speciale.
Eroarea este cu atât mai gravă cu cât se analizează clauza contractuală instituită prin contractul din anul 2008 prin prisma OG nr. 50/2010, invocându-se în mod greșit dispoziții legale care nu se aplică retroactiv. Mai mult, chiar cu ocazia încheierii actului adițional din anul 2010, în considerarea necesității alinierii la prevederile OUG nr.50/2010, banca a eliminat acest comision de administrare.
În ceea ce privește comisionul de administrare, acesta nu reprezintă contravaloarea unei prestații efective a băncii, este lăsat la discreția băncii în ceea ce privește perceperea acestuia, fără a exista posibilitatea pentru reclamanți de a cunoaște criteriile după care poate fi modificat sau înlăturat acest comision sau de a influența în vreun fel efectele contractului.
Acest comision, calculat și perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului și, în plus, creând băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci.
Principiul pacta sunt servanda trebuie să pornească de la respectarea legii şi contractarea cu bună credință, în scopul înlăturării abuzurilor. Potrivit preambulului la Directivă la aprecierea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită forței pozițiilor de negociere ale părţilor, faptului de a şti dacă consumatorul a fost încurajat să-şi dea acordul pentru clauza în cauză şi dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului, având în vedere şi faptul că condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor atunci când acesta acționează în mod corect şi echitabil faţă de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să ţină seama. Totodată, contractele ar trebui redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, iar consumatorului ar trebui să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele şi, în caz de dubiu, ar trebui să prevaleze interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator.
Clauza examinată are un conținut cel puțin echivoc, întrucât nu este de natură a delimita comisionul de administrare de dobânda convenită la pct. 4.1 din Contract, iar acest comision nu este definit, fiind așadar stipulat fără contraprestație și lipsit de cauză, nefiind de primit argumentele instanței de fond referitoare la cauza acestui comision (monitorizarea, înregistrarea, efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării sau rambursării creditului), câtă vreme sunt extrinseci contractului, cauza unei obligații impunându-se să fie subînţeleasă în conținutul însuși al contractului, în caz contrar fiind nesocotită cerința bunei-credințe din partea celui ce a preformulat contractul. (Decizia Civilă Nr.1444/A/08 Decembrie 2016 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr. 9119/182/2014 ).
Mai mult, chiar instanța, prin hotărârea pronunțată a reţinut că această clauză nu a fost negociată cu apelanta.
Cu privire la comisionul de acordare în cuprinsul contractului de credit a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutatul trebuie să achite un comision de acordare de 1,75% din valoarea creditului, respectiv suma de 3.587,5 RON care se achită la data tragerii creditului, fiind reținut din limita creditului acordat.
Instanța de fond a respins petitul privind constatarea nulității absolute a acestei clauze şi a petitelor subsecvente acesteia, motivat de faptul că nu este îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligațiile părților şi totodată, raportat la faptul că acest „comision de acordare a creditului reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în analiza documentației referitoare la contractul de credit, verificarea situației financiare si a bonității clientului, întocmirea dosarului de credit.
De asemenea, clauza este redactată în mod clar și fără echivoc, atât sub aspectul conținutului comisionului de acordare, cât şi al cuantumului şi al modului în care acesta va fi plătit”.
Sub un prim aspect reclamanta nu a fost informată cu privire la perceperea acestui comision de acordare, aspect care rezultă și din cuprinsul interogatoriului luat acesteia, aspect pe care instanța nu l-a avut în vedere la analiza tuturor probelor şi la pronunțarea hotărârii.
Sub un al doilea aspect, banca nu a făcut dovada negocierii acestei clauze cu reclamanta, în condițiile în care această obligație îi revenea, potrivit dispozițiilor legale în materie.
Sub un al treilea aspect instanța trebuia să aibă în vedere poziția de inferioritate a consumatorului în raport de profesionist, trebuia să analizeze dacă apelantei i s-a dat posibilitatea reală, efectivă de a cunoaște şi de a influența conținutul acestei clauze.
În raport cu prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, clauza privind comisionul de acordare este abuziva întrucât nu a fost negociată direct (contractul de credit fiind unul standard, preformulat) şi pentru că aceasta creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condiţiile în care valoarea acestui comision nu este justificată prin prisma cheltuielilor necesare pentru întocmirea dosarului de credit, lipsind o justificare temeinică a acestui cost. Comisionul perceput nu are nici o legătură cu cheltuielile privind acordarea creditului, fiind impus abuziv. De altfel nici nu se precizează ce anume serviciu este prestat de către bancă, conţinutul obligaţiilor pârâtei nefiind precizate.
Banca nu a reușit să explice în contract pentru ce a perceput acest comision, în condițiile în care acesta are o valoare proporţională cu suma împrumutată. Cu atât mai puțin poate fi justificat cuantumul sumei stabilite cu acest titlu, 3587,5 RON în condițiile în care pârâta nu a fost în măsură să ofere în contract nici măcar un singur criteriu pentru a se verifica modul de calcul al acestui comision. Acest cuantum este raportat la mărimea sumei împrumutate și nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).
Legiuitorul reglementează clar diferența dintre contractele încheiate între părți care au aceeași putere de negociere și relațiile de inegalitate dintre consumatori și profesioniști. Din modul de formulare însă rezultă că aceasta nu a suportat o negociere.
Opțiunea legiuitorului pentru o reglementare cu caracter special ce are ca finalitate protecția consumatorului, prezumat a se afla într-o poziție defavorabilă la momentul încheierii unui contract, impune aplicarea cu prioritate a dispozițiilor Legii 193/2000 și nu a dreptului comun în materia viciilor de consimțământ. De asemenea, trebuie menționat că odată verificate condițiile de la art. 4 alin. I din legea 193/2000, consecința directă și imediată este cea a ineficacității clauzelor raportat la consumator în sensul art. 6 din același act normativ. Or, aceste dispoziţii traduc noțiunea de cauză ilicită în înțelesul art. 948 pct. 4 Cod civil și îi atașează o sancțiune specifică, preluată din conținutul Directivei 93/13/1993.
Nu se poate reține că acest comision a fost perceput pentru analiza dosarului clientului deoarece în aceste condiții nu este justificată perceperea acestuia în funcție de valoarea creditului acordat din moment ce operațiunile de analiza a dosarului implică pentru bancă aceleași costuri, indiferent de suma împrumutată.
Inserarea clauzei în contract, fără a se justifica și serviciile prestate de bancă în schimbul sumei încasate nu face decât să mărească în mod nejustificat costul creditului, creează un dezechilibru semnificativ între dreptul băncii de a percepe acest comision și serviciile prestate în favoarea consumatorului și încalcă buna credință pe care părțile trebuie să o manifeste în relațiile contractuale, motiv pentru care această clauză are un caracter abuziv în sensul Legii nr, 193/2000,
În ce privește susținerile primei instanţe potrivit cărora banca exercită o contraprestație în schimbul perceperii comisionului de acordare, trebuie subliniat faptul că ea efectuează aceste verificări pentru toți potențialii clienți, ca demers premergător acordării creditului, chiar dacă respectivul client nu va decide în final să acceseze respectivul credit. Așadar, în cazul în care clientul nu semnează într-un final contractul de credit, nici nu i se va percepe acest comision, chiar dacă banca a efectuat verificările la Centrala Riscului de Credit în ceea ce îl privește, ceea ce dovedește faptul că banca poate să interogheze respectivele baze de date fără costuri în sarcina sa. Or, profesionistul nu are dreptul de a pune pe seama clientului costurile sale de funcționare, printre care se numără și verificarea profilului de bun platnic al viitorului client. În prezent, informațiile despre situația împrumutaților pot fi obținute în mod gratuit de la această Centrală a Riscului de Credit din cadrul Băncii Naționale a României.
