Conditii. Despagubiri

Prin cererea înregistrată la data de 26 august 2019 reclamanta D I a solicitat sa se dispună obligarea pârâtei în principal să-i lase în deplina proprietate şi liniştita posesie suprafaţa de 26,68 ha teren situat în Ora¬şul P, jud. O, iar în subsidiar să-i plătească despăgubiri egale cu va¬loarea de circulație a terenului, stabilita conform standardelor internaționale de evaluare la data plății, precum si obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

In fapt, M I născută S la data de 30.04,1882 în comuna P, județ Olt şi decedata la data de 30.09.1968 este străbunica reclamantei. M I a avut o fiica, bunica reclamantei, respectiv numita C F C, căsătorita cu A T. A C recăsătorită C a avut o fiică, mama reclamantei, A G M căsătorita D.

Prin Sentinţa Civilă de partaj nr. X/1940 pronunţată de Tribunalul Olt in dosarul nr. X/1938, instanța a procedat la partajarea averii rămase de pe urma lui G S, tatăl I M, şi a dispus „declară proprietară asupra averii cuprinsă în lotul nr. 1 pe reclamanta I D M, avere care se compune din faşa nr. 1 (...) şi din faşa nr. 2 (...)", incluzând:

- teren arabil în suprafaţă de 61 Ha 88,635 mp;

- pădure în suprafaţă de 3.143 mp şi de 97.250 mp;

- loc de casă în suprafaţa de 9.640,50 mp;

- teren arabil în suprafaţă de (01,145,50 mp;

- pădure în suprafaţă de 18.125 mp, de 1.446,50 mp, de 585 mp, de 4.581 mp;

- loc de casa în suprafaţă de 3.317,50 mp;

- teren gradina în suprafaţa de 6.150 mp;

- teren prund în gârlă în suprafaţă de 2.905,50 mp.

De asemenea, s-a declarat proprietară reclamanta I D M pe construcțiile aflate pe fişa nr. 1 şi pe fişa nr. 2.

Toate imobilele au fost identificate în raportul de expertiză întocmit de ing. Gr. P.

 Terenul arabil ce face obiectul prezentei acţiuni, în suprafață de 26,68 ha, a aparţinut numitei M I, străbunica subsemnatei, şi face parte din lotul de 86,68 ha ce i-a revenit prin Sentinţa Civilă de partaj nr. X/1940.

Fiica numitei M I, numita C F C (fostă A - din prima căsătorie) a depus în timpul vieţii, cereri de reconstituire a drep¬tului de proprietate, respectiv cererea nr. X/08.03.1991 şi cererea din data de 02.07.1996, formulate în baza Legii nr. 18/1991, cererea nr. X/18.11.1997 şi ce¬rerea din data de 12.01.1998, formulate în temeiul Legii nr. 169/1997.

Prin Decizia Comisiei Judeţene O nr. X/29.01.1992 s-a stabilit dreptul la reconstituire pentru suprafaţa de 9 ha teren arabil şi pentru suprafaţa de 1 ha teren cu vegetaţie forestiera.

Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/1997, C F C a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru diferenţa de teren deţi¬nuta de autoarea M I.

In temeiul Legii nr. 1/2000 s-a aprobat reconstituirea dreptului de propri¬etate pentru C F C pentru suprafaţa de 41 ha teren agricol şi pentru suprafaţa de 9 ha teren cu vegetaţie forestieră.

 Prin Hotărârea nr. X/16.11.2016 emisă de Comisia Judeţeană O pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, s-a dispus respingerea contestaţiei formulate de subscrisa privind refuzul reconstituirii dreptului de proprietate pentru diferenţa de suprafaţă nerestituită

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a formulat contestaţie adresată Comisiei Judeţene O, însă prin Hotărârea nr. X/16.11.2006, a fost respinsă contestaţia motivat de faptul că „nu se face dovada dreptului de proprietate pen¬tru suprafaţa solicitata, în calitate de moştenitor, de la autorul M I”, reţinându-se că cererea nr. X/28.10.2005 vizează „atribuirea su¬prafeţei de 4000 mp”.

Prin cererea de chemare în judecată ce a format obiectul Dosarului nr. X/311/2006, reclamanta a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. X/16.11.2006, emise de Comisia Judeţeană O pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, solicitând anularea hotărârii şi reconsti¬tuirea dreptului de proprietatea pentru suprafaţa de 4.000 mp teren intravilan situat în Comuna P, Sat S, Judeţul O.

Prin Sentinţa Civilă nr. X/28.06.2006, Judecătoria Slatina a respins con¬testaţia formulată cu motivarea că cererea de chemare în judecată nu ar fi fost probata, reținându-se că sentinţa civilă nr. X/1940 pronunţată de Tribunalul Olt nu se coroborează cu registrele agricole din anii 1948-1962 şi nu s-a făcut dovada trecerii abuzive a suprafeţei de 4000 mp teren intravilan în patrimoniul statului, iar circuitul juridic civil al terenurilor în perioada 1940-1962 a fost liber.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a formulat recurs, iar prin decizia nr. X/22.10.2008, Tribunalul Olt a respins recursul ca nefondat.

In motivarea acestei soluţii, instanţa de recurs a învederat că în cauză erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2201 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 1945-1989, întrucât din acţiunea introductiva re¬zultă că terenul în suprafaţă de 4000 mp era aferent unei case de locuit cu 3 camere şi anexe gospodăreşti.

La data de 23.12.2008, reclamanta a formulat contestaţie în anulare îm¬potriva Deciziei nr. X/22.10.2008. în urma formulării unei cereri de strămu¬tare, la data de 10.07.2009, ICCJ a dispus strămutarea dosarului, cauza fiind înaintată către Tribunalul Satu Mare.

Prin Decizia civilă nr. X/R/25.05.2010, Tribunalul Satu Mare a admis contestaţia în anulare, a desfiinţat decizia civilă nr. X/22.10.2007 pronunţata de Tribunalul Olt, a admis recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. X/28.06.2006 şi a trimis cauza spre rejudecare în prima instanţă la Judecăto¬ria Satu Mare, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe sub nr. X/104/2008.

În motivarea soluţiei pronunţate, Tribunatul Satu Mare a reţinut că nici în faţa primei instanţe, nici în recurs nu s-a adus în discuţie necesitatea identificării terenului, prin efectuarea unei expertize de specialitate, pentru identificarea am¬plasamentul terenului şi situaţia juridică anterioară, precum si cea prezentă.

 Prin încheierea de şedinţă din data de 28.02,2011, Judecătoria Satu Mare a dispus efectuarea unei expertize pentru a stabili temeinicia pretențiilor deduse judecăţii.

Pentru termenul din data de 30.04.2015, reclamanta a formulat preci¬zări în care a menţionat că a modificat în parte acţiunea solicitând să fie re¬trocedata proprietatea in calitate de moştenitor al numitei M I în suprafaţă de 24 ha pe amplasamentele stabilite de Comisia Locală sau Comisia Judeţeană, după caz, nicidecum pe fostele amplasamente datorită lipsei docu¬mentaţiei cadastrale cu detaliile vechilor amplasamente.

Prin sentinţa civilă nr. X/14.05.2015, Judecătoria Satu Mare a respins „contestaţia în anulare”, cu toate că instanţa fusese investita cu judecarea unei contestaţii împotriva hotărârii nr. X/16.11.2006 emise de Comisia Judeţeană O şi nu a unei contestaţii în anulare.

În motivarea soluţiei de respingere, Judecătoria Satu Mare, deşi a stabilit că suprafaţa totală de 86,68 ha a fost deţinută de străbunica reclamantei, M I, a reţinut că diferenţa de teren de 26,68 mp nu poate fi identificată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a formulat recurs, însă prin De¬cizia nr. X/R/18.12.2015, Tribunalul Satu Mare a respins recursul, considerând că „diferenţa solicitata de 26,63 ha nu a putut fi identificata de expertul desem¬nat în cauza, întrucât nu au fost prezentate acte din partea petentei pentru sta¬bilirea amplasamentului”.

 La data de 06.04.2017, reclamanta s-a adresat Primăriei P cu o cerere, prin care a solicitat comunicarea stadiului soluţionării Cererii în¬registrate sub nr. X/2005.

Prin adresa nr. X/06.04.2017, Primăria P a învederat că cererea ar fi fost soluţionată, iar soluţia i-ar fi fost comunicată la data de 03.01.2006, împotriva acestei soluţii fiind formulată contestaţie, respinsă prin Hotărârea nr. X/2006.

Faţă de acest răspuns, reclamanta s-a adresat Judecătoriei Slatina cu o plângere privind refuzul Primăriei de a soluţiona cererea nr. X/2005, ce a format obiectul Dosarului nr. X/311/2017.

Prin Sentinţa civilă nr. X/14.03.2018, prima instanţă a respins acţiunea, considerând că cererea nr. X/2005 ar fi fost analizată cu putere de lucru jude¬cat în dosarele X/104/2008 şi X/104/2008*.

Împotriva acestei sentinţe a fost formulată cale de atac. Prin încheierea de şedinţă din data de 07.02.2018, Tribunalul a respins excepţiile tardivităţii şi au¬torităţii de lucru judecat, însă prin Decizia Civilă nr. X/01.11.2018 a Tribunalului Olt s-a respins apelul.

În aceste condiţii, rezultă că, cu privire la suprafaţa de 26,68 ha s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada fostului amplasament. În acest sens, prin adresele nr. X-X-C/13.10.2014 şi nr. X- X-29.10.2014 emise de Arhivele Naţionale-Serviciul Judeţean O s-a precizat că „între documentele cercetare, din depozitele serviciului nostru, privitoare la reformele agrare din perioada 1920 - 1948 nu s-a identificat niciunul cu amplasamentul terenului deţi¬nut de numita M I (născuta S) - fost moşier în comuna S, jud. O”.

În drept, faptul că anterior reclamanta a înţeles să parcurgă procedura prevă¬zută de legile speciale de reparaţie pentru a obţine restituirea imobilului nu pre¬zintă relevanţă sub aspectul admisibilității prezentei cereri.

Prin Decizia nr. X/09.06.2008, în urma soluţionării recursului în interesul legii, ICCJ a stabilit: „concursul dintre legea speciala şi legea generala se rezolva în favoarea legii speciale conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.

Totuşi, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială si Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate şi poate fi valorificata în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiata pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de propri¬etate ori securității raporturilor juridice.

De asemenea, în cuprinsul Deciziei nr. 33/09.06.2008, ICCJ a statuat că - Pentru a reţine existenţa unui bun în sensul Convenției, Curtea a atras atenția şi asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însușit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicita şi retroactivă a vechiului drept cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situaţia imobilelor vândute chiriașilor şi cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului (Cauza Păduraru contra României, § 84).

În urma examinării hotărârilor menţionate, precum şi a unor hotărâri pro¬nunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obi¬ect similar, se observa că instanța europeana a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr, I şi principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună - credință.

Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internațional.

ICCJ reţine în cuprinsul deciziei şi faptul ca „Din cele ce au fost arătate, rezultă că, în mod repetat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că inconsecvențele şi deficiențele legislative au generat o practica neunitară şi soluţii ale instanţelor judecătoreşti care au atras, în numeroase cauze, condam¬narea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr.1, reţinându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate.

Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor repara¬torii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia Ro¬mâniei, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentala”.