În ce privește momentul acordării creditului, intimata nu a făcut în niciun fel dovada faptului că ar fi achitat sume de bani pentru obținerea de informații cu privire la profilul reclamantelor anterior acordării creditului.
În principiu, prețul total al creditului, care include și costurile funcționării serviciilor din cadrul băncii, trebuie să se regăsească în dobânda percepută. Perceperea separată a unui comision nu este interzisă, dar trebuie să corespundă unui serviciu oferit de către bancă care să poată fi identificat în contract, iar consumatorul trebuie să cunoască motivul pentru care i se percepe acel comision și trebuie să aibă reprezentarea contraprestației băncii pentru acel comision.
În sfârșit, faptul că în contractul de credit s-au menționat în mod concret procentul sau sumele care trebuie achitate în contul unora dintre comisioane, modul de calcul al sumelor și modalitatea de plată, nu are semnificația unei definiri riguroase a acestuia și nu poate conduce la concluzia că respectivele prevederi contractuale ar fi fost redactate într-o modalitate clară și ușor de înțeles, atâta timp cât nu au fost precizate, nici măcar într-o manieră sumară, tipurile de servicii prestate de bancă, a căror contraprestație este reprezentată de comisionul supus analizei, neputându-se cunoaște nici de către consumator și nici de către instanța de judecată ce servicii sunt acoperite de costurile impuse în sarcina lui.
Dezechilibrul semnificativ există între suma importantă plătită pentru ceea ce ar fi, aparent, serviciile bancare ce țin de încheierea contractului de credit. În realitate este doar un cost ascuns, plătit de client fără a fi informat și avizat, cota procentuală raportată la valoarea creditului demonstrând lipsa de legătură cu costurile reale ale unei documentații privind încheierea unui contract de credit.
În materia clauzelor abuzive, CJUE s-a pronunţat, în contextul cerinţei privind crearea unui dezechilibru semnificativ, în sensul că este posibil ca prestațiile să fie echivalente și să existe, totuși, un dezechilibru juridic atunci când s-a adus o atingere suficient de gravă situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul prevederilor normative naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit dispozițiilor respective, consumatorul beneficiază în baza acelui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, fără ca aceste obligații să fie definite, explicitate.
Perceperea unui astfel de comision afectează echilibrul contractual în condițiile în care consumatorul este obligat să suporte un cost pentru care banca nu are nicio justificare, nicio contraprestație. Mai mult, acest comision intră în cuantumul total al creditului și pentru acesta se plătește dobândă pe toata perioada contractuală de către consumator, cu toate că nu a beneficiat de această sumă și nici nu a beneficiat de vreo contraprestație ca urmare a achitării acestui comision de acordare.
Banca percepe acest comision practic de 2 ori. Comisionul de acordare este perceput din suma acordată cu titlu de împrumut la momentul tragerii creditului, respectiv clienții nu beneficiază de întreaga sumă contractată, iar mai apoi sunt obligați să restituie întreaga sumă, incluzând ce a reținut banca cu titlu de comision de acordare (cu toate că nu au intrat clienții în posesia efectivă a acestor sume), plus dobânda aplicabilă acestor sume.
Instanța de fond a mai reţinut că acest comision de acordare reprezintă „plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în analiza documentației referitoare la contractul de credit.
Cu toate că banca nu a făcut dovada contraprestațiilor efectuate de aceasta în schimbul acestor sume prima instanță presupune că acestea au fost percepute pentru demersurile necesare acordării creditului solicitat, fără a face trimitere la vreo dovadă în acest sens.
Ori, este cunoscut faptul că împrumutații, anterior acordării creditului achită taxele aferente instituirii ipotecii, evaluării imobilului, costurile asigurării, toate costurile pregătirii contractului de credit fiind achitate anterior de către împrumutați. Cu toate acestea, în plus, li se mai percep sume suplimentare, constituite în procente din suma împrumutată.
Prima instanță a motivat respingerea acestui petit raportat la prevederile art.36 alin.1 din OUG nr.50/2010, potrivit cărora este permisă perceperea unui comision de analiză dosar. Cu toate acestea instanța nu a avut în vedere în vedere faptul că OUG 50 / 2010 nu era în vigoare la data încheierii contractului, dispozițiile acesteia nefiind aplicabile contractului de credit în litigiu.
Practic, acest comision este raportat la întinderea sumei împrumutate și nu este stabilit în sumă fixă aplicabilă tuturor contractelor de credit de același tip, indiferent de cuantumul sumei împrumutate.
Exprimarea clară şi inteligibilă trebuie să se refere în mod esenţial la modalitatea în care transpare din formularea folosită suma drepturilor şi obligaţiilor părţilor rezultând din acea clauză. Din economia textuală a clauzei comisionului de procesare prevăzută în contract nu rezultă modalitatea de stabilire sau criteriile obiective de calcul ale acestui comision, nefiind expusă nicio contraprestație efectivă inteligibilă a Băncii pentru suma încasată cu acest titlu.
A se observa, în plus, că prevederea contractuală nu stipulează care este contraprestația băncii pentru acest comision iar stabilirea acestuia ca o valoare procentuală aplicată creditului nu poate fi justificată prin chestiuni de acordare a creditului.
Analizând prin prisma Legii nr. 193/2000 se poate observa că acest comision nu a fost negociat cu clientul, că, prin natura sa, a adus prejudicii acestuia și că, nu în ultimul rând, este nejustificat de mare în comparație cu munca depusă de bancă pentru întocmirea dosarului de credit. Cuantumul sumelor percepute cu acest titlu nu are la baza nici un criteriu, pentru a se verifica modul de calcul al acestui comision.
Dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este stabilit ca procent din suma împrumutată. indiferent de tipul de contract și de ce acest cuantum este raportat la mărimea sumei împrumutate și nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului mai ales în condiţiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit.
Pentru toate aspectele mai sus menționate, au solicitat admiterea apelului de maniera în care a fost formulat.
La data de 30.10.2020 a declarat apel apelantul F B SA prin care a solicitat admiterea apelului și rejudecând, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamanta B M, cu cheltuieli de judecată pe fondul cauzei și în apel, având în vedere următoarele motive:
În fapt, prin Sentinţa civilă nr.233 din 15 ianuarie 2020, instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantei şi a constatat ca fiind abuzivă clauza prevăzută de pct.3.1 lit.c din Condiţiile generale ale Contractului de credit nr.1019/18.03.2008 privind posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda în funcţie de evoluţia dobânzilor pe piaţa interbancară.