Curtea Europeana a reţinut expres că, punând în aplicare o legislaţie spe¬ciala de restituire şi de despăgubire, statul român a optat - spre deosebire de alte state care au suferit o schimbare similară de regim politic în 1989 - pentru prin¬cipiul despăgubirii integrale pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist (Măria Atanasiu şi alţii c/ România, § 178).

De asemenea, Curtea Europeană a arătat că, deşi art. 1 Protocolul 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Maria Atanasiu şi alţii c/ România, § 135), totuşi, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţiala a bunurilor confiscate, într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate, apărat de art. l din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Măria Atanasiu şi alţii c/ România, § 136).

Încă prin hotărârea pronunţata de Curtea Permanentă Internațională de Justiţie în cauza Uzina Chorzow, aceasta a arătat că este un principiu de drept internațional, chiar o concepție generală de drept că orice violare a unei obligații presupune obligația de reparație într-o formă adecvată. Acest principiu a devenit regulă de drept cutumiar în dreptul internațional, arătându-se că „principiul esențial (...) este că reparația trebuie, în măsura posibilului, să șteargă toate consecințele actului ilegal şi să restabilească situația care ar fi existat probabil daca actul nu ar fi fost comis. Restituirea în natură sau, dacă nu este posibilă, plata unei sume corespunzând valorii unei restituiri natura; alocarea, daca e cazul, de daune - interese pentru pierderile suferite, care nu ar fi acoperite de restituirea în natură sau de plata care se face în locul acesteia; acestea sunt principiile din care trebuie șase inspire determinarea cuantumului indemnizației datorate urmare a unui fapt contrar dreptului internațional”.

În aceste condiții, persoanele îndreptățite, îndeplinind condițiile prevăzute de legile speciale respective, au dobândit în patrimoniu o speranță legitima, care ţine de noțiunea de „bun”, conform art. 1 Protocolul 1.

Noțiunea de „bun” în sensul autonom al art. 1 Protocolul 1 poate cuprinde, atât bunuri actuale, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o baza suficientă în dreptul intern.

Or, faptul că reclamantei i s-a recunoscut dreptul la reconstituirea imo¬bilelor aparținând autoarei M I, precum şi calitatea de persoană îndreptățită, singurul motiv pentru care i s-a negat acest drept şi pentru suprafața de 26,68 ha fiind acela că vechiul amplasament nu s-a putut identifica, ne¬existând documente în acest sens, reprezintă baza suficientă conform căreia aceasta dispune de o speranță legitimă privind redobândirea diferenței de suprafață.

Având în vedere ca, deşi reclamanta are calitatea de unic moștenitor al autoarei acesteia, iar dreptul de proprietate al acesteia asupra întregului lot de teren în suprafață de 86,68 ha i-a revenit prin Sentinţa Civila de partaj nr. X/1940 pronunțată de Tribunalul Olt, se impune formularea prezentei cereri de reven¬dicare conform procedurii de drept comun.

 Jurisprudența CEDO (cauze Rateu c. România, cauza Pincova şi Pine c Republicii Cehe) a stabilit că acțiunea în revendicare este o acţiune reala, iar acest caracter se conservă, atâta timp cât exista posibilitatea de a readuce patri¬moniul revendicat în patrimoniul revendicatului, iar dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost dobândit de un terţ, obiectul revendicării urmează a fi convertit în despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.

În prezenta cauză, terenul preluat abuziv de Statul Român nu a făcut obi¬ectul vreunui act de înstrăinare şi nu a ieşit din patrimoniul statului, condiţii în care este posibilă readucerea bunului în patrimoniul fostului proprietar, fără a aduce atingere unui alt drept de proprietate şi nici securității raporturilor juri¬dice.

Fiind vorba despre un nou drept de proprietate recunoscut prin legile re¬paraţiei şi supus aceleiași protecții la nivel intern prin art. 41 din Constituție şi la nivel internațional prin art. 1 Protocolul 1, rezultă evident că dreptul reclamantei cu privire la suprafaţa de 26 68 ha este încălcat.

In acest sens, nerestituirea suprafeței de 26,68 ha, în condițiile în care reclamanta făcut dovada dreptului de proprietate aparținând autoarei sale şi dovada că este singura moștenitoare a acesteia, reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate.

Unul dintre principiile fundamentale care decurg din CEDO este că aceasta garantează drepturi concrete şi efective, iar nu doar teoretice şi iluzorii. De asemenea, un al principiu fundamental este acela al proporționalității, res¬pectiv al asigurării unui echilibru între interesele generale şi interesul particular al persoanei care invocă o ingerință în drepturile sale.

 Curtea Europeană a statuat că, atunci când principiul restituirii proprietăților confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudi¬nea cu privire la punerea în practică a acestui principiu fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorități, poate genera, atunci când persistă în timp si în lipsa unei reacții coerente şi rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-şi îndeplini obligația dea asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. I P1 CEDO.

Or, refuzul restituirii suprafeței de 26,68 ha, pentru motive ținând de probațiunea fostului amplasament al imobilului, prin acte care se aflau sau trebuia să se afle în posesia statului uzurpator, reprezintă o ingerință în dreptul reclamantei de proprietate, care nu respectă principiul proporționalității.

Această ingerinţă în dreptul acesteia de proprietate, deşi este prevăzută de lege şi poate urmăreşte în abstract un interes generat, totuşi nu îndeplinește cri¬teriul proporționalității, aspect constatat de Curtea Europeană în numeroase ho¬tărâri, culminând cu hotărârea pronunţată în cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii c. România,

Într-adevăr, nu se poate susţine că ar fi proporțional ca, pentru respecta¬rea interesului general, o persoană să fie lipsită de dreptul său de proprietate cu motivarea că statul uzurpator nu dispune de documente privind fostul ampla¬sament al imobilului preluat abuziv.