A obligat pârâta la refacerea graficului de rambursare şi eliminarea sumelor percepute în baza clauzelor constate ca fiind abuzive, grafic care să cuprindă o dobândă de 7,5% de la data de 18.03.2008 până la data de 21.10.2010, cu dobânda legală.
A obligat pârâta şi la plata sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Restul petitelor au fost respinse.
Hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală în parte, impunându-se respingerea în totalitate a acțiunii reclamantei.
În primul rând, acest credit bancar a fost acordat de A B R SA şi abia în data de 21.10.2010 P B R SA a devenit parte contractantă, după finalizarea actelor de fuziune dintre cele două entităţi bancare.
În anul 2008 ca şi orice instituţie bancară şi A B oferea mai multe tipuri de credite, în mai multe valute: credite ipotecare, credite pentru investiţii imobiliare, credite de nevoi personale garantate cu ipotecă, împrumuturi de nevoi personale, precum şi refinanțări ale acestor tipuri de credite.
Toate aceste tipuri de credite au fost transmise spre avizare Direcției Supraveghere a BNR în temeiul art. 3 din Regulamentul Băncii Naționale a României („BNR") nr. 3/2007. Activitatea unei instituții de credit este intens monitorizată, reglementată și standardizată.
Ca urmare, activitatea Băncii în toate domeniile este supusă unor reguli și proceduri interne pe care toți salarialii Băncii trebuie să le respecte și pentru cunoașterea cărora se organizează și se organizau sesiuni de pregătire internă, scopul acestora fiind acela de a crea un cadru uniform de comportare în toate sucursalele și agențiile Băncii, precum și a unui standard de desfășurare a activității privind comercializarea serviciilor oferite de Bancă, inclusiv în ceea ce privește informarea clienţilor cu privire la acestea.
Ca urmare, anterior semnării oricărui contract de credit, Banca derula un proces de informare și consiliere a potențialilor clienți, care era reglementat prin normele interne ale Băncii privind acordarea fiecărui produs de creditare, întocmite și transmise Direcției Supraveghere a BNR potrivit Regulamentului BNR nr. 312007.
Normele interne ale Băncii conţin reglementări privind cadrul juridic potrivit căruia se acordă creditul, descrierea tipurilor de credite, rata dobânzii aplicabilă acestora și variaţiile aplicabile, dacă este cazul, Contractul de asigurări ce trebuie semnate dacă este cazul (spre exemplu, în cadrul creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare), veniturile eligibile pentru acordarea creditului și proporţia în care acestea sunt luate în considerare, procesul de analiză, aprobare și acordare a împrumutului, condiţiile de acordare a creditelor.
Aceste norme au fost și sunt emise pentru fiecare credit de un anume tip — credit ipotecar, credit pentru investiții imobiliare, credit de nevoi personale, credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă - indiferent de moneda în care acesta era acordat.
Din această perspectivă, A B nu a impus nicio clauză, condiție sau orice alt element de natură a influenţa alegerea reclamantei; existenţa unor produse de creditare predefinite nu afectează libertatea împrumutaților de a opta pentru un anumit tip de dobândi și nici nu poate conduce la concluzia caracterului nenegociabil al Contractului de Credit.
Banca a respectat toate dispoziţiile legale de informare și consiliere a reclamantei anterior încheierii Contractului de Credit, aplicabile la momentul la care a fost acordat creditul.
Instanța de fond a constatat că pct. 3.1 lit. c) din contractul de credit reprezintă o clauză abuzivă, motivând faptul că aceasta prevede dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda în funcţie de evoluţia dobânzilor pe piaţa interbancară.
Instanța nu putea să constate că aceasta clauză este abuzivă din moment ce nu mai este în vigoare în forma prevăzută în contract din 2010. Conform Actului adiţional nr. 2 din 21.10.2010 părţile au stabilit că dobânda să fie variabilă în funcție de indicele Robor la 3 luni la care se adaugă marja fixă de 3.5%, astfel încât singurul indicator care poate varia în funcție de piaţa interbancară este indicele Robor la 3 luni.
Clauza invocată nu este o clauză abuzivă:
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerinţelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Prin textul de lege mai sus citat legiuitorul național a implementat dispozițiile Directivei 93/13/CEE. Astfel, art. 4 din nr.193/2000 este o copie fidelă a dispozițiilor art. 3 din Directivă, identificându-se cu ușurință în acest text de lege condițiile cumulative pe care o clauză trebuie să o îndeplinească pentru a putea fi calificată în concret de către judecătorul național, pentru fiecare caz în parte, ca fiind abuzivă:
- să nu fi fost negociată (din culpa comerciantului/profesionistului);
- să creeze, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului.
Suplimentar, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parie, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.
Totodată, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE prevede că „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remuneraţiei, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".
Așadar, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit nr. 193/2000 (și implicit al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată.
Or, în prezenta cauză, clauzele contractuale cuprinse la art. 3.I lit. c) din Contractul de credit nu are un caracter abuziv întrucât, pe de o parte, nu îndeplineşte condițiile prevăzute de art. 4 alin. (l) din Legea nr.193/2000, iar pe de altă parte, aceasta se referă la prețul contractului.
În acest context, caracterul abuziv al unor clauze contractuale se apreciază de la caz la caz, în funcție de circumstanțele concrete, care vizează negocierea, încheierea, înțelegerea și derularea respectivului contract.
Prevederile art. 3.1 lit. c) din Contractul de credit sunt clare și fără echivoc, au fost însușite de către consumatori prin semnarea Contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 din C. Civ. 1864 și au constituit un element determinant la formarea voinței de a contracta.
Părțile au cunoscut obligaţiile lor de la data încheierii Contractului de credit, chiar dacă obligația împrumutaților este una cu executare succesivă.
Reclamanta a avut posibilitatea de a opta între ofertele mai multor bănci și între mai multe oferte ale aceleiași bănci. Așadar, reclamanta nu poate invoca faptul că aceste condiții referitoare la dobânda bancară au fost străine de cunoștința ei, când în realitate tocmai acestea sunt cele care au recomandat Piraeus Bank și au determinat alegerea sa drept furnizor de servicii financiare în detrimentul altor bănci. Reclamanta a optat pentru unul din produsele bancare oferite, întrucât la acel moment acel produs bancar era printre cele mai bune de pe piață.
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante.
Astfel cum a stabilit doctrina, dezechilibrul trebuie să fie in rem. Legiuitorul a prevăzut sancționarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ, și nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „directiva (Directiva nr. 93/13/CEE - n.ns.) nu oferă posibilitatea consumatorilor de a obţine anularea în instanţă a contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceștia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real și contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor.
În prezenta cauză nu poate fi vorba de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe dobânda.
Mai mult decât atât, instanţa nu putea să admită restituirea sumelor percepute peste dobânda de 7,5 % pentru perioada 18.03.2008 până la data de 21.10.2010, având în vedere că aceasta nu motivează cum a ajuns la această concluzie, neexistând niciun document care să arate în mod clar că dobânda a fost modificată de către A B.
Având în vedere cele arătate, instanța de fond trebuia să respingă acest petit.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată instanța în mod nelegal și netemeinic a acordat cheltuieli de judecata în cuantum de 500 lei.
Având în vedere că acțiunea a fost admisă doar în parte, instanța trebuia să respingă în totalitate cheltuielile de judecată sau să o oblige şi pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei, ori să procedeze la compensarea acestora, așa cum prevede art. 453 alin. 2 CPC.
Având în vedere cele prezentate a solicitat admiterea apelului şi respingerea în totalitate a acţiunii reclamantei.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 466 și urm. CPC.
Apelanta F B SA a depus la data de 21.12.2020 întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului formulat de către apelantele B M şi B M, cu cheltuieli de judecată pe fondul cauzei şi în apel, având în vedere următoarele motive:
Prin Sentinţa civilă nr.233 din 15 ianuarie 2020, instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantei şi a constatat ca fiind abuzivă clauza prevăzută la pct.3.1 lit.c din Condiţiile generale ale Contractului de credit nr.1019/18.03.2008 privind posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda în funcţie de evoluţia dobânzilor pe piaţa interbancară.
A obligat pârâta la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă, peste nivelul de 7,5%/an pentru perioada 18.03.2008 – 21.10.2010 la care se adaugă dobânda legală până la momentul restituirii efective şi a obligat pârâta la refacerea graficului de rambursare şi eliminarea sumelor percepute în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive, grafic care să cuprindă o dobândă de 7,5% de la data de 18.03.2008 până la data de 21.10.2010.
A obligat pârâta şi la plata sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Restul petitelor au fost respinse.
Criticile aduse de către apelante nu sunt întemeiate, acestea neaducând niciun motiv nou faţă de criticile aduse prin cererea de chemare în judecată. Hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală în ceea ce priveşte respingerea în parte, fiind pronunţată în conformitate cu prevederile legale.
Acest credit bancar a fost acordat de A B R SA şi abia în octombrie 2013, P B R SA a devenit parte contractantă, după finalizarea actelor de fuziune dintre cele două entităţi bancare.
Clauzele contestate de către apelante nu au un caracter abuziv, neconstituind un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor , aspecte constatate şi de către instanţa de fond, nefiind astfel îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de Legea nr.193/2000 pentru a fi în prezenţa unei clauze abuzive în ceea ce priveşte clauzele contestate.
Pârâta a creat toate condiţiile pentru negocierea contractului de credit, iar faptul că o clauză contractuală nu a fost negociată direct şi în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă. Orice persoană care depune un minim de diligenţă pentru protejarea intereselor sale la încheierea unui contract care o angajează pentru o perioadă îndelungată de timp va verifica în principal clauzele legate de preţul contractului şi implicit clauza privitoare la comisioane. Aşadar, termenii şi condiţiile privitoare la comisionul de acordare şi la cel de administrare credit, care se materializează în costul creditului, reprezintă elemente esenţiale ale determinării opţiunii reclamantei în alegerea produsului bancar şi a Băncii împrumutătoare, aceasta cunoscând foarte bine aceste condiţii înainte de încheierea contractului de credit cu A B R SA.
Prin pct.3 din Condiţiile speciale se prevăd în mod expres comisioanele datorate de către împrumutata băncii pentru creditul acordat, respectiv lit.a – comision de acordare credit şi lit.c – comision de administrare.
Noţiunea de „comision de acordare” cuprinde tot ceea ce presupune acordarea unui împrumut şi nu doar virarea banilor în contul împrumutatului. Termenul „a acorda” trebuie analizat împreună cu termenul de „credit” reieşind astfel sensul avut în vedere de părţi la încheierea contractului, respectiv costuri generate de acordarea creditului.
Prin actul adiţional nr.2 din 21.10.2010 a înţeles să se supună prevederilor OUG 50/2010, sens în care a eliminat comisionul de administrare, astfel apelanta nu a mai achitat începând cu această dată niciun comision.
Prevederile Legii 193/2000 exclud în mod expres din sfera de aplicare prevederi contractuale reglementate de alte acte normative, iar posibilitatea perceperii comisioanelor este reglementată de alte legi speciale. Art.3 alin.2 din Legea 193/2000 prevede: „clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi”. Astfel, dacă o clauză contractuală este reglementată şi prevăzută de o altă lege, ea nu poate fi considerată abuzivă în temeiul Legii 193/2000 deoarece acelaşi raport juridic nu poate fi legal şi ilegal în acelaşi timp.
Art. 3 lit. g şi lit. i din Directiva 2008/48 prevăd că dobânda anuală efectivă DAE reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de creditor”.
Astfel, clauzele referitoare la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a băncii (care este o fracţiune din dobândă) formează preţul contractului de credit.
Rolul şi modul de percepere al comisionului de administrare sunt definite foarte clar în art. 36 alin. 3 din OUG nr. 50/2010: „comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/ rambursării creditului acordat consumatorului”.
La data acordării creditului, conform contractului, comisionul era perceput ca procent aplicat la soldul creditului. Astfel că motivul perceperii acestui comision de administrare este cât se poate de clar, iar modul în care s-a achitat, respectiv lunar, la data scadenţei odată cu rata lunară de plată, este de asemenea clar prevăzut, susţinerile apelantei în acest sens nefiind întemeiate.
Prin perceperea acestor comisioane nu se creează un dezechilibru în detrimentul reclamantei. Pentru acordarea acestui credit şi banca trebuie să facă anumite operaţiuni şi proceduri care se desfăşoară şi pe parcursul derulării creditului.
Astfel, comisioanele, inclusiv cel de administrare, fac parte din costul total al creditului, iar acesta, alături de marja de profit a băncii reliefată de o fracţiune din rata dobânzii, formează preţul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esenţială a obiectului contractului de credit.
Potrivit dispoziţiilor art.4 alin.6 din Legea 193/2000, natura abuzivă nu poate fi analizată în ceea ce priveşte costul creditului sau al adecvării acestuia faţă de serviciile oferite la schimb.
Este cât se poate de evident faptul că, în speţă, nu se poate vorbi de inexistenţa unei obligaţii corelative a băncii. Prin urmare, nu poate fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor atâta timp cât există o contraprestație a băncii pentru dreptul corelativ de încasare a comisioanelor.
Contractul de credit încheiat între părţi nu are caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părţi. Părţile au cunoscut fiecare obligaţiile lor de la data semnării contractului de credit.
În ceea ce priveşte solicitarea de a obliga pârâta ca începând cu data încheierii actului adiţional nr.2/21.10.2010 să procedeze la refacerea graficului de rambursare şi recalcularea ratei prin aplicarea nivelului dobânzii constituită din marja fixă de 3,5% p.a + Robor la 3 luni şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă peste nivelul de 3,5% + indicele Robor la 3 luni, începând cu data încheierii actului adiţional şi până la pronunţarea unei hotărâri definitive, cu dobânda legală, a apreciat că această solicitare este lipsită de obiect.
Astfel cum a reieşit din probaţiunea depusă odată cu încheierea actului adiţional Banca a calculat dobânda conform formulei agreate, respectiv marja de 3,5% p.a + Robor la 3 luni, astfel încât susţinerile apelantei cum că banca nu a respectat această formulă de calcul sunt nefondate, banca a păstrat marja de 3,5% p.a fixă.