În acest context, legile speciale de reparație nu asigură realizarea unor drepturi concrete şi efective atunci când statul nu înțelege să pună la dispoziţia Comisiilor de aplicare a legilor de reparaţie sau instanțelor judecătoreşti docu¬mente pertinente şi complete privind preluarea abuzivă şi descrierea imobilului.

 Conform art. 563 NCC, „Proprietarul unui bun are dreptul de a-l reven¬dica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri”.

Dreptul de proprietate este consacrat, atât la nivel intern prin art. 41 Con¬stituţie care îşi găsește transpunerea în art. 555 Cod civ., cât şi la nivel european, fiind garantat de art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, care exclude orice ingerință în dreptul de proprietate care nu îndeplinește criteriile legalității, necesității şi proporționalității.

Dreptul de proprietate are caracter perpetuu, inviolabil, transmisibil şi fundamental conferind titularului său toate cele trei atribute: posesia, folosința si dispoziţia.

Perpetuitatea dreptului de proprietate presupune nelimitarea în timp, acesta durând atâta vreme cât există bunul care face obiectul său. O altă carac¬teristică a dreptului de proprietate este aceea că nu se pierde prin neuz, adică prin neexercitare, lucru care face ca acțiunea în revendicare să fie imprescriptibilă.

Faţă de principiul subsidiarității proiecției internaționale a drepturilor omului, statele însele sunt chemate să pună în valoare, cu privire la persoanele aflate sub jurisdicția lor, drepturile şi libertățile pe care ele însele le-au recunos¬cut.

În temeiul acestui principiu, văzând şi obligația pozitivă de rezultat care incumbă statelor, solicită să se procedeze la înlăturarea dispozițiilor interne din cuprinsul legilor de reparație, ca nefiind corespunzătoare cu drepturile con¬sacrate şi garantate prin Convenția Europeană, respectiv cu prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 şi cu caracterul concret şi efectiv al acestor drepturi, în acest context, reclamanta invocă dispozițiile art. 1 Protocolul 1, ca normă direct aplicabilă în dreptul intern. Sub acest aspect, arătă că, potrivit jurisprudenței Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 1 Protocolul 1 are două dimen¬siuni - una substanțială şi una procedurală.

Într-adevăr, dreptul de proprietate conține nu doar componenta substanțială, ci şi una procedurală, adică mijloacele judiciare de apărare a dreptului de proprietate.

Or, sub aspect substanțial, reclamanta deține un „bun” în sensul jurisprudenței Curţii Europene, respectiv o speranţă legitimă având o bază suficientă stabilită prin reconstituirea dreptului de proprietate asupra restului de supra¬faţă, ceea ce face ca textul convențional invocat să fie aplicabil.

Sub aspect procedural, reclamanta a avut la dispoziţie căile de atac re¬cunoscute de dreptul intern - respectiv de legile interne de reparație - însă aceste cai au fost doar teoretice şi iluzorii.

Aceasta deoarece dispozițiile din legile de reparație impun în sarcina per¬soanei îndreptățite nu doar proba dreptului de proprietate, ci şi dovada ampla¬samentului, în condițiile în care aceste dovezi se regăsesc la instituțiile publice, respectiv tocmai la statul uzurpator.

In acest sens, s-a ajuns ca reclamantei să i se nege dreptul la reconsti¬tuirea suprafeței de 26,68 ha, cu motivarea că nu s-a făcut dovada fostului am¬plasament, în condițiile în care instituțiile publice au comunicat că nu ar deține asemenea acte.

In acest context, întrucât dimensiunea procedurală a art. 1 Protocolul 1 tre¬buie respectată, prin raportare şi la art. 6 CEDO, care garantează dreptul de acces la o instanța pentru protejarea drepturilor civile (dreptul de proprietate fiind evident un drept civil), aceasta a formulat prezenta acțiune.

Cererea reclamantei reprezintă mijlocul procedural de protejare la nivel intern a dreptului sau de proprietate, în sensul reparării prejudiciului suferit prin violarea acestuia.

În subsidiar, în măsura în care restituirea imobilului în natură nu ar fi po¬sibilă (inclusiv pentru considerente ținând de probațiunea vechiului amplasa¬ment), solicită să se dispună obligarea pârâtei la plata despăgubirilor egale cu valoarea de circulație stabilită conform standardelor internaționale de eva¬luare, la data plăţii.

Conform art. 566 NCC, „pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat (...); în toate cazurile despăgubirile vor fi evaluate in raport cu momentul restituiri”.

Pentru toate aceste motive, solicită obligarea pârâtei în principal să-i lase în deplină proprietate şi liniștită posesie suprafața de 26,68 ha teren si¬tuat în Oraşul P, jud. O, iar în subsidiar să-i plătească despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie o terenului, stabilita conform standardelor internaționale de evaluare la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.

In drept invocă dispoz. art. 117 alin. 1 din NCPC, art. 94 lit. k) NCPC.

Partea pârâtă Orașul P prin primar E E, a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiata.

Solicita obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata.

Pe cale de excepţie înţelege sa invoce:

Lipsa calităţii procesual active a reclamantei în promovarea unei acţiuni in revendicare pentru terenul în suprafaţa de 26,68 ha. Cât timp reclamanta nu face dovada faptului ca este proprietara bunului revendicat, aceasta nu poate fi titularul unei asemenea acţiuni in revendicare. Astfel, din înscrisurile ataşate la dosarul cauzei nu rezulta calitatea sa de proprietar pentru terenurile in cauza; se poate discuta de o prezumţie de proprietate a autoarei acesteia raportat la anul 1940.

Nu se face dovada dezbaterii succesorale pe aceasta suprafaţa de teren, nici in cazul mamei reclamantei de pe urma autoarei M I, nici a reclamantei de pe urmă mamei sale C (A) F C.