Instanţa nu poate să constate că această clauză este abuzivă din moment ce aceasta respectă prevederile aflate în vigoare, părţile stabilind ca dobânda să fie variabilă în funcţie de indicele Robor la 3 luni la care se adaugă marja fixă de 3,5% astfel încât singurul indicator care poate varia în funcţie de piaţa interbancară este indicele Robor la 3 luni.
Clauza invocată nu este u clauză abuzivă. Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.”
Prin textul de lege mai sus citat legiuitorul naţional a implementat dispoziţiile Directivei 93/13/CEE. Astfel, art.4 din Legea nr.193/2000 este o copie fidelă a dispoziţiilor art.3 din Directivă, identificându-se cu uşurinţă în acest text de lege condiţiile cumulative pe care o clauză trebuie să o îndeplinească pentru a putea fi calificată în concret de către judecătorul naţional pentru fiecare caz în parte, ca fiind abuzivă:
- să nu fi fost negociată (din culpa comerciantului/profesionistului)
- să creeze, contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţă a abuzului.
Art.4 alin.6 din Legea 193/2000 prevede că „evaluarea naturii abuzive a clauzelor de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”.
Totodată, art.4 alin.2 din Directiva93/13/CEE prevede că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.
Aşadar, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr.193/2000 (şi implicit al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta priveşte obiectul sau preţul contractului şi este clar şi inteligibil exprimată/redactată.
Or, în prezenta cauză, clauzele contractuale cuprinse în Contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât, pe de o parte, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, iar pe de altă parte, aceasta se referă la preţul contractului.
În acest context, caracterul abuziv al unor clauze contractuale se apreciază de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele concrete, care vizează negocierea, încheierea, înţelegerea şi derularea respectivului contract.
Prevederile din Contractul de credit şi din Actul adiţional sunt clare şi fără echivoc, au fost însuşite de către consumator prin semnarea Contractului de credit şi a Actului adiţional, devenind astfel lege între părţile contractante potrivit art.969 Cod civil 1864 şi au constituit un element determinant la formarea voinţei de a contracta.
Părţile au cunoscut obligaţiile lor de la data încheierii contractului de credit, chiar dacă obligaţia împrumutaților este una cu executare succesivă.
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părţi contractante.
Astfel cum a stabilit doctrina, dezechilibrul trebuie să fie in rem. Legiuitorul a prevăzut sancţionarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ şi nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „directiva nu oferă posibilitatea consumatorilor de a obţine anularea în instanţă a contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceştia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real şi contrar bunei credinţe un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor”.
În prezenta cauză nu poate fi vorba de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe dobânda.
Instanţa nu putea să admită restituirea sumelor percepute peste dobânda de 3,5% + Robor la 3 luni având în vedere că banca nu a modificat în mod unilateral această formulă de calcul, astfel instanţa de fond în mod just a respins această solicitare.
Având în vedere cele prezentate mai sus, a solicitat respingerea apelului formulat de către apelanta B M împotriva Sentinţei civile nr.233/15.01.2020 pronunţată de Judecătoria Baia Mare.
Apelantele B M şi B M au depus la data de 30.12.2020 întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului formulat ca nefondat.
Prin motivele de apel, intimata F B arată că apelantele au fost informate cu privire la toate clauzele contractuale, anterior semnării contractului de credit. Cu toate acestea, banca nu a depus la dosar nicio probă din care să rezulte că apelanta a fost informată cu privire la conținutul clauzelor contractuale sau că ar fi fost efectiv negociate clauzele contractuale atacate. Simpla afirmație că apelanta ar fi avut posibilitatea de alege între mai multe produse de creditare ale băncii, nu echivalează cu posibilitatea efectivă a acesteia de a negocia/ modifica sau influența efectiv conținutul clauzei contractuale.
Banca, cu toate că afirmă că nu a fost parte în contract la momentul semnării contractului (contractul fiind semnat cu A B) și că, în consecință, nu are cunoștință despre termenii în care s-au purtat discuțiile (astfel cum rezultă din răspunsul la interogatoriu dat de bancă în fața primei instanțe), afirmă totuși cu tărie că a existat o informare a clienților cu privire la conținutul clauzelor contractuale și că modificarea dobânzii nu a avut loc (răspunsul formulat la întrebarea nr.4 din interogatoriu), cu toate că a dovedit modificarea dobânzii chiar cu înscrisuri emanând de la bancă (filele 25,29, 33 dosarul primei instanțe).
Că banca a perceput o dobândă mai mare decât cea stipulată atât înainte de încheierea actului adițional cât și ulterior încheierii lui, se poate constata şi prin analizarea înscrisurilor depuse în probațiune la dosarul cauzei, respectiv adrese ale băncii prin care înștiința reclamanta de majorarea dobânzii — adrese din anul 2009, 2010 depuse la dosarul cauzei la termenul din data de 17.03.2017 (deşi inițial, la momentul semnării contractului, dobânda a fost stabilită ca dobândă fixă de 7,5% pe an). Mai mult, potrivit înscrisului depus la fila 25 dobânda este de 10% la data de 24.10.2008. La fila 29 la data de 25.02.2009, dobânda este de 12%. La fila 33 este depus un înscris emanând de la banca pârâtă potrivit căruia la data 05.01.2010, dobânda era de 12%.
De asemenea, la dosar s-a depus un grafic de rambursare al creditului din anul 2015 și un grafic de evoluție al indicelui Robor pe anul 2015 (filele 64 şi 65) — de unde se poate observa că dobânda percepută de bancă la data de 02.11.2015 era de 5% deși indicele Robor era de 1,17. Astfel, dobânda percepută de bancă ar fi trebuit să fie de 4,6 (marja fixă de 3,5 + indicele de 1,17 4,67) și nu de 5%, cum rezultă din graficul de rambursare.
De asemenea, banca intimată nu a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale la momentul încheierii contractului. Simplele presupuneri că banca „a asigurat cadrul necesar în vederea negocierii clauzelor contractuale” nu se pot constitui în dovezi clare, certe de realizare și respectare a condiției negocierii clauzelor contractuale, fără depunerea în probațiune a unor înscrisuri care să susțină aceste afirmații.
Banca nu a reușit să ofere un răspuns, ba mai mult s-a sustras unui răspuns și atunci când i s-a cerut, prin întrebarea de la punctul 6 din interogatoriu, să definească noțiunea de „evoluție a dobânzilor pe piața interbancară", apreciind că această întrebare nu este admisibilă. Nici prin apelul formulat, banca nu a oferit o definiție a acestei sintagme, putându-se constata că banca intimată nu dorește să dea dovadă de transparență. Cu atât mai mult nu a definit această noțiune nici în cuprinsul contractului, păstrându-și „avantajul” modificării unilaterale a dobânzii în temeiul unei noțiuni neclare, care nu cuprinde elemente/criterii obiective la care să fie raportată modificare.
Drept urmare, sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă.
Negocierea clauzelor contractuale nu a avut loc, iar banca, deși susține contrariul nu a făcut dovada negocierii, cu toate că această sarcină îi incumbă.