Practic reclamanta susţine ca are calitatea de persoana îndreptățită potrivit legii 10/2001 si nu calitatea de proprietar.

Or, în lipsa dovedirii calităţii de proprietar, reclamanta nu poate formula o astfel de acţiune potrivit dreptului comun.

 Lipsa calităţii procesual pasive a Oraşului P in prezenta, cauza având ca obiect revendicare, cu teza subsidiara obligarea la despăgubiri, pentru următoarele considerente:

Nu rezulta din niciun înscris ca terenul revendicat se afla in posesia efectiva sau cel puţin pe raza orașului P, caz in care, in lipsa identificării amplasamentelor exacte ale imobilelor revendicate, nu se poate stabili daca acestea se află sau nu in posesia pârâtului.

Or, acțiunea in revendicare imobiliara este definita, pe scurt, ca fiind acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Reclamanta pleacă de la prezumția ca imobilul revendicat se afla pe raza teritoriala a orașului P, fara a face vreo dovada în acest sens.

Având in vedere faptul ca după anul 1940 s-au efectuat o serie de reforme administrativ-teritoriale, apreciază ca se impune ca reclamanta sa indice în concret, atât categoria de teren revendicat (intravilan, extravilan, etc), cat si amplasamentul acestuia.

Nu mai târziu de anul 2016 s-au realizat delimitările teritoriale între localități, respectiv județe, caz în care, daca dreptul de proprietate al reclamantei ar fi unul temeinic, ar trebui sa fie si concretizat in indicarea amplasamentului.

Apreciază astfel, ca în lipsa unei identificări a amplasamentelor terenurilor revendicate i poate exista o identificare corecta a eventualului posesor al terenurilor, ceea ce impietează la stabilirea persoanei juridice care sa dețină calitatea procesual pasiva.

Chiar la cererea de chemare in judecata s-a ataşat un înscris care dovedește faptul ca o parte din terenul deținut de autoarea reclamantei a fost preluat cu ocazia colectivizării de IAS C, localitate care nu se afla pe raza orașului P.

In lipsa unor date concrete care sa permită individualizarea terenurilor este aproape imposibil sa se realizeze o apărare efectiva, necunoscând in concret daca deţine sau nu posesia terenurilor revendicate.

 Pe fond, apreciază ca acțiunea reclamantei este neîntemeiata pentru considerentele ce vor fi detaliate mai jos.

Partea pârâtă arată că suntem in prezenta unei acțiuni in revendicare întemeiata pe prevederile art. 1 din Protocolului nr. 1 CEDO, art. 41 din Constituție si art. 563 Cod civil.

De asemenea cererea de chemare in judecata are ca punct de pornire dezlegarea data de Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pe de alta parte, prin cererea de chemare in judecata reclamanta recunoaște ca imobilul revendicat se încadrează in prevederile Legii 10/2001, însă a înțeles sa nu uzeze de acestea, apreciind ca demersul sau actual se circumscrie Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a stabilit, cu privire la acţiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind concursul dintre legea specială si legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Prin aceasta decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve problema dacă prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care sa acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.

Curtea, admițând recursul in interesul legii, stabileşte, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc.

Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia qeneralibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres in legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată in cadrul unei acțiuni in revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

 În cauza de fata reclamanta nu a înțeles sa uzeze de prevederile legii speciale înțelegând ca, dupa expirarea oricăror termene prevăzute în legea speciala, sa se adreseze instanțelor de drept comun printr-o acțiune în revendicare, invocând ca aceasta se afla în proprietatea unui bun în sensul Convenţiei.

Reamintind că textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudenţa dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un „bloc de convenționalitate”, obligatoriu pentru autoritățile statale, deci inclusiv pentru instanțele judecătorești, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 şi 20 din Constituţia României, dar şi al art. 46 din Convenţie, Curtea a observat că potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).

În alte cauze, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, şi o „speranţă legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (CEDH, 28 septembrie 2004; Kopecky contra Slovaciei).

În acelaşi sens, în cauza Brezny şi Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanţii au susținuta că fuseseră lipsiţi de proprietatea lor în condiții contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietățile confiscate în 1973 şi 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condițiile impuse de legea naţională pentru a putea beneficia de restituire - dovada cetățeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” şi că aceștia acționau numai ca solicitanți, în concluzie „Reclamanții, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului”.

În cauza Maria Atanasiu contra României din 2010, CEDO a arătat: „Cu toate acestea, în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi inclusiv Protocolul nr. 1, adopta o legislație care prevede restituirea totală sau parțiala a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerata ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii” (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. 136).

Astfel, în cadrul acestei cauze, Curtea europeană a stabilit că existența unui „bun actual” cu înțelesul de drept de proprietate „în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis restituirea bunului” (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. 140).

O asemenea hotărâre judecătorească nu a fost însă pronunțată în favoarea reclamantului, acesta regăsindu-se cel mult în procesul de faţă cealaltă ipoteză consacrată de instanța de contencios european în cauza menționată, aceea în care, în temeiul Legii nr. 10/2001, a avut loc o transformare într-o „valoare patrimonială” - respectiv dreptul de a obține măsuri reparatorii în echivalent - a interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării - mai general, din constatarea caracterului abuziv al preluării în sensul art. 2 din Legea nr 10/2001 - de care vorbește instanţa de contencios european în continuare în aceeași hotărâre, la parag. 142.

Or, reclamantul nu a formulat nicio notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, cadrul legal care îi permitea să obţină măsuri reparatorii în echivalent.

Reţinând astfel că prevederile Legii nr. 10/2001 - pe care se întemeiază „speranţa legitimă” în sensul Convenției - care condiționează recunoașterea dreptului de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent, după caz, de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ, similar celei a Legii nr. 18/1991, care admite reconstituirea dreptului de proprietate numai în anumite ipoteze, nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că în consecinţă, în absenţa unei notificări care ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condiţiile legii sau la pronunţarea unei hotărâri în cadrul controlului activității entităţilor învestite cu soluționarea notificărilor exercitat de către instanţele judecătoreşti, reclamantul nu beneficiază de acest drept, apreciem ca reclamanta nu se găseşte in proprietatea unui bun in sensul convenţiei

 Totodată, arată că la data introducerii acţiunii pendinte, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de care se prevalează reclamantul în cadrul motivelor sale de apel, a fost deja abrogat prin Legea nr. 1/2009.

Netemeinicia acțiunii prin prisma faptului ca reclamanta nu face in niciun fel dovada faptului ca autoarea sa, M I, a fost expropriata de 26,68 ha, deci ca Statul Român a preluat aceast bun. Astfel, se face dovada faptului ca în anul 1940 autoarea reclamantei ar fi obţinut în urma unui partaj aceasta suprafaţa de teren, însă în anul 1948 apare cu o suprafaţa de teren mult mai mica, anume 67 ha.

Având în vedere însă că, imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, apreciază ca instanța de fond va trebui sa aibă în vedere la soluționarea pricinii, în primul rând prevederile cuprinse în legea specială.

Apreciază astfel că în mod corect soluționarea acțiunii în revendicare formulată de reclamanta nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, aşa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina şi jurisprudența anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C. civ., ci în raport de prevederile de drept substanțial ale legii speciale de reparaţie, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, precum şi cu respectarea celorlalte criterii prevăzute prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, sens în care a procedat.

Astfel, în condiţiile în care reclamanta a pretins că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat abuziv, ceea ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) din acest act normativ, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 apreciază ca în soluționarea acestei acțiuni, nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale de reparație.

Apartenența imobilului la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalitățile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în raport de care se determina domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 şi cum, în speţă, acțiunea în revendicare poartă asupra unui imobil ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, in soluționarea ei nu se poate face abstractei de regulile de drept substanțial din această lege.

Consideră că soluția propusa de partea pârâtă este în acord cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 3307 alin, (4) C. proc, civ., care a stabilit, cu privire la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii evocată. în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea, dreptului comun în materia revendicării, şi anume C.civ., căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant ”.

Cu toate acestea, după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existenta Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Rezultă astfel că, în măsura în care reclamanta se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului si în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curţii Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui ,,bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În jurisprudența Curţii Europene s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar daca aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se că reclamanții dețineau chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor imobile s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, parag. 83-87; cauza Porţeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu şi alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).

În plus, din aceeași hotărâre - pilot (cauza Atanasiu c. României) rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi ( parag. 142).

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanță împrejurarea legalității ori nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligatei generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția; inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a-bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, parag. 35; cauza Atanasiu împotriva României, parag. 135,136).

În speţă, contrar celor susținute prin cererea de chemare in judecata, reclamanta nu este titulara unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curţii Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, întrucât nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, cu consecința că cererea în revendicare este neîntemeiată.

 Având în vedere ca cererea reclamantei ar trebui soluționata prin raportare la legea speciala, partea pârâtă înțelege sa invoce faptul ca cererea sa nu este întemeiată prin raportare la exigentele acestui text de lege.

Astfel, legea 10/2001, legea speciala în materie, prevede: Art. 2. (1) în sensul prezentei legi prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Art. 22. - (1) Persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului In cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil. (2) Notificarea va cuprinde denumirea şi adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptățite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum şi valoarea estimată a acestuia.

Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 din 07.03.2007, prevede: „Norme metodologice: Formularea persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. a) din lege, are semnificația că în cadrul procedurii administrative, sarcina probei deținerii proprietății incumbă persoanei care pretinde dreptul (potrivit principiului actori incumbat probatio).

Art. 8 din lege: (1) Nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate in extravilanul localităților ia data preluării abuzive sau ia data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, si prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin utilizarea sintagmei generice imobilele expropriate, legiuitorul a avut în vedere includerea sub incidența legii a tuturor exproprierilor făcute in perioada de referință, indiferent de calificarea titlului în temeiul cărora acestea au fost expropriate (ca fiind valabil sau nu), important pentru stabilirea incidenței acestor norme speciale este dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri dispuse ca atare in baza unui act normativ generic sau individual de expropriere (nu are relevanță asupra incidenței legii faptul că exproprierea a privit numai construcții sau numai terenuri, deoarece aceasta era o formă abuzivă de a restrânge cuantumul despăgubirilor) în aceste cazuri persoana îndreptățită este ţinută a indica sau, după caz, a depune în cadru  notificării sau actelor doveditoare actul normativ ori decizia administrativă în temeiul căreia s-a făcut sau s-a dispus exproprierea.

Solicită a se observa ca cererea de revendicare a reclamantei este nefondata prin prisma cerințelor legii speciale.

Astfel, pe de o parte legea impunea sa se facă dovada preluării bunului printr-un titlu, valabil sau nu, fapt care in prezenta cauza nu s-a realizat

Pe de alta parte, legea speciala prevede ca se aplica acelor imobile care nu au făcut obiectul legilor fondului funciar.

Or, așa cum rezulta din practica judiciara atașată de către reclamanta, aceasta recunoaște ca imobilele în cauza a căror revendicare se solicita au făcut obiectul solicitării de reconstituire a dreptului de proprietate potrivit legilor fondului funciar, deci nu se circumscriu ariei de aplicare a legii 10/2001. In atare situație, apreciem ca acțiunea reclamantei apare ca nefondata prin raportare la exigentele legii speciale invocate ca temei de drept al demersului judiciar.