Clauza care dădea dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda a fost de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. În acest sens, sub un prim aspect, are relevanță faptul că la momentul încheierii contractului dobânda era fixă, în procent de 7,5%/an. Cu toate acestea, în mod abuziv, banca a inserat în contract clauza care-i dădea dreptul să modifice unilateral dobânda în funcție de evoluția pieței financiare, fără ca această sintagmă să fie definită sau negociată cu apelanta și, de asemenea, contrar prevederii care stabilea că dobânda e fixă.
Sub un al doilea aspect, banca a majorat efectiv dobânda, chiar şi anterior încheierii actului adițional, în acest sens fiind depuse la dosarul cauzei chiar adrese ale băncii prin care informa apelanta cu privire la majorarea dobânzii şi noul cuantum al acesteia, dobânda ajungând chiar şi la 12%/an.
În mod clar a fost adusă atingere echilibrului între drepturile și obligațiile părţilor prin lipsa de informare a clientului, încălcarea clauzelor contractuale, încălcarea principiului predictibilității din cadrul acestor contracte, principiu potrivit căruia clientului trebuie să cunoască de la început care sunt obligațiile pe care urmează să și le asume sau măcar să existe criterii obiective în raport de care să poată cunoaște aceste aspecte, lipsa de transparență.
De asemenea, banca susține, prin apelul formulat, că acea clauză care dădea dreptul băncii să modifice unilateral dobânda a fost eliminată din contract. Această susținere este FALSĂ, clauza nu a fost eliminată prin actul adițional încheiat în anul 2010. Singurele clauze care s-au modificat prin acel act adițional, au fost cele referitoare la comisionul de administrare si modificarea cuantumului dobânzii de la 7,5% la 3,5% indicele Robor. În actul adițional încheiat se prevede în mod expres la finalul acestuia că,. toate celelalte clauze din contract rămân nemodificate, printre acestea regăsindu-se în continuare clauza catre dă dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda.
De altfel, chiar şi ulterior încheierii actului adițional, banca, cu rea-credinţă profitând de rămânerea în vigoare a dreptului de a modifica unilateral dobânda, a aplica un nivel mai ridicat al dobânzii decât cel care ar fi rezultat din aplicarea conformă dobânzii de 3,5%+Robor, aspecte dovedite prin înscrisuri depuse în fața primei instanțe.
Prin sentința pronunțată, instanța a constatat nulitatea absolută a clauzei care dădea dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda și a dispus restituirea acestora.
Prima instanță, în mod corect, a dispus anularea acestei clauze şi restituirea tuturor sumelor percepute de bancă peste nivelul de 7,5% pe an, consecința constatării absolute a unei clauze având ca şi consecință firească restabilirea situației anterioare prin restituirea tuturor sumelor încasate nelegal.
Conform art.6 din Legea nr.193/2000, clauzele abuzive din contract nu mai pot produce efecte iar sancțiunea aplicabilă clauzelor abuzive este nulitatea absolută corespunzând încălcării unor norme de ordine publică.
Astfel, nulitatea absolută produce efecte de la data încheierii actului iar consecinţa acesteia este repunerea părților în situația anterioară. Ori o repunere în situația anterioară a reclamantei apelante nu se poate realiza efectiv decât prin sumelor încasate abuziv și a tuturor dobânzilor ce curg cu privire la aceste sume, de la momentul plății lor și până la data pronunțării definitive a unei hotărâri judecătorești.
Nu corespunde adevărului susținerea băncii conform căreia nu s-a făcut dovada perceperii unor dobânzi mai mari de către bancă, decât cea de 7,5% stabilită inițial. La dosarul cauzei au fost depuse mai multe înscrisuri în acest sens (astfel cum rezultă din cele de mai sus, fiind indicate chiar şi filele de la dosar în acest sens), inclusiv adrese ale băncii prin care aduceau la cunoștința apelantelor creșterea dobânzii, ajungând să fie dobânda chiar şi de 12%, cu toate că prin contractul inițial s-a stipulat că va fi vorba despre o dobândă fixă.
Raportat la cele menționate anterior, au solicitat respingerea apelului formulat ca neîntemeiat.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de apel reţine următoarele:
Între A B R SA şi apelantele B M şi B M s-a încheiat contractul de credit nr. 1019/18.03.2008 în temeiul căreia banca a acordat apelantei - reclamante un credit în valoare de 205.000 lei pentru o perioadă de 183 luni (f. 19 – dosar primă instanţă).
La data de 21.10.2010 s-a încheiat un act adiţional la contractul de credit nr. 1019/18.03.2008 prin care s-a modificat lit. a şi c ale punctului 2 din contract. Astfel, s-a prevăzut că, creditul se acordă cu o dobândă variabilă, stabilită pe baza indicelui monetar Robor la 3 luni + 3,5% p.a. – marjă fixă pe toată perioada de creditare , iar comisionul de administrate este de 0%/lună, specificându-se că restul clauzelor contractuale stipulate în contractul de credit rămân nemodificate.
Contractul de credit sus menţionat intră sub incidenta Legii nr. 193/2000, întrucât apelanta - reclamantă are calitatea de consumator în sensul Legii nr. 193/2000, acesta contractând creditul în afara activităţii profesionale, comerciale sau liberale, iar banca de profesionist, aceasta acordând creditul în realizarea obiectului său de activitate.
Dispoziţiile art. 1 şi art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 reglementează anumite condiţii ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, ce vor fi sintetizate astfel: 1. clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; 2. clauza să nu respecte cerinţele de transparenţă şi claritate; 3. să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi cu încălcarea bunei credinţe.
Potrivit art. 4 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între comercianţi şi consumatori ,,(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.”
Sarcina probei, sub aspectul caracterului negociat al unei clauze, revine profesionistului, după cum rezultă în mod explicit din dispoziţiile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000.
Prin „negociere” se înţelege ocazia oferită destinatarului ofertei de a influenţa efectiv natura şi/sau conţinutul clauzelor.
Se constată că apelanta - pârâtă nu a probat că s-au negociat efectiv şi direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate se solicită, deşi această probă îi incumba, conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000
Clauzele supuse analizei sunt cuprinse într-un contract standard preformulat, în care consumatorul nu a avut posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el.
În condiţiile în care o prevedere contractuală întruneşte caracteristicile stabilite de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a putea fi considerată abuzivă, cauza actului juridic nu este, în raport de clauza respectivă, licită, deoarece a fost stipulată prin contract cu încălcarea disp. imperative ale art. 1 din Legea nr. 193/2000 şi este lovită de nulitate absolută, disp. art. 966 din Codul Civil de la 1864 stabilind, fără echivoc, faptul că: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”. Rezultă că sancţiunea nulităţii absolute ce afectează clauzele stipulate printr-un act juridic cu încălcarea disp. art. 1 din Legea nr. 193/2000 produce efecte retroactive, din chiar momentul asumării de către părţi a clauzei şi impune desfiinţarea clauzei abuzive, nulă absolut şi înlăturarea efectelor pe care le-a produs în raportul juridic intervenit între profesionist şi consumator, astfel că prev. art. 969 din Codul Civil de la 1864, ce instituie principiul forţei obligatorii a actului juridic şi care au fost invocate de intimata - pârâtă ca temei al apărării formulate în cauză, nu mai pot avea aplicabilitate.
Existenţa unui număr diversificat de produse nu probează caracterul negociat al clauzelor contestate şi nu poate împiedica verificarea conţinutului contractului de către instanţa de judecată.
1.Potrivit pct. 3 lit. a din Contractul de credit nr. 1019/18.03.2008 - Condiţii speciale împrumutatul se obligă să plătească un comision de acordare credit de 1,75% aplicat la valoarea creditului.
Cu prioritate, instanța reţine că poate analiza clauzele ce instituie comisioane datorate de consumator, deoarece nu fac parte din obiectul principal al contractului. În cazul contractelor de credit obiectul principal al contractului este limitat la obligaţia de restituire a creditului şi de plată a dobânzii.
Clauza privind comisionul de acordare credit este abuzivă deoarece nu prevede, nici măcar implicit, şi nici nu se poate deduce care este contraprestaţia concretă pe care o efectuează banca, exclusiv în beneficiul împrumutatului.
Mai mult decât atât, explicaţia oferită de pârâtă post factum, după încheierea contractului, în timpul soluţionării prezentei cauzei (f. 47 dosar primă instanţă - întâmpinare), conform căreia acest comision reprezintă contravaloarea costurilor generate de acordarea creditului, respectiv costuri privind analiza documentaţiei de creditare, verificare garanţiilor imobiliare, verificarea garanţiilor imobiliare, interogări la Biroul de Credite, Centrala Riscurilor Bancare şi Arhiva Electronica de Garanţii Reale Mobiliare, verificarea bonităţii clientului în funcţie de veniturile încasate şi obligaţiile financiare existente, verificări privitoare la exactitatea datelor cuprinse în înscrisurile furnizate de împrumutat (verificare la angajator şi la un furnizor de utilităţi) verificarea împrumutatului dacă face parte din categoria persoanelor sancţionate de organizaţiile internaţionale care cad sub incidenţa legii privind prevenirea şi combaterea terorismului, nu este, în opinia tribunalului una reală şi serioasă, deoarece ea este în vădită contradicţie logică cu modul de percepere a acestui comision: la o valoare procentuală calculată la suma împrumutată, iar nu raportat la volumul şi complexitatea actelor şi verificărilor. Existenţa unui astfel de dezechilibru în sine demonstrează absenţa bunei-credinţe, în sensul art. 4 alin.1 din Legea nr.193/2000.
Faţă de cele reţinute de C.J.U.E. prin Hotărârea din data de 03.10.2019 pronunţată în cauza C621/17, par. 43, instanţa reţine nu doar nedefinirea în vreun fel a comisionului de acordare a creditului prevăzut în contractul de credit care face obiectul analizei, ci şi faptul că natura serviciilor furnizate efectiv nu poate fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, nici de cel mai informat şi avizat consumator.
Pentru motivele mai sus arătate, instanţa va constata caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei cuprinse la pct. 3 lit. a din Contractul de credit nr. 1019/18.03.2008 - Condiţii speciale.
Ca efect al constatării nulităţii absolute, părţile trebuie repuse în situaţia anterioară, astfel că intimata va fi obligată la restituirea către apelanţi a sumei percepute cu titlu de comision de acordare credit , la care se adaugă dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data încasării sumei şi până la restituirea efectivă.
Instanţa de apel reţine că dobânda legală reprezintă o reparaţie a prejudiciului suferit de apelanţi, un echivalent al lipsei de folosinţă a sumelor de bani plătite.
2. Conform pct. 3.1. lit. c din Contractul de credit nr. 1019/18.03.2008 - Condiţii generale, „Banca are dreptul de a modifica Rata dobânzii în funcţie de evoluţia dobânzilor pe piaţa interbancară, orice modificare urmând a fi notificată împrumutatului cel târziu la data aplicării noii rate. Modificarea Ratei dobânzii va putea determina recalcularea Ratei lunare şi a dobânzii aferente şi întocmirea unui nou grafic de rambursare, care va fi comunicat Împrumutatului şi pe care acesta se obligă să-i accepte fără a fi necesară semnătura sa. Banca îşi rezervă dreptul de a solicita Împrumutatului să semneze orice nou Grafic de rambursare”.
În ceea ce priveşte dobânda, prin contract s-a prevăzut acordarea creditului cu o dobândă fixă de 7,5% /an (f. 19– dosar primă instanţă).
Prin adresa nr. 2347/19.08.2008 A B R SA a comunicat apelantei – reclamante faptul că a luat decizia de majorare a dobânzilor la creditul contractat la o valoare de 10%, începând cu date de 01.09.2008, iar prin adresa nr. 267/21.01.2009 i-a comunicat că a luat decizia de majorare a dobânzilor la o valoare de 12 %, începând cu date de 01.02.2009.
De asemenea, se constată că în cuprinsul scadenţarului generat la 24.10.2008 este menţionată o dobândă de 10 % (f. 25 – dosar primă instanţă), iar în cuprinsul scadenţarului generat la 05.01.2010 este menţionată o dobândă de 12 % (f. 33 – dosar primă instanţă),
La fila 65 s-a depus un înscris care prezintă evoluţia indicelui Robor pentru anul 2015 şi din care rezultă valoarea indicelui Robor la 3 luni la 2 noiembrie 2015 de 1,17 %, iar la fila 64 din dosarul primei instanţe s-a depus un grafic de rambursare emis la data de 10 noiembrie 2015 în cuprinsul căruia este menţionat o dobândă de 5 %. Or, potrivit dispoziţiilor actului adiţional în luna noiembrie 2015 dobânda trebuia să fie de 4,67 % (indicele Robor 1,17 % + 3,5% marja fixa = 4,67%).
Se confirmă astfel susţinerile apelantelor B M şi B M în sensul că s-a perceput o dobândă mai mare decât cea prevăzută în actul adiţional.
Susţinerile apelantei – pârâte în sensul că nu există documente care să arate că dobânda a fost modificată sunt contrazise de adresele sus menţionate.
Se impune a menţiona că prin actul adiţional din 21.10.2010 nu a fost modificată sau înlăturată clauza contractuală prevăzută la pct. 3.1 din Contractul de credit nr. 1019/18.03.2008 - Condiţii generale. Dimpotrivă, în cuprinsul actului adiţional s-a specificat că restul clauzelor contractuale stipulate în contractul de credit rămânând nemodificate.
Ca urmare a acestei constatări, contrar primei instanţe, instanţa de apel reţine că cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la refacerea graficului de rambursare și recalcularea ratei prin aplicarea nivelului dobânzii constituite din marja fixă de 3.5%/an + Robor la 3 luni, precum și la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă peste acest nivel, de la data încheierii Actului adițional nr. 2/21.10.2010, până la pronunțarea unei hotărâri definitive, vizează și decurge din caracterul abuziv al clauzei referitoare la posibilitatea băncii de a modifica unilateral rata dobânzii.