Indiferent de temeiul de drept si procedura de judecata a cererii de chemare in judecata, apreciem ca aceasta este neîntemeiata câtă vreme nu se poate face dovada faptului ca terenul revendicat se afla in posesia părții pârâte.

Pe de alta parte, in intervalul 1940 - 1945, terenurile au circulat liber, existând posibilitatea ca însăși autoarea reclamantei sa fi înstrăinat din terenuri. Tocmai pentru acest considerent legea speciala a prevăzut necesitatea prezentării titlului in baza căruia s-a preluat imobilul in patrimoniul Statului. Necesitatea titlului este impusa si din alte rațiuni, respectiv pentru a se stabili daca persoanele expropriate au beneficiat de despăgubiri în momentul restituirii sau pentru a se stabili daca modalitatea de preluare este cuprinsa in excepțiile de la lege care prevăd nerestituirea imobilelor.

Pe de alta parte, însăși reclamanta, de-a lungul demersurilor sale judiciare nu pare sa cunoască exact suprafața exacta deținuta de autoarea sa, suprafața la care aceasta apreciază ca este îndreptățita a-i fi reconstituita diferă de-a lungul timpului. Or, tocmai de aici rezulta necesitatea raportării la un titlu de preluare.

Nu în ultimul rând, de faptul ca reclamanta s-a judecat de cel puțin doua ori cu Comisia Locala P pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitând in anul 2005 retrocedarea terenurilor deținute de autoarea sa M I în cadrul dosarelor civile X/104/2008 si X/104/2008 si X/311/2017, instanțele de judecata stabilind in mod definitiv si irevocabil întinderea dreptului de reconstituire de care poate beneficia autoarea reclamantei. Astfel, toate sentințele au statuat ca reconstituirea dreptului de proprietate s-a realizat in mod corect, implicit apreciind - se ca pentru cele 26, 68 ha nu s-a reconstituit dreptul de proprietate in mod corect, neexistând posibilitatea identificării acestuia.

Fata de aceasta împrejurare înțelege sa invoce ca apărare puterea de lucru judecat raportat la dreptul de reconstituire al autoarei M I, acesta fiind analizat anterior de doua sau trei instanțe.

Analizând cererea, în considerarea dispoziţiilor legale incidente în cauză şi în raport de probele administrate în cauză, Tribunalul reţine următoarele considerente:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâtă, instanţa o va respinge, ca lipsită de temei, pentru următoarele considerente:

Calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat, iar în cazul situaţiilor juridice pentru a căror realizare calea justiţiei este obligatorie, calitatea procesuală activă aparţine celui ce se poate prevala de acest interes.

Având în vedere că reclamanta se prevalează de o sentinţa civilă de partaj nr. X/1940 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. X/1938 în justificarea promovării prezentei acţiuni civile, hotărâre judecătorească prin care i s-a restituit în proprietate, parte din terenul în litigiu şi în care a avut calitatea de petentă/reclamantă, instanţa apreciază că reclamanta justifică această calitate procesuală activă în litigiul de faţă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtă, instanţa o va respinge de asemenea, ca lipsită de temei, pentru următoarele considerente:

Astfel, s-a retinut ca, în drept, calitatea procesuala pasiva este una dintre conditiile de exercitare a actiunii civile, reclamanta având obligatia sa dovedesca identitatea dintre pârâtul chemat în judecata si subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecatii.

Potrivit art. 555 NCC, dreptul de proprietate este un drept absolut, exclusiv si perpetuu care confera titularului, exercițiul liber si nestingherit al tuturor prerogativelor sale – posesia, folosinta si dispozitia.

Cel mai energic mijloc de aparare al dreptului de proprietate este actiunea în revendicare, definita ca fiind actiunea reala prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului sau cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.

În speta, cu privire la suprafata de teren în litigiu, din sentinţa civilă de partaj nr. X/1940 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. X/1938, registrele agricole, hotărârile judecătoreşti ulterioare, a rezultat că suprafaţa solicitată s-a aflat pe raza Oraşului P.

Ulterior, reclamanta a depus la dosar o expertiză extrajudiciara prin care a identificat terenul pe care îl revendică, teren care se află pe raza Oraşului P.

Această fundamentare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive nu poate fi primită deoarece reclamanta pretinde că răspunderea pentru prejudiciul pe care l-a suferit prin faptul că a fost lipsită de folosinţa bunului său imobil, aparţine oraşului. În ce măsură acţiunea reclamantei este sau nu fondată este o chestiune de fond care se poate tranşa numai prin analiza temeiniciei acţiunii sale. În privinţa calităţii procesuale pasive însă, cauza acţiunii astfel cum a fost aleasă de reclamantă, singura care poate face o asemenea alegere pentru întemeierea acţiunii sale deduse judecăţii, este suficientă pentru a justifica calitatea procesuală pasivă a oraşului în prezenta cauză.

Pentru aceste considerente de fapt, instanta va respinge exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtei, urmând a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile privind admisibilitatea unei acţiuni în revendicare.

În ceea ce priveşte fondul acţiunii deduse judecăţii, instanţa urmează să respingă cererea, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Acţiunea în revendicare este o acţiune pusă la îndemâna proprietarului neposesor pentru ca acesta să poată (re)intra în posesia bunului al cărui proprietar este şi care la momentul introducerii cererii de chemare în judecată se află în posesia ori detenţia unui neproprietar.

Prin urmare, analiza judiciară a unei acţiuni în revendicare implică în primul rând verificarea a două aspecte: 1. calitatea de proprietar a reclamantului cu privire la bunul revendicat (în cazul terenurilor urmând să fie verificată şi întinderea stăpânită în fapt de reclamant prin raportare la suprafaţa pentru care deţine titlul de proprietate) şi 2. ocuparea fără drept de către pârât a bunului indicat de reclamant (în cazul terenurilor a suprafeţei revendicate de reclamant).