În condiţiile în care banca îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral dobânda fără comunicarea către apelantele – reclamante a indicilor de referinţă verificabili, o astfel de clauză devine abuzivă.
Banca şi-a rezervat dreptul de a modifica dobânzile în mod unilateral, iar aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conferind apelantei - pârâte dreptul discreţionar de a modifica rata dobânzii şi, implicit, dreptul de a încasa sumele modificate în detrimentul consumatorului, fără ca noua rată să fie negociată cu acesta, deşi efectele manifestării unilaterale de voinţă se produc în mod esenţial asupra patrimoniului consumatorului în sensul diminuării sale.
În aceste condiţii clauza este considerată abuzivă în sensul art.1 lit. a) din Anexa la Legea nr.193/2000, conform căruia „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.”.
În ce priveşte condiţia încălcării cerinţelor bunei-credinţe, instanţa consideră că acordarea unui împrumut trebuie să prevadă în mod cert o dobândă al cărei cuantum să fie clar stabilit, însă, în cauză, mecanismul de modificare a dobânzii a dat profesionistului posibilitatea de a-şi creşte semnificativ profitul prin împovărarea nejustificată a consumatorului, ceea ce este contrar bunei credinţe.
Din modul în care au fost redactate clauzele nu se poate deduce care este mecanismul în funcţie de care poate evolua dobânda, care ar fi formula matematică aplicabilă, care sunt factorii faţă de care se aplică, în ce ordine, în ce proporţie şi în ce limite, care va fi evoluţia în timp a dobânzii pe care reclamanţii trebuie să o plătească băncii. Modul de redactare dă astfel posibilitatea băncii să aprecieze, în mod unilateral, criteriile în funcţie de care va stabili această componentă a preţului, creându-se, astfel, un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea apelantelor - reclamante rezultând, totodată, reaua-credinţă a băncii la redactarea acestei clauze.
În concluzie această clauză este abuzivă.
Întrucât consecinţa constatării caracterului abuziv constă în nulitatea absolută a acestor clauze, iar efectul specific al nulităţii îl reprezintă restituirea prestaţiilor încasate în baza clauzelor nule, se impune restituirea către apelanţii reclamanţi a diferențelor de dobândă percepute în baza acestei clauze, care depăşesc dobânda prevăzută iniţial în contract, şi ulterior în actul adiţional, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume și până la data plății efective a sumelor de restituit.
Forţa obligatorie a contractului şi libertatea contractuală, nu se opun stabilirii efectelor nulităţii clauzelor contractuale, dat fiind că premisa existenţei acestor principii este un contract valabil încheiat. Ca urmare a constatării nulităţii unor clauze contractuale, din contractul de credit, s-a născut în favoarea reclamantei şi dreptul la restituirea sumelor încasate în baza respectivelor clauze, restituirea acestor sume reprezentând un efect al nulităţii absolute, respectiv o modalitate de restabilire a situaţiei anterioare încheierii contractului în care au fost inserate clauzele abuzive. Restabilirea situaţiei anterioare are un caracter accesoriu în raport de constatarea nulităţii clauzelor respective şi se poate dispune subsecvent aplicării acestei sancţiuni.
3. Potrivit pct. 3 lit. c din Contractul de credit nr. 1019/18.03.2008 - Condiţii speciale împrumutatul se obligă să plătească un comision de administrare de 0,10%/lună aplicat la soldul creditului.
În Cauza C-621/17, Gyula Kiss împotriva City Bank Zrt, C.J.U.E. a statuat următoarele: "Articolul 4 alineatul (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."
Tribunalul reţine că acest comision lunar de administrare credit se reflectă într-o prestaţie efectivă a băncii, astfel că nu reprezintă o dobândă mascată.
Astfel, comisionul pentru administrare credit este menit să acopere o serie de cheltuieli pe care banca le efectuează periodic în ceea ce priveşte gestionarea creditului nefiind necesară o listă detaliată a operaţiunilor pe care banca le desfăşoară cu titlu de prestaţii pentru care percepe acest comision, întrucât termenul „de administrare" utilizat, este cel din limbajul comun.
În cauză nu se creează un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât comisionul plătit lunar nu se raportează la valoarea întregului credit contractat , ci la valoarea soldului la data plăţii comisionului. Astfel valoarea comisionului se corelează cu valoarea soldului rămas de plată, în condiţiile în care scopul comisionului este acela de a acoperi cheltuieli de monitorizare a creditului.
Mai mult decât atât, potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 printre comisioanele pe care le pot percepe instituţiile bancare se numără şi comisionul de administrare, care se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. Deşi această normă nu este aplicabilă direct contractului, ea reflectă faptul că un astfel de comision nu este interzis în contractele de credit şi că definirea acestuia nu este necesar a fi făcută contractual, cu atât mai mult cu cât acesta beneficiază actualmente de o definire legală.
Instanţa apreciază că acest comision nu a fost de natură a crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea reclamantului, şi raportat la faptul că, cuantumul acestuia scade odată cu evoluţia creditului, fiind calculat la soldul creditului, ceea ce denotă caracterul echilibrat al clauzei în condiţiile în care costul de administrare scade odată cu scăderea debitului datorat.
Potrivit art. 453 alin. 2 cod proc. civ. „Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.”
Susţinerile apelantei – pârâte în sensul că în ipoteza admiterii în parte a acţiunii prima instanţă trebuia să respingă în totalitate cheltuielile de judecată nu-şi găsesc susţinere în dispoziţiile codului de procedură civilă.
Pârâta nu a indicat cuantumul cheltuielilor de judecată şi nu a depus în faţa primei instanţe înscrisuri care să ateste efectuarea unor cheltuieli în legătură cu prezentul litigiu, context în care criticile şi solicitarea apelantei – pârâte privind o eventuala compensare sau obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei apare ca fiind neîntemeiată.
La fila 101 dosar primă instanţă s-a depus de către reclamantă chitanţă reprezentând onorariu avocat în cuantum de 1.500 lei.
În cauză, ţinând seama de modalitatea în care vor fi tranşate apelurile exercitate, respectiv dezlegată cererea introductivă, pârâta va fi ţinută să achite reclamantei suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primul grad jurisdicţie, reprezentând onorar avocat parţial. În condiţiile în care acţiunea a fost admisă în parte, fiind constatate abuzive două clauze contractuale din cele trei ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, se vor acorda doar parţial cheltuielile efectuate.
Tribunalul Constanța
PRETENTII ÎN CONTRADICTORIU CU ASOCIATIA DE PROPRIETARI. MODALITATEA DE CALCUL A CONTRAVORII ENERGIEI TERMICE Inexistenţa obligaţiei asociaţiei de proprietari de a calcula cobntravaloarea energiei termice conform repartitoarelor de costuri în condiţiile î
Curtea de Apel Iași
Conflict negativ de competenţă. Competenţa de soluţionare a cererii privind declaraţia de creanţă şi atribuirea unor bunuri ce au făcut obiectul unui contract de leasing. Cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 65 şi 90 din Legea nr. 85/2006.
Tribunalul București
CLAUZE ABUZIVE
Judecătoria Sighișoara
Incheiere contract
Judecătoria Brașov
Contract vanzare -cumparare imobil