În ceea ce priveşte prima condiţie, acea a calităţii de proprietar, Tribunalul constată că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate pentru suprafaţa revendicată de 26,68 ha şi nici cea legată de ocuparea fără drept de către pârât a acestei porţiunii de teren, iar sarcina probei în acest sens revenea reclamantei conform art. 249 NCPC, care dispune că: „cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”.

Reclamanta a solicitat încuviinţarea de probe – proba cu expertiză tehnică şi proba cu martori pentru dovedirea acţiunii.

Instanţa a respins probele solicitate, reţinând că proba cu expertiză tehnică nu a putut fi administrată deoarece reclamanta nu a identificat terenul lipsă, expertiza extrajudiciară neidentificând clar suprafeţele solicitate (cu număr de tarla, parcelă, vecinătăţi, suprafaţă).

De asemenea, cu privire la cererea privind audierea martorilor, Tribunalul a reţinut că şi această probă nu este concludentă deoarece declaraţiile martorilor nu pot sta la baza identificarii terenului, amplasamentul terenului solicitat de reclamanta neputând fi dovedit cu martori.

Tribunalul reţine că pentru admisibilitatea unei acţiuni în revendicare este necesar a exista deja un drept de proprietate recunoscut, or reclamanta motivează dreptul său de proprietate ca fiind “o speranță legitimă” privind redobândirea diferenței de suprafață deoarece acesteia i s-a recunoscut dreptul la reconstituirea imo¬bilelor aparținând autoarei M I, precum şi calitatea de persoană îndreptățită, singurul motiv pentru care i s-a negat acest drept şi pentru suprafața de 26,68 ha fiind acela că vechiul amplasament nu s-a putut identifica, ne¬existând documente în acest sens.

În concluzie, dreptul său nu este recunoscut, ci prin prezenta acţiune se încearcă nu numai o revendicare, ci şi obţinerea unui titlu de proprietate, aceasta nedispunând de un „bun actual”, care în contextul unor bunuri imobile solicitate în temeiul legilor de restituire, presupune existența unei hotărâri administrative sau judecătorești prin care se recunoaște, în mod direct sau indirect, dreptul de proprietate al reclamantei, în special faptul că aceasta îndeplinește toate condițiile legale necesare pentru a beneficia de dreptul solicitat.

Tribunalul reţine că reclamanta a obţinut aproximativ 60 ha de teren pe calea procedurii administrative reglementate de legile de reparaţie din domeniu, iar nu în urma unei acţiuni de drept comun.

Instanţa mai retine că la dosar s-a depus sentinţa civilă de partaj nr. X/1940 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. X/1938, însă reclamanta nu au depus dovada că tot acest teren a ajuns in proprietatea statului, ulterior anului 1945, prin expropriere sau ca urmare a înscrierii in cooperative agricole de productie, ulterior anului 1950, la dosar existând doar înscrisul de la fila 49 prin care face dovada unei exproprieri de 24 ha.

Astfel, reclamanta a ales calea speciala de reconstituire a dreptului de proprietate, pe baza legilor de reconstituire. Alegând o procedura speciala, derogatorie, reclamanta trebuia sa respecte întocmai succesiunea etapelor privind reconstituirea dreptului de proprietate si sa conteste actele emise in conditiile precis determinate de lege. Aceste etape premergatoare emiterii titlului au ca obiect, initial, stabilirea intinderii dreptului de proprietate, prin reconstituire generică a dreptului de proprietate si, in subsidiar, a amplasamentului terenului atribuit. Orice nemultumire legata de reconstituire trebuie adusa la cunostinta comisiilor de aplicare a legii fondului funciar. Acceptarea nerespectării termenelor instituite de legile speciale, ar presupune o eludare si o nesocotire a dispoziţiilor legale ce reglementează expres procedurile cu caracter prealabil în reconstituirea proprietății.

Instanţa apreciază că  obligativitatea urmării acestei proceduri se înscrie in libertatea de decizie a unui stat in mecanismul de reglementare legislativă si nu contravine legislației CEDO şi în special art. 6 şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie.

Având în vedere şi Decizia dată în interesul legii nr. 33/09.06.2008, obligatorie conform art. 329 alin. 3 Cod procedura civilă, prin care s-a statuat că, dacă există neconcordanţe între Legea 10/2001 şi Convenţia  Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate în cadrul unei acţiuni în revedicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, instanţa urmează să analizeze temeinicia cererii formulate de reclamantă prin raportare şi la jurisprudenţa Curţii. Această prioritate se justifică cu atât mai mult cu cât prin analizarea cererii deduse judecăţii nu se aduce atingere unui drept aparţinând altei  persoane, o anumită suprafaţă de teren de 26,1765 ha apărând in probe extrajudiciare şi, în consecinţă nici securităţii raporturilor juridice.

Astfel, alegând calea special a reconstituirii dreptului de proprietate, prin s.c. X/2018 din dos. X/311/2017, definitivă, instanţa a reţinut că prin hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior în dosarele nr. X/104/2008 şi nr. X/104/2008* s-a stabilit în mod definitiv şi irevocabil întinderea dreptului de reconstituire de care poate beneficia autoarea reclamantei, şi implicit faptul că în procedura administrativă comisiile au înţeles să răspundă cu privire la toate terenurile la care autoarea reclamantei ar fi avut dreptul.

În consecinţă, Tribunalul apreciază că revenind la prezenta speţă, nu este îndeplinită niciuna dintre condiţiile privind revendicarea, reclamanta trebuind a face mai înainte dovada a unui drept determinat şi nu a unei speranţe legitime.

În ceea ce priveşte cererea reclamantei de obligarea a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, instanţa reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 453 NCPC, reclamanta fiind în culpă procesuală.

Data publicarii pe portal: 07.04.2021

Domenii speta

Spete similare